Când vorbim despre diferitele evenimente ale karmei trebuie, bineînțeles, să distingem mai întâi între evenimentele karmice ale căror cauze vin mai mult din exterior, și cele care provin, oarecum, din ființa interioară a omului.
Destinul omului este alcătuit, desigur, din factorii cei mai diferiți. Destinul omului depinde de constituția sa fizică și eterică, depinde de simpatia și antipatia pe care, în funcție de natura sa astrală și cea a Eului său, o poate aduce în întâmpinarea lumii; destinul omului depinde, pe lângă aceasta, de multiplele complicații și încurcături în care este întrețesut omul pe parcursul vieții sale. Din toate acestea este făcut destinul, fie într-un anumit moment, fie în ansamblu, pentru întreaga viață.
Voi arăta cum se constituie destinul global al omului din diferiții săi factori individuali. Vom porni astăzi de la anumiți factori interni din ființa umană și, în particular, de la un element care într-adevăr, în multe privințe, este în primul rând determinant: starea de sănătate sau starea de boală a omului, și ceea ce, ca bază a acestei stări de sănătate sau de boală, se manifestă apoi în forța lui fizică, în puterea lui sufletească, datorită cărora omul își poate îndeplini sarcinile sale și așa mai departe
Dar dacă vrem să apreciem în mod just acești factori, atunci trebuie, desigur, să lăsăm la o parte multe lucruri care fac parte dintre prejudecățile civilizației actuale. Trebuie să putem ține seama mai mult de entitatea originară a omului, trebuie să dobândim cu adevărat înțelegerea faptului că, în ceea ce privește ființa sa mai profundă, omul coboară din lumile spirituale în existența fizică pământească.
Dumneavoastră știți că astăzi, până și în artă, în poezie, de exemplu, a pătruns ideea despre ceea ce este asimilat noțiunii de ereditate. Iar atunci când cineva se manifestă în lume prin anumite însușiri determinate, oamenii întrebă mai întâi despre ereditatea sa. Dacă un om apare afectat de tendințe patologice, oamenii întreabă: Cum stăm cu factorii ereditari?
Desigur, aceasta este, la început, o întrebare justificată. Dar atitudinea pe care o au astăzi oamenii față de aceste lucruri îi face să-l piardă, propriu-zis, din vedere pe om, să treacă absolut pe alături de el. Nu-și îndreaptă privirea asupra a ceea ce este adevărata lui natură și cum se dezvoltă ea. Se spune, bineînțeles, că el este în primul rând copilul părinților săi, că el este urmașul strămoșilor săi. Desigur, și acest lucru este vizibil. Vedem deja în fizionomia sa exterioară, și mai mult, poate, în gesturile sale, vedem asemănarea cu ascendenții săi. Dar nu numai aceasta. Vedem și că omul are un organism fizic care este produsul a cea ce-i dau ascendenții săi. El poartă cu sine acest organism. Și astăzi se subliniază cu tărie, foarte viguros, că omul poartă cu sine acest organism fizic.
Dar prin aceasta se neglijează următoarele. La naștere, desigur, omul își primește organismul fizic de la părinți. Dar ce este acest organism fizic pe care omul îl primește de la părinți? În civilizația actuală, oamenii au de fapt asupra acestui punct niște idei absolut greșite.
Când vine momentul schimbării dinților, omul nu doar își înlocuiește dinții care i-au fost dați la început cu alții, ci acesta este momentul din viața omului în care, pentru prima dată, organizarea entității umane este reînnoită în întregime.
Există în realitate o deosebire foarte profundă între ceea ce este omul la opt-nouă ani, și ceea ce era el, de exemplu, la trei sau patru ani. Este o deosebire fundamentală. Organizarea sa la trei sau patru ani este ceva primit prin ereditate, ceva ce i-a fost dat de părinții săi. Ceea ce apare după aceea și se manifestă pentru prima dată la opt, nouă ani, aceasta provine în cel mai înalt grad din ceea ce a adus omul cu sine din lumea spirituală.
Dacă am vrea să indicăm sub forma unui desen schematic ce anume stă la baza acestei realități, trebuie să o facem în felul următor, ceea ce, desigur, este șocant pentru omul modern. Trebuie să spunem: La naștere, omul primește un fel de model al formei sale umane (vezi Tabla 8, verde). El primește acest model de la strămoșii săi. Ei îl dotează cu un model. Și pe baza acestui model dezvoltă omul ceea ce devine el mai târziu (roșu). Dar ceea ce dezvoltă el apoi pe baza modelului, aceasta este rezultatul a ceea ce aduce cu sine din lumile spirituale.
