Dragii mei prieteni!
Dacă voi încerca acum să ofer un fel de introducere în antroposofie, atunci aceasta urmează să se întâmple astfel încât aici, pe cât posibil, să fie dată în acelaşi timp un fel de îndrumare
pentru modul cum poate fi prezentată antroposofia astăzi înaintea lumii. Dar eu vreau să pun chiar de la început câteva cuvinte introductive înaintea acestei expuneri. De obicei, nu se ţine
seama suficient de faptul că spiritualul este plin de viaţă; ceea ce trăieşte trebuie să fie perceput în plină viaţă. Noi nu avem voie, pur şi simplu, în timp ce ne socotim susţinători ai
mişcării antroposofice din Societatea antroposofică, să presupunem ipoteza, ca să spunem așa, că în fiecare zi începe mişcarea atroposofică. Ea este aici de peste douăzeci de ani, şi lumea a
luat poziţie faţă de ea. De aceea, în fiecare mod de raportare la lume în sens antroposofic trebuie să existe acest sentiment, că avem de-a face cu ceva faţă de care lumea a luat poziţie; acest
sentiment trebuie să stea la bază. Dacă nu avem acest sentiment şi credem că prezentăm antroposofia pur şi simplu în sens absolut, cum am fi putut s-o facem în urmă cu douăzeci de ani, atunci
vom continua să prezentăm mereu lumii atroposofia într-o lumină falsă. Şi acest lucru chiar s-a petrecut, într-o măsură destul de mare. Ar trebui să i se pună capăt, pe de o parte, iar pe de
altă parte ar trebui un început, contrar acestui lucru, să fie dat de congresul nostru de Crăciun. Acesta nu are voie să rămână fără urmări, cum am arătat deja din cele mai diverse direcţii.
Desigur, nu i se poate pretinde fiecărui membru al Societăţii antroposofice să capete acum impulsuri noi, dacă lui aceasta, conform constituţiei sale sufleteşti, nu-i este dat. Fiecare are dreptul – aş dori să spun – să fie un membru simpatizant care primeşte învăţăturile şi se mulţumeşte cu aceasta. Cine însă vrea să participe într-o formă oarecare la reprezentarea antroposofiei înaintea lumii, acela nu poate ignora ceea ce am spus eu. În această privintă trebuie în viitor să domnească adevărul cel mai deplin, nu numai în cuvinte, ci şi în fapte.
Acum, dragii mei prieteni, voi mai spune câteva cuvinte introductive. Cu aceasta vrem să oferim un fel de introducere la concepţia antroposofică despre lume.
Cine vrea să spună ceva despre antroposofie trebuie să preconizeze că în primul rând ceea ce el vrea să spună, de fapt, nu este nimic altceva decât ceea ce, în esenţă, inima auditorilor săi vorbeşte prin el însuşi. În lumea întreagă, niciodată, prin vreo ştiinţă iniţiatică sau de consacrare, nu s-a intenţionat altceva decât să se rostească ceea ce în fond vorbesc prin ele însele inimile celor care voiau să audieze persoanele respective. Astfel încât, de fapt, aceasta trebuie să fie expunerea antroposofică în sensul cel mai bun al cuvântului, să pătrundă în ceea ce este necesitatea mai adâncă a inimilor acelor oameni care au nevoie de antroposofie.
Dacă privim astăzi spre acei oameni care se ridică deasupra aspectelor superficiale ale vieţii, atunci vedem că sentimentele care străbat timpurile fiecărui suflet omenesc s-au reîmprospătat. Vedem că astăzi oamenii îşi pun diferite întrebări în subconştientul lor, întrebări care nu pot fi transformate niciodată în gânduri clare, cu atât mai puţin prin ceea ce există în lumea civilizată. Dar aceste întrebări există. Şi acestea sunt adânc înrădăcinate la un număr mare de oameni. Ele sunt, de fapt, prezente la toţi oamenii cu adevărat gânditori ai zilelor noastre. Dar dacă aceste întrebări se exprimă prin cuvinte, atunci ele apar mai întâi ca şi cum ar fi aduse de departe, când ele sunt totuşi atât de aproape. Ele se află în vecinătatea nemijlocită a sufletului omului gânditor.
