Astăzi aş dori să ţin încă una dintre conferinţele de tranziţie, în care aş vrea să indic un anumit punct de vedere în ceea ce priveşte relaţia dintre viaţa esoterică şi viaţa exoterică, aş putea spune, de asemenea, în ceea ce priveşte trecerea de la ştiinţa actuală la cunoaşterea iniţiatică la care se referă ceea ce eu am expus deja, în revista de comunicări pentru membri, la descrierea Şcolii Superioare Libere de Ştiinţă Spirituală, şi anume că tot ceea ce este ştiinţă iniţiatică poate fi înţeles în întregime, dacă este expus în idei corespunzătoare, de către orice om care este doar suficient de lipsit de prejudecăţi. Astfel încât nu se poate spune că omul ar trebui să ajungă mai întâi participant la iniţierea însăşi, pentru a pătrunde ceea ce poate spune ştiinţa iniţiatică. Însă eu aş dori să analizez astăzi relaţia dintre ceea ce apare drept antroposofie şi ceea ce este sursa antroposofiei, ştiinţa iniţiatică, şi atunci cele trei conferinţe pe care le-am ţinut, împreună cu cea de astăzi, vor constitui un fel de introducere la conferinţa care va fi expusă data viitoare la Societatea antroposofică generală şi care se va referi la organizarea omului după corpul fizic, corpul eteric etc.
Dacă examinăm conştienţa actuală a omului, trebuie să spunem că el stă aici, pe Pământ, priveşte afară în depărtările Cosmosului, fără a simţi o relaţie între ceea ce îl înconjoară pe Pământ, el însuşi şi aceste depărtări ale Cosmosului. Să luăm în considerare numai cât de abstract este descris Soarele de către toţi cei care astăzi au pretenţia de a reprezenta cunoaşterea adevărată. Să urmărim felul cum este descris de către asemenea oameni ce este Luna, cât de puţin se reflectează sau chiar nu se gândeşte deloc la faptul că Luna este, în anumite împrejurări, un tovarăş iubit de îndrăgostiţi, făcând abstracţie de faptul că Soarele îl încălzeşte pe om vara şi-l lasă rece iarna; de asemenea, făcând abstracţie de toate acestea, dacă se preocupă cineva de relaţia omului care umblă pe Pământ cu corpurile cereşti.
Şi totuşi, pentru a cunoaşte această relaţie, trebuie dezvoltat în sine acea privire despre care v-am vorbit de curând, privirea pentru ceea ce au ştiut odată oamenii, oameni care se aflau mai aproape de Univers decât cei actuali, oameni care au avut o conştienţă naivă, mai mult un instinct de cunoaştere, decât o cunoaştere raţională, care, totuşi, ştiau să cugete asupra relaţiei dintre diferite constelaţii particulare şi fiinţa şi viaţa omului.
Aşadar, această relaţie a omului cu constelaţiile, şi, prin aceasta, cu întregul Cosmos, trebuie să intre iarăşi în conştienţa oamenilor. Şi ea va intra, dacă antroposofia este cultivată în modul corect.
Omul crede astăzi că destinul său, karma sa există aici, pe Pământ; el nu priveşte către stele pentru a găsi în ele aluzii la ceea ce este destinul uman. Antroposofia trebuie să focalizeze participarea omului la lumea suprasenzorială. Însă tot ce îl înconjoară pe om aparţine de fapt numai corpului său fizic şi cel mult corpului său eteric. Şi oricât de departe privim în lumile stelare, vedem stelele prin lumina lor. Lumina este un fenomen eteric. Tot ceea ce percepem în lume prin lumină este un fenomen eteric. Astfel, oricât de departe am privi în Cosmos, în timp ce lăsăm să rătăcească privirea, nu putem ieşi din eteric.
Dar fiinţa umană trece în suprasenzorial. Omul îşi introduce fiinţa suprasenzorială din existenţa preterestră în cea pământească şi îşi extrage iarăşi după moarte această fiinţă suprasenzorială
atât din esenţa sa fizică, cât şi din cea eterică.
În fond, nu există nimic din lumile în care s-a mişcat omul înainte de a coborî pe Pământ, în care el va intra când va fi trecut prin poarta morţii, nu există nimic din aceste lumi în spaţiile
vaste care există de jur împrejurul nostru pe Pământ sau afară, în Cosmos.
