Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CONSIDERAȚII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235

FORMAREA FORȚELOR KARMICE

PRIMA CONFERINȚĂ

Dornach, 16 februarie 1924

Acum, pentru început, aș vrea să vă vorbesc despre condițiile și despre legile destinului uman, despre ceea ce ne-am obișnuit a numi karmă. Dar această karmă nu poate fi înțeleasă, nu poate fi explicată în profunzime, decât dacă învățăm mai întâi să cunoaștem diferitele feluri de legi care domnesc în Univers. Așadar vă voi vorbi astăzi, într-o formă poate puțin cam abstractă, dar acest lucru este necesar, despre aceste diferite feluri de legi, pentru a desprinde apoi din ele, într-o formă mai precisă, cristalizată, aș spune, ceea ce poate fi numit destinul uman, karma.

Când vrem să analizăm în ansamblul lor fenomenele Universului și, de asemenea, fenomenele vieții umane, vorbim de cauze și efecte. Într-adevăr, astăzi suntem obișnuiți, mai ales în domeniul științific, să vorbim, privind lucrurile într-un mod absolut general, de cauze și efecte. Dar, dacă vrem să ne apropiem de adevărata realitate, întâmpinăm, tocmai din acest motiv, cele mai mari dificultăți. Căci nu se ține seama de diferitele forme în care se manifestă în lume cauzele și efectele.

În primul rând, putem examina așa-numita natură neînsuflețită, care ne apare cel mai clar în regnul mineral, în roci, în forme adesea admirabile, dar și în ceea ce, aș spune, se preface în pulbere și apoi se aglomerează din nou sub formă de pietre informe.

Când observăm exclusiv elementul neînsuflețit, inert, și nimic altceva, constatăm că putem căuta întotdeauna cauzele despre care poate fi vorba în acest domeniu în sânul acestei lumi neînsuflețite însăși. Acolo unde există ceva neînsuflețit ca efect, putem căuta și cauzele tot în acest domeniu al naturii neînsuflețite. Ne conformăm cu adevărat legilor cunoașterii, dacă vom căuta în regnul neînsuflețit însuși cauzele fenomenelor care se desfășoară în sânul acestuia.

Când aveți în fața ochilor un cristal atât de frumos, dumneavoastră trebuie să căutați [cauzele] formelor sale în însuși regnul naturii neînsuflețite. Prin aceasta, regnul naturii neînsuflețite se dovedește a fi ceva încheiat în sine. La început nu putem spune unde putem găsi granițele acestei lumi neînsuflețite. Ele pot fi, eventual, foarte îndepărtate în spațiul cosmic. Dar, chiar când este vorba de ceva neînsuflețit care se află în fața noastră, când e vorba de efectele sale, dacă vrem să determinăm cauzele a ceea ce se manifestă în acest caz, trebuie să le căutăm întotdeauna în același domeniu. Dar prin aceasta admitem că mai există și altceva pe lângă natura neînsuflețită. Și astfel ni se deschide în același timp o anumită perspectivă.

Observați-l pe omul însuși. Priviți cum el trece prin poarta morții. Tot ceea ce trăia și urzea în el înainte de această trecere prin poarta morții a dispărut din forma vizibilă și palpabilă ce rămâne după ce sufletul a trecut prin poarta morții, iar noi spunem și despre această formă care a rămas: este o formă neînsuflețită. Exact așa cum spunem despre rocile din munți, cu formele lor cristaline, că sunt neînsuflețite, trebuie să spunem și despre cadavrul abandonat de suflet și spirit că este neînsuflețit. Și abia acum intervine, în cazul acestui cadavru, absolut același lucru care era prezent de la început pentru restul naturii lipsite de viață.

Noi nu am putea căuta în însuși domeniul naturii neînsuflețite cauza efectelor produse în forma umană în timpul vieții, înainte ca sufletul să fi trecut prin poarta morții. Nu numai că ar fi în zadar ca atunci când ridicăm un braț să căutăm cauza acestei mișcări în legile fizice inerte ale formei umane; dar ar fi tot atât de zadarnic să căutăm în forțele chimice și fizice prezente în acest corp cauza bătăilor inimii, de exemplu, cauza circulației sanguine, sau cauza oricărui alt proces care se manifestă, de asemenea, absolut fără intervenția voinței.

Dar în momentul în care corpul uman a devenit cadavru, în momentul în care sufletul a trecut prin poarta morții, observăm niște efecte și asupra organismului uman. Putem vedea, să zicem, cum se schimbă culoarea pieii, cum membrele devin rigide, într-un cuvânt, tot ceea ce putem constata la un cadavru. Unde să căutăm cauza acestei stări? În cadavrul însuși, în forțele chimice și fizice, în forțele lipsite de viață ale cadavrului însuși.