Două întrebări, din întreaga sferă a enigmelor care frământă astăzi oamenii, se pot pune, mai întâi. O întrebare ia naştere atunci când sufletul omenesc priveşte la existenţa umană proprie şi la ambianţa lumii. Sufletul uman îl vede pe om intrând prin naştere în existenţa pământească. El vede această viaţă desfăşurându-se cu vieţuirile ei interioare şi exterioare cele mai diverse. Sufletul uman vede, de asemenea, în afară, natura, toată abundenţa de impresii care ajung până la om şi care treptat umplu sufletul.
Acest suflet uman existent în corpul omenesc contemplă unitatea tuturor lucrurilor. Natura asimilează de fapt tot ceea ce sufletul uman vede în existenţa pământească. Când omul a trecut prin poarta morţii, natura preia în forţele sale, printr-un element oarecare – dacă este incinerat sau înmormântat nu are o importantă prea mare –, natura asimilează printr-un element oarecare corpul fizic omenesc. Dar ce face natura cu acest corp fizic? Îl distruge. De obicei, sufletul uman nu priveşte în urmă la calea pe care o apucă fiecare substanţă a acestui corp omenesc; dar dacă facem o dată examinări într-un loc unde este un fel aparte de înmormântare, atunci se adânceşte această impresionantă observare a ceea ce face natura cu tot ce este fizic-senzorial la om, atunci când omul a trecut prin poarta morţii. Știți că există cripte în care se păstrează cadavrele umane, izolate, dar păstrate la aer. Ele se usucă. Și ce rămâne după ceva timp? După câtva timp, din aceste cadavre rămâne doar forma umană distorsionată, constând din carbonat de calciu prefăcut în praf. Şi dacă această masă de carbonat de calciu, care imită forma umană în distorsiune, este mişcată, se transformă în pulbere.
Aceasta oferă o impresie profundă a ceea ce năpădeşte sufletul, dacă el priveşte ulterior ce se întâmplă cu trupul prin care este înfăptuit totul, între naştere şi moarte, de către om. Şi omul priveşte apoi spre natura care îi oferă cunoaşterea, din care el extrage tot ce numeşte înţelegere, şi spune: Această natură, care îngăduie să apară din sânul ei cristalizarea cea mai minunată, această natură, care în fiecare primăvară scoate la iveală din sine, ca prin farmec, plantele care încolţesc, lăstăresc, această natură, care timp de zeci de ani ţine copacii înzestraţi cu scoarţă, această natură care umple Pământul cu regnurile animale ale celor mai diverse specii, de la animalele cele mai mari până la bacilii cei mai minusculi, această natură, care trimite spre nori ceea ce deţine în ea ca apă, această natură, care radiază în jos ceea ce se revarsă de la stele într-o anumită necunoaştere, această natură se opreşte la ceea ce îl distruge pe om, aducându-l până la pulberea cea mai fină. Pentru oameni, natura cu legile ei este distrugătoare. Ne aflăm în faţa formei umane; această formă umană care se prezintă ochilor cu toată frumuseţea pe care o poartă cu sine – şi ea poartă frumuseţea cu sine, căci este mai desăvârşită decât toate celelalte forme care există pe Pământ –, această formă umană există aici. Pe de altă parte, există natura cu pietrele ei, cu plantele ei, cu animalele ei, cu norii ei, cu râuri şi munţi, cu toate cele ce luminează în jos din oceanul de stele, cu ceea ce se revarsă ca lumină şi căldură de la Soare pe Pământ, şi această natură nu suportă în propria-i legitate forma umană. Ceea ce există ca om, când este predat naturii, este pulverizat. Aceasta vede omul. El nu-şi formează idei asupra acestui lucru, dar el există adânc în inima sa. De fiecare dată când omul are în faţă imaginea morţii, aceasta se imprimă adânc în interiorul inimii sale. Căci nu dintr-un simplu sentiment egoist, nu dintr-o simplă speranţă superficială de a trăi în continuare după moarte se naşte iarăşi adânc în inimă, în subconştient, o întrebare care este extrem de importantă, care înseamnă fericire şi nefericire pentru suflet, chiar dacă ea nu este formulată. Şi tot ceea ce vrea să însemne fericire şi nefericire pentru conştienţa obişnuită, conform destinului omului pe Pământ, este de mică importanţă faţă de nesiguranţa simţirii ce se formulează din priveliştea morţii. Acum intrebarea se pune astfel: De unde vine această formă umană? Eu privesc la cristalul cu forme minunate, la formele plantelor, privesc cum se rostogolesc râurile pe Pământ, privesc munţii, văd tot ceea ce se transmite din nori, tot ceea ce se transmite în jos din stele. Eu văd toate acestea... (astfel îşi spune omul). Forma umană nu poate proveni din toate acestea, pentru că ele conţin numai forţe de distrugere, forţe de pulverizare pentru ea.