Există însă două porţi care conduc afară din lumea fizicului şi din lumea etericului, în suprasenzorial. O poartă este Luna, cealaltă este Soarele. Iar noi înţelegem Luna şi Soarele în sensul corect numai dacă devenim conştienţi că ele sunt porţi către lumea suprasenzorială, porţi către lumea suprasenzorială care au un rol important pentru ceea ce vieţuieşte omul ca destin al său aici pe Pământ.
Să privim, din acest punct de vedere, mai întâi existenţa lunară. Fizicianul nu ştie despre această existenţă lunară decât că lumina Soarelui apare reflectată de Lună. El ştie că lumina Lunii este o lumină a Soarelui reflectată. Însă rămâne la aceasta. El nu ţine seama că ceea ce este vizibil drept corp ceresc ca Lună a fost cândva unit cu existenţa noastră pământească.
Luna a fost, de fapt, cândva, încorporată în existenţa pământească. A fost o bucată de Pământ. Ea s-a desprins de Pământ în vremuri străvechi şi a devenit un corp ceresc distinct în spaţiu. Dar nu este important numai faptul că a devenit un corp ceresc independent, ceea ce poate fi interpretat în cele din urmă şi ca o realitate fizică, ci mai este esenţial un aspect.
Cel care, cu seriozitate deplină, se adânceşte în contemplarea civilizaţiei şi culturii umane, află cum, în vremuri vechi, era răspândită pe Pământ o înţelepciune străveche, o înţelepciune străveche din care provine o mare parte din ceea ce în vremurile noastre iese în evidenţă şi este, de fapt, mult mai inteligent decât ceea ce poate fi fundamentat astăzi prin ştiinţă. Iar cel care contemplă o dată, din acest punct de vedere, fie Vedele Indiei, fie filosofia Yoga, acela va căpăta o adâncă veneraţie faţă de ceea ce îl întâmpină mai mult în formă poetică, într-o formă neobişnuită astăzi, dar care trebuie să-i inspire cu atât mai multă veneraţie cu cât se cufundă mai mult în cunoaştere. Dacă omul nu se apropie de aceste lucruri în modul lucid, rece, actual, ci le îngăduie să acţioneze asupra sa într-un mod răscolitor şi totuşi profund, atunci ajunge să afle într-un fel inteligibil, chiar şi din documente exterioare, dacă ştiinţa spiritului, antroposofia, trebuie să mărturisească din cunoştinţele ei: A existat cândva o cunoastere străveche răspândită pe Pământul nostru, chiar dacă nu apărută în formă raţională, ci mai mult în formă poetică.
Însă omul actual este predispus, prin corpul său fizic, să înţeleagă totuşi ceea ce îl întâmpină ca înţelepciune, să înţeleagă că instrumentul acestei înţelegeri este creierul. Creierul, ca instrument al înţelegerii, s-a dezvoltat în decursul unui timp îndelungat. În timpul când exista pe Pământ străvechea înţelepciune nu exista un creier cum este cel actual. Înţelepciunea era pe atunci proprie unor creaturi care nu trăiau într-un corp fizic.
Au existat cândva tovarăşi ai omului pe Pământ care nu trăiau într-un corp fizic. Aceştia erau marii învăţători primordiali ai omenirii, care au dispărut de pe Pământ. Nu numai Luna fizică a plecat în spaţiul cosmic, şi aceste entităţi au plecat în Cosmos o dată cu Luna. Astfel încât cel care priveşte către Lună cu înţelegere adevărată poate spune: Acolo sus este o lume care are în sine fiinţe ce au trăit cândva aici pe Pământ, printre noi, ne-au învăţat în viaţa noastră pământească timpurie, şi care s-au retras acum în colonia lunară. Numai atunci când lucrurile se privesc în acest mod se ajunge la adevăr.
Aşadar, omul, în interiorul corpului său fizic, poate astăzi – dacă pot spune aşa – să privească numai copia foarte palidă a ceea ce era cândva înţelepciune străveche. El stăpânea ceva din această înţelepciune străveche, în vremurile primordiale, când învăţătorii omului erau acei învăţători ai înţelepciunii străvechi. Atunci el prelua prin instinctul său, nu prin raţiune, această înţelepciune străveche, pe acele căi prin care i se puteau revela entităţile mai înalte.
