Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CENTRE DE MISTERII ALE EVULUI MEDIU

GA 233a

Partea a II-a
SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI
ca parte a istoriei misteriilor omenirii

Patru conferinţe ţinute la Dornach, 19–22 aprilie 1924

CONFERINŢA I

Dornach, 19 aprilie 1924

Foarte multă lume simte sărbătoarea Paştelui ca fiind ceva care, pe de o parte, ţine de cele mai profunde sentimente şi trăiri ale sufletului omenesc, însă, pe de altă parte, este strâns legată de tainele şi enigmele Universului. Ne atrage atenţia asupra acestei strânse legături între Paşte şi tainele Universului, faptul că este vorba de o sărbătoare cu dată variabilă, calculată an de an în funcţie de acea poziţie a aştrilor despre care aş dori să vorbim mai amănunţit în aceste zile. Însă trebuie să mai vedem, de-a lungul secolelor, cum s-au legat de această sărbătoare diverse practici festive, diverse ritualuri care le merg extraordinar la inimă foarte multor oameni, trebuie să vedem, de asemenea, ce valoare imensă a acordat omenirea în mod treptat, pe parcursul devenirii sale istorice, sărbătorii Paştelui.

În primele secole de creştinism, nu chiar de la întemeiere, dar din primele secole de existenţă a sa, Paştele a devenit o sărbătoare creştină importantă, o sărbătoare creştină care se leagă strâns de ideile fundamentale, de impulsul de bază al creştinismului, de impulsul care a dus la existenţa creştinismului, prin evenimentul esenţial al învierii lui Christos.

Paştele este sărbătoarea Învierii. Dar această sărbătoare ne indică şi ceva ce este mai vechi decât era creştină. Ea ne aminteşte de sărbătorile legate de perioada Echinocţiului de Primăvară, moment care este implicat cel puţin în calcularea datei Paştelui, de sărbătorile care celebrează redeşteptarea naturii, viaţa care încolţeşte, care răsare din nou din pământ.

Şi aşa ajungem în punctul în care, spunând lucrurilor pe nume, ne vom ocupa de tema acestor conferinţe de Paşte: sărbătoarea Paştelui văzută ca un fragment din istoria misterială a omenirii, chestiune care urmează să o abordăm.

Ca sărbătoare creştină, Paştele este o sărbătoare a Învierii. Sărbătoarea păgână corespunzătoare, care avea loc cam în aceeaşi perioadă a anului cu Paştele, era un fel de celebrare a învierii naturii, a revenirii în lume a ceea ce în mod natural pe parcursul perioadei de iarnă a stat în adormire, dacă pot să mă exprim aşa. Dar cu asta ajungem în punctul în care trebuie să afirmăm că Paştele creştin nu este absolut deloc o sărbătoare care, conform spiritului său interior şi esenţei sale, coincide cu celebrarea păgână a Echinocţiului de Primăvară, ci Paştele, gândit ca sărbătoare creştină, ar coincide de fapt, dacă vrem să ne întoarcem la vechile timpuri ale păgânismului, cu vechile sărbători care au provenit din misterii şi care aveau loc toamna. Ceea ce este însă cel mai ciudat în legătură cu modul de stabilire a datei Paştelui este faptul că prin însuşi conţinutul său această sărbătoare este legată foarte clar de anumite vechi personaje ale misteriilor, este ciudat că tocmai această sărbătoare a Paştelui ne aduce aminte ce confuzii radicale, profunde, s-au produs în modul de înţelegere a celor mai importante lucruri din lume în decursul evoluţiei omenirii. Căci nu este deloc lipsit de însemnătate faptul că în decursul primelor secole ale creştinismului sărbătoarea Paştelui a fost confundată cu o cu totul altă sărbătoare şi ca urmare a fost transformată dintr-o sărbătoare de toamnă într-una de primăvară.

