Am văzut cum din misterii a evoluat ceea ce, în conştienţa oamenilor, se leagă cu Universul în aşa fel încât această legătură poate fi reprezentată în succesiunea sărbătorilor pe parcursul anului, şi am văzut îndeosebi cum a evoluat sărbătoarea Paştelui din principiile iniţierii. Din întreaga expunere aţi putut vedea ce rol important au avut misteriile în întreaga evoluţie a omenirii.
Esenţa misteriilor este că în fond tot ceea ce a pătruns spiritual în lume, ceea ce s-a dezvoltat spiritual în omenire în vechime, toate acestea au provenit din misterii. Dacă vrem să folosim o exprimare din zilele noastre, ar trebui să spunem: Misteriile erau foarte puternice sub aspectul dirijării complete a vieţii spirituale.
Dar apoi misiunea omenirii a fost să promoveze libertatea. Pentru promovarea libertăţii era necesar ca vechile misterii să se retragă şi pentru un timp oamenii să fie mai puţin dependenţi de de o dirijare atât de puternică ca aceea care rezulta din misterii şi să fie lăsaţi să devină în mai mare măsură ei înşişi. Nu putem spune cu certitudine că astăzi s-a ajuns deja la momentul în care oamenii şi-au cucerit adevărata libertate interioară şi că acum ar fi pregătiţi să treacă la următoarea etapă, cea care trebuie să urmeze epocii libertăţii. Desigur, nu putem spune acest lucru. Totuşi există destul de mulţi oameni care au trecut prin încarnări în care puterea misteriilor a fost mai puţin simţită decât în vechime. Şi chiar dacă sămânţa trecerii prin aceste încarnări încă nu a încolţit, ea se află acum în oameni. Se ascunde în interiorul oamenilor. Iar dacă acum se apropie o perioadă care va fi din nou spirituală, oamenii vor dezvolta deja ceea ce astăzi este în stare latentă şi nu s-a dezvoltat. Dar, în primul rând, va fi necesar ca recunoaşterea, contemplarea, trăirea spiritualităţii, care se pot obţine prin iniţierea actuală, să fie primite cu preţuirea, cu respectul profund care a fost obţinut din libertate. Căci fără preţuire, fără un profund respect, cunoaşterea adevărată, viaţa spirituală a omenirii nu este de fapt posibilă. Deci, vom putea stabili corect datele sărbătorilor atunci când vom folosi în acest scop tocmai această preţuire, acest respect profund pentru spiritualitate, aşa cum s-a dezvoltat pe parcursul istoriei omenirii, când vom încerca puţin să sădim în sufletul nostru – dacă vom învăţa să privim cât mai îndeaproape modul în care evenimentele istorice exterioare indică spiritualitatea –, să transpunem spiritualitatea dintr-o epocă în alta. În primul rând oamenii, prin repetate vieţi pământeşti, revin mereu în existenţa pământească. Prin aceasta cele trăite în epocile anterioare sunt aduse de ei în epocile următoare. Oamenii sunt cel mai important factor al evoluţiei ulterioare a celor care se petrec în istoria omenirii. Dar oamenii trăiesc întotdeauna într-o anumită ambianţă. Şi una dintre cele mai importante ambianţe este cea a misteriilor. Cel mai important lucru pentru progresul omenirii este această transmitere a celor trăite de oameni în misterii şi care au fost retrăite fie din nou în misterii, acolo unde acestea au acţionat în omenire, fie cumva altfel în cunoaştere. Astăzi trebuie să fie într-un fel în cunoaştere, căci adevărata esenţă a misteriilor este mai mult sau mai puţin dispărută pentru lumea exterioară şi ar trebui mai întâi să reapară.