Astfel tot ceea ce are legătură cu Luna ne trimite spre trecutul omenirii. Acest trecut al omenirii a fost radiat pentru omul zilelor noastre. El nu îl mai deţine. Dar îl poartă totuşi în sine. Şi, în timp ce noi, între naştere şi moarte, nu ne întâlnim cu acele entităţi despre care tocmai am vorbit, care erau cândva fiinţe pământeşti iar acum au devenit fiinţe lunare, le întâlnim totuşi în existenţa preterestră, în existenţa dintre moarte şi o nouă naştere. Iar ceea ce purtăm în noi, ceea ce ne trimite mereu dincolo de naşterea noastră într-o existenţă anterioară, ceea ce urcă din subconştientul nostru şi nu ajunge la o deplină claritate raţională, ceea ce are de-a face adesea cu inima şi cu sentimentul omului, acestea toate îndreaptă nu numai instinctul îndrăgostiţilor către lumina Lunii, ci şi pe acela care poate acorda valoare acestui impuls subconştient al naturii umane.
Ceea ce purtăm în noi inconştient, aceasta ne îndreaptă către Lună. Şi o dovadă pentru asta ne place să spunem că este şi faptul că tocmai Luna a fost cândva unită cu Pământul, iar fiinţele care o populează erau, de asemenea, atunci, unite cu Pământul. În acest fel este Luna o poartă spre suprasenzorial. Şi cine o studiază atent, acela va primi în schimb, din structura ei fizică exterioară, un punct de sprijin, pentru că Luna este o poartă către suprasenzorial.
Aşadar încercaţi numai o dată să vă reprezentaţi modul în care este descrisă Luna, cu munţii săi etc. Toate vă arată că aceşti munţi, această întreagă configuraţie lunară nu pot fi cum sunt pe Pământ. Se subliniază mereu că Luna nu are aer, apă; aceasta este altă problemă. Configuraţia lunară este asemănătoare cu configuraţia Pământului de odinioară; prima a devenit mai demult complet minerală.
Ar trebui să vă citesc dintr-un număr mare de cărţi ale mele, ar trebui să vă citesc din unele cicluri de conferinţe, dacă aş vrea să rezum ceea ce a fost deja dezvoltat aici, ceea ce vă spun acum. Vreau însă numai să precizez felul cum avansează antroposofia. Ea îndrumă, cum am arătat, din fizic în afară, în spiritual. Iar omul învaţă să gândească natural prin antroposofie, pe când astăzi el nu poate gândi natural.
Vedeţi dumneavoastră, omul ştie astăzi că substanţele fizice ale corpului său sunt înlocuite adesea. Noi ne descuamăm neîncetat. Noi ne tăiem unghiile. Dar totul se derulează din interior către suprafaţă, iar în final ceea ce era în centrul corpului nostru ajunge la suprafaţă. Noi eliminăm acestea prin descuamare. Şi nimeni dintre dumneavoastră, dragii mei prieteni, nu trebuie să creadă că ceea ce este constituit din carne şi sânge, în general din substanţe fizice, şi care se află astăzi pe acest scaun s-ar fi aflat în acest loc şi dacă aţi fi fost aici în urmă cu zece ani. Toate aceste substanţe au fost înlocuite. Ce a rămas? Spiritual-sufletescul dumneavoastră a rămas. Despre aceasta se ştie astăzi cel mai puţin, dacă nu se gândeşte întotdeauna că toţi cei care stau astăzi aici pe scaune nu ar fi avut aceeaşi muşchi şi aceleaşi oase în urmă cu zece sau douăzeci de ani, dacă ei s-ar fi aflat aici.
Dacă oamenii privesc în sus spre Lună, ei au conştienţa a ceea ce este substanţa fizică exterioară a Lunii; aceasta era aceeaşi şi cu milioane de ani în urmă, cred ei.
A fost astfel la fel de puţin cum a fost şi corpul fizic al omului în urmă cu douăzeci de ani. Desigur, substanţele fizice ale stelelor nu se schimbă atât de rapid. Însă pentru aceasta ele nu au nevoie de aşa mult timp cât calculează pentru Soare fizicienii de astăzi. Aceste calcule sunt foarte precise, dar ele sunt false. Eu am meţionat aceasta de mai multe ori. Vedeţi dumneavoastră, eu am spus că puteţi calcula cum vi se modifică, de exemplu, configuraţia inimii să zicem de la o lună la alta. Aşadar, calculaţi aceasta pentru o perioadă de trei ani neîntrerupţi. Apoi aflaţi foarte exact care era configuraţia inimii cu trei sute de ani în urmă, sau cum va fi aceasta după trei sute de ani. Calculele pot fi foarte corecte, dar inima nu era încă aici în urmă cu trei sute de ani şi nu va fi aici nici după trei sute de ani.