Acest fapt esenţial ne indică ceva enorm în evoluţia omenirii. Dar să vedem mai întâi care este conţinutul sărbătorii Paştelui. Care este esenţa sa? Esenţa sa este: Entitatea care se află în centrul conştienţei creştine, Christos Iisus, trece prin moarte, lucru de care ne aminteşte Vinerea Mare. Christos Iisus se odihneşte în mormânt timp de trei zile, perioadă care reprezintă legătura lui Christos cu existenţa terestră. Această perioadă este petrecută în sânul creştinătăţii ca o perioadă de doliu, între Vinerea Mare şi Duminica Paştelui. Urmează Duminica Paştelui, ziua în care această entitate care ocupă locul central în creştinism se ridică din mormânt. Este ziua în care ne amintim de acest eveniment.

Am prezentat astfel tema esenţială a sărbătorii de Paşte: moartea, punerea în mormânt şi învierea din morţi a lui Christos Iisus. Şi acum privim deja vechea sărbătoare păgână care corespunde cu Paştele sub o altă înfăţişare. Numai aşa ajungem la o pătrundere lăuntrică a legăturilor reciproce între sărbătoarea Paştelui şi unele personaje ale misteriilor. Găsim în multe locuri, la multe popoare vechi, sărbători păgâne, care prin structura lor exterioară, prin structura cultului, se aseamănă pe deplin cu structura tematicii Paştelui creştinătăţii.

Să alegem, din multitudinea de vechi festivităţi, sărbătoarea lui Adonis. La unele popoare din Asia de Sud-Vest aceasta s-a practicat timp îndelungat în Antichitatea precreştină. O imagine constituia punctul său central. Această imagine îl înfăţişa pe Adonis, reprezentantul spiritual a tot ceea ce este în oameni forţa tinereţii care răsare, reprezentantul a tot ceea ce li se înfăţişează oamenilor ca frumuseţe.

Desigur în multe privinţe popoarele vechi au confundat conţinutul imaginii cu cel pe care îl înfăţişa imaginea. În acest fel aceste vechi religii au de multe ori caracter de fetişism. Mulţi oameni vedeau în imaginea zeului prezentă în faţa lor frumuseţea, forţa tinereţii oamenilor, forţa de germinaţie care se dezvoltă, care se dezvăluie în exterior în plină strălucire, tot ceea ce se dezvăluie în exterior în plină strălucire din ceea ce omul cuprinde în sine sau ar putea cuprinde ca valoare lăuntrică, ca demnitate interioară, ca măreţie interioară.

Această imagine a zeului, însoţită de cântări şi manifestări cultuale care exprimau cea mai adâncă jale, cea mai profundă suferinţă omenească, dacă acţiunea se petrecea într-un loc apropiat de ţărm era scufundată în apele mării şi trebuia să rămână acolo timp de trei zile; dacă era lângă un lac, era scufundată în lac. Dacă acest lucru nu era posibil, lângă lăcaşul de misterii se construia un iaz artificial, pentru ca această reprezentare a zeului să poată fi scufundată în apă şi să rămână acolo timp de trei zile. În acest răstimp în întreaga comunitate care credea în acest cult, care practica acest cult, se instala o atmosferă gravă, domnea cea mai profundă tăcere. După trei zile imaginea zeului era scoasă din apă. În locul cântărilor de jale răsunau cântece de bucurie, imnuri către zeul care a apărut iarăşi, care a revenit la viaţă.

