Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235


CONFERINŢA A DOUA

Dornach, 17 februarie 1924

Când trecem de la studiul care trebuia să fie o pregătire pentru înţelegerea destinului uman, a karmei, când trecem de la abstract, de la conceptual, la viaţă, ajungem mai întâi să evocăm diferitele domenii la care participă omul şi să găsim în aceste compartimente ale vieţii o bază care să ne permită să caracterizăm karma, destinul uman.

Omul aparţine Universului întreg într-un sens mult mai cuprinzător decât se crede de obicei. Într-adevăr, el este o parte componentă a lumii şi, de fapt, fără lume el nu este nimic. Adesea am folosit comparaţia cu un membru oarecare al corpului, degetul, de exemplu: degetul este deget prin faptul că aparţine organismului. El nu mai este deget din momentul în care este tăiat de la acest organism. Din punct de vedere exterior-fizic, el este acelaşi, dar nu mai este deget, dacă este separat de organism.

La fel, omul nu mai este de fapt om, atunci când îl izolăm de ansamblul existenţei cosmice. El face parte din această existenţă cosmică generală şi, fără ea, omul nu poate fi nici privit, nici înţeles, ca fiinţă umană.

Dar lumea din jurul omului, după cum am văzut ieri, este împărţită în domenii diferite. Există, mai întâi, domeniul lumii neînsufleţite, care se numeşte, în limbajul obişnuit, domeniul mineral. Acestei lumi minerale noi nu-i devenim asemănători, în ceea ce priveşte corpul nostru, decât când abandonăm acest corp, după ce am trecut prin poarta morţii. Prin fiinţa noastră adevărată nu putem fi niciodată asemănători acestei lumi neînsufleţite. Îi este asemănătoare forma corporală pe care noi am părăsit-o. Avem, aşadar, pe de o parte, cadavrul fizic pe care omul îl lasă în urma lui în lumea neînsufleţită şi, pe de altă parte, această lume neînsufleţită, imensa natură minerală, cristalizată sau necristalizată. Noi, oamenii, atâta timp cât trăim pe Pământ, suntem absolut diferiţi de această lume minerală, aşa cum v-am arătat deja. Forma noastră este curând distrusă atunci când suntem abandonaţi regnului mineral, drept cadavru. Ne descompunem în lumea minerală, şi asta înseamnă că ceea ce menţinea forma noastră nu are nimic comun cu lumea minerală. De aici decurge deja faptul că omul, aşa cum trăieşte el în lumea fizică, nu poate primi de fapt influenţe provenind în mod direct de la elementul mineral.

Influenţele esenţiale, influenţele indiscutabil cele mai importante pe care le primeşte omul de la mineral, îi vin prin intermediul simţurilor. Vedem, auzim mineralul, îi percepem temperatura, într-un cuvânt, îl percepem prin simţuri. Celelalte relaţii ale noastre cu mineralul sunt extraordinar de reduse. Gândiţi-vă cât de puţine elemente minerale propriu-zise intră în relaţie cu noi în timpul vieţii noastre pământeşti. Sarea, cu care dăm gust bucatelor noastre, este un mineral, şi încă alte câteva, pe care noi le ingerăm o dată cu alimentele, sunt minerale; dar cea mai mare parte a hranei pe care o ingerează omul este preluată din regnurile vegetal şi animal. Şi ceea ce preia omul ca hrană din regnul mineral se află într-un raport absolut special cu ceea ce primeşte omul prin simţuri sub forma impresiilor sufleteşti, a percepţiilor senzoriale. Şi vă rog, în legătură cu aceasta, să fiţi atenţi la ceva foarte important – v-am spus adesea acest lucru: Creierul uman cântăreşte în medie 1.500 de grame. Este o greutate considerabilă, sub apăsarea căreia vasele de sânge care se află sub creier ar fi strivite dacă ele ar suferi o presiune atât puternică pe cât de greu este creierul. Dar creierul nu apasă atât de puternic, deoarece el este supus unei anumite legi. Această lege, pe care am explicat-o odată aici pe scurt, această lege ne spune că orice corp scufundat într-un lichid pierde o parte din greutatea sa. (Planşa 3)

plansa 3 Planşa 3
[măreşte imaginea]

Putem demonstra acest lucru, dacă avem o balanţă pe care cântărim un corp; el are o anumită greutate. Apoi se plasează dedesubt un vas cu apă, astfel încât acest corp să se scufunde în apă: imediat balanţa nu se mai află în echilibru, talgerul balanţei coboară, corpul a devenit mai uşor. Dacă dumneavoastră căutaţi după aceea cu cât a devenit mai uşor, veţi constata că el a pierdut exact greutatea lichidului dezlocuit de corp. Acesta este aşa-numitul principiu al lui Arhimede. Arhimede [ Nota 4 ], am spus deja cândva acest lucru, a descoperit acest principiu făcând baie. El şedea odată, pur şi simplu, în cadă şi a observat că piciorul său era mai greu sau mai uşor, după cum piciorul era afară din apă sau în apă, şi el a strigat atunci: Am găsit! Evrika!

Acesta este, dragi prieteni, un lucru extraordinar de important; dar adesea lucrurile importante sunt uitate. Şi dacă arta inginerească nu ar fi uitat acest principiu al lui Arhimede, poate că una dintre cele mai mari catastrofe elementare din ultimul timp [ Nota 5 ] nu s-ar fi petrecut în Italia. Tocmai acestea sunt lucrurile care şi în viaţa exterioară sunt cauzate de o vedere de ansamblu insuficientă a cunoaşterii din zilele noastre.