Şi acum apare, înaintea simţirii umane, înaintea inimii umane, intrebarea îngrijorătoare: Unde este lumea din care provine forma umană? Unde este ea, această lume? Şi din priveliştea morţii avansează întrebarea îngrijorătoare: Unde este lumea, această altă lume din care provine forma umană?
Să nu spuneţi, dragii mei prieteni, că încă nu aţi auzit această întrebare formulată astfel. Dacă cineva ascultă ceea ce oamenii, din mintea lor, încredinţează vorbirii, atunci nu aude formulată această întrebare. Dacă oamenii îşi expun plângerile inimii, ei fac aceasta pentru că percep un amănunt oarecare al vieţii şi se angajează în tot felul de reflecţii asupra acestuia, pe care îl încadrează în întrebarea lor de destin – cine înţelege această vorbire a inimii, acela aude inima grăind din necunoscut: Unde este lumea, această cealaltă lume din care provine forma umană?
Să nu-mi spuneţi, dragi prieteni, că nu aţi auzit încă această intrebare astfel formulată. Când asculţi ce încredinţează oamenii din capul propriu limbii, nu auziţi formulată această întrebare. Dacă te apropii de oameni şi oamenii exprimă plângerile inimii lor or, în timp ce cuprind o bagatelă a vieţii şi fac tot felul de consideraţii cu privire la aceasta, pe care o introduc ca nuanţă în întreaga problemă a destinului lor, cel ce înţelege această limbă a inimii aude cum inima spune din inconştient: Care este cealaltă lume, din care vine forma umană, întrucât omul, cu forma sa, nu aparţine acestei lumi?
Şi astfel se înfăţişează înaintea omului lumea pe care el o vede, o contemplă, o percepe, cu privire la care el îşi formează ştiinţa sa, care-i oferă baza pentru acţiunile artei sale şi pentru veneraţia sa religioasă, astfel se înfăţişează această lume, şi omul există pe Pământ şi are în adâncul simţirii sale sentimentul: Eu nu aparţin acestei lumi; trebuie să existe o alta care, în forma pe care o am, m-a scos la iveală ca prin farmec din sânul său. Cărei lumi aparţin eu? Astfel grăieşte inima omului actual. Aceasta este întrebarea fundamentală care se pune. Şi dacă oamenii sunt nesatisfăcuţi cu cele ce le oferă ştiinţele moderne, atunci acesta este motivul pentru care ei pun o asemenea întrebare în adâncul simţirii lor, şi ştiinţele sunt îndepărtate de la a atinge măcar într-un fel întrebarea: Care este lumea căreia îi aparţine, de fapt, omul? Căci lumea pe care o văd este cealaltă lume.
Dragii mei prieteni, eu ştiu foarte sigur: ceea ce v-am prezentat nu eu am spus, eu am împrumutat numai cuvinte pentru cele ce le vorbesc inimile. Despre aceasta este vorba. Deoarece nu este vorba de a aduce aproape de oameni ceva ce este necunoscut sufletelor umane – aceasta poate crea senzaţie –, este vorba numai de a exprima prin cuvinte ceea ce sufletele umane spun prin ele însele. Ceea ce omul constată într-adevăr despre sine însuşi, ceea ce el constată despre semenii săi, în măsura în care este vizibil, aparţine restului lumii vizibile. Nici un deget al meu – astfel îşi poate spune omul – nu aparţine acestei lumi vizibile, pentru că această lume vizibilă poartă în sine pentru fiecare deget, numai forţe de distrugere.
Astfel, omul se află, mai întâi, înaintea marelui necunoscut. Dar el stă în fața acestui necunoscut în timp ce el trebuie să se vadă pe sine ca un membru al acestui necunoscut. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte: referitor la tot ceea ce omul nu este, împrejurul lui, spiritual este lumină; în momentul în care el priveşte către sine însuşi, se întunecă întreaga lume și se face întuneric, şi omul bâjbâie în întuneric, purtându-și prin întuneric enigma propriei fiinţe. Şi este aşa, atunci când omul se contemplă din afară, atunci când el se găsește în interiorul naturii ca o fiinţă exterioară. El nu se poate apropia ca om de această lume.