Era o ceremonie deschisă, o ceremonie care zguduia simţirea unor cercuri largi de oameni. Această ceremonie oglindea, printr-o acţiune exterioară, printr-un ritual exterior, cele ce se petreceau în adâncul misteriilor sacre cu fiecare dintre cei care urmau să fie iniţiaţi. În timpurile străvechi, fiecare dintre persoanele pregătite pentru iniţierea în misterii era condusă într-o încăpere aparte. Pereţii erau negri şi tot acel spaţiu, în care nu se afla decât un sicriu sau numai o structură care sugera un sicriu, era sumbru, întunecat. Lângă sicriu, cei care îl conduseseră acolo pe aspirantul la iniţiere intonau cântări de jale, cântări funerare. Căci cel care urma să fie iniţiat era privit ca o persoană care va muri acolo şi trebuia să i se arate clar că acum, când va fi aşezat în sicriu, va trece prin tot ce trece omul când păşeşte prin poarta morţii şi în următoarele trei zile petrecute acolo.Totul era aranjat în aşa fel încât aspirantului la iniţiere i se înfăţişa lăuntric, cu deplină claritate, ceea ce se petrece cu omul în primele trei zile după moarte.

În cea de a treia zi, într-un loc pe care cel din sicriu îl putea vedea, se înălţa o ramură, reprezentând viaţa care înmugureşte. Locul cântărilor de jale era luat de imnuri, de cântece de bucurie. Persoana vizată se ridica din mormântul său cu o conştienţă profund transformată. I se împărtăşise o nouă limbă, o nouă scriere, limba spiritelor, scrierea spiritelor. I s-a îngăduit acum să privească, a putut să privească lumea din punctul de vedere al spiritelor.

Dacă vom compara acţiunile care se desfăşurau în timpul iniţierii ce avea loc în adâncul misteriilor cu ceea ce se îndeplinea în exterior ca ceremonial, vom vedea că prin conţinutul său, în mod plastic dar prin întreaga sa structură, ritualul reda ceva asemănător cu ceea ce se petrecea cu aleşii care participau la misterii. Iar acest ceremonial – şi luăm ca exemplu reprezentativ cultul lui Adonis – le era explicat celor care luau parte la el la timpul cuvenit. Acest ceremonial se desfăşura toamna, iar celor care participau la el li se spunea cam aşa ceva: vedeţi, este toamnă. Pământul îşi pierde podoaba de ierburi şi de frunziş. Toate se veştejesc. În locul vieţii, al verdeţii, al lăstarilor care astă-primăvară începuseră să acopere pământul va veni zăpada să învelească pământul sau poate seceta care pustieşte pământul. Natura piere. Dar în timp ce în jurul vostru totul se stinge, voi va trebui să treceţi prin ceva ce pentru om este doar pe jumătate asemănător cu moartea care afectează natura înconjurătoare. Şi omul moare. Toamna vine şi pentru el. Când cineva ajunge la capătul vieţii este de aşteptat ca sentimentele oamenilor care rămân în urmă să se manifeste printr-o jale adâncă. Pentru că în faţa sufletelor voastre s-a prezentat întreaga gravitate a trecerii prin moarte, pentru ca acum să nu simţiţi moartea numai atunci când vi se arată vouă, ci ca să vă puteţi aminti de ea iarăşi şi iarăşi, vi se înfăţişează în fiecare toamnă felul în care chiar acea fiinţă divină care este întruchiparea frumuseţii, a tinereţii, a măreţiei omului, acea fiinţă divină moare, acea fiinţă divină face pasul pe care îl face întreaga natură. Dar tocmai atunci când natura se pustieşte, când în natură vine moartea, voi trebuie să vă amintiţi de altceva. Atunci trebuie să vă amintiţi că omul păşeşte prin poarta morţii, că pe când aici, în existenţa sa pământească, a trăit lucruri similare cu acea pieire care se petrece toamna, pe când aici în existenţa pământească a trăit doar lucruri care sunt pieritoare, el se va desprinde de pământ şi va ajunge să trăiască în spaţiul larg al eterului universal. Va vedea cum devine din ce în ce mai mare, cum întreaga lume ajunge să fie a sa. Timp de trei zile îşi va duce traiul în întinderea Universului. Şi apoi, în timp ce aici ochiul pământesc se apleacă asupra imaginii morţii, în timp ce ochiul pământesc se apleacă spre ceea ce moare, spre ceea ce este pieritor, se trezeşte acolo, în spirit, după trei zile, sufletul nemuritor al omului. Se deşteaptă în lumea de dincolo. Se deşteaptă pentru ca la trei zile după moarte să se nască pentru tărâmul spiritelor.