Dacă dumneavoastră continuați acum în toate direcțiile reflecțiile pe care tocmai le-am schițat – și este suficient să le schițez –, vă veți spune: Omul, în ceea ce privește cadavrul său, după ce sufletul a trecut prin poarta morții, a devenit asemănător naturii neînsuflețite. Asta înseamnă că de acum înainte trebuie să căutăm cauzele în același domeniu în care se găsesc și efectele înseși. Acest lucru este foarte important.

Dar tocmai când luăm în considerare ceea ce are specific cadavrul ființei umane, mai descoperim un lucru extrem de important. Vedeți dumneavoastră, la moarte, omul își depune într-un fel cadavrul. Iar atunci când, cu ajutorul acelei facultății de observație care este capabilă de acest lucru, observăm ce a devenit acum omul propriu-zis, ființa sufletesc-spirituală care a trecut prin poarta morții, trebuie să spunem în mod clar că acest cadavru nu mai are de fapt nici o importanță pentru această ființă umană sufletesc-spirituală propriu-zisă. Acest cadavru este o rămășiță.

Altfel stau lucrurile în această privință cu natura exterioară neînsuflețită. Iar acest lucru apare deja – aș putea spune – chiar și atunci când observăm natura exterioară într-un mod superficial. Studiați un cadavru uman. Îl veți putea studia în cele mai bune condiții atunci când acest cadavru a fost într-un fel conservat în aer. Sunt descoperite uneori, în niște subterane care au servit drept cimitire pentru anumite comunități, niște cadavre care au fost, pur și simplu, spânzurate: ele s-au uscat, și s-au uscat într-o asemenea măsură încât au devenit absolut friabile, și este suficient să le atingi ușor pentru ca ele să se transforme în pulbere.

Ceea ce s-a păstrat aici sub formă de cadavru neînsuflețit este diferit față de ceea ce găsim în jurul nostru în natură. Această natură neînsuflețită prinde formă, ea plăsmuiește formațiuni cristaline. Ea este, în general, într-o minunată stare de transformare. Dacă facem abstracție de ceea ce este exclusiv pământesc și observăm ceea ce este și în natură lipsit de viață, fie că observăm apa, aerul, noi vedem că în această natură neînsuflețită are loc o transformare activă, o metamorfoză activă.

Să păstrăm mai întâi prezent în sufletul nostru acest fapt. Să lăsăm o dată ca în fața sufletului nostru să apară comparația dintre trupul uman părăsit de suflet, în starea sa de corp neînsuflețit, și, pe de altă parte, natura neînsuflețită exterioară omului.

Să mergem acum mai departe. Să considerăm regnul vegetal. Noi intrăm aici în sfera viului. Dacă studiem o plantă în mod just, nu vom crede niciodată că am putea încerca să explicăm fenomenele care se manifestă în plantă, pur și simplu, prin niște cauze din regnul vegetal, așadar, din același domeniu în care se manifestă efectele înseși. Desigur, există astăzi o știință care încearcă să facă acest lucru. Dar această știință a apucat-o pe un drum greșit, căci ea ajunge în cele din urmă să-și spună: Da, noi putem studia forțele și legile fizice care sunt active în plantă, putem studia forțele și legile chimice care sunt active în plantă; dar mai există ceva. – În această privință, oamenii au păreri împărțite și se formează două tabere. Unii spun: Acest ceva nu este decât un asamblaj, un fel de formă, un fel de „Gestalt”; aici sunt active numai legile fizice și chimice. – Ceilalți spun: Nu, aici mai există și altceva, numai că știința nu l-a descoperit încă; dar ea va ajunge, desigur, să-l descopere. – Așa se va spune încă mult timp. Dar lucrurile nu stau în acest fel: dacă vrem să studiem natura vegetalului, ea nu va putea fi înțeleasă atâta timp cât nu facem apel la Universul întreg, atâta timp cât nu privim planta în așa fel încât să ne spunem: Forțele care sunt active în regnul vegetal provin din întinderile Universului. Tot ceea ce se întâmplă în plantă este influență care vine din întinderile Universului. Trebuie mai întâi ca Soarele să ocupe o anumită poziție în vastul Univers, pentru ca în regnul vegetal să se producă anumite efecte. Trebuie să acționeze alte forțe provenind din Univers, pentru ca planta să-și dobândească forma specifică, pentru ca ea să fie înzestrată cu forțele interne de creștere ș.a.m.d.