În orice caz, corpul pierde, aşadar, o greutate egală cu cea a lichidului dezlocuit. Dar creierul este cufundat complet în lichidul cranian. El înoată în lichidul cranian. Mai auzim spunându-se din când în când că omul, în măsura în care este o fiinţă solidă, el ar fi, propriu-zis, un peşte. În realitate, el este într-adevăr un peşte, căci este constituit în proporţie de 90% dintr-un corp lichid şi ceea ce are el solid înoată în acest lichid ca peştele în apă.

Astfel, datorită faptului că pluteşte în lichidul cranian, creierul pierde atât de mult din greutatea sa, încât nu mai cântăreşte mai mult de 20 de grame. Deşi greutatea sa reală este de aproximativ 1.500 de grame, el nu mai apasă decât cu 20 grame asupra a ceea ce se află sub el. Reprezentaţi-vă acum cât de puternică este tendinţa noastră, a oamenilor, prin faptul că acest creier al nostru pluteşte în lichidul cranian, cât de puternică este tendinţa care se manifestă în acest organ atât de important de a ne elibera de greutatea pământească. Noi gândim cu un organ care nu este deloc supus gravitaţiei, noi gândim în opoziţie cu gravitaţia. Acest organ a fost eliberat de greutatea pământească.

Dacă veţi compara extraordinara importanţă a impresiilor pe care le primiţi prin intermediul simţurilor, cu care sunteţi confruntaţi, după voie, cu foarte slabele influenţe care vă vin de la sare sau de la alte substanţe absorbite sub formă de alimente sau de condimente adăugate alimentelor, veţi descoperi următoarele: Ceea ce din regnul mineral exercită o influenţă directă asupra omului se comportă precum cele 20 de grame în raport cu cele 1.500 de grame. Cu atât ne apasă simplele impresii senzoriale pe care le primim, prin care suntem independenţi de stimuli; căci această influenţă nu ne striveşte. Iar ceea ce în noi este cu adevărat supus greutăţii pământeşti, cum ar fi condimentele minerale adăugate alimentelor noastre, acestea sunt de cele mai multe ori, în plus, nişte lucruri care ne conservă interior; căci sarea are, totodată, o putere de conservare, ea menţine, ea are o putere înviorătoare. Aşadar, în mare, omul este independent de lumea minerală care îl înconjoară. El ia din lumea minerală, pentru a asimila, numai ceea ce nu are asupra fiinţei sale o influenţă directă. El se mişcă liber şi independent în lumea minerală.

Dragii mei prieteni, dacă această libertate, această independenţă de mişcare în lumea minerală nu ar exista, atunci nu ar exista absolut deloc ceea ce numim libertate umană. Şi este foarte semnificativ faptul că noi trebuie să spunem următoarele: Lumea minerală este, în realitate, contraponderea necesară a libertăţii umane. – Dacă această lume minerală nu ar exista, noi nu am fi nişte fiinţe libere. Căci în momentul în care trecem la lumea vegetală nu mai suntem independenţi; numai în aparenţă ne îndreptăm ochii asupra lumii vegetale aşa cum îi îndreptăm asupra cristalelor, asupra vastului regn mineral. Dar nu aşa stau lucrurile în realitate. Lumea vegetală se întinde în faţa noastră. Ca oameni, noi ne năştem în lume ca fiinţe ce respiră, ca fiinţe vii, ca fiinţe care avem un anumit metabolism. Toate acestea depind mult mai mult de mediul nostru înconjurător decât ochii noştri, urechile noastre, decât tot ceea ce ne transmit impresiile senzoriale. Ceea ce este lumea vegetală, vasta lume a plantelor, trăieşte din eterul a cărui forţă vine să impregneze Pământul din toate direcţiile. Omul depinde şi el de acest eter.

Când venim pe lume ca nou-născut şi apoi creştem, când aceste forţe de creştere lucrează în noi, acestea sunt forţele eterice. Aceleaşi forţe care fac să crească plantele trăiesc şi în noi, ca forţe eterice. Purtăm în noi corpul eteric; corpul fizic ne adăposteşte ochii, urechile. Corpul fizic nu are nimic comun cu restul lumii fizice, aşa cum am explicat adineaori, şi acest lucru se vede din faptul că, o dată devenit cadavru, el se descompune în lumea fizică.