Oricât de șocant poate să fie acest lucru pentru un om din zilele noastre, cufundat cu totul în cultura prezentului, noi trebuie totuși să spunem: Prima serie de dinți pe care o primește omul este ceva moștenit în întregime. Primii dinți slujesc ca model, după care omul își elaborează – dar acum în funcție de forțele pe care le aduce cu sine din lumea spirituală – a doua serie de dinți; aceasta este opera sa.
Și așa cum e cu dinții, tot astfel e cu întregul organism. În acest caz, s-ar putea pune întrebarea: Da, dar de ce are omul nevoie de un model? De ce nu putem noi, pur și simplu, așa cum a fost cazul pe parcursul fazelor trecute ale evoluției Pământului, de ce nu putem noi, pur și simplu, când coborâm spre Pământ și atragem spre noi corpul eteric – căci noi îl atragem, prin propriile forțe, cele pe care le aducem cu noi din lumea spirituală –, de ce nu putem să atragem spre noi și materia fizică și să ne formăm corpul fizic fără ajutorul eredității?
Pentru gândirea unui om din zilele noastre, aceasta este, bineînțeles, o întrebare absolut lipsită de sens, o întrebare absurdă. Dar, nu-i așa, noi trebuie să spunem: Teoria relativității se aplică foarte bine și cu privire la nebunie, deși ea nu este aplicată astăzi decât cu privire la mișcări și se spune că nu putem distinge cu ochii dacă noi suntem cei care ne mișcăm o dată cu corpul pe care ne aflăm, sau corpul situat în apropiere este cel care se mișcă. Acest lucru a apărut în mod clar în momentul când s-a trecut de la vechea teorie despre lume la teoria lui Copernic. Dar dacă teoria relativității este aplicată astăzi numai la mișcări – și ea este valabilă într-adevăr într-un anumit domeniu –, ea este valabilă și cu privire la această nebunie despre care am vorbit; și anume, avem aici două persoane, și una este nebună în raport cu cealaltă. Este vorba numai să știm care este nebună din punct de vedere absolut.
Dar, în prezența faptelor lumii spirituale, trebuie totuși să punem întrebarea: De ce are omul nevoie de un model? – Vechile concepții despre lume au răspuns la această întrebare în felul lor. Numai în epoca noastră, când, în general, moralitatea nu-și mai are locul în ordinea lumii, când s-a ajuns ca aceasta să fie considerată doar o pură convenție stabilită de oameni, acum nu se mai pun astfel de întrebări. Vechile concepții despre lume spuneau: La origine, omul era făcut în așa fel încât el se stabilea pe Pământ compunându-și corpul fizic din substanțele pământești în același fel în care își asimila corpul eteric din substanța eterică generală a Cosmosului. Numai că omul a căzut sub influența forțelor ahrimanice și luciferice și, din această cauză, el și-a pierdut facultatea de a-și construi singur corpul fizic, și acum el trebuie să-l primească prin linia genealogică.
Acest mod de a primi un corp fizic este pentru om rezultatul păcatului originar. Vechile concepții despre lume au spus-o mereu: semnificația profundă a păcatului originar constă în necesitatea de a trebui să te integrezi în curentul ereditar.
În epoca noastră trebuie să se formeze mai întâi niște concepții care să permită în primul rând ca asemenea întrebări să fie luate în serios și, în al doilea rând, să li se găsească răspuns. În realitate, omul nu a rămas în cursul evoluției pământești atât de puternic cum îi era destinat înainte de a interveni influențele luciferice și cele ahrimanice. Astfel, el este pus în fața imposibilității de a-și construi prin propriile forțe un corp fizic imediat ce intră în condițiile vieții pământești; el are nevoie într-adevăr de un model, de acel model care se dezvoltă în timpul primilor șapte ani de viață. E firesc ca el să păstreze mai mult sau mai puțin, pe parcursul vieții, ceva din felul cum se orientează el în funcție de acesta. Cel care, ca om ce lucrează asupra lui însuși, rămâne cu totul dependent de acest model, acela va uita, aș putea spune, ceea ce aduce din înălțimi, și se conformează cu totul acestui model. Un alt om, care și-a câștigat în încarnările trecute o forță interioară mai mare, se va orienta mai puțin după model, și se va putea constata că el se schimbă în mod foarte semnificativ pe durata celei de-a doua perioade a vieții, între schimbarea dentiției și pubertate.