Lucrurile stau astfel: Dacă am fi în stare, dragi prieteni, să mergem, să zicem, până pe Lună, până pe Soare, dar nu în felul lui Jules Verne [Nota 1], ci în mod real, noi nu am fi deloc mai avansați în cercetarea acestor cauze decât suntem pe Pământ, atâta timp cât nu ne cucerim alte puteri de cunoaștere decât cele pe care le avem deja. Noi nu ne-am atinge nicăieri scopul, dacă ne-am spune cam așa: Bine, cauzele efectelor care se manifestă în regnul vegetal nu se află în regnul vegetal al Pământului, să mergem, așadar, până pe Soare și vom găsi acolo cauzele. Dar, cu puterile obișnuite de cunoaștere, noi nu le vom găsi nici pe Soare. Le vom găsi, în schimb, dacă ne ridicăm la o cu totul altă formă de cunoaștere, la cunoașterea imaginativă. Numai că pentru aceasta nu e nevoie să mergem până pe Soare, noi o găsim chiar pe Pământ. Vom vedea numai că trebuie să trecem dintr-o lume fizică obișnuită într-o lume eterică, și că eterul cosmic acționează prin forțele sale în întinderile Universului, pornind chiar din depărtările Universului. Eterul își exercită peste tot acțiunea sa din întinderile cosmice.

Astfel, trebuie să trecem, în realitate, într-o a doua sferă a lumii, atunci când vrem să cercetăm cauzele efectelor din regnul vegetal.

Dar omul participă, nu-i așa, și la sfera la care participă planta. Forțele care, provenind din lumea eterică, acționează în plante, acestea acționează, de asemenea, și în om. Omul poartă în sine însuși forțele eterice, și noi numim corp eteric totalitatea acestor forțe pe care omul le poartă în el. Eu v-am arătat deja cum, la câteva zile după moarte, acest corp eteric devine din ce în ce mai mare și în cele din urmă se pierde, astfel încât din om nu se mai menține decât corpul astral și entitatea Eului. Așadar etericul pe care îl purta omul în sine însuși se dilată din ce în ce mai mult, apoi se pierde în întinderile cosmice.

Comparați acum din nou ceea ce putem vedea dintr-un om care a trecut prin poarta morții cu ceea ce vedem în regnul vegetal. Despre regnul vegetal trebuie să spunem: forțele sale cauzale coboară din întinderile spațiului pe Pământ. Despre corpul eteric uman trebuie să spunem: după moarte, forțele acestui corp eteric se răspândesc în întinderile spațiului, adică ele merg acolo de unde vin forțele de creștere ale plantelor. Aici, am putea spune, lucrurile devin mai clare. Considerând numai cadavrul fizic și spunând că el devine neînsuflețit, e dificil pentru noi să trecem de aici la restul naturii neînsuflețite. Dar dacă privim viul, regnul vegetal, percepând forțele cu care este el înzestrat, cauzele care provin de la eterul din întinderile cosmice – atunci, adâncindu-ne prin Imaginație în natura umană, noi vedem cum corpul eteric al omului care a trecut prin poarta morții merge acolo de unde îi vin regnului vegetal aceste forțe eterice.

desen 1 tabla 1
[mărește imaginea]

Tabla 1*

* Pentru desene vezi pag. 175

Mai este caracteristic și altceva. Aș putea spune: În ceea ce privește forțele care acționează în calitate de forțe cauzale asupra plantelor, lucrurile merg relativ repede, căci asupra plantei care iese din pământ, înflorește și poartă fructul, Soarele de alaltăieri nu are prea mare influență. El nu acționează deloc în calitate de cauză. El trebuie să strălucească astăzi, el trebuie să strălucească, într-adevăr, astăzi. Acest lucru este important. Și dumneavoastră veți vedea din expunerile următoare cât este de important pentru noi să observăm acest lucru.

Plantele, cu cauzele lor eterice, își au, ce-i drept, forțele lor specifice fundamentale chiar în domeniul pământesc, dar ele le au în ceea ce este prezent concomitent în Univers și pe Pământ. Când corpul eteric uman se dizolvă, după ce ființa spirituală și sufletul au trecut prin poarta morții, această dizolvare durează, de asemenea, foarte puțin timp, doar câteva zile. Și aici există simultaneitate, căci aceste câteva zile înseamnă foarte puțin, în raport cu durata fenomenelor universale.

Deoarece corpul eteric se reîntoarce acolo de unde au plecat forțele eterice ale creșterii vegetale, putem spune, iarăși, următoarele: Imediat ce omul trăiește în eter, activitatea lui eterică nu mai este limitată la Pământ, ea se îndepărtează de Pământ, dar se dezvoltă în simultaneitate.