Altfel stau lucrurile în privinţa corpului nostru eteric. Prin el, noi suntem înrudiţi cu lumea vegetală. Dar, prin faptul că noi creştem – gândiţi-vă la aceasta, dragi prieteni –, în noi se formează ceva care, într-un anumit sens, este în mod profund legat de destinul nostru. Noi putem să creştem – pentru a lua nişte exemple groteşti, radicale –, dar să rămânem mici şi graşi, sau să devenim înalţi şi slabi, noi putem creşte, şi să avem un nas care ia o formă sau alta. Într-un cuvânt, modul în care creştem are, desigur, o anumită influenţă asupra aspectului nostru exterior. Şi acest lucru depinde, din nou, deşi la început destul de puţin, de destinul nostru. Totuşi, creşterea nu se exprimă numai prin fapte atât de evidente. Dacă instrumentele de care dispun oamenii pentru cercetările lor ar fi destul de sensibile, s-ar descoperi că în fiecare om ficatul, splina, creierul, sunt constituite în mod diferit. Ficatul nu este pur şi simplu ficat. În fiecare om, el este, desigur, prin nişte nuanţe subtile, întru câtva diferit. Toate acestea sunt în legătură cu aceleaşi forţe care fac să crească plantele. Trebuie să ne îndreptăm în permanenţă privirea asupra covorului vegetal al Pământului şi, privindu-l, trebuie să fim conştienţi de acest lucru: Ceea ce, venind din depărtările eterice, face să crească plantele, aceasta acţionează şi în noi şi impulsionează în noi tendinţele umane originare care au foarte mult de-a face cu destinul nostru. Căci faptul că un om are o anumită constituţie a ficatului, sau a plămânilor, sau a creierului, care îi vine din lumea eterică, aceasta are o legătură profundă cu destinul său.

Omul nu vede, bineînţeles, din toate acestea, decât aspectul exterior. Desigur, când privim lumea minerală, vedem în ea aproximativ ceea ce se află acolo; iată de ce, privind lucrurile din punct de vedere ştiinţific, oamenii iubesc astăzi atât de mult această lume minerală – dacă putem vorbi astăzi, în general, de un ataşament ştiinţific –, fiindcă ea conţine tot ceea ce vor oamenii să găsească.

Dar, cu forţele care întreţin regnul vegetal, lucrurile nu mai stau în acest fel. Căci din momentul în care ajungem la cunoaşterea imaginativă – acesta este un lucru despre care am vorbit deja –, observăm imediat: mineralele sunt astfel alcătuite încât ele constituie, în regnul mineral, ceva încheiat. Ceea ce întreţine regnul vegetal nu apare deloc în mod exterior conştienţei obişnuite. Trebuie să pătrundem mai adânc în lucruri. Şi dacă ne punem întrebarea: Cine acţionează, aşadar, în realitate în regnul vegetal, cine acţionează astfel încât din îndepărtările eterice să vină forţele care fac să crească şi să înmugurească plantele, şi care provoacă şi în noi creşterea, constituţia delicată a întregului nostru corp, cine acţionează aici? – Noi ajungem atunci la entităţile a ceea ce numim Ierarhia a treia: Îngeri, Arhangheli, Arhai. Ele sunt, în primă instanţă, invizibile, dar fără ele nu ar exista acest flux şi acest reflux de forţe eterice care fac să crească plantele, şi care sunt active şi în noi, în măsura în care purtăm în noi aceleaşi forţe ce determină creşterea vegetalului. Dacă nu vrem să ne închidem accesul la cunoaştere, nu putem rămâne numai în sfera vizibilului când vrem să abordăm lumea vegetală şi formele ei. Trebuie să fim conştienţi de următoarele: Noi ne dezvoltăm relaţiile şi raporturile noastre cu aceste entităţi: Îngeri, Arhangheli, Arhai, atunci când ne aflăm în starea liberă de trup dintre moarte şi o nouă naştere. Şi, în funcţie de aceste legături pe care le dezvoltăm cu entităţile Ierarhiei a treia, se plăsmuieşte, aş putea spune, karma internă a entităţii noastre, acea karmă de care depinde felul în care se constituie umorile în corpul nostru eteric, de felul în care ea face din noi fiinţe mari sau mici ş.a.m.d.

Dar entităţile Ierarhiei a treia dispun doar de această putere. Faptul că plantele pot creşte nu depinde numai de ele. În acest domeniu, Îngerii, Arhanghelii, Arhaii sunt în slujba unor entităţi mai înalte. Acest flux şi reflux de forţe care fac să crească plantele este, desigur, opera acestor entităţi ale Ierarhiei a treia. Dar ele o execută în serviciul unor entităţi superioare. Însă ceea ce trăim noi înainte de a coborî în corpul nostru fizic, ceea ce are legătură cu constituţia noastră subtilă pe care tocmai am descris-o, aceasta este rodul întâlnirii noastre conştiente cu fiinţele Ierarhiei a treia. Şi, după indicaţiile pe care le putem primi de la ele, în funcţie de pregătirea noastră din cursul existenţei precedente, după aceste indicaţii ne formăm noi corpul eteric, din întinderile eterice, în ultima perioadă înainte de a trece de la existenţa suprafizică la existenţa fizică.

Aşadar privirea noastră trebuie să se îndrepte mai întâi asupra a ceea ce acţionează în destinul nostru, în karma noastră, pe baza constituţiei noastre interne. Aş putea spune că pentru această parte a karmei noi putem folosi termenul de stare a sănătăţii, stare bună şi stare proastă din punct de vedere vital. Starea bună şi starea proastă din punct de vedere vital depind de calitatea internă pe care o avem datorită corpului nostru eteric.

Un al doilea lucru care se manifestă în karma noastră este legat de prezenţa pe Pământ nu numai a regnului vegetal, dar şi a regnului animal. Gândiţi-vă, dragii mei prieteni: diferitele ţinuturi ale Pământului sunt populate cu animalele cele mai diferite. Atmosfera animală, se poate spune, este diferită în diferitele ţinuturi ale Pământului.