Astfel calculează astăzi geologii. Ei observă straturile Pământului, calculează cum se modifică aceste straturi în decursul secolelor, extrapolează şi spun: Aşadar, cu douăzeci de milioane de ani în urmă aceasta era aşa! Este exact acelaşi calcul ca cel menţionat mai înainte, numai că toate cele de pe Pământ nu erau încă aici în urmă cu douăzeci de milioane de ani şi nu vor fi aici nici după douăzeci de milioane de ani.
Însă, făcând complet abstracţie de aceasta, aşa cum omul este supus schimbării materiei, tot aşa sunt supuse corpurile cereşti schimbării materiei. Iar dacă priviţi în sus către Lună vă pot spune că în urmă cu câteva milenii în componenţa Lunii substanţa pe care noi o vedem astăzi exista în aceeaşi măsură în care, în urmă cu zece ani, a stat pe acest scaun substanţa dumneavoastră actuală. Ceea ce menţine Luna sunt entităţile. Acesta este spiritual-sufletescul din Lună, exact la fel cum în dumneavoastră spiritual-sufletescul este cel care vă menţine. Şi mai cu seamă când aflăm pentru prima dată că Luna fizică a ieşit cândva în spaţiul cosmic! Însă ceea ce a ieşit în mod fizic îşi schimbă neîncetat substanţa, dar acele entităţi care populează Luna rămân, ele constituie permanenţa, făcând abstracţie complet de transformarea lor în trecerea prin viaţa lunară repetată etc.; însă nu vrem să intrăm astăzi în aceste probleme.
Dacă privim astfel Luna, ajungem la un fel de ştiinţă despre Lună care nu se înscrie numai în capul, ci şi în inima omului. Ajungem la o relaţie cu Cosmosul spiritual, privim Luna ca o poartă către Cosmosul spiritual. Tot ce există acolo jos, în adâncurile fiinţei noastre, nu numai sentimentele vagi ale iubirii, pentru a menţiona încă o dată acest lucru, ci tot ce există în adâncurile subconştiente ale sufletului, ceea ce este rezultatul vieţii pământeşti anterioare este în legătură cu existenţa lunară. Cu tot ce este existenţa noastră actuală ne smulgem existenţei lunare. Noi ne smulgem neîncetat existenţei lunare. Dacă vedem sau auzim prin simţurile noastre, dacă gândim cu mintea noastră, dacă recunoaştem deci ceea ce nu se ridică din adâncurile vieţii sufleteşti şi dacă recunoaştem ceea ce era activ în noi în mod clar ca ceva trecut, dacă nu contemplăm aceasta, ci contemplăm ceea ce ne mână mereu în prezent, atunci suntem îndrumaţi către existenţa solară, la fel cum, prin intermediul trecutului, suntem îndrumaţi către existenţa lunară. Numai că Soarele acţionează asupra noastră pe cale ocolită, prin intermediul corpului fizic omenesc. Dacă vrem să ne însuşim prin bunul nostru plac ceea ce ne dă Soarele, atunci trebuie să activăm tocmai acest bun plac, această inteligenţă. Şi cu ceea ce noi, oamenii de astăzi, înţelegem prin mintea noastră activă, prin inteligenţa noastră, nu ajungem aşa departe cum o facem ajungând în mod instinctiv la faptul că pur şi simplu un Soare se află în Cosmos.
Oricine ştie, sau poate şti cel puţin, că Soarele nu ne trezeşte în fiecare dimineaţă numai pentru a ne chema de la întuneric la lumină, ci că el este sursa forţelor de creştere dar şi a forţelor de evoluţie sufletească.
Ceea ce acţionează din trecut în aceste forţe sufleteşti are legătură cu Luna, ceea ce acţionează în prezent însă, lucru pentru care noi vom fi pregătiţi de fapt abia în viitor, prin liberul nostru arbitru, aceasta depinde de Soare.
La fel cum Luna ne îndrumă spre trecutul nostru, tot astfel Soarele ne îndrumă spre viitor. Iar noi privim spre cei doi aştri, spre cel diurn, spre cel nocturn, către înrudirea celor doi aştri, căci amândoi ne trimit aceeaşi lumină. Şi privim în noi, privim la tot ceea ce este împletit în destinul nostru prin evenimentele parcurse, în trecut, şi descoperim în acesta existenţa noastră lunară interioară ca un trecut împletit în destinul nostru. Şi vedem cum se ţes unul într-altul trecutul şi viitorul în destinul omului. Iar noi putem contempla mai în detaliu în viaţa omului cum sunt în legătură trecutul cu viitorul. Să presupunem că doi oameni se află într-o anumită comunitate, într-o oarecare perioadă a vieţii. Cel care nu reflectează la un asemenea lucru, care nu gândeşte, aşadar, acela spune: Aici eram eu, aici era celălalt, aici era locul, de exemplu Müllheim, iar în Müllheim ne-am întâlnit noi. El nu reflectează mai mult asupra acestui lucru.
 [mărește imaginea] |
Tabla 4 |
Cine reflectează mai profund urmăreşte viaţa celui care poate a ajuns la vârsta de treizeci de ani, urmăreşte viaţa celuilalt, care poate a ajuns la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, cum aceştia s-au întâlnit; el va putea vedea cât de straniu, cât de miraculos s-a derulat pas cu pas viaţa acestor doi oameni de la naşterea lor pe Pământ, cum ei s-au întâlnit în cele din urmă în acest loc. Se poate spune deja: Din locurile cele mai îndepărtate, oamenii se întâlnesc undeva, o dată, în mijlocul vieţii. Este ca şi cum ei şi-ar fi prevăzut în aşa fel drumurile lor încât să se întâlnească. Însă ei nu au putut face toate acestea în mod conştient, căci nu s-au cunoscut, sau cel puţin nu au gândit să se întâlnească. Toate acestea se desfăşoară în inconştient. Noi facem în inconştientul cel mai adânc călătoriile către epoci importante de viaţă, către puncte importante de viaţă. Iar din acest inconştient se ţese destinul în afară. Şi dacă noi ascultăm un om ca prietenul lui Goethe, Knebel, care a spus, la o vârstă înaintată: Dacă privesc în urmă în viaţa mea mi se pare că fiecare pas ar fi fost prescris astfel încât trebuia să ajung în cele din urmă la un anumit punct, începem să înţelegem oamenii cu o asemenea experienţă de viaţă.
Apoi vine momentul în care ceea ce se întâmplă cu aceşti oameni se petrece în deplină constienţă. Ei învaţă să se cunoască, învaţă să-şi cunoască temperamentele, calităţile, caracterele, găsesc împreună simpatii sau antipatii etc.
Dacă analizăm, aşadar, ce legătură are aceasta cu Cosmosul, aflăm că ceea ce reprezintă forţele lunare era activ în drumul pe care oamenii l-au ales până în momentul în care ei s-au întâlnit. Aici intervine influenţa Soarelui. Acum intră ei sub influenţa luminii strălucitoare a acţiunii solare. Ei participă cu propria lor conştienţă şi viitorul începe să lumineze trecutul, la fel cum afară, în Cosmos, Soarele luminează viitorul omului, la fel cum Luna iluminează Pământul cu lumină reflectată.
Acum s-ar pune întrebarea dacă în viaţă putem distinge lucrurile care sunt solare de cele care sunt lunare în om. Deja sentimentul poate distinge câte ceva, dacă aceste lucruri sunt luate în mod mai profund şi nu superficial. Încă din copilărie, încă din tinerețe omul întâlneşte alţi oameni care vin spre el numai într-o împrejurare exterioară, pe lângă care trece, care trec pe lângă el, care poate au totuşi destul de mult de-a face cu el. Aţi fost cu toţii la şcoală; foarte puţini dintre dumneavoastră pot spune că au avut profesori cu care au stabilit legături mai profunde; însă va exista totuşi cineva care va spune: O da, era pe atunci un profesor care mi-a produs o asemenea impresie, încât am vrut să ajung ca el; sau, mi-a produs o asemenea impresie, încât aş fi dorit mult ca el să plece de pe Pământ. Poate fi antipatie, poate fi simpatie.