Deja situaţia este de aşa natură încât acel impuls care, prin Congresul de Crăciun, a pornit de aici, de la Goetheanum, şi şi-a găsit locul în Societatea Antroposofică, va fi dus mai departe de instituirea claselor [ Nota 35 ] – în parte această implementare a şi început – şi va pune bazele unor misterii viitoare. Spiritul viitoarelor misterii trebuie sădit în mod conştient prin intermediul Societăţii Antroposofice. Această Societate Antroposofică a asistat la un eveniment care va putea fi valorificat în evoluţie aşa cum a fost valorificat pe vremuri un eveniment similar: incendierea templului din Efes. Şi aici, şi acolo la bază s-a aflat ceva deosebit de nedrept. Însă la nivele diferite lucrurile se prezintă în mod diferit şi este posibil ca ceea ce la un anumit nivel este o nedreptate îngrozitoare să se transforme în libertate pentru oameni, în sensul că tocmai astfel de evenimente cumplite pot să provoace un progres real al omenirii.
Însă dacă cineva doreşte să ajungă la o înţelegere deplină a acestor lucruri trebuie, aşa cum am mai spus, să le abordeze în intimitatea lor. Trebuie să analizeze modul aparte în care spiritualitatea a însufleţit lumea prin misterii. Am arătat ieri cum, pe baza raporturilor dintre poziţia Soarelui şi cea a Lunii, dacă acestea sunt privite spiritual, se stabileşte data sărbătoririi Paştelui în anul respectiv şi am indicat că celelalte planete sunt privite din punctul de observaţie de pe Lună. Iar în funcţie de cele aflate prin urmărirea altor planete, omul, la coborârea sa din existenţa antepământească în existenţa pământească, este îndrumat să-şi construiască trupul eteric de lumină.
Când vrem să ajungem să cunoaştem felul în care li se livrează oamenilor acest trup eteric de lumină prin forţele Lunii, prin observaţiile care se fac pe Lună, s-ar putea spune prin observatorul spiritual lunar, când vrem să înţelegem corect ce se întâmplă, putem, aşa cum am încercat acum, să urmărim aceste lucruri în Cosmos, acolo unde ele sunt înscrise, unde ele există ca fapte. Este însă, de asemenea, important să lăsăm să acţioneze afectiv contribuţia omenească, care în diferite epoci este prezentă în această realitate.
Şi de fapt niciodată contribuţia afectivităţii omeneşti la această coborâre din existenţa antepământească în cea pământească în ultima sa etapă, îmbrăcarea omului cu trupul eteric, niciodată această participare nu a fost atât de intimă, lăuntrică, ca în Misteriul de la Efes. În Misteriul de la Efes întregul ceremonial închinat zeiţei de la Efes numită exoteric Artemis era de fapt destinat participării la tot ce trăieşte şi se mişcă spiritual în eterul lumii, în eterul Cosmosului. Chiar se poate spune că atunci când participanţii la Misteriul de la Efes se apropiau de imaginea zeiţei aveau o senzaţie care ajungea până la perceperea a ceva ce părea a fi vocea zeiţei: Mă bucur de tot ceea ce este roditor în vastitatea eterului lumii. Această exprimare a bucuriei lăuntrice a zeiţei templului pentru tot ceea ce încolţea, creştea, înverzea în vastitatea eterului lumii producea o impresie profundă. Îndeosebi sentimentele înrudite lăuntric cu încolţirea şi înverzirea străbăteau ca un suflu magic atmosfera, atmosfera spirituală a sanctuarului de la Efes. Acel misteriu era în aşa fel organizat, orientat, încât se poate spune că de fapt nicăieri nu se participa în aşa măsură la creşterea vegetaţiei în esenţa ei, la revigorarea Pământului prin lumea vegetală, ca la Efes.