Vă voi prezenta acest lucru sub formă de schemă. Noi putem spune, regnul mineral: simultaneitate în fizic în ceea ce privește cauzele și efectele. Așadar, în esență, avem de-a face cu simultaneitatea cauzelor în domeniul fizic. Dumneavoastră îmi veți spune: Da, dar pentru anumite lucruri care se petrec în domeniul fizic cauzele sunt anterioare în timp. – În realitate, nu așa stau lucrurile. Pentru ca să se producă în domeniul fizic niște efecte, cauzele trebuie să persiste, să continue să acționeze. Dacă ele încetează, nu se mai produc nici un fel de efecte. Așadar putem spune – regnul mineral: simultaneitate a cauzelor și a efectelor.

Dar să trecem la regnul vegetal – și, în același timp, la ceea ce trebuie să considerăm drept element vegetal în omul însuși –, atunci avem de-a face cu o simultaneitate în fizic și suprafizic. Regnul vegetal: simultaneitate a cauzelor și efectelor în fizic și suprafizic.

Să abordăm acum regnul animal. În cazul regnului animal, căutăm absolut în zadar în animalul însuși, atâta timp cât el este în viață, cauza proceselor care au loc în el. Chiar atunci când el nu face decât să se târască în căutarea hranei, ar fi în zadar să căutăm aceste cauze în procesele chimice și fizice care se desfășoară în interiorul corpului său. Ar fi tot atât de zadarnic să căutăm în întinderile spațiului eteric, acolo unde se află cauzele vieții vegetale, ceea ce-i dă animalului mobilitate și sensibilitate. Pentru tot ceea ce este la animal de natură vegetală, noi găsim cauzele, desigur, tot în spațiul eteric, iar atunci când el moare, corpul său eteric se răspândește, bineînțeles, în întinderile eterului universal. Dar, în ceea ce privește sensibilitatea sa, nu vom descoperi niciodată cauzele acesteia în ceea ce este pământesc, fizic, sau suprafizic-eteric. Nu le putem găsi acolo.

Aici intervine, cu siguranță, ceva față de care concepția modernă se află din nou pe un drum absolut greșit. Această concepție modernă trebuie să spună, cu privire la un mare număr de manifestări – senzații, mișcări: Dacă studiez forțele interne fizice și chimice ale animalului, eu nu găsesc cauzele. Dar eu nu le găsesc nici în întinderile Universului, în lumea eterică. Pentru a explica ce este o floare, trebuie să merg în lumea eterică și eu voi putea explica floarea din această lume eterică. Voi putea explica, de asemenea, multe lucruri în legătură cu animalul, în legătură cu ceea ce la animal este de natură vegetală, dar nu voi putea explica niciodată ceea ce se manifestă în el ca mișcare, și nu voi putea explica niciodată ceea ce se manifestă în el ca sensibilitate.

Dacă eu observ la 20 iunie un animal, studiindu-i senzațiile, atunci eu nu voi găsi cauzele senzațiilor sale tot la 20 iunie, în tot ceea ce este pământesc sau extrapământesc în spațiu. Întorcându-mă înapoi în timp, eu tot nu le voi găsi. Nu le voi găsi nici în mai, nici în aprilie ș.a.m.d.

Acest lucru îl presimte și concepția modernă. Iată de ce ea explică acele lucruri care nu pot fi explicate – cel puțin, multe dintre ele – prin ereditate, adică printr-un cuvânt: Acest lucru este, „ereditar”, vine de la strămoși. – Dar, bineînțeles, nu totul, căci așa ceva ar fi absurd, dar ea explică în acest fel multe lucruri. E ceva ereditar.

Ce înseamnă ereditar? La urma urmei, noțiunea de ereditate se reduce la faptul că ceea ce apare în fața noastră drept animal cu forme complexe a fost conținut în oul animalului-mamă. Și, într-adevăr, concepția modernă se străduiește să observe un bou, de exemplu, în forma sa exterioară complexă, și apoi să spună: Acum, desigur, boul a ieșit dintr-un germene; în acesta erau conținute forțele care, dezvoltate apoi, fac să apară boul. Iată de ce germenul este un corp extraordinar de complicat. Ar trebui, într-adevăr, ca germenul de bou să fie teribil de complicat, căci, nu-i așa, în el există tot ceea ce-și exercită impulsul său, în toate direcțiile, modelând, dând formă, acționând, pentru ca acest mic germene să devină boul cu forme atât de complexe.

Și, oricum te întorci – există, într-adevăr, numeroase teorii, teoria evoluționistă, teoria epigenetică ș.a.m.d. –, nu ajungi la nimic altceva decât, totuși, la a-ți reprezenta: Acest germene, acest mic ou, este ceva teribil de complicat. La fel cum totul e redus la niște molecule care, printr-un proces foarte complicat, s-au constituit pornind de la atomi, tot astfel, mulți oameni își reprezintă primul stadiu al acestui germene ca o moleculă complexă. Dar acest lucru nu este în concordanță, dragi prieteni, nici măcar cu ceea ce se observă din punct de vedere fizic.

