Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CENTRE DE MISTERII ALE EVULUI MEDIU

GA 233a

Partea I

CONFERINŢA a II-a

Dornach, 5 ianuarie 1924

Ieri am început să vă vorbesc despre eforturile cercetării spirituale începând din secolele IX-X ale erei noastre, şi ajungând până la momentul în care această cercetare încă mai era făcută serios, adică până la sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui de-al XIX-lea. Şi am încercat să vă expun în ce au constat aceste eforturi. Astăzi aş vrea să abordez mai mult problema istorică. Este vorba mai ales de faptul că, prin însăşi esenţa misteriilor care se celebrau în acele vechi centre misteriale, aşa cum vi le-am descris în conferinţele de seară din timpul Congresului de Crăciun, putea realmente să se producă o întâlnire a oamenilor, a iniţiaţilor şi a aspiranţilor la iniţiere, cu zeii, şi de asemenea că în aceste locuri de iniţiere se mai păstrase posibilitatea de a se găsi locurile „oficiale” – dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie pedantă – care, chiar datorită amplasamentului lor, erau pregătite pentru o astfel de întâlnire.

Aceste centre astfel organizate, care constituiau baza impulsurilor date întregii civilizaţii antice, au dispărut încetul cu încetul, şi se poate spune că începând din secolul IV după Christos ele nu mai puteau fi găsite în forma lor veche. Ici-colo mai existau unele centre, dar ele nu mai aveau forma riguroasă de altădată. Totuşi, în fond, iniţierea nu a încetat niciodată să existe; numai formele, căile pe care le parcurgeau aspiranţii la iniţiere s-au schimbat. Şi eu am arătat deja cum în Evul Mediu existau unii oameni fără pretenţii, care trăiau foarte modest şi nu se înconjurau în mod oficial de un cerc de elevi într-un anumit loc determinat, ci îşi aveau elevii lor ici-colo, în acord cu karma omenirii sau a poporului lor. Eu am citat unul din aceste cazuri când am discutat despre Johannes Tauler [ Nota 8 ] în lucrarea mea Mistik im Aufgange des neuzeitlichen Geistesleben (Mistica în zorii vieţii spirituale moderne); nu voi mai reveni la ea. Totuşi, astăzi aş vrea să vorbesc de un alt caz, un caz caracteristic, un caz tipic aş spune, care a avut o mare influenţă încă din secolele XII – XIII până în secolul XV, şi ale cărui efecte s-au făcut simţite în toate curentele spirituale ale epocii. Aş vrea să-l caracterizez pe scurt.

El a avut loc cam pe la 1200. În acea epocă exista un mare număr de oameni, de tineri care resimţeau în ei nevoia imperioasă a unei cunoaşteri superioare, dorinţa arzătoare de a găsi o legătură cu lumea spirituală, se poate spune chiar de o întâlnire cu zeii. Şi era cu totul în conformitate cu condiţiile epocii ca o fiinţă având acest gen de aspiraţii să-şi găsească învăţătorul ca „din întâmplare”; căci pe atunci nu se puteau folosi cărţi: trebuia să aibă loc o întâlnire personală. Desigur că era vorba de o conjunctură adusă de destin, şi nu era decât în aparenţă o întâmplare. Despre un asemenea discipol aş vrea să vă vorbesc acum.

A fost deci aparent o întâmplare faptul că el şi-a găsit un învăţător într-o localitate din Europa Centrală. A întâlnit un bărbat de o anumită vârstă în prezenţa căruia a încercat imediat sentimentul că el i-ar putea conduce eforturile în sensul aspiraţiei celei mai profunde a sufletului său. Şi aş vrea să vă prezint mai întâi o conversaţie a lor. Desigur că aceasta nu a fost singura conversaţie dintre Maestru şi discipol, de fapt eu vă rezum aici mai multe conversaţii.