Aceasta făcea ca tocmai prin acest Misteriu de la Efes să se poată împărtăşi, în mod deosebit de clar, învăţătura, dacă se poate spune aşa, care rezulta de aici. Îndeosebi acel mister al Lunii despre care v-am vorbit ieri putea fi adus în cugetul participanţilor la Misteriul de la Efes. Fiecare dintre ei trăia ca o experienţă personală faptul că se simţea ca o făptură de lumină, datorită modului în care discipolii şi iniţiaţii de la Efes însufleţeau atât de intens această dobândire-prin-Lună-a-făpturii-proprii-de-lumină. Şi la Efes exista o instituţie cam de felul acesta: acela care în stare de veghe lăsa să acţioneze asupra lui acea instituţie era într-adevăr introdus cu totul în această autodezvoltare prin lumina solară transformată de Lună. Şi atunci se auzea un sunet ce părea că vine dinspre Soare: J O A.
El ştia că acest J O A îi activează Eul său şi trupul său astral. J O – Eu, trup astral, şi venirea spre el a trupului eteric de lumină în A – J O A. Atunci el se simţea – deoarece J O A vibra în el –, se simţea ca Eu, trup astral şi trup eteric.
Apoi, întrucât omul fusese transferat în spaţiul cosmic, era ca şi cum dinspre Pământ ar fi răsunat ceva ce se întrepătrundea cu J O A , eh-v. Adevăratele forţe ale Pământului ieşeau afară în eh-v.
 |
Tabla 12 |
 |
|
| Desenul 21 |
[mărește imaginea] |
Şi atunci simţea, în JehOvA, simţea omul integral. Simţea că sentimentul anterior al trupului fizic pe care îl avusese pe Pământ era indicat de consoanele care erau legate de vocalele care în J O A indică Eul, trupul astral, trupul eteric. Această integrare a sa în JehOvA era cea care îi permitea discipolului efesian să facă ultimii paşi pentru coborârea din lumea spirituală.
Dar în acelaşi timp această împlinire a J O A făcea ca omul să simtă că el este, în interiorul luminii, acest sunet J O A. Aşa devenea Om: un Eu care răsună, un corp astral care răsună într-un trup eteric strălucind de lumină. El devenea răsunet în lumină. Era un om cosmic.
Şi aşa dobândea capacitatea de a percepe ceea ce i se înfăţişa acolo afară, în Cosmos, aşa cum aici pe Pământ avem capacitatea să percepem prin intermediul ochilor ceea ce se petrece în mediul fizic al Pământului. Atunci discipolul efesian, deoarece purta în el acest J O A, simţea într-adevăr că este transpus în sfera Lunii. El lua parte la observaţiile care se puteau face din punctul de observaţie de pe Lună.
Acolo el era încă om în general. Devenea bărbat sau femeie doar atunci când cobora pe Pământ. Dar acolo omul se simţea transpus în interiorul acelei regiuni a existenţei antepământeşti care este totuşi cea a apropierii de Pământ. Pentru discipolii efesieni această autotransferare sus, în sfera lunară, devenea posibilă într-un mod deosebit de intim. Atunci ei purtau în inima lor, în sufletul lor, trăirile la care participaseră şi care îi sunau cam aşa discipolului efesian:
Fiinţă răsărită din Univers, tu cea cu chip de lumină
Întărită de Soare prin forţa Lunii,
Ţie ţi se dăruieşte sunetul creator al lui Marte
Şi oscilaţia lui Mercur care pune membrele în mişcare,
Pe tine te luminează înţelepciunea strălucitoare a lui Jupiter
Şi frumuseţea încărcată de iubire a lui Venus –
Profunzimea spirituală veche de când lumea a lui Saturn
Să-ţi confere existenţa în spaţiu şi devenirea în timp!