Școala va avea chiar ca sarcină, dacă este o adevărată școală, să dezvolte în ființa umană ceea ce a adus ea din lumile spirituale coborând pe Pământ. Astfel încât ceea ce va duce cu sine omul de-a lungul existenței va fi mai mult sau mai puțin marcat de pecetea eredității, după cum el va fi putut depăși sau nu această ereditate.
Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, orice lucru își are aspectul său spiritual. Corpul pe care îl are omul în primii șapte ani ai vieții este un simplu model după care el se orientează. Ori forțele sale spirituale se pierd într-o anumită proporție sub presiunea a ceea ce-i impune modelul, și omul rămâne în întregime dependent de acesta, ori el își elaborează în timpul primilor șapte ani, cu ajutorul modelului, ceea ce îi permite să modifice acest model. Această elaborare, această prelucrare în profunzime, își găsește expresia sa exterioară. Căci aici nu este vorba pur și simplu numai de faptul că modelul originar este prezent și că el este prelucrat, ci modelul originar se desprinde, el se cojește și cade, ca să spunem așa, cum o fac primii dinți; toate cad. (Vezi desenul 8, luminos.) În realitate, pe de o parte, formele, forțele, imprimă modelul; și, pe de altă parte, omul vrea să imprime ceea ce a adus din înălțimi. Acest fapt provoacă o luptă în timpul primilor șapte ani. Văzută din punct de vedere spiritual, această luptă se manifestă sub formă exterioară, în mod simptomatic, prin bolile copilăriei. Bolile copilăriei sunt expresia acestei lupte interne.
Bineînțeles, forme asemănătoare de boli apar și mai târziu în viața omului. Așa se întâmplă mai ales atunci când cineva nu a reușit prea bine în cursul primilor șapte ani să depășească modelul. Atunci, la o vârstă mai înaintată, se poate manifesta nevoia interioară de a se debarasa totuși de ceea ce a mai rămas din punct de vedere karmic. Dintr-o dată, la douăzeci și opt sau la douăzeci și nouă de ani ne putem trezi că abia acum ne ciocnim serios, în mod interior, cu modelul, și atunci căpătăm o boală a copilăriei.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 8 |
Dacă ai un ochi format pentru asemenea aspecte, poți observa în mod clar la anumiți copii cum acest lucru se manifestă cu vigoare, poți observa cum, după vârsta de șapte-opt ani, ei își modifică în mod considerabil fizionomia, gesturile. Nu se știe de unde vin aceste lucruri. Astăzi, când, prin concepția generală a civilizației actuale, suntem atât de atașați de noțiunea de ereditate, aceasta a trecut deja în limbajul curent. Dintr-o dată, când copilul se apropie de vârsta de opt, nouă ani, la el își face apariția ceva care este foarte întemeiat din punct de vedere organic. Tatăl spune: Ia te uită, el nu are asta de la mine. Iar mama spune: Iar de la mine și mai puțin! – Aceasta se datorează, bineînțeles, acelei credințe generale din zilele noastre, care a trecut în conștiența părinților, și anume aceea că, desigur, copiii ar trebui să moștenească totul de la părinți.
Pe de altă parte, se mai poate vedea și cum, eventual, unii copii ajung, în această a doua perioadă a vieții, să semene cu părinții lor și mai mult decât înainte. Dar aici trebuie să ținem seama cu cea mai mare seriozitate de felul în care coboară omul în lumea fizică.
Vedeți dumneavoastră, psihanaliza a produs într-adevăr unele flori oribile răsărite dintr-o mocirlă; printre altele, de exemplu, aceasta – astăzi puteți citi peste tot acest lucru –: că, în taină, în subconștient, orice fiu este îndrăgostit de mama lui, orice fiică este îndrăgostită de tatăl ei, și că aceasta dă naștere unor conflicte vitale în provinciile subconștiente ale sufletului.