Şi iarăşi, nu mintea, ci adâncurile inconştientului îşi formulează întrebările, care sunt probleme subordonate întrebărilor generale pe care tocmai le-am analizat. Contemplându-şi existenţa sa fizică, care este instrumentul său între naştere şi moarte, omul ştie: Fără această lume fizică eu nu pot străbate existenţa dintre naştere şi moarte, căci trebuie să fac mereu împrumuturi de la această existenţă din lumea vizibilă. Fiecare bucăţică pe care o iau în gură, fiecare sorbitură de apă este din această lume vizibilă, căreia eu nu-i aparţin în nici un fel. Eu nu pot trăi fără ea în existenţa fizică. Dacă tocmai am înghiţit o bucată dintr-o substanţă care aparţine acestei lumi vizibile şi trec, imediat, prin poarta morţii, în momentul acela ceea ce se află în mine aparţine forţelor de distrugere ale acestei lumi vizibile. Pentru ca aceasta să nu aparţină, în mine însumi, forţelor de distrugere, fiinţa mea proprie trebuie s-o apere de aceasta! Dar nicăieri, afară, în lumea vizibilă, nu este de găsit această fiinţă proprie. Ce fac eu, deci, prin fiinţa mea proprie, cu bucăţica pe care o iau în gură, ce fac cu sorbitura de apă pe care o înghit? Cine sunt eu deci, cel ce primeşte şi asimilează substanţele naturii? Cine sunt eu deci? Aceasta este a doua întrebare, întrebare secundară ce rezultă din prima.
Eu nu trec doar prin întuneric, în timp ce mă aflu în legătură cu lumea vizibilă eu acţionez în întuneric fără a şti cine face aceasta, fără a şti cine este fiinţa pe care o desemnez ca eu al meu. Eu sunt complet dăruit lumii vizibile, dar nu-i aparţin.
Aceasta îl scoate pe om afară din lumea vizibilă. Aceasta îi îngăduie lui însuşi să apară ca cetăţean al unei cu totul alte lumi. Şi aici se află îngrijorătoarea, marea îndoială: Unde se află lumea căreia îi aparţin? – Şi cu cât civilizaţia umană a avansat, cu cât oamenii au învăţat să gândească mai intens, cu atât mai mult a devenit această întrebare îngrijorătoare. Şi ea se află astăzi în adâncul simţirii. Oamenii se împart, în măsura în care aparţin lumii civilizate, de fapt, în două categorii, în ceea ce priveşte înţelegerea acestei întrebări. Unii o împing în jos, o gâtuie, nu o duc la claritate, dar suferă prin aceasta, ca de un dor teribil de a rezolva această enigmă umană; ceilalţi devin insensibili faţă de această întrebare, îşi spun tot felul de lucruri din existenţa exterioară, pentru a deveni insensibili. În felul acesta, ei anulează în ei înşişi sentimentul consistent al propriei fiinţe. Deşertăciunea le cuprinde sufletul. Şi acest sentiment al deşertăciunii există astăzi în subconştientul multor oameni.
Acesta este un aspect, o mare problemă în legătură cu întrebarea fundamentală menţionată. Ea germinează dacă omul se contemplă din afară şi, de asemenea, el percepe subconştient doar foarte slab relaţia sa cu lumea, ca om aflat între naştere şi moarte.
Altă întrebare ia însă naştere, dacă omul priveşte în interiorul său propriu. Aici se află celălalt pol al existenţei umane. Aici, înăuntru, există gândurile. Ele reproduc natura
exterioară. Prin gândurile sale omul reprezintă natura exterioară. Omul cultivă senzaţii, sentimente faţă de natura exterioară. Omul acţionează, prin voinţa sa, asupra naturii exterioare. Omul
priveşte mai întâi spre interiorul său propriu. Gândirea unduitoare, simţirea şi voinţa se află înaintea sufletului său. Astfel se situează el, cu sufletul său, în interiorul actualităţii. La
aceasta se adaugă amintirile trăirilor anterioare, amintirile lucrurilor pe care le-a văzut cu multă vreme în urmă în existenţa pământească. Toate acestea umplu sufletul. Ce se întâmplă?