Dar dumneavoastră veţi admite: Omul trăieşte şi el în această atmosferă unde trăiesc animalele. Acest lucru sună astăzi grotesc, căci oamenii nu sunt obişnuiţi să observe aceste lucruri. Există, de exemplu, ţinuturi unde trăieşte elefantul. Desigur, aceste ţinuturi unde trăieşte elefantul sunt acele ţinuturi unde influenţa Cosmosului asupra Pământului este de-aşa natură încât el să poată exista acolo. Credeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, că dacă aici este o zonă a Pământului, şi aici, în această zonă a Pământului, trăieşte elefantul, şi aici se află forţele care dau formă elefantului, venind din Cosmos, credeţi că aceste forţe nu sunt prezente dacă exact în acelaşi loc se află un om? Ele sunt prezente, cu siguranţă, când în acelaşi loc se află un om. Şi aşa stau lucrurile pentru întregul regn animal. La fel cum acolo unde trăim noi sunt prezente forţele care formează plantele, şi care vin din depărtările Universului – pereţii de lemn şi zidurile de piatră sau de beton nu le pot sta în cale, noi trăim aici, la Dornach, în sânul forţelor care plăsmuiesc, în masivul Jura, plantele –, tot aşa, dacă omul se află exact în acel loc unde poate trăi un elefant datorită constituţiei Pământului, el trăieşte şi acolo, ca om, sub influenţa forţelor care îl plăsmuiesc pe elefant. Da, îmi pot imagina că în sufletele noastre trăiesc multe lucruri atunci când privim animalele mari şi mici care populează Pământul, şi că atenţia dumneavoastră este atrasă acum de faptul că omul trăieşte în aceeaşi atmosferă!

Toate acestea acţionează cu adevărat asupra omului. Bineînţeles, ele acţionează altfel decât asupra animalelor, căci omul are alte calităţi decât animalele, el are alte părţi constitutive decât animalele. Aceste influenţe acţionează asupra lui în mod diferit, căci, dacă ar fi altfel, atunci, în sfera unde trăieşte elefantul, omul ar deveni şi el un elefant. Dar nu se întâmplă aşa. Ba, mai mult: omul se înalţă în permanenţă deasupra a ceea ce acţionează asupra lui; totuşi, el trăieşte în această atmosferă.

Vedeţi dumneavoastră, de ceea ce urzeşte în această atmosferă în care trăieşte omul depinde tot ceea ce se află în corpul său astral. Şi noi putem spune că, după cum starea lui bună sau proastă de sănătate depind de regnul vegetal al Pământului, tot aşa, simpatiile şi antipatiile pe care le dezvoltăm noi, oamenii, în cursul existenţei pământeşti şi pe care le aducem din existenţa noastră preterestră, depind de ceea ce constituie aşa-numita atmosferă animală.

Elefantul are o trompă şi nişte picioare mari în formă de coloane, cerbul are coarne ş.a.m.d.; aşadar, aici trăiesc forţele care plăsmuiesc, care dau formă animalelor. În om, aceste forţe nu se manifestă decât prin influenţa lor asupra corpului său astral. Iar prin această influenţă asupra corpului său astral iau naştere simpatiile şi antipatiile pe care fiecare individualitate umană le aduce cu sine din lumea spirituală.

Observaţi numai cu atenţie, dragii mei prieteni, aceste simpatii şi antipatii. Observaţi cu atenţie cât de puternic ne conduc ele întreaga viaţă. Desigur, noi, oamenii, suntem pe bună dreptate alcătuiţi în aşa fel încât să ne putem ridica deasupra simpatiilor şi antipatiilor prea puternice. Dar, în primă instanţă, aceste simpatii şi antipatii sunt prezente. Cineva are simpatie pentru ceva, un altul pentru altceva. Unul are simpatie pentru sculptură, altul pentru muzică, unul are simpatie pentru blonzi, altul pentru bruneţi. Acestea sunt nişte simpatii puternice, radicale. Dar întreaga viaţă este străbătută de asemenea simpatii şi antipatii. Dumneavoastră trăiţi fiind dependenţi de ceea ce modelează diferitele forme animale.

Şi întrebaţi-vă o dată, dragi prieteni, ce purtăm noi, ca oameni, în noi înşine, care, în interiorul nostru, corespunde multiplelor forme animale care se află în mediul înconjurător? Există asemenea forme de animale cu sutele şi cu miile! Formele simpatiilor şi antipatiilor noastre sunt şi ele cu sutele şi cu miile, numai că, în marea lor majoritate, rămân în inconştient sau în subconştient.

Aceasta este o altă lume, a treia lume.

Prima lume era lumea în sânul căreia noi nu simţim, de fapt, nici o dependenţă: lumea minerală. A doua lume este lumea în care trăiesc Îngerii, Arhanghelii, Arhaii, care dau naştere din sânul lor lumii vegetale, lumea care ne dă calitatea internă, lumea de unde provine starea noastră bună sau proastă, pe care noi o simţim când suntem întristaţi de moarte, sau bucuroşi la culme de propria noastră stare. Din această lume am preluat ceea ce înseamnă destinul nostru în funcţie de constituţia noastră internă, în funcţie de ceea ce este în noi omul eteric. Ajungem acum la ceea ce ne determină în mod şi mai profund destinul, ajungem la simpatiile şi antipatiile noastre. Şi aceste simpatii şi antipatii sunt legate de destinul nostru într-o măsură mult mai largă decât forţele de creştere.