Acestea sunt desigur interpretări de diletant. Dar este adevărat că înainte de a coborî în existența pământească omul este îndrăgostit de părinții săi, că el coboară spre ei fiindcă el îi place. Trebuie, bineînțeles, să facem distincție între judecata pe care oamenii și-o formează despre viață atunci când sunt pe Pământ și aceea pe care o au despre viață când se află în afara domeniului pământesc, între moarte și o nouă naștere.
La începutul activității antroposofice s-a întâmplat odată ca o doamnă, după ce a auzit vorbindu-se despre viețile pământești succesive, să declare: Nu – multe lucruri îmi plac din antroposofie, dar eu nu vreau să particip la viețile pământești succesive – îmi e destul una; ea nu voia să ia parte la viețile pământești succesive. – Existau deja pe atunci printre aderenții noștri niște oameni foarte bine intenționați, care se străduiau în toate modurile posibile să-i explice acestei doamne că ideea este justă, și că fiecare om trebuie să treacă prin vieți pământești succesive. Ea nu reușea să accepte acest lucru. Unul se străduia s-o convingă într-un fel, altul în altfel. Apoi, doamna a plecat într-o călătorie. Iar, două zile mai târziu, ea mi-a scris o carte poștală ca să-mi spună că nu vrea, într-adevăr, să se mai nască încă o dată pe Pământ!
Într-un asemenea caz, acela care vrea să spună numai adevărul, întemeindu-se pe cunoașterea spirituală, trebuie să spună oamenilor următoarele: Desigur, se poate ca aici, în timp ce sunteți pe Pământ, să nu găsiți nici o plăcere în ideea de a reveni pe Pământ într-o viață viitoare. Dar nu asta contează. Aici, pe Pământ, dumneavoastră veți trece prin poarta morții și veți pătrunde în lumea spirituală. Dumneavoastră vreți acest lucru. Faptul că vreți să reveniți aici jos, pe Pământ, depinde de modul în care veți judeca lucrurile când nu veți mai avea un corp fizic. Dar acolo dumneavoastră vă veți forma desigur o altă judecată. – Căci judecățile sunt diferite, cea pe care și-o formează omul în timpul existenței fizice, față de cea pe care și-o formează între moarte și o nouă naștere. Atunci, toate punctele de vedere se schimbă.
Așa stau lucrurile. Dacă acum îi spuneți unui tânăr, aici pe Pământ, că el și-a ales tatăl, el ar putea, eventual, răspunde: Cum, eu să-mi fi ales un tată care m-a pedepsit atât de mult? – Dar, în realitate, el l-a ales, fiindcă înainte de a coborî pe Pământ el vedea lucrurile dintr-un alt punct de vedere: el le vedea într-o perspectivă din care lui i se părea că pedepsele i-ar prinde foarte bine. Aici nu este de fapt nimic de râs, eu o spun absolut serios. Omul își alege părinții și în funcție de configurație. El are în față imaginea sa viitoare, care să semene cu părinții săi. El nu le va semăna datorită eredității, ci datorită forțelor interioare spiritual-sufletești pe care le aduce coborând din lumile spirituale. De aceea, din momentul în care judecăm în context universal, întemeindu-ne atât pe știința spirituală cât și pe știința fizică, nu mai este deloc posibil să emitem asemenea judecăți: Dar eu am văzut și copii care abia în timpul celei de-a doua perioade a vieții începeau să semene mai bine cu părinții lor. Desigur, aici avem celălalt caz, când acești copii și-au propus ca ideal să adopte forma părinților lor.
Ceea ce trebuie să știm este faptul că în fond, pe durata întregului interval dintre moarte și o nouă naștere, omul lucrează, în colaborare cu alte suflete defuncte și în colaborare cu entitățile lumilor spirituale, la ceea ce îi va da posibilitatea de a-și construi corpul.
Vedeți dumneavoastră, se subestimează foarte mult ceea ce poartă omul în subconștientul său. Căci omul pământesc este mult mai înțelept în subconștient decât în conștientul său. Ceea ce, în cea de-a doua perioadă a vieții, ia, în cadrul modelului, forma pe care omul o poartă în sine ca fiind forma sa proprie, este elaborat pe baza unei vaste înțelepciuni universale. Atunci când vom ști cât de puțin preia omul, în ceea ce privește substanța corpului său, din ceea ce mănâncă el – când vom ști că și-a extras-o mult mai mult din ceea ce absoarbe din aer, din lumină ș.a.m.d., sub o formă extrem de subtilă –, atunci vom putea crede mai ușor că omul își construiește al doilea corp în mod absolut independent față de toate condițiile eredității, construindu-l cu totul pe baza mediului înconjurător. Primul corp nu este în realitate decât un model, iar ceea ce provine de la părinți, atât substanțele cât și forțele corporale exterioare, a dispărut în cursul celei de-a doua perioade.