Acest lucru se realizează în corpul propriu al celui care este iniţiat, printr-o transformare lăuntrică pregnantă care are loc în adâncul misteriilor. Şi cea mai importantă impresie, imboldul imens pe care îl primeşte viaţa omului prin acest vechi mod de iniţiere – vom vedea că în timpurile moderne lucrurile nu mai pot să se desfăşoare aşa, ci în cu totul alt mod – a trezit forţele sufleteşti lăuntrice, a trezit modul de a vedea care l-a făcut pe om să ştie că el se află de acum nu numai în lumea sensibilă, el se află deja în lumea spirituală.

Iar ceea ce la vremea potrivită li se dădea ca învăţătură celor care erau discipoli ai misteriilor ar putea fi sintetizat în următoarele cuvinte. Acestor învăţăcei li se spunea: Ceea ce se petrece în misterii este imaginea a ceea ce se petrece în lumea spirituală, a ceea ce se petrece în Cosmos; cultul este imaginea [ Nota 30 ] a ceea ce se petrece în misterii. Căci fiecărui om admis să ia parte la misterii îi era clar: Misteriile redau procesele terestre care acţionau asupra oamenilor şi care erau întru totul imagini a ceea ce va fi trăit de oameni în vastitatea Cosmosului spiritual-astral, în alte forme de existenţă decât cele pământeşti. Celor care în acele timpuri străvechi nu erau admişi să participe la misterii, deoarece conform stadiului lor de maturizare nu au putut fi aleşi să participe direct la contemplarea lumii spirituale, li se înfăţişau în mod corespunzător aceste lucruri prin cult, deci prin reflectarea celor ce se petreceau în cadrul misteriilor.

Aşa că ceremonialul misteriilor corespunzător, pe care vi l-am prezentat pe baza exemplului sărbătorii lui Adonis, se desfăşura odată cu veştejirea de toamnă, atunci când pământul se pustia, în perioada în care toamna înfăţişa imaginea pieirii şi a morţii, care le aducea oamenilor convingerea sau cel puţin ideea că moartea, care toamna afectează întreaga natură, care se abate şi asupra oamenilor, îl loveşte şi pe reprezentantul frumuseţii, tinereţii şi măreţiei sufletului omenesc, întruchipat de zeul Adonis. Zeul Adonis moare şi el. El se cufundă în reprezentarea terestră a eterului universal, apa. Dar tot aşa cum se ridică apoi din apă, cum poate fi scos din apă, tot aşa va fi scos şi sufletul omului din apele lumii, adică din eterul Cosmosului, după circa trei zile de la momentul în care omul a păşit, aici pe pământ, prin poarta morţii.

Însăşi taina morţii trebuia să fie reprezentată în aceste vechi misterii prin sărbătoarea corespunzătoare ce avea loc toamna. În mod concret această reprezentare trebuia să se realizeze prin faptul că pe de o parte acel ceremonial coincidea, în prima sa parte, cu moartea, cu pieirea naturii, iar pe de altă parte înfăţişa situaţia opusă ca fiind esenţială pentru însăşi fiinţa omului. Se considera că omul trebuie să contemple moartea naturii pentru a deveni conştient de faptul că el moare conform aparenţelor exterioare, dar în fiinţa sa lăuntrică reînvie pentru lumea spirituală. Scopul acestei vechi sărbători păgâne asociată cu misteriile era să dezvăluie adevărul cu privire la moarte.