Noi întâlnim şi alţi oameni. Ei ne preocupă, să spunem, numai la nivelul raţiunii, cel mult şi al simţului estetic. Gândiţi-vă numai cât de des se întâmplă că cineva învaţă să cunoască un alt om; el întâlneşte apoi oameni care şi ei îl cunosc pe acela şi sunt de acord că el este un om extraordinar sau un ticălos. Aceasta este o judecată estetică sau este o judecată raţională. Există însă şi relaţii umane care nu se epuizează numai cu raţiunea sau cu judecata estetică, ci care se desfăşoară puternic pe baza voinţei; noi nu spunem numai în copilărie că am dori să ajungem la fel ca un anumit om sau am dori ca el să plece departe de Pământ – eu mă refer la lucruri radicale –, ci suntem atinşi în voinţa noastră, în cel mai adânc subconştient, când afirmăm: Omul acesta nu este apreciat de noi numai în sensul că-l considerăm bun sau rău, inteligent sau prost etc., ci am dori să facem din noi ceea ce vrea voinţa lui, şi nu am vrea să ne solicităm raţiunea pentru a-l judeca. Noi am dori să primim în voinţa noastră tot ceea ce el a produs ca impresie asupra noastră.
Există aceste două situaţii în cazul omului. Unii acţionează asupra inteligenţei noastre sau cel mult asupra simţului estetic; ceilalţi acţionează asupra voinţei noastre, în interiorul mai adânc al entităţii noastre sufletesti. Ce dovedeste aceasta? Vedeţi dumneavoastră, dacă oamenii acţionează asupra voinţei noastre, dacă noi nu exprimăm numai o antipatie sau o simpatie accentuată, ci am dori în mod volitiv să trăim ceea ce simţim drept simpatie şi antipatie, atunci oamenii au fost legaţi într-un fel cu noi, în viaţa pământească precedentă. Dacă oamenii fac o impresie numai asupra raţiunii noastre sau asupra simţului estetic, atunci ei pătrund în viaţa noastră fără a fi avut o legătură cu noi în viaţa pământească anterioară.
Vedeţi deci cum în viaţa omului, îndeosebi în destinul omului, acţionează împreună trecutul şi prezentul în interiorul viitorului. Căci ceea ce vieţuim noi acum cu oamenii, deşi ei nu vorbesc înăuntrul voinţei noastre, aceasta se va manifesta din nou în viaţa pământească următoare.
Aşa cum Soarele şi Luna se rotesc pe aceeaşi traiectorie, au o legătură unul cu cealaltă, tot astfel sunt în strânsă legătură unul cu celălalt trecutul fiinţei umane – lunaritatea omului şi viitorul fiinţei umane – solaritatea omului. Iar noi putem privi Soarele şi Luna şi nu vedem în ele doar corpurile luminoase exterioare, ci ceea ce ne transmite din depărtările Cosmosului, de afară, destinul nostru în întreteserea sa cu acestea. Aşa cum lumina Lunii se transformă în lumina Soarelui, aşa cum lumina Soarelui se transformă în lumina Lunii, tot astfel ajung în destinele noastre trecutul şi viitorul, se întreţes unul cu celălalt. Da, în cazul particular al relaţiei umane, ele se întreţes unul cu celălalt.
Să luăm în considerare drumurile pe care le-au parcurs doi oameni, pe când unul avea treizeci de ani iar celălalt douăzeci şi cinci de ani. Ei se întâlnesc la un moment dat. Tot ceea ce au parcurs oamenii, unul până la douăzeci şi cinci de ani, celălalt până la treizeci de ani, aparţine lunarităţii din om. Acum însă, prin faptul că ei învaţă să se cunoască, prin faptul că păşesc unul către celălalt, ei intră în solaritate corespunzătoare cu destinul şi împletesc viitorul cu trecutul, pentru a ţese mai departe destinul vieţii pământesti viitoare.
Şi astfel vedem cum se apropie destinul de om, cum într-un caz omul acţionează asupra altui om numai la nivelul raţiunii, la nivelul simţului estetic, iar în alt caz la nivelul voinţei umane, şi anume cu voinţa însoţită de simţire.
Vedeţi dumneavoastră, până acum eu v-am povestit – după cum am spus, eu vreau să vorbesc astăzi doar la modul aforistic, pentru a vă expune calea antroposofiei şi calea sursei sale, ştiinţa iniţiatică – cum realitatea este vieţuită de către fiecare, prin cunoaştere nemijlocită. Şi putem privi în mod avizat asupra destinului. Acea trăire intimă, interioară, proprie, a altui om în noi înşine indică karma trecută. Dacă eu percep un om astfel încât el de fapt mă penetrează nu numai în simţuri şi în raţiune, ci astfel încât voinţa mea se supune voinţei acestuia înseamnă că el este legat karmic cu mine din trecut. Omul poate simţi deci, cu un simţ puţin mai intim, mai rafinat, felul cum altul este legat karmic cu el.