În a doua perioadă a vieții, legătura cu părinții este de natură moral-sufletească, iar legătura fizică determinată de ereditate nu este prezentă decât până în al șaptelea an.
În această viață pământească există și oameni care au un foarte viu interes pentru tot ceea ce-i înconjoară în Cosmosul vizibil. Ei observă plantele, ei observă lumea animală, ei se interesează și iau parte la un lucru sau altul în lumea vizibilă din jurul lor. Ei se interesează de splendoarea cerului înstelat. Ei se află, ca să spunem așa, cu sufletul lor în întregul Cosmos fizic. Ființa interioară a unui om care are pentru Cosmosul fizic acest interes plin de căldură este, desigur, diferită de cea a altuia, care trece prin lume cu o anumită indiferență, cu un flegmatism interior.
În această privință, există într-adevăr o gamă întreagă de caractere umane. Pe de o parte, nu-i așa, un om va fi făcut o scurtă călătorie. După aceea, vorbim cu el. El descrie cu multă iubire un oraș în care a stat, îl descrie până în cele mai mici detalii. Poate și din cauza acestui interes atât de viu pe care el l-a simțit, vom avea o reprezentare completă despre aspectul orașului în care el a fost. De la această atitudine extremă, putem coborî la o alta, așa cum este, de exemplu, atitudinea celor două doamne pe care le-am întâlnit într-o zi și care făcuseră o călătorie de la Viena la Preßburg [Nota 12]. Preßburgul este un oraș frumos. Ele se întorseseră din călătorie. Eu le-am întrebat cum e Preßburgul, cum le-a plăcut orașul. Ele nu au știut să-mi povestească nimic altceva decât că pe mal văzuseră doi baseți frumoși! – Ele i-ar fi putut vedea și la Viena, fără să fie nevoite să călătorească pentru asta la Preßburg. Dar ele nu văzuseră nimic altceva.
Astfel trec mulți oameni prin lume. Între acești doi reprezentanți situați la cele două extremități ale scalei se află toate formele de interes pe care omul le poate avea pentru lumea fizică vizibilă.
Să presupunem un om care are pentru această lume fizică din jurul lui un interes redus. El se interesează, de exemplu, tocmai de ceea ce se referă în mod direct la corporalitatea sa, să zicem, de modul în care se mănâncă – bine sau rău –, într-o anumită regiune, sau de alte lucruri de acest fel, și interesul său nu merge dincolo de acestea. Sufletul său rămâne sărac. El nu poartă lumea în sine. Iar atunci când trece prin poarta morții, el ia în interiorul său, în lumea spirituală, foarte puțin din lumina cu care fenomenele lumii au radiat spre el. Din această cauză, munca pe care el va trebui s-o desfășoare în colaborare cu entitățile spirituale, cu care se va afla acum împreună, va fi pentru el grea. Pentru munca de clădire a corpului său fizic, el aduce cu sine, în sufletul său, nu forță și energie, ci slăbiciune, un fel de neputință sufletească. Și modelul exercită asupra lui o influență puternică. Lupta cu acest model se exprimă prin tot felul de boli ale copilăriei, dar slăbiciunea îi rămâne. El își plăsmuiește un corp întru câtva fragil, expus tuturor bolilor posibile. Astfel, interesul sufletului și al spiritului din timpul unei vieți pământești se metamorfozează din punct de vedere karmic în starea de sănătate a vieții următoare. Oamenii care plesnesc de sănătate au avut mai întâi, într-o viață anterioară, un interes viu pentru lumea vizibilă. Și, în această privință, amănuntele vieții au cu adevărat o acțiune extraordinar de puternică.