Discipolul i-a mărturisit Maestrului că el se străduieşte să poată arunca o privire în lumea spirituală; dar că i se pare că natura omenească aşa cum era ea atunci – vorbesc de secolul XII aproximativ – nu putea pătrunde în această lume. Ar trebui totuşi – spunea discipolul – să vedem în natură opera, creaţia entităţilor spirituale divine. În lucrurile naturii, în sensul lor profund, în modul în care se desfăşoară fenomenele naturale, ar trebui să se poată găsi, în spatele acestor creaţii, activitatea entităţilor spirituale divine. Or, se pare că în prezent natura omenească nu le poate găsi.

Şi era deja foarte ancorat în sufletul acestui discipol, al acestui tânăr – vorbesc de un tânăr de douăzeci şi cinci, douăzeci şi opt de ani – sentimentul că în starea de atunci a omenirii, din cauza unirii speciale pe care o avea cu sufletul, trupul fizic nu mai putea avea acces la lumea spirituală, obstacolul fiind în el însuşi.

Maestrul i-a răspuns mai întâi, pentru a-l încerca: Să vedem! Tu ai ochi, ai urechi, observă cu ochii tăi lucrurile naturii, ascultă ceea ce se întâmplă în natură cu urechile tale şi, datorită culorilor şi sunetelor în care se manifestă spiritualul, tu ar trebui să simţi revelarea spiritualului prin ele. Discipolul răspunse: Dar când mă servesc de ochii mei şi când privesc această lume colorată, mi se pare că ochiul meu opreşte culoarea; că ea se fixează în ochii mei. Şi când ascult sunetele cu urechile mele, îmi pare că acestea se osifică în urechile mele, şi este ca şi când culorile care încremenesc şi sunetele ce se osifică prin simţurile mele nu lasă să treacă spiritul naturii. Maestrul îi spuse atunci: Cu toate acestea, există şi o revelaţie: cea a vieţii religioase. Acolo se istoriseşte cum au format zeii lumea, cum a intervenit Christos în cursul evoluţiei, cum a devenit El om. Astfel, în afară de natură există şi o revelaţie. Nu-ţi poate oferi revelaţia ceea ce natura nu-ţi poate da? Discipolul răspunse: Desigur că revelaţia vorbeşte foarte puternic inimii mele, dar în realitate eu nu o pot înţelege. Îmi este imposibil să leg ceea ce văd afară, în natură, de ceea ce-mi spune revelaţia. Şi aşa, pentru că nu înţeleg natura, căci ea nu-mi revelează nimic, nu înţeleg nici revelaţia religioasă.

Bine! Spuse atunci Maestrul: fiindcă aşa cum eşti tu acum în lume, eşti determinat să vorbeşti astfel; dispoziţia inimii tale şi a sufletului tău sunt în aşa fel încât tu trebuie să vorbeşti astfel, tu nu poţi într-adevăr înţelege nici natura, nici revelaţia, căci trăieşti într-un corp omenesc pradă păcatului – aşa se vorbea în acea epocă –, şi acest corp omenesc atins de păcat nu se adaptează cadrului pământesc în care trăieşti. Acest cadru pământesc nu-ţi oferă condiţiile necesare pentru a utiliza simţurile tale şi afectivitatea în aşa fel încât să poţi găsi în natură şi în revelaţie o lumină care vine de la zei. Dacă vrei, eu te voi conduce în afara naturii care te înconjoară şi care, pur şi simplu, nu este adaptată la fiinţa ta, şi îţi voi da ocazia de a înţelege mai bine revelaţia şi natura.

Şi ei au convenit asupra momentului în care Maestrul urma să-l conducă pe elev. Deci, într-o zi el l-a condus mai întâi pe un munte înalt, un munte foarte înalt, un munte de la care nu se mai vedea suprafaţa pământului cu copacii, câmpiile ş.a.m.d.; de acolo de sus, Maestrul şi discipolul nu puteau vedea sub ei – cum ştiţi şi dumneavoastră – decât un fel de mare de nori acoperind pământul, şi ei erau acolo sus – în aparenţă cel puţin – sustraşi agitaţiei pământeşti. Privirea nu întâlnea decât norii din spaţiul aerian şi, dedesubt, un fel de mare, o mare unduioasă făcută tot din nori; era o ceaţă matinală, o atmosferă de dimineaţă. Maestrul a vorbit despre diverse lucruri: de întinderile lumii, de depărtările cosmice; el a expus cum în întinderile unde se pierde privirea, se aprind stelele în timpul nopţii; el mai spunea multe alte lucruri, datorită cărora simţirea discipolului, dăruită în întregime acestei existenţe proprie naturii, fu aşa-zicând răpită de pe Pământ.