În decursul evoluţiei omenirii a avut loc un eveniment important: ceea ce se petrecea, până la un anumit nivel, cu aspirantul la iniţiere în misterii, s-a îndeplinit chiar în trup în cazul lui Christos Iisus. Căci în ce fel i se înfăţişează Misteriul de pe Golgotha unui cunoscător al misteriilor? Cunoscătorul misteriilor priveşte în intimitatea vechilor misterii. El vede cum aspirantul la iniţiere era condus în sufletul său prin moarte la învierea sufletului, adică la trezirea unei conştienţe superioare în sufletul său. Sufletul moare pentru ca să reînvie la o conştienţă superioară. Ceea ce trebuie avut în vedere aici este că trupul nu murea, dar sufletul murea pentru a fi trezit la o conştienţă superioară.

Christos Iisus însă a trecut în trup, deci la un cu totul alt nivel, prin cele prin care trecea sufletul fiecăruia dintre aspiranţii la iniţiere. Deoarece Christos nu era un om pământean, ci o entitate solară întrupată în Iisus din Nazareth, lui Christos Iisus i-a fost cu putinţă, în conformitate cu întreaga sa natură omenească, să treacă pe Golgotha prin ceea ce trecea vechiul aspirant la iniţiere în misterii în sufletul său.

Cei dintre cunoscătorii vechilor misterii, ai acelor practici de iniţiere care se mai păstraseră erau într-adevăr, şi sunt până acum, oameni care înţelegeau în modul cel mai profund evenimentul petrecut pe Golgotha. Şi atunci, ce ar fi putut ei să-şi spună? îşi puteau spune următoarele: De-a lungul mileniilor oamenii au fost introduşi în tainele lumii spirituale prin moartea şi învierea sufletului lor. Sufletul rămânea despărţit de trup în timpul practicilor de iniţiere. Prin moarte el era condus spre viaţa veşnică. Cele trăite astfel acolo de un număr de oameni aleşi au fost trăite apoi până în trup de entitatea care, în momentul Botezului în apa Iordanului primit de la Ioan, a coborât din Soare şi şi-a însuşit trupul lui Iisus din Nazareth. Şi astfel acţiunea desfăşurată în mod repetat, timp de mai multe milenii, prin practicile de iniţiere a devenit un eveniment istoric.

Se cunoştea acest fapt esenţial: Deoarece o entitate solară a fost cea care şi-a însuşit trupul lui Iisus din Nazareth, a devenit posibil ca ceea ce pentru cei care participau la iniţiere se realiza numai la nivelul sufletului lor, în legătură cu simţirea lor, să se realizeze până la nivelul existenţei corporale. Cu toate că trupul a murit, cu toate că trupul lui Iisus din Nazareth a intrat în pământul pieritor, s-a putut realiza învierea lui Christos, deoarece acel Christos s-a putut înălţa mai sus decât puteau să se înalţe sufletele celor care participau la iniţiere. Trupul aspiranţilor la iniţiere nu putea să fie dus în regiuni atât de adânci ale suprasensibilului cum a fost dus trupul lui Christos Iisus. De aceea cel care participa la iniţiere nu putea să se înalţe atât de sus prin înviere cum s-a înălţat Christos. Însă lăsând la o parte această deosebire legată de dimensiunile Universului, vechile practici de iniţiere s-au manifestat ca eveniment istoric în locul sacru al Golgothei.

Doar puţini au fost cei care în primele secole ale creştinismului au ştiut că o entitate solară, o entitate cosmică, a trăit în Iisus din Nazareth şi că prin aceasta Pământul a fost fertilizat, că într-adevăr din Soare a coborât o entitate care până atunci de pe Pământ nu putuse fi văzută decât în Soare, prin practicile din lăcaşurile de iniţiere. Iar un lucru esenţial pentru creştinism, după cum au constatat şi adevăraţii cunoscători ai vechilor misterii, este că se poate spune: Christos, la care ne-am ridicat pentru că am fost iniţiaţi, Christos, la care am putut ajunge prin înălţarea noastră spre Soare prin mijlocirea vechilor misterii, s-a pogorât într-un trup muritor, în trupul lui Iisus din Nazareth. El s-a coborât pe Pământ.

Acele suflete, acele inimi, care în vremea Misteriului de pe Golgotha înţelegeau ceva din Misteriul de pe Golgotha s-au simţit cuprinse de o atmosferă de sărbătoare, chiar mai mult decât de o atmosferă de sărbătoare, de o atmosferă de mare sfinţenie. Ceea ce a fost pe atunci un element viu al conştienţei, a devenit treptat, prin procese pe care urmează să le analizăm, o sărbătoare prin care este comemorat evenimentul istoric de pe Golgotha.

Dar pe măsură ce se închega această amintire, se pierdea din ce în ce mai mult conştienţă naturii lui Christos ca entitate solară. Pentru cunoscătorii vechilor misterii nu se putea să nu fie clară adevărata natură a lui Christos. Ei ştiau că adevăraţii iniţiaţi, prin faptul că ajungeau să nu mai fie dependenţi de corpul lor fizic, treceau cu sufletul prin moarte, se înălţau până în sfera Soarelui, îl căutau acolo pe Christos şi primeau de la el, de la Christos din Soare, impulsul pentru reînvierea sufletului. Ei ştiau cine este Christos, deoarece se înălţaseră până la El. Aceşti vechi iniţiaţi, cunoscători ai practicilor de iniţiere, ştiau din cele petrecute pe Golgotha că această entitate, care mai înainte trebuise să fie căutată în Soare, coborâse acum printre oameni, pe Pământ. De ce? Deoarece acţiunea care se realizase în vechile misterii pentru ca aspiranţii la iniţiere să ajungă la Christos, în Soare, nu mai putea fi realizată, căci natura omenească se schimbase în decursul timpului. Vechea ceremonie de iniţiere devenise imposibilă ca urmare a modului în care evoluase firea omenirii. Christos nu mai putea fi căutat în Soare prin ceremonialul de iniţiere. Şi atunci El s-a coborât pe Pământ, pentru a îndeplini aici acţiunea la care oamenii să poată privi de atunci înainte.

Această taină închide în sine ceva ce aparţine celor mai sfinte lucruri ce pot fi exprimate aici pe Pământ.

Dar cum li s-a înfăţişat oamenilor această situaţie în secolele care au urmat Misteriului de pe Golgotha?

Dacă se pune problema să reprezint schematic această situaţie, trebuie să o desenez în felul următor: Dacă acesta este Pământul, dintr-un vechi lăcaş de misterii (vezi desenul, în dreapta cu roşu) se privea în sus spre existenţa solară şi prin iniţiere se percepea prezenţa lui Christos în Soare. Se privea în sus, în spaţiu, pentru a-l întâlni acolo pe Christos.

Dacă vreau să reprezint schematic cum au evoluat lucrurile în succesiunea lor în timp, trebuie să reprezint timpul, adică să reprezint Pământul într-un an, în al treilea an şi tot aşa mai departe în timp. Spaţial, Pământul este mereu aici, dar curgerea timpului o reprezentăm în acest fel. S-a desfăşurat Misteriul de pe Golgotha. O persoană care, să zicem, a trăit în secolul VIII nu mai privea acum din Misteriu spre Soare pentru a ajunge la Christos, acum privea la curgerea timpului până la începutul erei creştine, privea în timp la Misteriul de pe Golgotha (vezi desenul, săgeata galbenă). El îl putea găsi pe Christos într-o acţiune terestră, într-un eveniment de pe pământ, în inima Misteriului de pe Golgotha.

desen 15
Tabla 9
tabla 9
Desenul 15 [mărește imaginea]

Ceea ce fusese mai înainte o percepere în spaţiu, trebuia să devină acum perceperea în timp a Misteriului de pe Golgotha. Acesta a fost cel mai important aspect al celor petrecute acolo.