Ei bine, omul nu-şi formează idei clare despre ceea ce reţine de fapt în sine; subconştientul plăsmuieşte aceste idei. O singură migrenă care alungă gândurile face imediat ca interiorul omului să fie o întrebare-enigmă. Şi fiecare stare de somn îl face o întrebare-enigmă, dacă omul zace nemişcat şi îi lipseşte posibilitatea de a se afla, prin intermediul simţurilor sale, în corespondenţă cu lumea exterioară. Omul simte că trupul său fizic trebuie să fie activ. Apoi, în sufletul său apar gândurile, sentimentele, impulsurile de voinţă. Dar piatra pe care tocmai am contemplat-o, care, poate, are o formă sau alta de cristal... eu o abandonez; după câtva timp, mă interesez din nou de ea...; ea a rămas aşa cum este. Gândul meu, el urcă, el se înfăţişează ca imagine în suflet. El este perceput ca având aceeaşi valoare ca şi muşchii, ca şi oasele pe care omul le are. Dar aceasta este o simplă imagine, este mai puţin decât un tablou pe care l-am agăţat pe perete; căci tabloul pe care l-am agăţat pe perete dăinuie un timp, până se descompune substanţa lui. Gândul trece în zbor. Gândul este o imagine care apare şi dispare neîncetat, o imagine fluctuantă, care vine şi pleacă, o imagine care are modestia ei în existenţa sa de imagine. Şi cu toate acestea, dacă omul priveşte în interiorul sulfetului său, el nu vede altceva decât această imagine de reprezentare. El nu poate spune altceva decât că sufletescul său constă din aceste imagini de reprezentare.
Privesc încă o dată piatra. Ea este aici, afară, în spaţiu. Ea dăinuie. Mi-o reprezint acum, mi-o reprezint peste o oră, mi-o reprezint peste două ore. Gândul se întrerupe mereu, el trebuie să fie reînnoit. Piatra dăinuie. Ce menţine piatra de la oră la oră? Ce permite gândului să fluctueze de la oră la oră? Ce menţine şi conservă piatra de la oră la oră? Ce distruge gândul mereu astfel încât el trebuie să fie stimulat din nou la privirea exterioară? Ce menţine piatra? Se spune: Ea este. Existenţa i se cuvine. Gândului nu i se cuvine existenţa. Gândul poate cuprinde forma pietrei dar nu poate înţelege cum se conservă piatra. Aceasta dăinuie în afară. Numai imaginea ei intră în suflet.
Şi astfel se întâmplă cu oricare lucru al naturii exterioare în relaţie cu sufletul uman. Omul poate privi către acest suflet ca spre interiorul său propriu. Natura întreagă se oglindeşte în sufletul uman. Dar sufletul are numai imagini fluctuante, care se ridică oarecum la suprafaţa lucrurilor, însă interiorul lucrurilor nu pătrunde în aceste imagini. – Eu trec prin lume cu reprezentările mele. Mă ridic mereu la suprafaţa lucrurilor. Dar lucrurile rămân afară. Îmi port sufletul prin această lume care mă înconjoară. Dar această lume rămâne afară. Şi la ceea ce este înăuntru nu ajunge lumea exterioară cu existenţa sa proprie. – Dacă omul se prezintă astfel, înaintea lumii care-l înconjoară, în momentul morţii, el trebuie să spună: Eu nu aparţin acestei lumi, căci nu pot pătrunde în această lume, fiinţa mea aparţine unei alte lumi; de această lume eu nu mă pot apropia cât timp trăiesc în corpul meu fizic. Când corpul meu se apropie de această lume exterioară, după moartea mea, el nu se poate apropia oricum, deoarece fiecare pas pe care îl face înseamnă pentru el distrugere. Aici, afară, este lumea. Dacă omul pătrunde în ea, aceasta îl distruge, nu-l suportă în sine cu fiinţialitatea lui. Dacă însă lumea exterioară vrea să pătrundă în sufletul uman, nici ea nu poate face aceasta. Gândurile sunt imagini care se află în afara esenţei, a fiinţei lucrurilor. Fiinţa pietrelor, fiinţa plantelor, fiinţa animalelor, fiinţa stelelor, a norilor nu pătrunde în sufletul uman. Pe om îl înconjoară o lume care nu se poate apropia de sufletul său, care rămâne afară.
Pe de o parte rămâne omul – lui îi devine clar aceasta în momentul morţii – în afara naturii. Pe de altă parte rămâne natura în afara sufletului său.
Omul se contemplă ca ceva exterior. Lui trebuie să i se pună întrebarea îngrijorătoare despre o altă lume. Omul priveşte către ceea ce lui îi este cel mai apropiat, cel mai de încredere, în interiorul său propriu. Omul priveşte către fiecare gând, către fiecare reprezentare, către fiecare impuls de voinţă. Natura în care trăieşte el nu o deţine.