Un om va fi dus departe de simpatiile şi antipatiile sale. El trăieşte într-un loc sau altul, pentru că simpatiile l-au purtat într-acolo, şi apoi destinul său, cu toate detaliile sale, se va desfăşura în acest loc îndepărtat.

Simpatiile şi antipatiile sunt în mod profund legate de ansamblul destinului nostru de om. Ele nu trăiesc în lumea în care se află Ierarhia a treia, ci în lumea Ierarhiei a doua: Exusiai, Dynamis şi Kyriotetes. Ceea ce este o imagine pământească a acestor forme elevate, magnifice, trăieşte în regnul animal. Dar ceea ce sădesc în noi aceste entităţi când suntem în relaţie cu ele între moarte şi o nouă naştere, aceasta trăieşte în simpatiile şi antipatiile înnăscute pe care le aducem cu noi atunci când venim din lumea spirituală în lumea fizică.

Când toate acestea sunt înţelese în profunzime, noţiunile pe care le vehiculează concepţia curentă despre ereditate apar puerile, cu adevărat puerile. Pentru ca eu să port în mine o anumită trăsătură ereditară, moştenită de la tatăl meu sau de la mama mea, trebuie mai întâi ca eu să fi dezvoltat simpatii sau antipatii faţă de această trăsătură a tatălui meu sau a mamei mele. Eu am această trăsătură nu pentru că am moştenit-o în virtutea unei simple cauzalităţi naturale, ci pentru că eu am simţit simpatie faţă de ea.

Din ce cauză am simţit eu această simpatie, despre aceasta vom mai vorbi în următoarele conferinţe, căci expunerile asupra karmei ne vor preocupa încă multe ore. Dar, într-adevăr, a vorbi despre ereditate aşa cum se face astăzi de obicei tocmai în mediile ştiinţifice care se consideră deosebit de inteligente este, pur şi simplu, pueril.

Astăzi chiar se afirmă că trăsăturile spiritual-sufleteşti specifice sunt ereditare. Geniul ar fi ereditar, moştenit de la strămoşi, şi atunci când îşi face apariţia în lume un geniu sunt căutate la strămoşii săi elementele individuale care apoi au făcut să apară acest geniu. Este un mod foarte ciudat de a conduce un raţionament. O demonstraţie cu adevărat raţională ar consta în a arăta că acest geniu dă naştere, din nou, unui alt geniu, prin transmitere ereditară. Dar, căutând dovezi de acest fel – Goethe a avut un fiu, şi multe alte genii au avut fii –, s-ar descoperi lucruri stranii. Dar aceasta ar fi o dovadă! Dacă constat la un geniu calităţi prezente şi la ascendenţii săi, asta nu înseamnă nimic mai mult decât faptul de a fi udat fiindcă am căzut în apă. Asta nu înseamnă că apa care curge de pe mine ar avea ceva de-a face cu entitatea mea. Bineînţeles, deoarece m-am născut în sânul acestui curent ereditar datorită simpatiilor pe care le am pentru însuşirile respective, eu port în mine aceste calităţi, aşa cum eu sunt ud după ce am fost scos din apa în care am căzut. Dar reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste lucruri sunt puerile şi absurde. Căci simpatiile şi antipatiile se manifestă la om şi îi conferă structura interioară deja din perioada existenţei preterestre. Omul le are deja atunci când intră în existenţa pământească şi, aducându-le din existenţa preterestră, el îşi făureşte pe baza lor destinul.

Şi acum ne putem reprezenta cu uşurinţă următoarele: În cursul unei existenţe pământeşti anterioare, noi am fost legaţi de un om; această legătură a avut multiple consecinţe, care s-au continuat în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Aici, sub influenţa forţelor Ierarhiilor superioare, se modelează în gânduri vii, în impulsurile cosmice vii, ceea ce, din experienţele trăite în vieţile precedente, trebuie să treacă apoi în viitoarea încarnare.

În acest sens, avem nevoie, pentru a dezvolta impulsurile care vor provoca întâlnirile din viaţă, de simpatii şi antipatii.

Şi aceste simpatii şi antipatii sunt formate sub influenţa entităţilor Exusiai, Dynamis şi Kyriotetes în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Simpatiile şi antipatiile ne fac să întâlnim în viaţă oamenii cu care trebuie să trăim, conform cu existenţele noastre precedente. Acest aspect se modelează în funcţie de structura noastră internă.

Bineînţeles, în această elaborare a simpatiilor şi antipatiilor interioare intervin deviaţiile cele mai diverse; dar acestea sunt compensate după aceea prin destin în cursul numeroaselor vieţi pământeşti succesive. – Aşadar noi avem aici o a doua componentă a destinului nostru, o a doua componentă a karmei: simpatiile şi antipatiile.

Am putea spune, prima componentă a karmei: starea de sănătate bună sau proastă. A doua componentă: simpatiile şi antipatiile (vezi schema de la pagina 37). Studiind simpatiile şi antipatiile din cadrul destinului uman, noi ne-am înălţat în sfera în care se află forţele ce plăsmuiesc regnul animal.

Să ne înălţăm acum până la regnul uman propriu-zis. Noi trăim nu numai împreună cu lumea vegetală, cu lumea animală, noi trăim, de asemenea, şi acest lucru are o deosebită importanţă pentru destinul nostru, împreună cu alţi oameni. Aceasta este o altă relaţie de viaţă decât relaţia de viaţă pe care o avem cu plantele, cu animalele. Este o relaţie de viaţă prin care se făureşte aspectul esenţial al destinului nostru. Impulsurile care acţionează în acest caz, care fac ca Pământul să fie populat şi cu oameni, nu acţionează decât asupra omenirii. Iar acum se iveşte o întrebare: Care sunt, aşadar, acele impulsuri care nu acţionează decât asupra omenirii?

Putem lăsa aici să vorbească o consideraţie pur exterioară la care eu m-am referit adesea.

Văzută din cealaltă direcţie, aş zice, viaţa noastră este condusă, într-adevăr, cu o mult mai mare înţelepciune decât ne-o conducem noi din această direcţie. Întâlnim adesea destul de târziu în existenţa noastră un om care are pentru viaţa noastră o importanţă extraordinară. Când rememorăm cum am trăit până în momentul în care l-am întâlnit pe acest om, atunci ni se pare – am spus deja adesea acest lucru – că întreaga noastră viaţă a fost un drum ce ne-a condus spre întâlnirea cu acest om. S-ar spune că am făcut fiecare pas ca să ajungem să-l întâlnim pe acest om exact la momentul potrivit, sau, în general, să-l întâlnim într-un anumit moment.

Este suficient aici să reflectăm la următoarele. Gândiţi-vă ce ar însemna pentru o reflecţie pe deplin conştientă să înţeleagă ce importanţă are ca la o anumit vârstă să întâlnim un anumit om, cu care de acum înainte vom avea nişte experienţe comune, vom lucra şi vom acţiona împreună. Gândiţi-vă numai ce înseamnă acest lucru. Gândiţi-vă ce reprezintă, cântărit în toată importanţa sa, impulsul care ne-a condus la această întâlnire. Poate, dacă reflectăm la aceasta, ne va veni următoarea idee: Ar fi fost necesar să facem experienţa unui eveniment, care ar fi avut legătură cu numeroase alte persoane, dacă nu am fi avut nici o posibilitate să-l întâlnim pe acest om în decursul vieţii. Iar pentru ca acest eveniment să se fi produs, ar fi trebuit, iarăşi, să fi avut loc un alt eveniment. Ajungem aici la nişte relaţii complicate care ar fi trebuit să se realizeze, în care ar fi trebuit să ne implicăm, pentru a ajunge la această experienţă decisivă. Şi atunci, poate, vom gândi aşa: Dacă cineva ar fi primit sarcina să rezolve în mod conştient, nu vreau să spun într-un an, ci, să zicem, în paisprezece ani, această enigmă: Cum să faci pentru a provoca în al cincizecilea an al vieţii o întâlnire decisivă cu un om, dacă ne reprezentăm că ar fi trebuit să rezolve enigma aşa cum se face un calcul – vă rog să vă imaginaţi ce efort ar cere acest lucru! Noi, oamenii, suntem atât de teribil de proşti la nivelul conştienţei noastre, şi ceea ce ni se întâmplă în lume este, dacă ţinem seama de aceste relaţii, atât de plin de inteligenţă şi de înţelepciune!

Dăruindu-ne unor asemenea consideraţii, devenim atenţi faţă de ceea ce este extrem de complex şi de semnificativ în acţiunea destinului nostru, a karmei noastre. Şi toate acestea se întâmplă în cadrul regnului uman.

Vă rog să reţineţi acum următoarele: În realitate, tot ceea ce se întâmplă aici cu noi zace în inconştient. Până în momentul în care ni se întâmplă un eveniment decisiv, acest lucru rămâne în inconştient. Totul se întâmplă ca şi cum s-ar desfăşura sub imperiul unor legi naturale. Dar unde ar avea legile naturale vreodată o asemenea putere? Ceea ce se întâmplă pe acest tărâm contrazice şi nu se sinchiseşte de tot ceea ce concepem noi conform legilor naturale. Am atras atenţia şi asupra acestui lucru în repetate rânduri. Faptele exterioare ale vieţii umane pot fi chiar încadrate în anumite legi obţinute prin calcul.

Luaţi, de exemplu, domeniul asigurărilor de viaţă. Acestea nu pot funcţiona decât dacă se poate calcula speranţa de viaţă a unei persoane, să spunem, de 19 sau de 25 de ani. Când cineva vrea să contracteze o asigurare de viaţă, poliţa este redactată în funcţie de durata probabilă a vieţii sale. După aceste calcule, un om de 19 ani trebuie să trăiască un anumit număr de ani. Acest lucru poate fi determinat. Dar imaginaţi-vă că acest timp s-a scurs. Totuşi, dumneavoastră nu v-aţi simţi deloc obligat să muriţi, din acest motiv! Conform acestei durate probabile a vieţii lor, două persoane pot să fi murit deja de mult timp. Dar ele, „moarte” fiind, după această probabilitate, de multă vreme, se pot întâlni, aşa cum am descris! Toate acestea se situează dincolo de calculele bazate pe fapte naturale exterioare prin care este fixată durata de viaţă. Şi totuşi, această întâlnire se produce cu aceeaşi necesitate internă ca şi faptele naturale. Nu putem spune altceva decât acest lucru: Cu aceeaşi necesitate cu care se produce un eveniment natural oarecare, un cutremur de pământ sau o erupţie vulcanică, un eveniment natural mic sau mare, cu aceeaşi necesitate are loc pe Pământ întâlnirea a două fiinţe umane pe drumul vieţii lor.

Astfel încât vedem cu adevărat constituindu-se în sânul lumii fizice un nou domeniu; şi în acest domeniu noi trăim, dar nu numai prin starea noastră bună sau proastă de sănătate, sau prin simpatiile şi antipatiile noastre, ci şi prin evenimentele vieţii noastre, prin experienţele noastre. Suntem în întregime cufundaţi în domeniul evenimentelor, al experienţelor, care ne determină, aşadar, viaţa conform destinului nostru.

Arhai, Arhangheli, Îngeri
1. Primul element al karmei:
stare bună de sănătate, stare proastă
Dynamis, Exusiai, Kyriotetes  
2. Al doilea element al karmei:  
simpatii, antipatii
Serafimi, Heruvimi, Tronuri
3. Al treilea element al karmei:
evenimente, experienţe
(înapoi)



În acest din urmă domeniu acţionează entităţile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri. Căci pentru a conduce în lume fiecare pas al nostru, fiecare mişcare a sufletului nostru, tot ceea ce trăieşte în noi, astfel încât să rezulte destinele umane, e necesară o putere mai mare decât puterea care este activă în regnul vegetal, aceea pe care o are Ierarhia Îngerilor, Arhanghelilor, Arhailor, şi decât puterea pe care o au entităţile Ierarhiei a doua, Exusiai, Dynamis, Kyriotetes. E necesară puterea care aparţine primei Ierarhii, aceea a Serafimilor, a Heruvimilor şi Tronurilor, entităţile cele mai înalte dintre toate. Căci ceea ce se manifestă în acest fel trăieşte în propriul nostru Eu, în organizarea Eului nostru, şi se manifestă într-o anumită viaţă pământească venind dintr-o viaţă pământească anterioară.

Gândiţi-vă acum la aceasta: Dumneavoastră treceţi printr-una din vieţile pământeşti, acţionaţi într-un fel sau altul, împinşi poate de anumite instincte, pasiuni, porniri, sau şi de idei inteligente sau prosteşti; toate acestea sunt, într-adevăr, prezente ca impulsuri. Gândiţi-vă că ceea ce faceţi astfel sub imperiul acestor porniri are consecinţe pentru fericirea sau nefericirea unui alt om. Când, după aceea, vă aflaţi între moarte şi o nouă naştere, dumneavoastră sunteţi foarte conştienţi de aceasta: Eu am făcut rău unui om; astfel, eu sunt mai imperfect decât dacă nu i-aş fi făcut acest rău; eu trebuie să compensez acest rău. În dumneavoastră ia naştere imboldul, pornirea, de a compensa acel rău. Dar dacă dumneavoastră aţi acţionat faţă de un om favorizându-i progresul, atunci priviţi ceea ce aţi făcut pentru progresul acestui om în aşa fel încât vă puteţi spune: Aceasta trebuie să constituie o temelie pentru progresul general al lumii, trebuie să determine anumite consecinţe pentru lume.

Toate acestea se pot dezvolta în interiorul dumneavoastră Toate acestea pot cauza o stare bună sau o stare proastă de sănătate, în funcţie de felul în care dumneavoastră vă plăsmuiţi, ţinând seama de ele, entitatea internă a corpului, între moarte şi o nouă naştere. Toate acestea pot face ca în dumneavoastră să ia naştere simpatii şi antipatii, prin faptul că vă formaţi corpul astral în mod corespunzător, cu ajutorul entităţilor celei de-a doua Ierarhii: Exusiai, Dynamis şi Kyriotetes. Dar aceasta nu vă dă încă puterea de a transforma în acţiune cosmică ceea ce, într-o viaţă anterioară, nu a fost decât simplă acţiune umană. Dumneavoastră l-aţi ajutat pe un om sau i-aţi făcut rău unui om. Acest lucru va avea în mod necesar efectul că acest om vă va reîntâlni în existenţa următoare şi că la întâlnirea cu el veţi simţi imboldul de a compensa faptele trecute. Ceea ce nu are decât o valoare morală trebuie să devină un fapt exterior, trebuie să devină un eveniment exterior al lumii.

Pentru aceasta sunt necesare acele entităţi care transformă, care metamorfozează faptele morale în fapte cosmice. Acestea sunt entităţile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri. Ele transformă ceea ce porneşte de la noi, dintr-o anumită viaţă pământească, în experienţele următoarei vieţi pământeşti. Ele acţionează în ceea ce este în viaţa umană eveniment, experienţă trăită.

Astfel, noi avem cele trei elemente fundamentale ale karmei noastre: Ceea ce formează constituţia noastră internă, existenţa noastră umană internă, este supus Ierarhiei a treia; simpatiile şi antipatiile noastre, aşadar, ceea ce se află într-o anumită relaţie cu anturajul nostru, sunt de domeniul Ierarhiei a doua; în sfârşit, ceea ce ne apare ca viaţa noastră exterioară constituie domeniul primei Ierarhii, Ierarhia cea mai înaltă de entităţi supraordonate omului.

Astfel, privirii noastre i se oferă ansamblul corelaţiilor în care se află omul faţă de Univers, şi putem să abordăm acum marile probleme: Cum se dezvoltă un destin uman, în toate detaliile sale, plecând de la aceste trei elemente ale omului?