Fiecare efesian era pătruns de această idee. El considera că aceasta este cel mai important lucru care pulsează în om (text scris pe tablă):
| Fiinţă răsărită din Univers, tu cea cu chip de lumină Întărită de Soare prin forţa Lunii, Ţie ţi se dăruieşte sunetul creator al lui Marte Şi oscilaţia lui Mercur care pune membrele în mişcare, Pe tine te luminează înţelepciunea strălucitoare a lui Jupiter Şi frumuseţea încărcată de iubire a lui Venus – Profunzimea spirituală veche de când lumea a lui Saturn Să-ţi confere existenţa în spaţiu şi devenirea în timp! |
Tabla 13 |
 [mărește imaginea] |
Se poate spune că adeptul Misteriului de la Efes se simţea într-adevăr om atunci când – ca să mă exprim colocvial – îi sunau în urechi aceste versuri. Căci în acest fel el simţea că a devenit conştient de modul în care se află în interacţiune cu planetele prin forţele trupului său eteric. Acest lucru era exprimat foarte categoric. Trupului eteric i se spunea din Univers:
Fiinţă răsărită din Univers, tu cea cu chip de lumină
Întărită de Soare prin forţa Lunii
Atunci omul se simţea în puterea luminii Lunii.
Ţie ţi se dăruieşte sunetul creator al lui Marte
Sunetul care avea în el ceva creator, ceva ziditor, răsuna către el dinspre Marte. Iar ceea ce îi întăreşte omului membrele, astfel ca el să fie o fiinţă activă, era:
Oscilaţia lui Mercur, care pune membrele în mişcare.
De la Jupiter strălucea înspre el:
Pe tine te luminează înţelepciunea strălucitoare a lui Jupiter.
De la Venus strălucea înspre el:
Frumuseţea încărcată de iubire a lui Venus.
Pentru ca Saturn să poată concentra tot ceea ce îl împlineşte pe om în interior şi în exterior şi îl pregăteşte să poată coborî pe Pământ, să se îmbrace cu un trup fizic şi, ca fiinţă întrupată fizic care îl poartă în sine pe Dumnezeu, să poată trăi mai departe pe Pământ:
Profunzimea spirituală veche de când lumea a lui Saturn
Să-ţi confere existenţa în spaţiu şi devenirea în timp!
Din cele pe care vi le descriu acum, vă puteţi da seama că la Efes viaţa spirituală era o viaţă lăuntrică luminoasă, plină de culoare. Această viaţă lăuntrică luminoasă, plină de culoare, de fapt cuprindea ceea ce se concentra în ideea de Paşte, tot ceea ce se ştiuse odinioară despre existenţa adevărată a omului în întregul Cosmos, în întregul Univers. Iar unii dintre cei care peregrinau – aşa cum am menţionat ieri – de la un misteriu la altul, pentru a face ca asupra lor să acţioneze întreaga esenţă a misteriilor, ne-au asigurat, în repetate rânduri: Atât de luminos, atât de interiorizat cum le-a sunat la Efes armonia sferelor datorită acestei perceperi din punctul de observaţie din Lună, unde le-a apărut cea mai strălucitoare lumină astrală a Lunii, deoarece ei au simţit în Lună lumina estompată a Soarelui, care este străbătută de spirit, aşa cum şi omul este însufleţit, străbătut de spirit, prin lumina astrală, nu au putut percepe acestea şi în alte locuri, oricum nu cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi înţelegere lăuntrică măiestrită.
Toate acestea erau legate de locul unde existase acel templu mistuit de flăcări din cauza unei mâini criminale, a acţiunii unui orgolios. Dar, aşa cum v-am arătat în timpul Congresului de Crăciun, iniţiaţii în Misteriile efesiene s-au reîncarnat în Aristotel şi Alexandru cel Mare. Şi aceste personalităţi s-au interesat de urmele Misteriilor de la Samothrace care se mai puteau încă găsi pe atunci.
Astfel un eveniment care din exterior părea aleator a fost de mare importanţă spirituală în evoluţia lumii. S-a menţionat deja în discuţiile noastre, s-a menţionat încă de mai mult timp [ Nota 36 ]: în vreme ce ardea Templul din Efes, a sosit ceasul naşterii lui Alexandru cel Mare. Dar în timp ce acel templu ardea, s-a petrecut un anumit lucru.
O, cât de multe lucruri se petrecuseră de-a lungul veacurilor pentru cei care aparţineau acestui templu! Cât de multă spiritualitate, lumină şi înţelepciune străbătuseră spaţiul acestui templu. Şi tot ce a trecut prin spaţiul acestui templu, în timp ce flăcările se înălţau dinTemplul de la Efes, s-a împrăştiat în eterul lumii. Aşa că se poate spune: de atunci încolo sărbătoarea pascală neîntreruptă de la Efes, care era cantonată în spaţiul templului, a fost inscripţionată, deşi cu slove mai puţin clar perceptibile, în cupola lumii, întrucât cupola lumii este eterică.
Şi aşa este de fapt situaţia cu multe lucruri. Multe dintre cele care constituie înţelepciunea lumii, în timpurile vechi erau închise între pereţii templului. Au scăpat dintre pereţii templului, s-au înscris în eterul universal şi acolo devin imediat vizibile atunci când omul accede la Imaginaţia adevărată. Această Imaginaţie este în oarecare măsură interpreta misterului stelelor. Se poate spune că în eterul lumii este înscris ceea ce iniţial era secretul templului, care prin Imaginaţie poate fi citit de acolo.
Dar se poate spune şi altfel, şi este vorba despre acelaşi lucru altfel formulat. Se poate spune: mă ridic în picioare, în noaptea luminată de stele, contemplu cerul înstelat, las impresia pornită de la el să acţioneze asupra mea. Iar dacă omul are această capacitate, tot ce vede sub forma de imagine a stelelor, tot ce se află în mişcările planetelor, se preface într-o amplă scriere universală. Iar atunci când omul citeşte această scriere universală, din ea rezultă ceva în genul celor pe care vi le-am expus ieri cu privire la misterul Lunii. Aceste lucruri se pot citi cu siguranţă în scrierea universală, atunci când omul nu mai consideră că stelele sunt doar ceva ce poate fi calculat matematic şi mecanic, ci acestea constituie pentru el slovele unei scrieri cosmice.
Aş vrea acum, pentru a aprofunda această chestiune, să vă spun cele ce urmează. Tocmai prin pătrunderea în misteriile cabirice de la Samothrace într-o perioadă în care deja vechile misterii erau în declin – Samothrace încă mai exista, ca lăcaş al amintirilor şi de asemenea ca lăcaş de îngrijire, ca lăcaş de activitate, însă, în ansamblu, esenţa misteriilor era în declin în vremea lui Alexandru – a fost un moment în care pentru Alexandru şi pentru Aristotel, sub acţiunea misteriilor cabirice, s-a ivit ceva ca o amintire a vechii epoci efesiene, pe care o trăiseră împreună într-un anumit veac. A răsunat iarăşi cuvântul J O A, şi din nou s-au auzit acele versuri:
Fiinţă răsărită din Univers, tu cea cu chip de lumină
Întărită de Soare prin forţa Lunii,
Ţie ţi se dăruieşte sunetul creator al lui Marte
Şi oscilaţia lui Mercur care pune membrele în mişcare,
Pe tine te luminează înţelepciunea strălucitoare a lui Jupiter
Şi frumuseţea încărcată de iubire a lui Venus –
Profunzimea spirituală veche de când lumea a lui Saturn
Să-ţi confere existenţa în spaţiu şi devenirea în timp!
Dar în această amintire, în această rememorare istorică a unor lucruri din vechime, exista o anumită forţă, forţa de a crea ceva nou. Din acel moment a pornit forţa de a crea ceva nou, dar ceva nou deosebit, care a fost remarcată prea puţin de omenire. Căci de fapt trebuie înţeles mai întâi felul deosebit în care a fost realizată această creaţie a ceva nou care a rezultat din acţiunea comună a lui Alexandru şi Aristotel.