Iar atunci când lăsăm să acţioneze asupra sufletului lucrurile care se petreceau în cadrul misteriilor cu prilejul iniţierii şi ceea ce era o imagine a morţii şi a învierii din morţi a oamenilor, iar la acestea adăugăm desfăşurarea ceremonialului de cult, de exemplu sărbătorirea lui Adonis, care la rândul ei era o imagine a ceea ce se petrecea în misterii, putem vedea ca o supremă înălţare faptul că această întreită acţiune se reuneşte, se concentrează în Evenimentul istoric de pe Golgotha.

Astfel s-a manifestat la vedere, în istorie, ceea ce se realizase în adâncul sacralităţii misteriilor. Ceea ce înainte era accesibil doar iniţiaţilor se înfăţişează acum tuturor oamenilor. Nu mai este nevoie de o imagine care să fie scufundată în mare şi apoi să reînvie simbolic din mare. În schimb, trebuie ca oamenii să se gândească, să rememoreze ce s-a petrecut în realitate pe Golgotha. În locul unei imagini exterioare, vizibile, căreia i se dedică un ceremonial desfăşurat în spaţiu, trebuie să se ivească gânduri lăuntrice nereprezentate prin imagini senzoriale, gânduri trăite doar în suflet, cu privire la Evenimentul istoric de pe Golgotha.

Observăm însă o evoluţie ciudată a omenirii în secolele care au urmat. Puterea oamenilor de a pătrunde în spiritualitate a scăzut tot mai mult. Conţinutul spiritual al Misteriului de pe Golgotha nu-şi mai poate găsi loc în cugetul oamenilor. Evoluţia duce spre formarea unei simţiri materiale. Se pierde înţelegerea lăuntrică, din inimă, se pierde înţelegerea faptului că acolo unde natura exterioară ni se înfăţişează ca fiind pieritoare, ca fiind ceva pustiit, care moare, de fapt am putea vedea caracterul viu al spiritului. Se pierde şi înţelegerea festivităţii exterioare, a faptului că timpul în care vine toamna, aducând cu ea moartea, este cel mai potrivit moment pentru a simţi că în opoziţie cu moartea celor pământeşti, a celor din natură, stă învierea spiritualităţii.

Şi astfel s-a pierdut posibilitatea ca toamna să mai fie anotimpul în care se celebrează învierea. S-a pierdut posibilitatea ca, pornind de la caracterul trecător al naturii, toamna să ne îndrepte gândurile spre veşnicia spiritului. Se simţea nevoia unui sprijin în materialitate. Omul avea nevoie să se sprijine pe ceea ce nu moare în natură, pe ceea ce înverzeşte în natură, de ceea ce învie în natură ca forţă germinativă a seminţelor ascunse toamna în pământ. Materialul este luat ca simbol al spiritualului, deoarece omul nu mai poate să se lase inspirat de materie pentru a simţi spiritualitatea în deplina ei realitate. Toamna nu mai are puterea să dezvăluie, prin forţa interioară a sufletului omenesc, caracterul pieritor al celor din natură în raport cu caracterul nepieritor al spiritualităţii. Este nevoie de suportul naturii exterioare, al învierii care are loc în exterior. Omul vrea să vadă cum răsar din pământ ierburile, cum soarele devine tot mai puternic, cum lumina şi căldura prind puteri. Omul are nevoie de reînvierea naturii pentru a celebra ideea reînvierii.

Însă în felul acesta dispare acea relaţie nemijlocită cu sărbătoarea lui Adonis, care ar putea fi raportată la Misteriul de pe Golgotha. Îşi pierde forţa acea trăire lăuntrică care poate fi întâlnită la moartea pământească a fiecărui om, când sufletul omului ştie: Pe pământ omul păşeşte prin poarta morţii şi timp de trei zile trece prin ceva ce le poate părea foarte grav oamenilor. După aceea însă sufletul ar trebui să se veselească lăuntric, să se simtă în sărbătoare în sinea sa, plin de bucurie, căci ştie că după trei zile sufletul omului se va înălţa din moarte în nemurirea spirituală.