Se ivește o întrebare: Oare acest germene este el deja o moleculă atât de complicată, un organism atât de complicat? Natura proprie a germenului nu constă, în realitate, absolut deloc în faptul că ar fi complicată, ci tocmai în faptul că el readuce întreaga materie la starea de haos. Tocmai că germenul este ceva care, în animalul-mamă, nu este o structură complicată, ci o materie în întregime pulverizată, adusă într-o stare de haos. El nu este absolut deloc organizat. Tocmai că germenul este ceva ce recade în starea de dezorganizare absolută, în starea de pulverizare în sine. Și nu am avea niciodată reproducere, dacă materia neorganizată, neînsuflețită, care tinde spre starea de cristal, spre formă, nu s-ar reîntoarce, tocmai în germene, la starea de haos. Și, din acest mic haos, care este la început germenul, nu ar putea niciodată să ia naștere un bou, căci el este chiar un haos, acest germene.

De ce devine el, totuși, un bou? Fiindcă, în organismul matern, lumea întreagă vine acum să acționeze asupra acestui germene. Tocmai pentru că el este nedeterminat, deoarece a devenit un haos, asupra lui poate acționa lumea întreagă. Iar fecundarea nu are alt scop în Univers decât să readucă materia la haos, la indeterminare, la indiferențiat. Astfel încât aici să nu acționeze decât Universul, și nimic altceva.

Dar atunci, dacă o privim pe mamă, cauzele nu se mai găsesc în ea; iar dacă privim spre eter, acolo unde fenomenele se desfășoară în simultaneitate, nici aici nu sunt cauzele. Trebuie să ne întoarcem în urmă, la ceea ce precede momentul în care s-a născut animalul, dacă vrem să găsim cauzele acestei tendințe a germenului de a da naștere unei ființe înzestrate cu sensibilitate și mobilitate. Trebuie să ne întoarcem înapoi în timp la ceea ce a precedat viața! Aceasta înseamnă că, pentru ceea ce este înzestrat cu sensibilitate și mobilitate, lumea cauzelor nu se situează în sfera simultaneității, ci înainte de momentul nașterii acestei ființe.

Acest lucru este caracteristic: Când observ o plantă, eu trebuie să merg departe, spre ceea ce se află în sfera simultaneității, și atunci găsesc acolo cauzele – desigur, în depărtările Universului. Dar dacă vreau să găsesc cauzele a ceea ce acționează în animal ca sensibilitate sau mobilitate, eu nu pot rămâne în sfera simultaneității, ci trebuie să merg spre ceea ce precede viața; cu alte cuvinte, configurația astrelor trebuie să se fi modificat, să fi devenit alta. Asupra a ceea ce este specific animal exercită o influență nu configurația astrelor prezentă în Univers în același timp cu animalul, ci configurația astrelor anterioară vieții sale.

Să-l privim acum pe om, după ce el a trecut prin poarta morții. După ce a trecut prin poarta morții, după ce și-a depus corpul eteric, care se răspândește atunci în depărtările cosmice, acolo de unde vin forțele creșterii vegetale, forțele eterice, omul trebuie să se întoarcă înapoi, așa cum am arătat adineaori, până la nașterea sa. El retrăiește atunci în corpul său astral, dar în sens invers, tot ceea ce a trăit în timpul vieții sale în sensul normal al curgerii timpului. Cu alte cuvinte: Omul nu trebuie să intre, după moarte, cu corpul său astral, în sfera simultaneității, ci el trebuie să se întoarcă înapoi până la existența prenatală, până acolo de unde provin forțele care-i dau animalului sensibilitatea și facultatea de a se mișca. Aceste forțe nu provin din domeniul spațiului, ele nu provin din configurațiile astrale prezente în același timp, ci provin din configurațiile astrale anterioare momentului nașterii. – Așadar, când vorbim despre regnul animal (vezi schema de la pag. 24), noi nu putem vorbi de simultaneitatea cauzelor în fizic și în suprafizic, ci trebuie să vorbim de cauze suprafizice anterioare efectelor actuale din fizic. Regnul animal: cauze suprafizice anterioare efectelor actuale.

Revenim astfel la conceptul de timp. Voi spune, dacă îmi este permis să mă exprim în mod familiar, că trebuie să ne plimbăm prin timp. Când vrem să căutăm cauzele a ceva care se întâmplă în lumea fizică, noi ne plimbăm prin această lume fizică; nu e nevoie să ieșim din ea. Dacă vrem să căutăm cauzele a ceea ce acționează în lumea vegetală vie, trebuie să mergem foarte departe. Trebuie să explorăm lumea eterică, și abia acolo unde se termină lumea eterică, abia – pentru a ne exprima în limbajul poveștilor – „la capătul lumii”, abia acolo găsim noi cauzele creșterii vegetale.