Luaţi ca exemplu o creaţie poetică importantă sau o altă operă artistică – puteţi să alegeţi cele mai frumoase opere. V-aş propune să luaţi fie o traducere germană din Bhagavad Gita, fie Faust al lui Goethe fie Ifigenia sau orice altceva preţuiţi dumneavoastră mai mult şi să vă gândiţi la conţinutul bogat, impetuos, să zicem la al lui Faust al lui Goethe. Ia să vedem, dragi prieteni, în ce formă vi se transmite acest conţinut bogat? Să considerăm că vă este transmis aşa cum este transmis pentru majoritatea oamenilor. Îl citiţi pe Faust cândva în timpul vieţii. Ce vă întâmpină în plan fizic? Ce se află acolo, pe hârtie? Pe hârtie nu este nimic altceva decât o combinaţie de a b c d e f şi aşa mai departe. Tot ceea ce dă naştere conţinutului atât de măreţ, de puternic, al lui Faust rezultă dintr-o combinaţie de a b c d e f şi aşa mai departe. Dacă cunoaşteţi alfabetul, vedeţi că pe hârtie nu este nimic altceva decât ceea ce corespunde cu una dintre aceste douăzeci de litere. Din aceste douăzeci de litere se iveşte pe hârtie ceva ce vă încântă, care, dacă ştiţi să citiţi, vă dezvăluie întregul conţinut atât de bogat al lui Faust. Şi este ceva ce stă la dispoziţia dumneavoastră. Stă la dispoziţia dumneavoastră să consideraţi că această înşiruire de a b c d e f şi aşa mai departe este extrem de plictisitoare, să ziceţi că de fapt este vorba de ceva extrem de abstract. Şi totuşi acest ceva extrem de abstract combinat în mod corespunzător ne oferă întregul Faust!
Şi atunci, deoarece din nou se ivise acel răsunet lunar al lumii, căci Aristotel şi Alexandru aflaseră care fusese semnificaţia incendiului de la Efes, modul în care acel incendiu a purtat în afară, în depărtările eterului lumii, misteriul de la Efes, rezultatul a fost că în cei doi a apărut inspiraţia de a fundamenta scrierea universală. Dar scrierea universală nu se bazează pe a b c d e f, ci, aşa cum scrierea din cărţi se bazează pe litere, scrierea universală se bazează pe concepte. Iată cum au apărut slovele scrierii universale.
Dacă vă transcriu aici aceste concepte, ele sunt la fel de abstracte ca a b c d:
| Cantitate, deci mulţime Calitate, proprietate Relaţie Spaţiu Timp Poziţie Acţiune Suferinţă |
Tabla 12 |
Aveţi aici o serie de concepte [ Nota 37 ]. Dacă veţi învăţa ca, pornind de la aceste concepte, care au fost prezentate iniţial de Aristotel lui Alexandru, să îndepliniţi acelaşi lucru pe care aţi fost învăţaţi să-l faceţi cu a b c d, atunci veţi învăţa ca pornind de la cantitate calitate, relaţie, spaţiu, timp, poziţie, acţiune, suferinţă –, deci pornind de la aceste concepte veţi învăţa să citiţi în Cosmos.
În logica învăţământului din epoca abstractivităţii s-a petrecut însă ceva deosebit. Gândiţi-vă că într-o şcoală oarecare ar exista obiceiul ca oamenii să nu înveţe să citească, ci doar să se întocmească la voia întâmplării cărţi din care să fie obligaţi să înveţe a b c d în toate combinaţiile posibile, ac, ab, be şi aşa mai departe, dar fără a ajunge să folosească literele pentru ca sufletul lor să aibă acces la un subiect amplu. Ar fi acelaşi lucru cu ceea ce a făcut lumea cu logica lui Aristotel. În logică a fost introdus ceva ce a primit numele de categorii. Acestea se învaţă pe dinafară, dar oamenii nu ştiu să facă nimic cu ele. Este ceva ce corespunde cu situaţia în care cineva ar învăţa pe dinafară a b c d e şi nu ar şti să facă nimic cu aceste litere. Descifrarea scrierii universale este de fapt ceva tot atât de simplu ca citirea textului lui Faust cu a b c d – litere pe care trebuie doar să le înveţi. Ceea ce a dezvăluit antroposofia şi tot ce poate să dezvăluie vreodată prinde viaţă în fond din aceste concepte tot aşa cum textul lui Faust prinde viaţă din litere. Căci toate tainele lumii fizice şi spirituale sunt cuprinse în aceste concepte simple care formează alfabetul Universului.
În decursul evoluţiei lumii s-a întâmplat ceva, şi anume faţă de percepţiile anterioare directe, pentru care cele ce se petreceau la Efes sunt încă extrem de caracteristice, s-a ivit ceva care îşi are începutul în vremea lui Alexandru şi care mai târziu a luat o dezvoltare deosebită în decursul Evului Mediu, ceva care este ascuns în adâncime, ceva profund esoteric. Tâlcul care este cuprins în aceste opt, care ar putea fi extinse la zece, în aceste opt sau zece concepte simple este profund esoteric. Iar noi învăţăm de fapt să trăim din ce în ce mai mult în aceste concepte simple, pe care însă trebuie să ne străduim să le trăim în suflet cu tot atât de multă însufleţire cum este trăit în suflet Abc-ul când omului i se prezintă un subiect complex, de mare spiritualitate.
Vedeţi deci cum zece concepte a căror forţă interioară luminoasă şi a căror forţă de acţiune trebuie mai întâi dezvăluite, la rândul lor, ne introduc în ceea ce de-a lungul mileniilor a dus la o revelaţie năvalnică, instinctivă, a înţelepciunii. Acea înţelepciune a Universului, acea lumină a Universului, care stă aşezată ca într-un mormânt, va ajunge să fie regăsită de-abia atunci când oamenii vor învăţa din nou să citească în Univers, când se va produce învierea a ceea ce fusese ascuns în perioada intermediară a dezvoltării omenirii, aflată între două epoci spirituale.
Ne aflăm aici, dragii mei prieteni, pentru a face ca ceea ce a fost ascuns să ajungă să fie din nou cunoscut oamenilor. Suntem aici pentru ca să înfăţişăm Paştele ca trăire a omenirii. Şi astfel, ca şi în alte ocazii, se va putea spune: Antroposofia este o trăire a Crăciunului şi tot aşa antroposofia, prin întreaga sa acţiune, este o trăire a Paştelui, o trăire a învierii, legată de evenimentul punerii în mormânt. Este important ca tocmai prin faptul că suntem împreună aici cu prilejul Paştelui – dacă pot să mă exprim aşa – să simţim că strădania antroposofică are caracter sărbătoresc, deoarece prin ea simţim că astăzi avem posibilitatea să ne îndreptăm către o entitate spirituală care ar putea să fie aproape, chiar imediat dincolo de Prag, şi căreia să ne adresăm aşa: Ah, odinioară omenirea era binecuvântată cu manifestarea divin-spirituală care strălucea în mod deosebit la Efes. Dar acum toate acestea sunt îngropate. Cum poate fi dezgropat ceea ce este îngropat aşa! Căci am dori să mai credem că ceea ce a fost ar putea să mai fie descoperit cumva de istorie, ar putea fi găsit în mormântul său.
Iar acea entitate ne-ar răspunde, aşa cum odinioară într-un caz similar a răspuns o entitate asemănătoare: Ceea ce căutaţi nu mai este aici [ Nota 38 ], este în inimile voastre, dacă vă deschideţi în mod just inimile.
Deja antroposofia este depusă în inimile oamenilor. Acum inimile oamenilor trebuie doar să poată să se deschidă în mod just. Trebuie să simţim aceste lucruri, şi atunci, nu în mod instinctiv cum se întâmpla în vechime, ci pe deplin luminaţi, vom fi îndreptaţi înapoi spre acea înţelepciune care strălucea şi trăia în misterii.