Acea forţă care se regăsea în sărbătoarea lui Adonis s-a pierdut. Iniţial îi fusese destinat omenirii ca această forţă să se manifeste cu o intensitate mai mare. Oamenilor li se înfăţişa moartea zeului, ca tot ce este frumos în omenire, ca tot ce este măreţ, plin de forţa tinereţii. Acest zeu era scufundat în mare într-o zi de doliu, ziua jelirii. Chara*  este jale (doliu). Starea sufletească era plină de întristare, căci se dorea ca gândurile să se îndrepte mai întâi spre caracterul pieritor al celor din natură.

* De la Chara (germana veche) vine termenul Karfreitag = Vinerea Patimilor (n.tr.).

După aceea însă trebuia ca această stare sufletească determinată de caracterul trecător al celor din natură să fie înlocuită în sufletul oamenilor de sentimente legate de învierea suprasensibilă, după trei zile, a sufletului omenesc. Când zeul, reprezentat de imaginea sa, se înălţa iarăşi, credinciosul bine instruit vedea în aceasta imaginea sufletului omenesc la câteva zile după moarte. Ceea ce se petrecea în spirit cu cel decedat iată că li se înfăţişa oamenilor înaintea ochilor prin imaginea învierii zeului frumuseţii şi al forţei tinereţii.

În fiecare toamnă se deştepta direct în sufletul oamenilor un lucru atât de strâns legat de destinul omenesc. În vremurile de atunci nu se credea că ar fi posibil să legi aceste lucruri de natura exterioară. Ceea ce putea fi trăit în spirit era înfăţişat prin ceremonialul de cult, prin acţiuni simbolice. Dar atunci când această imagine din vremurile vechi a trebuit să fie anihilată şi locul ei să fie luat de o amintire – acea amintire lipsită de imagini, lăuntrică, trăită în suflet, a Misteriului de pe Golgotha, care de asemenea înfăţişează aceste lucruri, tocmai atunci omenirea nu a mai avut forţa ca să realizeze aceasta, deoarece spiritul coborâse în străfundul sufletului omenesc. Aşa că până în ziua de astăzi situaţia este aceea că omul are nevoie să-şi găsească sprijin în natura exterioară. Dar natura exterioară nu ne înfăţişează o imagine simbolică, o imagine completă a destinului omenesc în faţa morţii. Ideea morţii a putut să supravieţuiască. Ideea reînvierii s-a şters din ce în ce mai mult. Şi chiar dacă se mai vorbeşte despre înviere ca de un subiect care ţine de credinţă, evenimentul învierii nu mai este viu pentru oamenii din lumea modernă. El va trebui să devină iarăşi viu, va deveni viu deoarece concepţia antroposofică trezeşte din nou simţirea omenească pentru a ajunge la înţelesul adevărat al învierii.

Când pe de o parte, aşa cum am spus la timpul potrivit, simţirea antroposofică trebuie să-şi însuşească ideea de Michael ca idee a buneivestirii, când simţirea antroposofică trebuie să aprofundeze ideea de Crăciun, ideea de Paşte trebuie să fie ceva deosebit de solemn. Căci antroposofia trebuie să ne conducă de la ideea de moarte la ideea de înviere. Ea însăşi trebuie să devină un fel de sărbătoare lăuntrică a învierii sufletului omenesc. Ea trebuie să imprime o atmosferă pascală în atitudinea oamenilor faţă de lume. Va reuşi să facă acest lucru când se va înţelege cum este posibil ca gândirea vechilor misterii să continue să trăiască, prin cunoaşterea adevăratei esenţe a Paştelui, când interpretarea corectă va apărea din trupul, sufletul şi spiritul oamenilor şi din destinul trupului, sufletului şi spiritului oamenilor, în lumea fizică, sufletească şi spiritual – cerească.