Şi această pregătire a durat destul de multă vreme pentru ca în fapt discipolul să poată avea impresia durabilă, şi nu de moment, în sufletul său, de a nu fi făcut decât să viseze tot ceea ce trăise el în cursul vieţii sale pământeşti în decursul acelei încarnări. Şi ceea ce parcurgea privirea sa era atât de puţin variat, atât de uniform: această mare de ceaţă, această mare de nori unduioasă, ondulată, de unde nu ieşeau la suprafaţă decât câteva vârfuri în vecinătate; această imensitate cosmică presărată pe deasupra ici-colo cu câteva pâlcuri de nori, dar numai la orizont! Toate acestea erau aşa de sărace comparativ cu diversitatea a ceea ce putuse el cunoaşte pe Pământ! Şi totuşi, toate acestea îi apăreau drept conţinutul conştienţei sale de zi. Iar tot ceea ce el trăise pe Pământ îi părea a fi amintirea unui vis din care tocmai se trezea. Şi în timp ce se trezea tot mai mult, dintr-o deschizătură de rocă pe care n-o remarcase apăru aproape de el un băiat de zece-unsprezece ani, care-i făcu o impresie stranie, căci el se recunoscu imediat pe el însuşi la vârsta de zece-unsprezece ani; ceea ce-i apărea aici era Spiritul tinereţii sale. Dumneavoastră ar trebui uşor să ghiciţi, iubiţii mei prieteni, că această scenă între altele este cea care mi-a inspirat ideea de a face să apară chipul din tinereţe al lui Johannes [ Nota 9 ] în una din dramele-misteriu. Numai motivul apare acolo: nu trebuie să vă gândiţi că ar fi o copie fidelă. Dramele-misterii nu sunt romane oculte încifrate.

El se găsea deci în faţa spiritului copilăriei sale, în faţa lui însuşi. Şi el era de asemenea acolo, cu cei douăzeci şi cinci, douăzeci şi opt de ani ai săi, alături de Spiritul tinereţii sale. S-a putut angaja o discuţie pe care a condus-o Maestrul, dar care de fapt a avut loc între discipol şi propriul său Eu mai tânăr. Un asemenea schimb de cuvinte – dumneavoastră îl puteţi vedea chiar în stilul dramei-misteriu – se face într-un fel cu totul aparte. Căci atunci când ne întâlnim Spiritul tinereţii – ceea ce se poate întâmpla oricând – se împrumută puţin din maturitatea noastră reprezentărilor copilăreşti, şi Spiritul tinereţii aduce prospeţimea sa, din ingenuitatea sa la ceea ce am devenit cu anii. Şi datorită acestui schimb, o asemenea discuţie poate deveni deosebit de rodnică. Şi ea a condus discipolul la a înţelege revelaţia, revelaţia religioasă.

Discuţia s-a purtat înainte de toate asupra Genezei, asupra începutului Vechiului Testament, şi după aceea asupra întrupării lui Christos. Sub conducerea Maestrului şi datorită eficacităţii cu totul speciale a acestui dialog, discipolul ajunse în final să-şi spună: „Acum înţeleg Spiritul care stăpâneşte în revelaţie. Aceasta nu se întâmplă decât atunci când ne îndepărtăm de ceea ce este pământesc şi suntem ca transpuşi în înălţimile eterice, pentru a-i sesiza sensul cu ajutorul puterilor copilăriei luminate de o putere mentală adultă; numai atunci vom înţelege bine revelaţia. Şi acum văd de ce zeii au dat oamenilor revelaţia: fiindcă aşa cum sunt ei pe Pământ, nu mai pot să regăsească opera zeilor în spatele faptelor naturii. Şi atunci le-au dat revelaţia, care desigur că nu poate fi înţeleasă numai prin maturitate, dar care poate fi înţeleasă când copilăria este revivifiată la vârsta matură. Aşadar este într-adevăr ieşit din comun să înţelegi revelaţia. Aceasta a făcut asupra discipolului o impresie covârşitoare. Impresia a durat. Ea a rămas în el, neuitată. Spiritul tinereţii dispăru. Prima fază a învăţării se încheiase.