Am dorit foarte mult să vă aduc în inimi acest lucru chiar acum, în preajma Paştelui. Căci faptul că eşti pătruns de dispoziţia festivă pornită din antroposofie către fiecare inimă omenească dedicată antroposofiei te poate înflăcăra, este ceva care te înalţă şi în lumea spirituală, ceva care trebuie să fie legat şi de impulsul de Crăciun dat la Dornach. Căci acest impuls nu trebuie să rămână doar ceva raţional, să rămână numai ceva intelectual, el trebuie să fie un impuls pentru inimă. Acest impuls nu trebuie să fie ceva arid, searbăd, acest impuls, nu din sentimentalism, ci chiar din esenţa lucrului, trebuie să aibă un caracter festiv. Aşa cum prin Aristotel şi Alexandru focul de la Efes a putut fi de folos, atunci când s-a aprins din nou în inimile lor, după ce mai întâi înflăcărase eterul din exterior, de unde a adus din nou în faţa lor misterele care atunci au putut fi înţelese cu mai multă uşurinţă, deoarece s-a putut folosi ceea ce a rezultat din incendiul de la Efes, tot aşa este de datoria noastră, şi ar trebui să fim deja în stare, să folosim ceea ce – putem să spunem cu toată convingerea – a fost purtat în eter de flăcările de la Goetheanum, pentru a face ca ceea ce s-a dorit prin antroposofie să meargă mai departe.
Dar ce reiese de aici, dragii mei prieteni? De aici reiese că drept comemorare anuală a datei tragice din preajma Crăciunului şi a Anului Nou, când ne-a lovit aici acea nenorocire, să lăsăm ca din aceasta să pornească un nou impuls pentru Goetheanum. De ce? Pentru că trebuie să simţim că ceea ce a fost mai mult sau mai puţin o lucrare pământească, ceea ce a fost realizat, întemeiat, ca o lucrare pământească, a fost purtat de flăcări în largul Universului. Avem posibilitatea, tocmai pentru că am fost loviţi de acea nenorocire, să spunem, cunoscând urmările acelei nenorociri: Acum înţelegem că nu trebuie să realizăm doar o lucrare pământească, ci o lucrare care să trăiască în vastitatea lumii eterice în care trăieşte spiritul. Căci problema Goetheanumului este o problemă a vastului eter, în care trăieşte înţelepciunea plină de spiritualitate a Universului. Aceasta a fost purtată în afară şi noi trebuie să ne pătrundem de impulsul Goetheanumului care coboară spre noi din Cosmos.
Luaţi aceasta cum doriţi, luaţi-o ca pe o imagine. Dar această imagine redă un adevăr profund. Iar acest adevăr profund poate fi exprimat chiar prin cuvinte simple, spunând: începând de la impulsul de Crăciun acţiunea antroposofică trebuie să fie pătrunsă de un curent esoteric. Acest curent esoteric este prezent aici deoarece ceea ce era pământesc, prin ceea ce a acţionat concomitent în focul fizic ca lumină astrală care străluceşte în afară, în spaţiul cosmic, acţionează revenind din nou în impulsul mişcării antroposofice, cu condiţia ca noi să fim în stare să preluăm acel impuls.
Dacă putem face acest lucru, simţim că în tot ce vieţuieşte în antroposofie se află un element important. Iar acest element important din interiorul antroposofiei este dispoziţia pascală antroposofică, acea dispoziţie pascală antroposofică care nu poate fi niciodată legată de convingerea că spiritul moare, ci de convingerea că atunci când el moare pentru lume de fapt reînvie mereu. Şi spre acest spirit, care dăinuie veşnic, care reînvie mereu, trebuie să tindă antroposofia.
Să preluăm aceste idei în inimile noastre ca gânduri de Paşte şi ca simţăminte de Paşte. Şi astfel, dragi prieteni, vom lua cu noi, de la această întâlnire a noastră, sentimente care ne vor da curaj în munca noastră, putere de muncă, atunci când ne vom afla iarăşi în alte locuri.