Dar noi ne putem plimba pe-acolo mult și bine fără să găsim cauzele facultății de simțire și nici cauzele facultății de mișcare. Pentru aceasta, noi trebuie să începem să ne plimbăm prin timp. Trebuie să ne întoarcem înapoi pe firul timpului. Trebuie să ieșim din spațiu și să ne deplasăm în timp.

Dumneavoastră vedeți că putem face o apropiere, în ceea ce privește cauzele, între corpul fizic uman, lipsit de viață, și natura neînsuflețită; între corpul eteric uman, plin de viață, care se răspândește după moarte în întinderile eterice, și viața eterică a plantelor, care vine și ea din aceste întinderi eterice, dar din constelațiile suprafizice, suprapământești, simultane; și noi putem face, de asemenea, o apropiere între organizarea astrală umană și ceea ce se află, în exterior, în regnul animal.

Mergând astfel mai departe de la regnul mineral la regnul vegetal, apoi la regnul animal, ajungem la regnul uman propriu-zis. Dumneavoastră veți spune: Dar noi am ținut mereu seama de acesta. Da, dar nu complet. Noi am ținut seama de regnul uman în măsura în care omul are un corp fizic, apoi în măsura în care el are un corp eteric, apoi în măsura în care el are un corp astral. Dar, vedeți dumneavoastră, dacă omul nu ar avea decât un corp fizic, el ar fi – desigur, un cristal complicat – totuși, doar un cristal. Dacă omul nu ar avea decât un corp eteric, el ar fi, poate, o plantă frumoasă – totuși, el ar fi doar o simplă plantă. Și, mergând mai departe, dacă omul ar avea numai un corp astral, el ar merge în patru picioare, ar avea poate coarne și alte atribute de acest gen, el ar fi doar un animal. Dar toate aceste nu sunt omul. Forma pe care o are omul ca ființă care merge în poziție verticală o datorează faptului că, în afară de organizarea fizică, eterică și astrală, el mai are o organizare a Eului.

Să privim acum încă odată ceea ce am luat deja în considerare. Dacă vrem să cercetăm cauzele fenomenelor fizice, noi putem rămâne în domeniul fizic. Dacă vrem să cercetăm cauzele fenomenelor vegetale, trebuie să ne îndreptăm spre întinderile domeniului eteric, dar noi putem încă rămâne în spațiu, numai că, așa cum am spus, acest spațiu devine puțin ipotetic, fiindcă trebuie să recurgem chiar la noțiuni împrumutate din povești, „la capătul lumii”. Totuși, lucrurile sunt de-așa natură încât, într-adevăr, chiar oamenii care gândesc în conformitate cu cercetarea științifică actuală ajung să spună că se poate vorbi cu adevărat „de un capăt al lumii”. Bineînțeles, aceasta este o expresie frustă, grosieră. E suficient să ne gândim cât de pueril își reprezintă oamenii lucrurile: Soarele este acolo, el își trimite fără încetare razele; ele devin, ce-i drept, din ce în ce mai slabe – lumina ajunge departe, tot mai departe, ea merge astfel până la infinit. (Tabla 1 jos dreapta)

Eu am explicat celor care ascultă aceste conferințe de mulți ani că este absurd să ne reprezentăm lumina mergând astfel la infinit. Am spus mereu că propagarea luminii este supusă elasticității. Când avem o minge de cauciuc și o apăsăm, putem merge astfel până la un anumit punct, apoi mingea revine la forma inițială, ceea ce înseamnă că elasticitatea are limite, și că după aceea există o reacție de revenire. Așa stau lucrurile, spuneam, și cu lumina: ea nu merge la infinit, ci atunci când a atins o anumită limită, ea se întoarce înapoi.

Această opinie, că lumina nu merge la infinit, ci numai până la un anumit punct, apoi se întoarce înapoi, a fost enunțată, de exemplu, și în Anglia, de fizicianul Oliver Lodge [Nota 2]; astfel, fizica ajunge deja astăzi să exprime ceea ce afirmă și știința spirituală; și ea va ajunge într-o zi să confirme, în toate detaliile, ceea ce a spus știința spirituală.

Și astfel putem vorbi deja de faptul că atunci când gândirea ajunge suficient de departe, ea trebuie să se întoarcă înapoi, fără a fi nevoie să imagineze în mod simplist un spațiu nelimitat, care este o himeră, și chiar o himeră de neconceput.