O a doua trebuia să urmeze; ea s-a produs în felul următor: din nou Maestrul îl conduse pe elev, dar pe o cale care de această dată nu mai ducea pe vârful unui munte, ci într-o grotă adâncă pe care Maestrul o cunoştea. Ei urmară un culoar interior, care îi conduse foarte adânc în munte, astfel încât Maestrul şi discipolul se găseau în adâncurile Pământului; ei nu se mai aflau acum pe înălţimile eterice de deasupra suprafeţei Pământului, ci în adâncurile lui, ca scufundaţi sub suprafaţa terestră.

Din nou, pentru conştienţa discipolului, tot ceea ce trăise el pe Pământ a devenit ca un vis îndepărtat; căci ambianţa aceasta îi trezea conştienţa într-un mod cu totul deosebit: Acum se simţea înrudit cu adâncurile Pământului. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce s-a desfăşurat acolo s-a aflat apoi la baza legendelor despre viaţa lui Friedrich Barbarossa la Kyffhäuser, sau a lui Carol cel Mare în caverna de la Salzburg. Ceva analog s-a produs realmente, dar într-un interval de timp scurt: o astfel de viaţă în adâncurile Pământului, departe de viaţa pământească omenească. Şi din nou a putut aduce învăţătorul, printr-o anumită conversaţie, sentimentul de legătură cu adâncurile Pământului până în conştienţa ucenicului. Dintr-un perete apăru atunci în faţa discipolului un bătrân, care îi era mai puţin cunoscut decât Spiritul tinereţii sale, dar în care el îl presimţea pe cel care va deveni el după câţiva zeci de ani: el se vedea pe sine însuşi la bătrâneţe. Şi s-a angajat o conversaţie analogă între discipol şi Eul său mai în vârstă, Eul bătrâneţii sale, tot sub conducerea Maestrului său.

Această conversaţie a condus la cu totul altceva decât prima conversaţie, căci de astă dată elevul a început să devină conştient de propria sa organizare fizică. El şi-a simţit sângele circulând în el; şi-a simţit fiecare celulă sangvină circulând prin venele sale, până în vasele capilare; el şi-a putut simţi ramificaţiile nervoase; el a simţit importanţa fiecăruia din organele din corp în raport cu întregul organism. El a resimţit, de asemenea, acţiunea în el însuşi a ceea ce, în afară, în Cosmos, este înrudit cu omul – forţele înfloririi vegetale, ale rădăcinilor vegetale, ale mineralelor solului pământesc, acţionând în organismul omenesc. Şi acolo, în adâncurile Pământului, el simţi chiar forţele Pământului organizate în el, circulând în fiinţa sa, creând, transformându-se, distrugând substanţe şi structurând altele. El simţi în el însuşi Pământul creând şi ţesând, simţi în sine fiinţa Pământului. Iar când bătrânul, care era el însuşi, dispăru, discipolul putu exprima rezultatul acestei conversaţii în următoarele cuvinte: Pământul în care sunt încarnat mi-a vorbit acum într-adevăr prin însăşi esenţialitatea sa; eu am trăit un moment datorită căruia am putut arunca o privire în lucrurile şi procesele naturii spre a vedea ceea ce este opera zeilor din spatele acestor lucruri şi procese pământeşti.

Maestrul şi-a condus discipolul din nou afară şi, înainte de a se despărţi, îi spuse: Vezi, omul actual şi Pământul actual se potrivesc atât de puţin, încât a trebuit să primeşti revelaţia religioasă de la spiritul propriei tale tinereţi, acolo sus, pe munte, deasupra Pământului; revelaţia naturii a trebuit s-o primeşti sub Pământ, într-o grotă adâncă, sub suprafaţa terestră. Şi dacă reuşeşti, cu lumina pe care sufletul tău a resimţit-o pe vârfuri, să clarifici ceea ce sufletul tău a resimţit în adâncurile pământeşti, vei ajunge la înţelepciune.