Dacă omul trece prin ce am descris eu în lucrarea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? sau în partea a doua a lucrării Ştiinţa ocultă, atunci el vieţuieşte şi în alt mod relaţia cu celălalt. Dacă intervine iniţierea, atunci el nu îl vieţuieşte pe cel cu care era legat karmic doar pentru că îşi spune: El acţionează asupra voinţei mele, el acţionează în voinţa mea, ci el îl vieţuieşte într-adevăr personal pe celălalt om. Iar dacă unul care este iniţiat întâlneşte pe celălalt om cu care este legat karmic, atunci acest celălalt om se află în primul, cu o vorbire independentă, cu o exprimare şi manifestare independente, astfel încât el vorbeşte din primul, aşa cum ne vorbeşte un om care stă lângă noi. Aşadar, ceea ce în mod obişnuit este doar simţit în voinţă, legătura karmică, apare pentru iniţiat astfel încât celălalt om vorbeşte chiar din el, aşa cum face de obicei un om care se află lângă el. Astfel, pentru cel care stăpâneşte ştiinţa iniţiatică întâlnirea karmică înseamnă că celălalt om nu numai acţionează asupra voinţei sale, ci acţionează în el aşa de intens cum acţionează de obicei un om care se află lângă el.
Vedeţi dumneavoastră, ceea ce, de obicei, se anunţă într-un mod vag, exclusiv voliţional şi sentimental pentru conştienţa obişnuită, este ridicat la un caracter pe deplin concret pentru conştienţa superioară. Veţi spune: Da, dar atunci cel care este iniţiat circulă cu legăturile tuturor oamenilor cu care este legat karmic în sine. Aceasta, veţi spune dumneavoastră, aşa şi este. A dobândi cunoaşterea nu constă doar în faptul că cineva învaţă să vorbească ceva mai mult decât ceilalţi oameni dar vorbind exact ca aceştia, ci este într-adevăr achiziţia unui element din altă lume.
Dacă cineva vrea să vorbească despre felul cum acţionează karma în oameni, astfel încât se construieşte în mod reciproc destinul lor, atunci trebuie să-şi poată justifica vorbirea sa prin cunoaşterea felului cum vorbesc alţi oameni în el, a felului cum ei devin o parte a sa.
Pentru cel care nu este iniţiat este necesar să nu rămână nimic de dincolo; în cazul unei minţi sănătoase el îşi va spune: Desigur, eu nu îl aud vorbind în mine pe cel care este legat karmic cu mine; însă îl simt. Eu îl simt în voinţa mea şi în felul şi modul cum este zguduită voinţa mea prin el. Omul învaţă să înţeleagă aceste zguduiri ale voinţei. Omul învaţă să înţeleagă ceea ce vieţuieşte el în conştienţa obişnuită şi faptul că doar din ştiinţa iniţiatică află acest lucru, descris în semnificaţia sa reală, concretă.
Însă lucrul pe care l-am considerat astăzi important este acela că, într-adevăr, ceea ce intră în mod obişnuit în conştienţă, sentimentul de înlănţuire karmică cu celălalt, pentru iniţiat devine o vieţuire concretă. Şi aşa cum se poate descrie aceasta pentru destinul omului, tot aşa se poate spune pentru tot ceea ce poate face ştiinţa iniţiatică.
Încă multe alte lucruri pot vesti omului despre felul cum este el legat karmic cu un altul. Unii dintre dumneavoastră, observând viaţa, vor şti: Întâlnim în viaţă oameni pe care nu-i visăm; putem trăi multă vreme împreună cu ei şi putem să nu-i visăm. Întâlnim alţi oameni – nu mai scăpăm deloc de ei în vis. Abia i-am văzut, iar în noaptea următoare deja visăm despre ei, şi mereu ei intră în visurile noastre.
Visurile apar din subconştient. Oameni despre care visăm îndată ce îi vieţuim sunt, desigur, oameni cu care noi suntem legaţi karmic. Oamenii despre care nu putem visa produc asupra simţurilor noastre doar o impresie superficială. Noi îi întâlnim în viaţă, fără a fi legaţi cu ei karmic.