Poate că unii dintre dumneavoastră își vor reaminti cum eu, în descrierea vieții mele, în ultimul capitol, care a apărut săptămâna trecută, am spus că [Nota 3] asupra mea a făcut o impresia deosebit de puternică faptul că am ascultat o expunere asupra noii geometrii, geometria sintetică, aflând că o dreaptă nu trebuie să fie concepută niciodată ca mergând la infinit, neavând niciodată sfârșit, ci această dreaptă care merge până departe revine, efectiv, din cealaltă direcție. În geometrie, acest lucru este formulat astfel: Sinteza se face deoarece punctul situat la infinit spre dreapta este același cu punctul situat la infinit spre stânga. Acest lucru poate fi calculat. Nu este deloc o simplă analogie cu faptul că atunci când avem un cerc și plecăm de aici, revenim tot aici – sau că un semicerc care tinde spre infinit devine o dreaptă (Tabla 1 sus dreapta). Lucrurile nu stau în acest fel; aceasta ar fi o analogie care nu ar avea nici o valoare pentru cel care gândește în mod exact. Ceea ce mi-a făcut o impresie profundă nu era această analogie banală, ci demonstrarea matematică reală a faptului că punctul depărtat la infinit într-o anumită direcție spre stânga este același cu punctul depărtat la infinit spre dreapta; așadar, o persoană care s-ar deplasa, urmând mereu linia dreaptă nu ar merge la infinit, ci ne-ar veni în întâmpinare din direcția opusă, cu condiția să se fi scurs un interval de timp suficient. Acest lucru pare grotesc pentru orice gândire fizică. Dar, din clipa în care abandonăm gândirea fizică, acest lucru este și el o realitate, căci lumea nu este infinită, ci, ca Univers fizic, ea este limitată. Astfel, putem spune: Când vorbim despre regnul vegetal și despre elementul eteric din om, atingem granițele lumii eterice. – Dar, dacă vrem să explicăm natura animală și elementul astral din om, atunci trebuie să ieșim din tot ceea ce este, în general, spațiu. Atunci trebuie să mergem să ne plimbăm prin timp, trebuie să depășim domeniul simultaneității. Trebuie, așadar, să călătorim în timp.

Și acum ajungem la elementul uman. Vedeți dumneavoastră, când pătrundem în timp, noi depășim deja în două feluri domeniul fizic. Deja trebuie să călătorim în timp când înțelegem ce este animalul. Dar nu trebuie să extindem acest fel de gândire în mod abstract, ci trebuie să-l extindem în mod concret. Fiți acum foarte atenți la modul în care trebuie să procedăm pentru a-l extinde în mod concret.

Oamenii gândesc, nu-i așa, astfel: Când Soarele își trimite lumina, lumina merge la infinit. Dar Oliver Lodge ne arată clar că acest mod de a gândi este deja abandonat, se știe că ea merge numai până la un anumit punct, și că apoi ea revine. Soarele își primește astfel, revenind la el din toate părțile, propria lumină, deși sub o altă formă, sub o formă transformată; dar ea se întoarce înapoi la el. Să aplicăm acum acest mod de a gândi lucrurilor asupra cărora tocmai am reflectat. Ne aflăm mai întâi în spațiu. Spațiul pământesc rămâne acolo unde este, noi ieșim din el pentru a ajunge în spațiul cosmic. Dar acest lucru nu e suficient, și noi pășim mai departe și intrăm în timp. Cineva ar putea spune acum: Ei bine, să continuăm să mergem mai departe și tot mai departe. – Dar nu, acum noi revenim pe urmele noastre! Trebuie să continuăm acest mod de a gândi. Noi revenim pe urmele pașilor noștri, exact la fel ca atunci când, mergând tot mai departe în spațiu, ajungem la o graniță și apoi ne întoarcem înapoi. Cu alte cuvinte, dacă am căutat în întinderile timpului cauzele suprafizice trecute, trebuie să ne reîntoarcem în domeniul fizic.

Dar ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că trebuie să părăsim din nou timpul, că trebuie să revenim, din domeniul timpului, pe Pământ. Așadar dacă vrem să căutăm cauzele în cazul omului, trebuie să le căutăm din nou pe Pământ. Noi ne-am întors înapoi în timp. Când, prin faptul că ne întoarcem înapoi în timp, revenim pe Pământ, atunci ajungem, bineînțeles, la o viață umană anterioară. Intrăm într-o viață umană anterioară. În cazul animalului, noi înaintăm; el se dizolvă în timp, exact la fel cum se răspândește corpul nostru eteric până la periferie. Omul nu se dizolvă acolo, ci noi revenim pe Pământ, întorcându-ne înapoi până la viața noastră pământească anterioară.

Astfel încât, pentru om, putem spune: cauze fizice trecute ale unor efecte actuale în domeniul fizic.