În acest fel, vedeţi dumneavoastră, sub această formă se provoca în acea epocă – era pe la anul 1200 – aprofundarea sufletului, care se pătrundea cu înţelepciune. Chiar prin aceasta, acest discipol fu iniţiat, şi el a ştiut pe viitor ce puteri trebuiau trezite în sufletul său pentru a face active lumina înălţimilor şi sentimentul adâncurilor. Maestrul i-a dat şi alte indicaţii, care constau în esenţă în aceea că îi spunea discipolului: Cunoaşterea de sine constă de fapt în a percepe mereu în lăuntrul propriei tale fiinţe, pe de o parte, ceea ce depăşeşte cu mult omul pământesc şi, pe de altă parte, ceea ce se află cu mult dedesubtul lui: amândouă trebuie să se întâlnească în lăuntrul omului, şi atunci acesta găseşte în el însuşi puterea Dumnezeului creator.

Vedeţi dumneavoastră, de la astfel de iniţieri cum este aceasta pe care tocmai v-am descris-o ca tip caracteristic, a pornit acest efort care poate fi numit mistica Evului Mediu şi care avea tendinţa de cunoaştere de sine, dar în scopul de a găsi în sine însuşi calea spre Dumnezeu. Mai târziu, această mistică a devenit abstractă: nu s-a mai căutat această unire concretă cu lumea exterioară aşa cum a fost realizată la acest discipol, prin răpire în înalturile eterice şi cufundare în adâncurile pământeşti. De aceea nu s-a mai atins nici acea zguduire, nici întreaga intensitate a vieţuirii lăuntrice. S-a continuat totuşi căutarea sub acest impuls, în interiorul omenesc; în interior a fost căutat Dumnezeu, creaţia divină. În fond, toate eforturile lui Meister Eckhart, ale lui Johannes Tauler şi ale acelor mistici târzii despre care am vorbit în cartea mea Mistica în zorii vieţii spirituale moderne au fost făcute sub impulsul acestor adevărate iniţieri medievale. Dar cei care au lucrat într-adevăr în sensul acestor iniţieri din Evul Mediu au fost adesea necunoscuţi; şi nu ajungem decât foarte greu să ştim cine au fost în realitate aceşti discipoli ai iniţiaţilor Evului Mediu.

Totuşi, putem ajunge destul de departe urmărind căile care au dus în lumea spirituală. Şi cei care urmăresc într-adevăr energic sfaturile pe care le-am dat în cartea Wie erlangt man Erkenntnisse der höheren Welten? (Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?) vor găsi deja calea ce duce în lumile spirituale. Tot ceea ce a fost realitate fizică în trecut nu poate fi regăsit astăzi decât în lumea spirituală, şi tot aşa astfel de scene ca aceea pe care v-am descris-o, căci niciun document fizic nu informează cu privire la ele. Anumite domenii rămân totuşi greu accesibile chiar şi pentru o capacitate spirituală avansată; pentru a le explora trebuie să fi ajuns să stabileşti cu entităţile lumii spirituale relaţii tot atât de personale ca acelea pe care le avem cu oamenii. Atunci se descoperă şi legătura care unea aceşti iniţiaţi despre care v-am vorbit cu discipolii lor, cu acel discipol, de exemplu, care, prin ceea ce ne spune istoria, ne pare atât de enigmatic: Raimundus Lullus [ Nota 10 ], care a trăit de la 1234 la 1315.

Ceea ce puteţi cunoaşte despre Raimundus Lullus prin documentele istorice este foarte puţin, dar ceea ce se poate şti despre el când intrăm aşa-zicând personal în relaţie cu el – scuzaţi-mi această expresie aparte, dar după ceea ce v-am arătat în decursul acestor ultime două săptămâni nu o veţi mai găsi atât de paradoxală – este cu totul diferit de ceea ce spun despre el documentele istorice. Atunci se vede că este o foarte mare personalitate care, stimulat de acel iniţiat despre care v-am spus că era discipolul Maestrului, a ajuns să dorească din toate puterile sale să reînnoiască pentru timpul său ceea ce fusese în Antichitate misteriul Cuvântului, al Logosului. El a vrut să reînnoiască misteriile Logosului, şi să le reînnoiască datorită cunoaşterii de sine care a fost, v-am spus, atât de puternic stimulată în secolele XII-XIII, Din acest punct de vedere trebuie să judecăm ceea ce se cheamă „Ars Magna” a lui Raimundus Lullus. El spunea: Când omul vorbeşte, în facultatea sa de a vorbi se manifestă şi un adevărat microcosmos. Cuvântul pe care îl face să răsune, este într-adevăr omul întreg concentrat în organul vorbirii; dar misterul fiecărui cuvânt se află în omul întreg, şi fiindcă se află în omul întreg, se regăseşte de asemenea în Univers.

Şi aşa ajunge el la ideea că ar trebui căutat misterul limbajului mai întâi în om – plecând de la organul vorbirii, prin cufundarea în organizarea sa totală, şi după aceea în Cosmos, fiindcă numai Cosmosul ne permite să înţelegem organizarea omenească. Să presupunem, de exemplu, că vrem să sesizăm sensul real al vocalei A; vom vedea că sunetul A, care ia formă în expiraţie, depinde şi de o anumită atitudine lăuntrică a trupului eteric, de o atitudine a trupului eteric pe care astăzi dumneavoastră o puteţi cunoaşte. Euritmia ne arată ce atitudine a trupului eteric corespunde sunetului A, căci trupul fizic o preia şi o manifestă exterior în gestul euritmic al vocalei A.

Raimundus Lullus nu vedea acestea cu toată claritatea, dar el avea presentimentul lor; şi acest presentiment mergea atât de departe, încât el urmărea oarecum atitudinea lăuntrică, gestul lăuntric al omului până în Cosmos. El spunea de exemplu: Dacă îţi îndrepţi privirea spre constelaţia Leului şi după aceea spre Balanţă, din întâlnirea celor două direcţii se formează un A. Dacă îţi dirijezi privirea spre Saturn, Saturn o opreşte, şi dacă Saturn se găseşte, de exemplu, în faţa Berbecului, trebuie să înconjori Berbecul împreună cu Saturn. Asta îţi dă, pornind din Cosmos, sentimentul lui O.

desen 6
Tabla 3
tabla 3
Desenul 6: Misterele Logosului [mărește imaginea]

Aceste presentimente l-au făcut pe Raimundus Lullus să găsească anumite figuri în unghiurile şi pe laturile cărora el a plasat literele. Şi el ştia clar că dacă se resimte impulsul de a trasa anumite linii, diagonale sau altele, într-un pentagon de exemplu, prin unirea într-un anume fel a vârfurilor a, b, c, d, e, trebuie să vedem cum în aceste legături dintre sunete se exprimă anumite taine ale Universului, ale Cosmosului.

desen 7
Tabla 4
tabla 4
Desenul 7: Pentagon [mărește imaginea]

Aşadar, Raimundus Lullus a încercat un fel de renaştere a misterelor Logosului, aşa cum erau ele cunoscute în vechile misterii. În documentele istorice, toate acestea sunt deformate; dar când se ajunge încetul cu încetul la a stabili relaţiile personale cu Raymundus Lullus, se descoperă că eforturile sale tindeau să descifreze din nou enigma Cuvântului cosmic. Şi aceloraşi eforturi s-au consacrat discipolii iniţiaţilor Evului Mediu timp de încă câteva secole. Cu toate puterile lor, ei au încercat mai întâi să se cufunde în lăuntrul omenesc şi apoi, datorită acestei coborâri, să urce după aceea din nou deasupra omului, în tainele Cosmosului.