Ceea ce trăieşte în adâncul voinţei noastre este ca un vis treaz. Iar pentru iniţiat acest vis treaz devine chiar o conştienţă plină de conţinut. Din această cauză, el aude pe cel care este legat karmic cu el vorbind din sine. Bineînţeles că el rămâne mereu raţional, astfel încât, circulând, nu va vorbi ca iniţiat din toţi oamenii care îi vorbesc; însă el se obişnuieşte, în anumite condiţii, să se adreseze corect în mod foarte concret, ca într-un dialog, oamenilor care sunt legaţi karmic cu el şi vorbesc din el chiar dacă nu se află spaţial faţă în faţă cu ei, cu care prilej ies la lumină lucruri care au şi o importanţă reală. Dar acestea sunt lucruri pe care eu le voi descrie în viitor.
Astfel se poate adânci conştienţa omului privind în sus la întinderile Cosmosului, astfel se poate adânci aceasta privind înăuntrul omului. Şi cu cât se priveşte mai mult în interiorul omului, cu atât mai mult se înţelege ce se află în depărtările Cosmosului. Se spune atunci: Eu nu mai privesc în mod simplu la lumea aştrilor, să văd acolo discuri luminoase sau sfere luminoase; ceea ce se află afară în Cosmos îmi apare drept destin ţesut cosmic. Destinele umane de pe Pământ sunt atunci imaginile destinelor ţesute cosmic. Şi dacă ştim că substanţele dintr-un corp ceresc se schimbă, se înlocuiesc, la fel ca substanţele din om, atunci vom şti că nu are nici un sens să se vorbească numai despre legi abstracte ale naturii. Nu avem voie să considerăm legile naturii ca fiind ceva ce produce cunoaştere. Este exact ca la societăţile de asigurări. Omul îşi asigură acolo viaţa sa. Prin ce se menţin societăţile de asigurări? Prin faptul că se calculează durata probabilă a vieţii unui om. Ştiind câţi oameni care au vârsta de douăzeci şi cinci de ani ating treizeci de ani de viaţă etc. se poate calcula cât de mulţi ani trăieşte, probabil, un om de treizeci de ani; în funcţie de aceasta, i se face o asigurare. Şi se iese bine la socoteală cu asigurarea. Legea asigurării este valabilă. Însă nici unui om nu i-ar trece prin minte să pună în legătură aceasta cu fiinţa sa cea mai interioară. El ar trebui să spună, de obicei: Eu am fost asigurat pentru treizeci de ani, pentru că moartea mea probabilă va surveni la vârsta de cincizeci şi cinci de ani. El nu va atrage niciodată consecinţe din aceasta, totuşi calculul este exact; însă consecinţa nu înseamnă absolut nimic pentru viaţa reală.
Legile naturii sunt, de asemenea, doar calculate. Ele sunt bune pentru că noi le putem folosi din punct de vedere tehnic; ele sunt bune pentru că pot produce maşini, la fel cum noi putem asigura oamenii după legile naturii. Însă ele nu conduc în esenţa lucrurilor. În esenţa lucrurilor conduce numai cunoaşterea reală a esenţei însăşi.
Ceea ce calculează astronomii cu privire la legile naturii este asemănător cu legile asigurărilor de viaţă ale omului. Ce află o ştiinţă a spiritului reală despre esenţa a ceea ce există ca Soare şi Lună este ca atunci când eu îl găsesc în viaţă după zece ani pe cel care, conform poliţei sale de asigurare, ar trebui să fie mort de mult. Acesta există în esenţa sa, trăind mai departe.
Evenimentul real nu are nimic de-a face cu legile naturii. Legile naturii sunt bune pentru folosirea forţelor. Însă esenţa trebuie să devină cunoscută prin ştiinţa inţiatică.
Cu aceasta eu v-am prezentat a treia din conferinţele prin care aş vrea să sugerez care trebuie să fie tonul în antroposofie: Noi vom descrie constituţia omului puţin altfel decât în scrierea mea Teosofia, fondând chiar o ştiinţă antroposofică, o cunoaştere antroposofică. Priviţi cele trei conferinţe pe care le-am ţinut până acum ca mărturie a felului în care, altfel decât conştienţa obişnuită, vorbeşte acea conştienţă care conduce la esenţa reală a lucrurilor.