Regnul mineral: simultaneitate a cauzelor și efectelor în fizic.
Regnul vegetal: simultaneitate a cauzelor în fizic și suprafizic.
Regnul animal: cauze suprafizice trecute raportate la efecte actuale.
Regnul uman: cauze fizice trecute raportate la efecte actuale în fizic.
(înapoi)
tabla 2   Tabla 2

Dumneavoastră vedeți că ne-a costat astăzi un anumit efort să ne transpunem o dată în domeniul abstracțiunilor, cu titlu de pregătire. Dar era necesar să facem acest lucru, dragii mei prieteni. Era necesar, căci eu voiam să vă arăt o dată că și pentru acele domenii care trebuie considerate spirituale există o logică. Numai că această logică nu concordă cu logica grosieră care se deduce din fenomenele fizice, singura în care se încred de obicei oamenii.

Când procedăm în mod pur logic și căutăm înlănțuirile cauzale, atunci ajungem, chiar prin simplul demers al gândirii, la viețile pământești trecute. Și este necesar să vă atrag atenția asupra faptului că gândirea însăși trebuie să devină cu totul alta, dacă vrea să înțeleagă spiritualul.

Oamenii cred, nu-i așa, că ceea ce se manifestă venind din lumea spirituală nu poate fi înțeles. Dar poate fi înțeles, numai că trebuie dezvoltată logica acestei lumi. Căci și atunci când vrem să înțelegem o bucată muzicală sau o altă operă de artă este foarte necesar să avem în interiorul nostru predispozițiile corespunzătoare. Dacă nu le avem, nu înțelegem absolut nimic din acea operă de artă. Ea trece pe lângă noi ca un zgomot. Sau nu vedem într-o operă de artă nimic altceva decât o structură compozițională de neînțeles. Tot astfel trebuie să aducem în întâmpinarea a ceea ce ne este comunicat din lumea spirituală o gândire adecvată acestei lumi spirituale. Dar așa stau lucrurile deja cu simpla gândire logică. Examinând diversitatea cauzelor, ajungem în mod efectiv să putem înțelege viețile pământești trecute în înlănțuirea lor logică.

Ne rămâne încă de rezolvat marea problemă care se pune când observăm cadavrul. El a ajuns să fie lipsit de viață. Natura neînsuflețită din exterior se înalță în formele ei cristaline, în variatele ei forme. În fața noastră se ivește o mare problemă: Ce relație există între natura neînsuflețită și cadavrul omului?

Poate dumneavoastră veți considera, dragii mei prieteni, că un pas va fi fost făcut în direcția care duce la răspunsul la această întrebare, dacă veți aborda problema într-o a doua etapă, dacă veți spune: Când privesc lumea plantelor din jurul meu, eu văd că ea poartă în sine, venite din depărtările lumii eterice, forțele în sânul cărora se întoarce corpul meu eteric. Acolo sus, în depărtările eterice, este prezent ceea ce se află, în mod cauzal, la originea plantelor, acolo se reîntoarce și corpul meu eteric după ce și-a terminat misiunea de a-mi asigura viața. Eu mă duc atunci acolo unde, din întinderile eterice, izvorăște viața vegetală. Eu mă reîntorc acolo, și asta înseamnă că eu le sunt înrudit. Da, eu pot, într-adevăr, spune: Există acolo sus ceva la care se reîntoarce corpul meu eteric, de unde provine lumea plantelor care înverzesc, înmuguresc, pline de sevă. – Dar există o deosebire: eu îmi abandonez corpul eteric, plantele primesc etericul pentru ca ele să crească. Ele îl primesc pentru a trăi, eu îmi abandonez corpul eteric după moarte. Eu îl abandonez, el este o rămășiță; ele, plantele, primesc în sine acest eteric ca pe ceva ce le dă viață. Ele își au originea acolo unde eu îmi găsesc sfârșitul. Punctul de început al plantei întâlnește sfârșitul corpului eteric al omului.

Acest lucru ne face să ne întrebăm: Atunci, s-ar putea ca și pentru mineral, pentru cristalele cu formele cele mai diverse, să se poată pune această întrebare: Oare și aici este vorba de un început în raport cu acest cadavru fizic, care este sfârșitul meu, pe care îl las în urma mea? Există oare și aici un început și un sfârșit care se întâlnesc?

Vom încheia astăzi cu această întrebare, dragi prieteni, asupra căreia vom reveni mâine, pentru a aborda foarte serios problema destinului uman, problema așa-numitei karme. În următoarea conferință voi vorbi, așadar, în continuare despre karmă. Dumneavoastră nu va mai trebui să vă croiți drum printr-un asemenea hățiș de abstracțiuni, dar vă veți da seama, de asemenea, că acest lucru a fost necesar pentru o anumită dezvoltare a gândirii.