Desigur, este mai mult sau mai puțin riscant, aș spune, să vorbești astăzi despre aceste lucruri; dar înlănțuirile karmei nu pot fi înțelese decât dacă suntem dispuși să luăm în considerare amănuntele referitoare la karmă. Pe vremea când sufletele umane prezente astăzi trăiau într-o existență anterioară, pictura exista deja, și au existat oameni care nu simțeau nici un interes pentru pictură. Există și astăzi oameni cărora le este absolut indiferent dacă au atârnată pe perete o pictură oribilă sau un tablou foarte bine realizat. Existau deja astfel de oameni pe vremea când sufletele care trăiesc astăzi se aflau într-o încarnare trecută. Și, vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, eu nu am găsit niciodată vreun om care să aibă o figură simpatică, o expresie simpatică a feței, și căruia, într-o viață anterioară, să nu-i fi plăcut pictura. Oamenii cu expresia feței prea puțin simpatică – aspect care joacă, de asemenea, un rol în karmă, care are importanță pentru destinul omului – erau întotdeauna aceia care au trecut fără interes și indiferente, flegmatice, prin fața operelor picturale.
Dar lucrurile merg mult mai departe. Există oameni care, pe parcursul întregii lor vieții – iar acest lucru se întâmpla deja în niște epoci anterioare ale Pământului –, nu ridică niciodată ochii spre stele, oamenii care nu știu unde este Leul sau Berbecul sau Taurul, care nu se interesează de nimic în această direcție. Într-o viață următoare, acești oameni se vor naște cu un corp lipsit de vlagă; și dacă vigoarea părinților i-a înzestrat cu un model care le permite să depășească această slăbiciune, ei vor rămâne cu un corp pe care și-l vor construi ei înșiși, după aceea, fără vlagă, fără putere.
Și astfel, întreaga stare de sănătate a omului din timpul unei anumite vieți pământești poate fi pusă în legătură cu interesul pe care el l-a încercat într-o viață precedentă pentru lumea vizibilă, pe scara cea mai largă.
Oamenii care în zilele noastre nu au, de exemplu, absolut nici un interes pentru elementul muzical, cărora muzica le este indiferentă, vor fi, cu siguranță, într-o viață viitoare, astmatici sau afectați de boli de plămâni, se nasc cu predispoziția spre boli de plămâni sau spre astm. Lucrurile stau în așa fel încât substanța sufletească ce se formează în cursul unei vieți pământești prin interesul față de lumea vizibilă se exprimă în starea generală de sănătate sau de boală a corpului în următoarea viață pământească.
Cineva ar putea acum să spună: Dacă știm acest lucru, s-ar putea să ne piară cheful să trăim o existență pământească viitoare. – Dar aceasta este, iarăși, una din acele judecăți emise din punctul de vedere pământesc, și ea nu este, într-adevăr, singura posibilă; căci viața dintre moarte și o nouă naștere durează mai mult decât existența pământească. Dacă cineva rămâne insensibil față de anumite aspecte vizibile din mediul său înconjurător, el va rămâne în imposibilitatea de a lucra în anumite domenii între moarte și o nouă naștere. El va trece prin poarta morții, ca să spunem așa, cu consecințele lipsei sale de interes. Parcurgând drumul după moarte, el nu se poate apropia de anumite entități. Anumite entități se îndepărtează de el, el nu le poate aborda. Celelalte suflete umane cu care a trăit pe Pământ îi rămân străine. Aceasta ar putea dura la infinit, ca un fel de veșnicie a infernului, dacă n-ar interveni nimic care să schimbe situația. Singura compensare, singura cură posibilă, este aceea de a lua acum, între moarte și o nouă naștere, hotărârea de a coborî din nou pe Pământ și de a trăi neputința din lumea spirituală în contact cu un corp bolnav. Între moarte și o nouă naștere, omul își dorește această cură, căci între moarte și o nouă naștere avem parte doar de acest lucru: Există ceva ce nu putem face; dar nu simțim ce. Astfel încât mai târziu, când murim din nou și ne găsim iarăși între moarte și o nouă naștere, atunci suferința, suferința pământească este ceea ce ne împinge să facem ce am neglijat altădată. Astfel încât putem spune că, în esență, omul își aduce cu sine din lumea spirituală aici jos, în lumea fizică, starea de sănătate și de boală, o dată cu karma sa.
Și dacă ținem seama totodată de faptul că nu există numai o karmă care se împlinește, ci și o karmă în devenire, că anumite lucruri pot apărea pentru prima dată, atunci, desigur, nu vom raporta la viețile anterioare tot ceea ce omul a trebuit să sufere, să spunem, în privința sănătății și bolii în timpul existenței fizice. