Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CENTRE DE MISTERII ALE EVULUI MEDIU

GA 233a

Partea I

CONFERINŢA a VI-a

Dornach, 13 ianuarie 1924

Epoca lui Michael în care a intrat lumea deja din ultima treime a secolului XIX şi în care oamenii trebuiau să intre din ce în ce mai conştient, se distinge în mod considerabil de perioadele michaelice precedente. Evoluţia omenirii pe Pământ se desfăşoară în aşa fel încât în viaţa omenească intervine din când în când câte unul din cele şapte mari spirite arhanghelice, în aşa fel încât după o perioadă determinată conducerea lumii revine din nou lui Gabriel, lui Uriel, lui Rafael, lui Michael ş.a.m.d. Dar perioada noastră este în mod esenţial diferită de perioadele precedente ale conducerii michaelice, şi asta datorită faptului că, începând cu prima treime a secolului XV, omul se află într-o cu totul altă relaţie faţă de lumea spirituală decât înainte. Şi această relaţie cu lumea spirituală determină totodată şi un anume raport cu Spiritul care conduce destinul oamenilor, şi care poate fi desemnat prin vechiul nume de Michael.

Ceea ce v-am descris sub numele de mişcare rosicruciană – după cum v-am arătat – a fost deviată în direcţiile cele mai variate spre şarlatanie, şi marea majoritate din ceea ce a ajuns la omenire sub acest nume nu este decât şarlatanie. Dar, după cum v-am arătat în expuneri anterioare [ Nota 26 ], a existat o anumită individualitate care poate fi desemnată cu numele de Christian Rosenkreutz. Acesta a fost, într-un anumit fel, iniţiatorul modului în care, la începutul unei noi faze a vieţii omenirii, un spirit luminat, un spirit în căutarea cunoaşterii poate intra în legătură cu lumea spirituală.

S-ar putea spune că i-a fost hărăzit lui Christian Rosenkreutz să pună într-un mod cu totul nou cele mai diverse, cele mai elevate probleme care pot fi concepute, cele mai enigmatice întrebări în privinţa existenţei, de o manieră în întregime nouă, în comparaţie cu experienţele anterioare ale oamenilor. Căci concomitent cu rosicrucianismul şi cu ceea ce se numeşte mai târziu aspiraţia faustiană, aspiraţie care dirija gândirea omenească spre lumea spirituală, apărea pe de altă parte ştiinţa abstractă şi naturalistă. Şi purtătorii – evident, cei mai demni de acest nume – ai acestui nou curent al spiritului, un Galilei, un Giordano Bruno, un Copernic, un Kepler, aveau o atitudine cu totul diferită faţă de lume, în contrast cu cea a oamenilor care voiau să păstreze o cunoaştere adevărată şi nu o cunoaştere formală şi abstractă. Căci aceştia din urmă remarcau în propria lor condiţie umană cât se schimbase epoca şi, odată cu ea, relaţia zeilor cu omenirea.

Se poate spune că până în secolele XII – XIII, într-o manieră rudimentară, dar care era încă foarte clară până în secolul IV d. Chr., omul putea extrage din el însuşi cunoştinţe reale asupra lumii spirituale. Practicând exerciţiile din vechile misterii, omul putea afla din propria sa fiinţă secretele existenţei. Şi este adevărat că în această omenire mai veche iniţiaţii scoteau din profunzimile sufletului lor ceea ce aveau să spună oamenilor, şi le aduceau la suprafaţa gândirii lor, în lumea ideilor. Ei erau conştienţi de faptul că-şi extrăgeau cunoştinţele din lăuntrul sufletului lor.

Exerciţiile practicate aveau ca scop să impresioneze simţirea în cel mai înalt grad şi să-i impună experienţe pe care omul nu le face în viaţa obişnuită. Astfel că, oarecum, tainele zeilor izbucneau chiar dinlăuntrul omului. Dar omul nu poate, în timp ce desprinde astfel din propria sa fiinţă, din profunzimile sale, aceste taine, concomitent să le şi contemple. În timpul vechii clarvederi instinctive se contemplaseră misterele lumii; ele fuseseră contemplate în imaginaţiuni, clarauzite în inspiraţie, oamenii se uniseră cu ele prin intuiţie, dar toate acestea nu sunt posibile dacă omul este lăsat relativ singur. Este la fel de imposibil să realizezi acest lucru astfel, pe cât este de imposibil să desenezi un triunghi dacă nu ai o tablă. Triunghiul pe care îl desenez pe tablă mă face sensibil la ceea ce este pur spiritual în mine; vreau să spun că triunghiul însuşi şi legile triunghiului sunt în mine; dar eu trasez triunghiul pe tablă; în acest fel cunosc din afară ceea ce este în realitate în mine. În acest caz este vorba de o reproducere exterioară; dar când este vorba să extragem din fiinţa omenească, în sensul vechilor misterii, cunoştinţe reale, aceste cunoştinţe trebuie să fie înscrise într-un fel undeva. Ele trebuie să fie înregistrate, pentru a putea fi văzute, în ceea ce, începând din Antichitate, se numeşte lumina astrală, în fina substanţialitate a Cronicii Akasha. Acolo trebuie să se înscrie totul; dar pentru aceasta trebuie să ne putem dezvolta capacitatea de a scrie în lumina astrală.

Iar această capacitate a depins de diferite lucruri în cursul evoluţiei omenirii. Voi neglija pentru început cele mai vechi timpuri. Nu voi vorbi de prima epocă postatlanteană, epoca protoindiană, acolo lucrurile erau puţin diferite. Dar vreau să încep cu epoca protopersană, aşa cum am descris-o în Ştiinţa ocultă. Pe atunci exista o clarvedere instinctivă, existau cunoştinţe asupra lumii spiritual-divine, care puteau fi înscrise în lumina astrală, şi oamenii le puteau contempla fiindcă pământul, pământul solid le oferea rezistenţă. Înscrierea se făcea, desigur, prin organe spirituale, dar organele spirituale au nevoie de o rezistenţă: desigur că cele văzute în acest mod nu sunt înscrise în acest pământ, ele sunt înscrise în lumina astrală, dar pământul oferă rezistenţa care permite reflectarea. Şi fiindcă în acea epocă protopersană rezistenţa pământului putea fi percepută de cei cunoscători, cunoştinţele pe care aceştia le scoteau din adâncul fiinţei lor puteau să devină viziuni.

În epoca următoare, epoca egipteano-chaldeeană, cunoştinţele scoase din sufletele iniţiaţilor se înscriau în lumina astrală datorită elementului lichid. Faceţi-vă o idee justă despre aceasta. Iniţiatul epocii protopersane îşi îndrepta privirea spre pământul solid, şi peste tot unde se aflau plante, roci, lumina astrală îi reflecta propria sa viziune. Iniţiatul epocii egipteano-chaldeene privea marea, fluviile, el privea şi ploaia care cade, ceaţa care se ridică. În fluvii, în mare, el contempla tainele durabile. Acele taine care se referă la ceea ce este efemer, la creaţia zeilor în cele trecătoare, el le contempla în ploaia care cade şi în ceaţa care se ridică. Trebuie să vă daţi seama că maniera banală, prozaică în care noi percepem azi ploaia şi ceaţa nu era şi maniera celor vechi. Ploaia şi ceaţa le spuneau multe lucruri celor vechi: ele le dezvăluiau secretele zeilor.

În perioada greco-latină, viziunile urcau în văzduh ca o Fata Morgana. Grecul vedea şi pe Zeus, îşi vedea zeii în lumina astrală, dar el avea şi sentimentul că lumina astrală reflectă zeii în jos spre el în anumite condiţii. Iată de ce îşi instalase el zeii în locuri în care aerul putea oferi o rezistenţă adecvată pentru înscrierea în lumina astrală. Şi aceasta a durat până în secolul IV d. Chr.

Chiar şi printre primii Părinţi ai Bisericii, mai ales cei greci – după cum se poate dovedi din scrierile lor –, care vedeau în lumina astrală această Fata Morgana a propriilor lor viziuni datorită rezistenţei aerului, aveau astfel o cunoaştere clară a faptului că Logosul, Cuvântul divin, se manifesta în om prin natură. Apoi această cunoaştere s-a atenuat din ce în ce mai mult; din aceasta au mai existat ecouri la unii oameni deosebit de dotaţi până în secolele XII şi XIII. Dar când a survenit cunoaşterea abstractă, când a venit timpul în care oamenii au fost reduşi la înlănţuirea logică a gândurilor şi a datelor observaţiei sensibile, pământul, apa, aerul au încetat de a mai oferi rezistenţă pentru lumina astrală; şi o mai poate face numai eterul căldurii.

Vedeţi dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, cei care recurg întru totul la gândirea abstractă, desigur că nu mai ştiu că şi aceste gânduri abstracte se înscriu în lumina astrală. Ele sunt înscrise acolo, dar singurul element care să ofere rezistenţă este eterul căldurii.

Şi iată urmarea: Să ne reamintim că în epoca protopersană, Pământul compact servea oamenilor de reflector pentru a vedea ceea ce era înregistrat în lumina astrală; şi ceea ce era păstrat astfel în lumina astrală pe baza Pământului solid ca element de rezistenţă, radia mai departe (vezi desenul de mai jos). Totuşi, nu depăşea sfera Lunii. Nu mergea mai departe. De acolo revenea pe Pământ şi, ca să spunem aşa, rămânea acolo; secretele se vedeau reflectându-se cu ajutorul Pământului. Ele rămâneau acolo fiindcă sfera lunară le respingea. Să trecem la perioada egipteano-chaldeeană. Apa (albastru) care este pe Pământ serveşte atunci ca reflector, şi ceea ce este reflectat ajunge la sfera lui Saturn. Aceasta îl respinge, şi devine posibil omului să rămână unit cu viziunile sale pe Pământ.

desen 14
Tabla 8
tabla 8
Desenul 14: Lumina [mărește imaginea]

Dacă trecem la perioada greco-latină, deci până în secolele XII-XIII, viziunile erau înregistrate în lumina astrală datorită aerului; reflectarea se extinde în realitate până la limitele sferei cosmice, apoi revine. Este elementul cel mai volatil, mai puţin dens, dar omul mai rămâne totuşi unit cu viziunile sale. Iniţiaţii din toate aceste epoci au putut întotdeauna să spună: viziunile care ne-au fost reflectate de pământ, apă, aer, sunt aici, ele există. Dar când s-a ajuns la epoca mai recentă, numai elementul eterului căldurii a putut servi de reflector. Acest element poartă tot ceea ce este înscris în el în întinderile cosmice, dincolo de spaţiu, până în lumile spirituale. Şi de această dată, nu mai este aici.

Şi deja lucrurile se petrec în acest fel: Luaţi profesorul cel mai pedant care are idei – el trebuie evident să le aibă, fiecare caz ar trebui să fie examinat în particular, căci se întâmplă rar să le aibă – dar atunci când are idei, ele sunt înregistrate în lumina astrală prin eterul căldurii. Dar acest eter al căldurii este atât de volatil că totul se confundă în curând. Lucrurile trec în întinderile cosmice.

O personalitate cum a fost Christian Rosenkreutz ştia că iniţiaţii timpurilor vechi trăiseră cu viziunile lor, şi că ei le putuseră consolida fiindcă ei ştiau că ele erau acolo, că ele se reflectau undeva în cer, fie în sfera Lunii, fie în cele ale planetelor, fie la marginile Universului: se reflectau undeva. Acum nu se mai reflectă nimic. Nu se mai reflectă nimic pentru viziunea directă în stare de veghe. Oamenii au putut dobândi idei asupra naturii; a putut fi adoptat sistemul lui Copernic, au putut apărea tot felul de idei. Ele se pulverizează în eterul căldurii şi dispar în depărtările cosmice.

Dar a fost să fie ca, inspirat de un Spirit superior, Christian Rosenkreutz să găsească mijlocul de a percepe totuşi radiaţia reflectată, deşi este vorba de o radiaţie reflectată de eterul căldurii. Pentru aceasta el a recurs la alte stări de conştienţă, mai atenuate, subconştiente, analoage somnului, şi în care omul este în afara corpului său şi în stare normală. Atunci se putea percepe reflectarea ideilor moderne, abstracte, asupra lucrurilor; reflectarea nu este înscrisă în spaţiu, dar este totuşi în lume, în lumea spirituală. Şi în rosicrucianism s-a produs acest lucru remarcabil că într-un anumit stadiu de tranziţie, rosicrucienii au luat cunoştinţă de tot ceea ce se putuse descoperi despre natură până atunci; ei au asimilat şi au prelucrat aceste cunoştinţe cum o poate face doar un om. Ei au ridicat la nivel de înţelepciune ceea ce ceilalţi nu duseseră decât până la nivelul ştiinţei. Apoi le păstrau în sufletul lor, şi se străduiau în cea mai mare puritate posibilă să mediteze profund înainte de a adormi. Şi atunci, lumile spirituale divine – nu marginile Universului, ci lumile spirituale divine – le aduceau înapoi ceea ce fusese conceput în idei abstracte într-un limbaj spiritual concret.

În şcolile rosicruciene se preda, de exemplu, sistemul lui Copernic; dar în stări de conştienţă deosebite, reveneau ideile pe care vi le-am explicat eu în aceste zile. Astfel încât, de fapt, rosicrucienii au înţeles perfect că ceea ce este dobândit mai întâi în forma cunoaşterii moderne trebuie oarecum dus spre zei, pentru ca aceştia să-l transpună în limbajul lor înainte de a-l reda oamenilor.

Şi asta mai este posibil şi în ziua de azi. Căci, iubiţii mei prieteni, dacă aţi fost pătrunşi de principiul de iniţiere rosicrucian în sensul de care am vorbit noi aici şi studiaţi acum haeckelianismul cu întreg materialismul său, studiaţi şi lăsaţi-vă pătrunşi de tot ceea ce este descris ca metodă de cunoaştere în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [ Nota 27 ] şi învăţaţi ceea ce spune Haeckel în a sa Anthropogenie (Antropogenia) [ Nota 28 ] despre strămoşii oamenilor într-un mod poate respingător pentru dumneavoastră; învăţaţi în acest mod respingător tot ceea ce se poate învăţa prin ştiinţele naturii exterioare, şi le duceţi apoi zeilor; veţi primi ceea ce este descris cu privire la evoluţie în cartea mea Ştiinţa ocultă. Aceasta este, vedeţi dumneavoastră, ceea ce leagă ştiinţa slabă şi opacă pe care o poate dobândi omul aici jos, prin trupul său fizic, de ceea ce îi pot da zeii din cele învăţate de el astfel, dacă are mentalitatea şi pregătirea necesare. Dar omul trebuie să ducă zeilor ceea ce poate el învăţa pe Pământ, căci timpurile s-au schimbat.

A mai intervenit şi altceva: Astăzi un om poate face orice efort vrea, dar el nu mai poate extrage din el însuşi cum au făcut-o anticii iniţiaţi. Sufletul nu mai dăruieşte în acelaşi fel în care dăruia altădată iniţiaţilor antici. Toate acestea devin tulburi, amestecate cu tendinţe instinctive cum se constată la mediumuri sau la stările maladive, patologice. Însă tot ceea ce vine doar din lăuntru este tulbure, căci epoca în care se puteau desprinde cunoştinţele din însăşi esenţa fiinţei a trecut. Ea era deja trecută în secolele XII-XIII, şi ceea ce s-a produs se poate exprima aproximativ în felul următor.

Iniţiaţii epocii protopersane au înscris multe lucruri în lumina astrală cu ajutorul rezistenţei oferite de Pământ. Când a apărut primul iniţiat al acelei epoci, lumina astrală destinată oamenilor era o tablă în întregime nescrisă. După cum am spus, voi vorbi mai târziu despre epoca protoindiană; astăzi nu mă întorc înapoi decât până la Persia. Natura întreagă, toate elementele, solid, lichid, aerian, căldura erau ca o tablă nescrisă. Iniţiaţii epocii protopersane au înscris în lumina astrală tot ceea ce putea fi înscris cu ajutorul rezistenţei Pământului şi, în primul rând, secretele pe care oamenii trebuiau să le primească de la zei. Tabla era în parte acoperită de inscripţii, în parte încă neatinsă. Iniţiaţii epocii egipteano-chaldeene au putut continua să înscrie, în felul lor, viziunile pe care le reflecta apa. Aşa s-a completat o altă parte din tablă.

Au venit apoi iniţiaţii greci; ei au înscris pe a treia parte a tablei, şi această tablă a naturii a fost astfel acoperită cu inscripţii; în secolele XIII-XIV ea a fost acoperită în întregime. Apoi s-a început înscrierea în eterul căldurii; dar acesta se pierde în depărtare. S-a înscris un anumit timp în eterul căldurii, până în secolul XIX; oamenii nu-şi dădeau deloc seama că şi aceasta se situa în lumina astrală. Dar a venit timpul când oamenii trebuie să ştie că ei nu mai pot afla tainele lumii din ei înşişi, ca în Antichitate, ci numai pregătindu-şi sufletele să citească ceea ce acoperă deja întreaga tablă. Pentru aceasta trebuie să ne pregătim astăzi, pentru aceasta trebuie să ne maturizăm; nu pentru a extrage din adâncul nostru, cum făceau vechii iniţiaţi, ci pentru a citi în lumina astrală ceea ce se află înscris acolo. Atunci, ceea ce se primeşte din eterul căldurii acţionează ca o inspiraţie, fiindcă zeii vin în întâmpinarea noastră şi ne aduc însăşi realitatea, ceea ce a fost elaborat aici pe Pământ; din nou reapare ceea ce este înscris pe tablă cu ajutorul aerului, apei, pământului.

Şi aşa este astăzi ştiinţa naturii într-adevăr punctul de plecare pentru viziuni. Dacă învăţăm mai întâi într-un mod ştiinţific proprietăţile aerului, ale apei, ale pământului şi dobândim facultăţile lăuntrice, atunci, dacă ne îndreptăm privirea spre ceea ce este aerian, lichid, pământesc, se revarsă în afară lumina astrală. Dar ea nu se revarsă în afară ca o ceaţă nedeterminată, ci se revarsă în aşa fel încât putem citi în ea secretele existenţei cosmice şi ale vieţii omeneşti. Şi ce anume citim?

Citim astăzi, ca omenire actuală, ceea ce am înscris noi înşine. Căci ce înseamnă că vechii greci, vechii egipteni şi chaldeeni, perşii au înscris acele lucruri? Înseamnă că le-am înscris noi înşine în vieţile noastre pământeşti anterioare.

Vedeţi dumneavoastră, aşa cum memoria noastră lăuntrică este păstrătoarea lucrurilor pe care le experimentăm în viaţa noastră pământească, la fel lumina astrală, cu tot ceea ce noi am înscris în ea, cu ceea ce se extinde de jur-împrejurul nostru, este ca o tablă plină de tainele pe care noi înşine le-am înscris acolo. Şi este tocmai ceea ce trebuie să citim dacă vrem să regăsim tainele înscrise, aceasta este ca un fel de memorie a evoluţiei care trebuie să apară în omenire. Şi trebuie, încetul cu încetul, să devenim conştienţi că există o memorie a evoluţiei, şi că astăzi omenirea trebuie să citească în lumina astrală cele privitoare la civilizaţiile sale trecute, la fel cum, la o vârstă mai înaintată, noi citim în tinereţea noastră cu ajutorul memoriei noastre obişnuite. Şi tocmai pentru că omenirea trebuie să devină conştientă de aceasta, eu am orientat conferinţele ţinute de Crăciun în aşa fel încât să vă arăt că este vorba într-adevăr de a regăsi secretele de care avem astăzi nevoie, în lumina astrală. Astfel, iniţierea antică era orientată mai ales spre subiectiv, noua iniţiere se îndreaptă spre obiectiv. În aceasta rezidă marea diferenţă dintre cele două; căci subiectivul este acum în întregime înscris în lumea exterioară. Secretele pe care le-au depus zeii în om, cele pe care ei le-au ascuns în trupul său senzitiv, s-au revelat în epoca protopersană; cele pe care le-au ascuns în sufletul senzaţiei s-au revelat în timpul perioadei egipteano-chaldeene, iar cele pe care ei le-au ascuns în sufletul afectivităţii şi raţiunii s-au revelat în timpul epocii greceşti. Dar sufletul conştienţei, pe care noi trebuie să-l dezvoltăm acum, este independent, el nu mai presupune necesitatea a ceva exterior; el se află în faţa a ceea ce există deja. Ca oameni, noi trebuie să ne regăsim caracterul uman în lumina astrală.

Ceea ce face particularitatea rosicrucianismului este că, într-o epocă de tranziţie, el a trebuit să ajungă într-o anumită stare de vis şi, ca să spunem aşa, să viseze adevărul superior a ceea ce aici, jos, ştiinţa găseşte în mod raţional în natură. Dar ceea ce caracterizează timpul nostru de la începutul epocii lui Michael, începând din ultima treime a secolului XIX, este că acum se poate atinge într-un mod conştient ceea ce, pe vremea rosicrucienilor, a fost dobândit în felul pe care l-am indicat; se poate spune deci că astăzi nu mai avem nevoie de acea stare semiconştientă, ci de o stare de conştienţă mai lucidă. Omul se poate cufunda atunci, cu cunoştinţele despre natură pe care le-a dobândit, în lumea superioară; cunoaşterea naturii vine în întâmpinarea sa de sus, din lumea spirituală; în timp ce el citeşte din nou în lumina astrală ceea ce este înscris acolo, aceasta revine spre el în realitatea sa spirituală. Ducând spre lumea spirituală cunoştinţele despre natură dobândite aici jos, sau creaţiile artei naturaliste, sau sentimentele religioase active în lăuntrul sufletului în mod naturalist – căci în fond religia a devenit de asemenea naturalistă –, ducând toate acestea în sus, îl întâmpinăm de fapt pe Michael, dacă dezvoltăm facultăţile necesare în acest sens. Putem deci spune că spiritele cele mai luminate ale rosicrucianismului se disting prin dorinţa lor arzătoare de a-l întâlni pe Michael. Ele nu o puteau face decât într-un fel de vis. Din ultima treime a secolului XIX, oamenii îl pot întâlni pe Michael în mod conştient, îl pot întâlni în spirit.

Dar Michael este o entitate foarte aparte. Este o entitate care în definitiv nu revelează nimic, dacă nu i se aduce rezultatul unei munci spirituale făcute cu hărnicie pe Pământ. Michael este un spirit tăcut. Michael este un spirit foarte rezervat. În timp ce ceilalţi arhangheli conducători sunt spirite comunicative – în sens spiritual desigur –, Michael este un spirit închis, puţin vorbăreţ, şi care nu dă decât foarte rar directive. Căci ceea ce primim de la Michael nu este cuvântul, ci – dacă mă pot exprima aşa – privirea, puterea privirii.

Aceasta ţine de faptul că Michael se ocupă în mod esenţial de ceea ce creează omul din spirit. El urmăreşte consecinţele celor create de oameni. Celelalte Spirite se ocupă mai mult de cauze; Michael intervine în rezultate. Celelalte Spirite dau omului impulsul a ceea ce trebuie el să facă. Michael va fi adevăratul Erou spiritual al libertăţii. El lasă oamenii să acţioneze, dar preia ceea ce au făcut ei pentru a duce în Cosmos, şi să continue acolo ceea ce oamenii nu pot termina aici jos.

Faţă de alte entităţi ale ierarhiei Arhanghelilor ai sentimentul că de la ei vin impulsurile de a face una sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar Michael este Spiritul de la care nu ne vin impulsuri, căci perioada de suveranitate care poartă marca sa autentică este cea care tocmai începe, şi în care lucrurile vin din libertatea omenească. Când însă omul, stimulat de lectura luminii astrale, face una sau alta în deplină libertate, fie conştient, fie inconştient, Michael poartă acest fapt terestru omenesc până în Cosmos, astfel încât el devine un act cosmic. El se ocupă mai mult de efecte, celelalte Spirite mai ales de cauze.

Dar Michael nu este numai un Spirit închis şi tăcut; când se apropie de oameni, el refuză în mod clar multe lucruri pe care aceştia le adoptă încă astăzi în viaţa pământească; de exemplu toate cunoştinţele privind omul, sau viaţa animală, sau vegetală, şi care au legătură cu caracterul ereditar, cu tot ceea ce în natura fizică se transmite prin ereditate; Michael le refuză, le respinge. El vrea să arate prin aceasta că astfel de cunoştinţe rămân nerodnice pentru lumea spirituală. Numai ceea ce descoperă omul independent de ereditate în oameni, animale şi plante este purtat de Michael în sus, şi în acest caz omul nu are parte de gestul atât de expresiv al refuzului, ci de privirea aprobatoare care spune: această gândire este justă în faţa înţeleptei conduceri a Cosmosului. Căci spre asta trebuie să tindem din ce în ce mai mult: să medităm, pentru a străbate până la lumina astrală, la a vedea tainele existenţei şi a ne prezenta atunci în faţa lui Michael, primindu-i privirea aprobatoare care spune: Aceasta este bine, aceasta este justificată înaintea conducerii Cosmosului!

Michael opune, de asemenea, un refuz ferm la tot ceea ce, de exemplu, separă limbile omeneşti. Atât timp cât ne limităm doar la a îmbrăca cunoştinţele noastre în cuvinte, fără a le ridica până la gândire, nu ne apropiem de Michael. În această privinţă se dă astăzi o luptă foarte semnificativă în lumea spirituală; căci pe de o parte impulsul lui Michael a intrat în dezvoltarea omenirii, el este prezent; dar, pe de altă parte, există în dezvoltarea omenirii multe elemente care nu vor să accepte acest impuls al lui Michael, care vor să-l respingă. Şi printre acestea se află, de exemplu, sentimentele naţionaliste. Ele s-au aprins în secolul XIX şi au devenit din ce în ce mai puternice în secolul XX. În ultimul timp, nu putem spune că s-au reglat multe conform principiului naţionalităţii, ci că s-au dereglat; căci acestea au fost într-adevăr dereglate. Toate acestea contrazic în mod înspăimântător principiul lui Michael; toate acestea conţin forţe ahrimanice care se străduiesc să împiedice acţiunea şi impulsul puterilor lui Michael în viaţa pământească a omului. Astăzi se vede această luptă a spiritelor ahrimanice care năvălesc din înălţimi, care ar vrea să ducă în înălţimi ceea ce provine din impulsurile naţionale moştenite şi transmise, şi pe care Michael le refuză şi le respinge în mod energic.

Este o realitate faptul că astăzi se dă în această direcţie o luptă spirituală din cele mai vii, fiindcă într-o mare parte a omenirii nu există idei, căci oamenii nu gândesc decât în cuvinte. Calea care duce la Michael nu este aceea de a gândi în cuvinte. Nu se ajunge la Michael decât atunci când s-a trecut dincolo de cuvinte şi s-a ajuns la trăiri spirituale lăuntrice reale, atunci când nu ne ataşăm de cuvinte, ci se ajunge la adevărata trăire spirituală lăuntrică. Şi acesta este secretul iniţierii moderne: trecerea dincolo de cuvinte şi vieţuirea spiritualului. Iar aceasta nu este ceva care să se opună simţirii frumuseţii unei limbi; căci tocmai atunci când nu mai gândim în cuvinte, atunci începem să simţim limba care, ca element al afectivităţii, se află în noi şi se revarsă din noi. Dar, actualmente, omul nu se poate decât strădui să ajungă acolo.

Poate că la început oamenii vor putea ajunge acolo nu prin vorbire, ci mai întâi prin scriere. Căci şi în privința scrierii lucrurile stau astfel, că nu oamenii posedă scrierea, ci scrierea îi posedă pe oameni. Ce înseamnă deci aceasta: scrierea îi posedă pe oameni? Aceasta vrea să spună că omul are în încheietura mâinii, în mână un anumit fel de a scrie. Omul scrie în mod mecanic, pornind din mâna. Aceasta încătuşează omul. El nu se eliberează decât atunci când scrie cum ar picta sau desena; când literele una alături de cealaltă devin un desen:

desen Tabla 8

când nu avem ceea ce se numeşte în mod obişnuit scriere, ci atunci când se desenează forma fiecărei litere, încât ne raportăm obiectiv la litere în aşa fel, încât esenţialul este de a le contempla.

Pentru acest motiv în anumite şcoli rosicruciene era interzisă – oricât de paradoxal poate apărea aceasta astăzi – învăţarea scrierii înainte de paisprezece – cincisprezece ani, pentru ca această formă, acest mecanism care se descarcă prin scriere să nu pătrundă în organismul omenesc înainte de a se fi format viziunea formei literelor, să fi ajuns la forma literelor. Şi în acelaşi timp când învăţa literele convenţionale care servesc relaţiilor omeneşti, elevul trebuia să înveţe şi alte litere, cele specifice rosicrucienilor, care sunt văzute drept scriere tainică şi despre care se spune că era o scriere secretă. Ea nu era de fapt secretă: intenţia era să se înveţe în acelaşi timp cu litera A un alt semn: , pentru ca omul să nu rămână la un singur semn, ci pentru a ne elibera de semn, ca sunetul A să devină oarecum ceva superior, în timp ce în rest litera A se identifică cu ceea ce oscilează şi se întreţese ca sunet în jurul nostru.

desen Tabla 8

Şi de la rosicrucieni ajungeau multe lucruri la popor; căci era un principiu de bază al rosicrucienilor, ca membrii reuniţi în mici grupuri să meargă apoi în lume unde, aşa cum am spus, practicau adesea medicina; dar în calitatea lor de medici, ei răspândeau totodată cunoştinţele în cercurile mai vaste în care ajungeau. Cu aceste cunoştinţe se răspândeau de asemenea şi anumite opinii care se regăsesc peste tot unde se menţin urme ale rosicrucianismului. Şi aceste opinii preluau uneori forme groteşti. Una dintre ele consta în a vedea drept magie neagră obişnuinţa modernă de a scrie şi tipări. Căci, de fapt, nimic nu împiedică mai mult citirea în lumina astrală, decât scrierea uzuală. Acest mod de a fixa artificial împiedică foarte mult citirea în lumina astrală, şi trebuie mai întâi învinsă această obişnuinţă de a scrie când vrem să citim în lumina astrală.

Şi aici se întâlnesc două lucruri. Despre unul din ele eu am mai vorbit acum câtva timp: anume că în producerea cunoştinţelor spirituale întregul om trebuie să fie prezent cu activitate interioară. Eu v-am spus că am numeroase carnete în care notez sau desenez ceea ce mi se revelează. În general nu mă mai uit apoi în ele. Dar prin aceasta, fiindcă este activat omul întreg, nu numai capul, aceste cunoştinţe care cuprind omul ies la iveală. Cel care procedează aşa se obişnuieşte încetul cu încetul să nu acorde prea multă valoare la ceea ce vede fizic în cele fixate, ci să rămână la activitate, pentru a nu deteriora capacitatea sa de a vedea în lumina astrală. Și de asemenea să ne reţinem pe cât posibil, atunci când fixarăm în scrisul obişnuit, să ne legăm de scrisul ca atare, ci fie să desenăm după voie literele – şi atunci este ca şi cum am picta, atunci este o artă –, fie să nu reflectăm la scrisul nostru. Numai în felul acesta dobândim capacitatea de a nu altera impresiile din lumina astrală.

Astfel, dacă suntem obligaţi să ne comportăm cu scrisul așa cum se face în prezent, atunci se deteriorează progresul spiritual. De aceea în şcoala noastră Waldorf se dă o mare importanţă faptului ca elevii să nu se meargă atât de departe cu scrisul – așa cum este astăzi cazul în pedagogia obişnuită –, încât ei să poată rămâne în spiritual. Căci acest fapt este necesar.

Trebuie ca lumea să poată ajunge din nou să primească principiul iniţierii ca atare, printre principiile civilizaţiei. Căci numai astfel poate aduna omul pe Pământ în sufletul său ceea ce-i va îngădui să se prezinte înaintea lui Michael şi să întâlnească privirea sa aprobatoare: Aceasta e în concordanță cu cosmosul. Atunci voinţa va fi astfel consolidată, iar omul va fi încorporat în evoluţia spirituală a lumii. Şi prin aceasta el va colabora cu ceea ce, prin intermediul lui Michael şi începând cu epoca sa, trebuie să fie introdus în dezvoltarea omenirii şi a Pământului.

Există aşadar multe, multe lucruri care trebuie luate în considerare dacă omul vrea să treacă în mod corect peste prăpastia de care am vorbit ieri, în faţa căreia se află un Păzitor. Despre modul în care s-a creat această prăpastie în anii patruzeci ai secolului XIX şi cum se poate raporta omul sub influenţa cunoştinţelor pe care vi le-am expus astăzi faţă de această prăpastie şi faţă de Păzitor, despre toate acestea va trebui să discutăm în conferinţele următoare [ Nota 29 ].