Aici este graniţa severă dintre om şi natură. Omul nu se poate apropia de natură fără să fie distrus. Natura nu poate pătrunde în interiorul omului fără să devină aparenţă. Omul deţine, în timp ce, prin sine însuşi, se transpune în natură prin gândire, doar distrugerea evidentă pe care el trebuie să şi-o reprezinte. Omul nu deţine, în timp ce priveşte în sine şi se întreabă: cum se află natura în sufletul meu?, nimic altceva decât aparenţa imaginară despre natură.
Dar, în timp ce omul poartă în sine această aparenţă despre minerale, plante, animale, stele, Soare, nori, munţi, râuri, şi în timp ce el poartă în sine aparenţa în amintirea despre toate vieţurile prin care a trecut împreună cu aceste regnuri ale naturii exterioare, el deţine, în timp ce vieţuieşte toate acestea drept interiorul său tălăzuitor, sentimentul fiinţei sale proprii ridicându-se cu aceste valuri.
Ce se întâmplă acum? Cum vieţuieşte omul acest sentiment de a exista? El îl trăiește cumva în felul următor. Acesta poate fi exprimat printr-o imagine. Privim spre o mare întinsă. Valurile merg în sus și în jos. Aici un val, acolo un val, pretutindeni valuri care provin din apa ce se cabrează. Apoi privirea este captivată de un anume val. Căci acest val arată că în el trăieşte ceva, că nu este vorba de o simplă mare agitată, că îndărătul acestui val trăieşte ceva. Însă apa învăluie din toate părţile acest ceva care trăiește. Doar știm că trăieşte ceva în acest val, dar nu vedem nimic altceva în acest val decât apa care învăluie această viaţă. Valul seamănă cu toate celelalte valuri. Numai văzând puterea cu care sare în sus, forţa cu care se ridică, avem sentimentul că trăieşte ceva deosebit în el. Valul coboară iar. Într-un alt loc el apare din nou, din nou apa valului ascunde ceva care îl animă interior. Asa stau lucrurile cu viaţa sufletească a omului. Aici se ridică în valuri reprezentări, gânduri, aici tălăzuiesc sentimente, aici tălăzuiesc impulsuri de voinţă; pretutindeni valuri. Unul dintre valuri izbucneşte într-un gând, într-o hotărâre de voinţă, într-un sentiment. Există eu, aici înăuntru. Dar gândurile sau sentimentele sau impulsurile de voinţă, ele ascund viul precum apa în valul de apă. Ele ascund ceea ce există înăuntru drept eu. Iar omul nu ştie ce este el însuşi. Căci tot ceea ce i se arată la locul despre care el ştie numai: aici se ridică în valuri sinea mea, aici tălăzuiește propria mea fiinţă, tot ceea ce i se arată lui este numai aparenţă. Aparenţa din suflet ascunde fiinţa care este cu sigurantă aici, care umple omul, care trăieşte înăuntru. Dar aparenţa din suflet îl amăgeşte la fel cum apa valului amăgeşte o vietate care se ridică din adâncurile mării. Şi omul simte fiinţa sa reală, proprie, învăluie cu structura aparenţei propriul său suflet. Este ca şi cum omul ar vrea să se agaţe mereu de fiinţa sa, ca şi cum ar vrea s-o prindă cumva. El ştie că ea este aici. Dar în momentul când vrea s-o prindă ea îi scapă, fuge de el. Omul nu este în stare să prindă în unduirea sufletului său, ceea ce el știe, ceea ce el este, o fiinţă reală. Şi dacă, după aceea, omul își dă seama că această viaţă unduitoare a sufletului are de-a face cu acea altă lume, care păşeşte înaintea reprezentării dacă el priveşte afară, în natură, atunci apare cu atât mai mult o enigmă îngrozitoare. Enigma naturii este cel puțin una care, cum s-ar spune, este prezentă în trăire, în experiență. Enigma sufletului propriu nu se găseşte în trăire, deoarece enigma însăşi trăieşte, deoarece ea este, cum s-ar spune, enigmă vie, deoarece ea, la întrebarea perpetuă a omului: Ce sunt eu? aşază în faţa ei ceea ce este simplă aparenţă.
În timp ce omul priveşte în interiorul propriu, observă că acest interior îi dă mereu răspunsul: Eu îţi arăt numai o aparenţă despre tine însuţi; tu provii dintr-o existenţă spirituală, dar eu îţi prezint doar o aparenţă despre această existenţă spirituală.
Şi astfel se apropie astăzi de viaţa omului, din două direcţii, întrebările care-l pun la încercare. Una din întrebări ia naştere din aceea că omul observă:
|
Există o natură, dar omul Cealaltă: Există un suflet al omului, dar natura |
 [măreşte imaginea] |
Tabla 1 |
Aceste două cunoaşteri trăiesc în subconştientul omului de astăzi.
Și acum omul se întoarce spre ceea ce trăiește aici transmis din vremuri vechi în prezentul nostru. Aici se află natura necunoscută care este distrugătoare pentru om; acolo se găseşte structura
de aparenţă a sufletului uman, de care această natură nu poate fi apropiată, deși omul îşi poate completa existenţa fizică numai cu împrumuturile de la natură. În acest caz omul se află, cum
s-ar spune, într-un dublu întuneric. Şi se iveşte brusc întrebarea: Unde este cealaltă lume, căreia îi aparţin?
Şi apare tradiţia istorică. Exista odată o ştiinţă care vorbea despre această lume necunoscută. Ne întoarcem înapoi, către vremurile vechi. Căpătăm o mare veneraţie faţă de ce voiau să exprime ştiinţific vremurile vechi despre această lume care există pretutindeni în natură. Dacă ştim să tratăm natura într-un mod corect, atunci această altă lume se dezvăluie înaintea privirii umane.
Însă conştienţa mai nouă a lăsat să adoarmă această veche ştiinţă. Ea nu mai este valabilă. Ea este transmisă prin tradiţie, dar nu mai este valabilă. Omul nu mai poate avea încredere că ceea ce odată oamenii dintr-o vreme veche au aflat în mod ştiinţific despre lume, astăzi îi dă lui răspuns la întrebarea sa îngrijorătoare care încolţeşte din aceste două realităţi subconştiente. Aici se face cunoscut al doilea aspect: arta.
Dar la rândul său iese la iveală un lucru în artă. în artă iese la iveală cum din vechile timpuri vine spre noi mânuirea artei, spiritualizarea substanţelor fizice. Omul poate primi prin tradiţie multe din ceea ce a rămas conservat din vechea spiritualizare artistică. Dar tocmai dacă în subconştientul său se află o natură autentică de artist, omul se simte astăzi nemulţumit, pentru că el nu mai poate mânui ceea ce chiar Rafael a mai scos ca prin farmec în înfăţişarea pământească omenească reflexul al unei alte lumi, de care omul aparţine cu fiinţa sa propriu-zisă. Unde este deci astăzi artistul care ştie, cu pricepere, să mânuiască substanţa fizic-pământească într-un asemenea mod, încât această substantă să redea reflexul acelei alte lumi de care aparţine omul de fapt!
Din vechile vremuri rămâne conservată în mod tradiţional religia, ca al treilea aspect. Ea îndrumă evlavia umană către acea altă lume. Cândva, această religie a luat naştere prin faptul că omul a primit revelaţiile naturii, care se află, de fapt, departe de el. Şi dacă noi trimitem înapoi cu aproximativ un mileniu privirea spirituală, atunci dăm de oamenii care au simţit, de asemenea, că există o natură, însă omul se poate apropia de aceasta numai în timp ce se lasă distrus de ea.
Da, şi oamenii de acum un mileniu au simţit aceasta în adâncurile sufletului lor; dar ei au privit – la egipteni încă întâlnim aceasta – către cadavru, care, oarecum ca un fel de monstru universal, intră în natura exterioară şi este distrus. Ei vedeau cum pe aceeaşi poartă, în spatele căreia este distrus cadavrul omenesc, trece şi sufletul omenesc. Niciodată egiptenii nu ar fi realizat mumiile, dacă omul nu ar fi văzut cum prin aceeaşi poartă prin care trece cadavrul trece şi sufletul. Dar sufletul merge mai departe. Oamenii vechilor vremuri simţeau cum sufletul se ridică în Cosmos. Vedeau ceea ce a dispărut înăuntrul Pământului, ceea ce a dispărut înăuntrul elementelor, ei vedeau ceea ce se întoarce din depărtările Cosmosului, din stele; ei vedeau, la moarte, sufletul uman dispărând, mai întâi înăuntru, în spatele porţii mortuare, apoi cum se îndreaptă acest suflet uman pe drumul către cealaltă lume, şi ei îl vedeau iarăsi întorcându-se din stele. Aceasta era vechea religie: revelaţia Cosmosului din ora naşterii. Cuvintele s-au păstrat. Credinţa s-a păstrat. Dar ceea ce conţine ea mai are vreo legătură cu lumea?
Acel conţinut este păstrat în literatura înstrăinată de lume, în literatura religioasă înstrăinată de lume, în tradiţia religoasă înstrăinată de lume. Acel conţinut se află departe de lumea însăşi. Şi omul civilizaţiei actuale nu mai poate întrezări nici o relaţie între ceea ce îi este transmis din punct de vedere religios şi întrebarea îngrijorătoare care se pune acum. Căci el priveşte afară, în natură, şi vede trecând corpul fizic omenesc prin poarta morţii, care dincolo de moarte este sortit distrugerii. Apoi el vede forma umană, venind prin naştere. Şi trebuie să se întrebe: De unde vine forma umană? Pretutindeni, încotro privesc, nu zăresc de unde provine. – Căci el nu o mai vede sosind din stele, după cum nu mai dispune de capacitatea de a o zări dincolo de poarta morţii. Şi religia a devenit un cuvânt lipsit de conţinut. Omul are de jur împrejurul său, în civilizaţie, ceea ce au posedat vechile timpuri ca ştiinţă, ca artă, ca religie. Însă ştiinţa veche a fost lăsată să dispară. Arta veche nu mai este simţită în interioritatea ei, şi ceea ce i se opune drept înlocuitor este ceea ce omul nu poate înălţa din substanţa fizică până la strălucirea spiritului.
Şi religiosul a rămas din vechile timpuri. Dar religiosul nu s-a referit nicăieri la lume. În ciuda religiosului, lumea în relaţie cu omul rămâne o enigmă. Apoi omul priveşte în interiorul său. El aude vorbind glasul conştiinţei. În vechile timpuri, glasul conştiintei era glasul zeului care conducea sufletul peste acele regiuni în care este distrus cadavrul, care conducea sufletul şi-i dădea structura necesară pentru viaţa pământească; era acelaşi zeu care vorbea apoi în suflet, ca glas al conştiinţei. Acum, şi vocea conştiinţei a devenit exterioară. Legile morale nu se mai deduc din impulsurile divine. Omul priveşte mai întâi către ceea ce i-a rămas din vechile vremuri. El poate avea doar ideea vagă: Strămoşii au perceput amândouă întrebările asupra existenţei în alt mod decât le percepi tu astăzi; de aceea ei au putut da un anumit răspuns. Tu nu-ţi mai poţi da răspuns. Enigma pluteşte în faţa ta într-un mod distrugător pentru tine, fiindcă ea îţi prezintă numai distrugerea ta după moarte, îţi arată numai aparenţa sufletului tău din timpul vieţii.
Astfel se situează omul astăzi înaintea lumii. Şi din acest sentiment iau naştere acele întrebări la care urmează să răspundă antroposofia. Inimile vorbesc liber, din aceste două sentimente. Şi inimile se întreabă: Unde aflăm cunoaşterea lumii, cunoaştere care devine justă pentru aceste sentimente?
Această cunoaştere a lumii ar dori să fie antroposofia. Şi ea ar vrea să vorbească astfel despre lume şi om, încât să poată exista din nou ceva care să fie înţeles cu conştienţa modernă, la fel cum au fost înţelese vechea ştiinţă, vechea artă, vechea religie, prin intermediul vechii conştienţe. Antroposofia are o măreaţă misiune, prin însuşi glasul inimilor omeneşti. Ea nu este altceva decât dorul omului actual. Ea va trebui să trăiască, fiindcă este dorul omului actual. Aceasta vrea să fie antroposofia. Ea corespunde celor ce-şi doreşte omul cel mai fierbinte pentru existenţa sa exterioară, pentru existenţa interioară. Şi atunci ia naştere întrebarea: Poate de aceea este necesară o asemenea concepţie despre lume? Societatea antroposofică are de dat lumii răspuns la această întrebare. Societatea antroposofică trebuie să afle calea de a lăsa să vorbească inimile oamenilor, din dorul lor cel mai profund. Atunci, aceste inimi umane vor simţi chiar şi dorul cel mai adânc după răspunsuri.