Astfel, aceşti înţelepţi – îi putem numi înţelepţi – au căutat să unească revelaţia cu natura. Şi ei credeau — credinţa lor era în mare măsură profund întemeiată –, ei credeau că ajung în acest fel să pătrundă dincolo de revelaţia religioasă şi de revelaţia naturii. Căci pentru ei era clar că omul, aşa cum trăia pe vremea lor pe Pământ, era într-adevăr destinat să devină a patra ierarhie; dar căderea omului îl făcuse să ajungă sub propria sa natură şi să se scufunde mai profund decât ar fi trebuit să o facă în existenţa fizică; şi că, prin aceasta, el nu are puterea necesară să-şi dezvolte sufletesc-spiritualul său într-un mod corespunzător din punct de vedere spiritual. Din astfel de strădanii s-a născut atunci mişcarea rosicrucienilor.

Într-un centru de şcolire al rosicrucienilor, al primilor rosicrucieni, cu totul la început, scenele între Maestru şi discipol pe care vi le-am descris – cea din vârful muntelui şi cea din adâncul unei grote – se reproduceau ca un fel de Fata Morgana temporală, într-un fel spectral, şi se reflectau ca viziuni într-un centru de iniţiere rosicrucian. S-a recunoscut astfel că prin munca sa lăuntrică, omul trebuie să atingă un dublu scop înainte de a ajunge la o adevărată cunoaştere de sine, înainte de a regăsi mijlocul spre a se adapta la Pământ, pentru ca după aceea să devină realmente un membru al ierarhiei a patra. Căci posibilităţile oferite de această şcoală rosicruciană au făcut să se ştie ce se întâmpla când elevul vedea înaintea lui apărând întrupat Spiritul propriei tinereţi. Aceasta era o eliberare a trupului astral mai puternică decât cea care se producea oricând altcândva în viaţă; şi această eliberare a trupului astral dăduse acestui discipol sensul revelaţiei. Pe de altă parte, ceea ce se întâmplase cu discipolul în profunzimile Pământului se clarifică de asemenea în această şcoală a rosicrucienilor. Acolo, trupul astral se retrăsese în întregime în interior; acolo, el se contractase atât de puternic încât discipolul percepea tainele propriului său for lăuntric. Şi, în această şcoală, găsim exerciţii, un antrenament relativ simplu constând în figuri simbolice cărora discipolul se dăruia cu toată simţirea sa, meditând. Şi, datorită puterii care se dezvolta în sufletul dăruit unor asemenea figuri, se reuşea, pe de o parte, ca trupul astral să se desprindă, ca şi la elevul de pe vârful muntelui, şi să se ridice în înalturile eterice; pe de altă parte, trupul astral se contracta, se strângea, şi discipolul era ca scufundat în adâncurile Pământului. Şi atunci fără a avea acea ambianţă exterioară, dar cu ajutorul unui antrenament lăuntric serios, putea pătrunde în interiorul omenesc.

Vă descriu aici ceva la care am făcut aluzie în prefaţa noii ediţii a lucrării mele Mistica în zorii vieţii spirituale moderne. Am spus acolo că ceea ce se manifestă la Meister Eckhart, Johannes Tauler, Nicolaus Cusanus, cardinalul, Valentin Weigel şi alţii, este un produs ulterior al unei strădanii omeneşti anterioare colosale. Începutul acestui efort omenesc, această pătrundere concretă în Spirit, această căutare a cunoaşterii de sine în om, în legătură cu revelaţia şi iluminarea naturii, este ceea ce am vrut să vă expun astăzi ca unul din curenţii care parcurg acest Ev Mediu despre care se spune că a fost atât de întunecat; dar în această pretinsă obscuritate pe care şi-o imaginează omul modern trăiau în realitate spirite foarte luminate, atât de luminate încât cele mai luminate spirite de astăzi nici nu pot înţelege această lumină şi rămân în întunericul lor. Aceasta este, de altfel, caracteristica dominantă a timpului nostru, de a califica lumina drept întuneric, şi întunericul drept lumină.

Totuşi, rămâne o impresie puternică, minunată, când ne cufundăm privirea în profunzimile a ceea ce trăia în literatură ca o reflectare a acestei epoci. Astăzi am vrut să vă prezint câte ceva din aceasta, mâine vă voi descrie ceea ce completează imaginea într-un întreg.