Omul se naşte într-o anumită familie. Omul se naşte într-un anumit loc de pe Pământ. El se naşte în sânul unui popor. El este inclus prin naştere într-un ansamblu de realităţi. Dar tot ceea ce se întâmplă prin faptul că omul s-a născut într-o familie, prin faptul că el este încredinţat unor educatori, prin faptul că face parte dintr-un popor, că prin naşterea sa el se află într-un anumit punct al Pământului – toate acestea, care îi marchează profund viaţa, în ciuda libertăţii umane, toate acestea depind, la urma urmei, într-un fel sau altul, de aceste trei elemente care alcătuiesc destinul unui om.

Toate chestiunile de detaliu vor găsi răspunsuri adecvate dacă avem în vedere într-un mod just acest principiu fundamental. Dacă ne întrebăm de ce un om este atins de variolă la vârsta de douăzeci şi cinci de ani şi se află astfel, poate, într-un pericol extrem, dacă ne întrebăm de ce în existenţa sa intervine un anumit eveniment, de ce a putut progresa datorită unei anumite persoane mai în vârstă decât el, datorită unui anumit popor, datorită unei anumite experienţe exterioare pe care a avut-o – trebuie să ne întoarcem întotdeauna în urmă la ceea ce determină, în aceste trei moduri, destinul uman şi la ceea ce situează fiinţa umană în ansamblul Ierarhiilor cosmice. Omul se mişcă liber numai în sfera minerală. Acesta este domeniul libertăţii sale.

Prin faptul că omul îşi îndreaptă atenţia asupra acesteia, el învaţă să-şi pună în mod just problema libertăţii. Dumneavoastră puteţi vedea, din cartea mea Filosofia libertăţii, ce importanţă am acordat faptului că nu este deloc vorba despre o libertate a voinţei. Aceasta din urmă îşi are sediul în profunzimile inconştientului, şi este absurd să te întrebi dacă ea este liberă; nu se poate vorbi decât despre o libertate a gândurilor. În Filosofia libertăţii, am făcut foarte clar această distincţie. Gândurile libere trebuie să impulsioneze voinţa, şi atunci omul este liber. Dar, prin gândurile sale, omul trăieşte tocmai în lumea minerală. Cu tot restul, cu ceea ce îl leagă de lumea plantelor, de lumea animalelor şi de lumea celorlalţi oameni, el este supus destinului. Libertatea este un lucru de care se poate, de fapt, spune: Omul părăseşte sferele în care domnesc înaltele Ierarhii, pentru a intra într-o lume care este, într-un anumit fel, liberă faţă de aceste sfere, în lumea minerală, pentru a deveni, la rândul său, liber. Regnul mineral este acela căruia omul nu-i devine asemănător decât în starea de cadavru, când îşi părăseşte cadavrul, trecând prin poarta morţii. Pe durata vieţii sale pământeşti, omul este independent de acest regn, care nu poate acţiona asupra lui decât distrugându-l. Nu este nimic surprinzător în faptul că omul este liber în cadrul acestui regn, pentru că acesta nu are altă acţiune asupra lui decât aceea care constă în a-l distruge, când îl primeşte în sânul său. Omul trebuie să moară mai întâi, pentru a fi integrat, sub formă de cadavru, în regnul în care el este liber şi în calitate de fiinţă naturală. Acestea sunt corelaţiile.

Încetul cu încetul, noi îmbătrânim. Dacă nu se produce nici un incident pe care să-l recunoaştem şi din punctul de vedere al karmei, dacă omul moare de bătrâneţe, el ajunge în starea de cadavru, asemănător regnului mineral. Prin faptul că îmbătrânim, intrăm în sfera lumii neînsufleţite. Atunci ne depunem cadavrul. Acesta, bineînţeles, nu mai este omul, nu mai are nimic dintr-o fiinţă umană. Să privim regnul mineral: el nu mai este Dumnezeu. La fel cum cadavrul nu mai este omul, regnul mineral nu mai este Dumnezeu. Dar atunci ce este el? – Divinitatea este prezentă în regnul vegetal, în regnul animal şi în regnul uman. Noi am găsită-o acolo, prin cele trei Ierarhii ale sale. Dar în regnul mineral ea este tot atât de puţin prezentă cum este omul în cadavrul său. Regnul mineral este cadavrul divinului. Fireşte, continuându-ne studiul, ne vom găsi în faţa acestui fapt ciudat, pe care eu nu fac decât să-l menţionez astăzi, că omul, pentru a deveni cadavru, îmbătrâneşte, în timp ce zeii, pentru a deveni cadavru, întineresc. Căci zeii fac alt drum, drumul pe care noi îl urmăm după moarte. Şi iată de ce regnul mineral este cel mai tânăr dintre toate. Totuşi, el este regnul care s-a separat de zei. Şi fiindcă acest regn s-a separat de zei, omul poate trăi în cadrul lui ca într-un regn al libertăţii sale. Aşa se leagă lucrurile între ele. Şi, într-adevăr, omul învaţă să se simtă din ce în ce mai la el acasă în lume, prin faptul că învaţă să-şi pună senzaţiile, gândurile, sentimentele, impulsurile de voinţă, într-o legătură justă cu lumea. Dar acesta este şi singurul mod just de a vedea cum, prin destin, suntem situaţi în lume şi în legătură cu ceilalţi oameni.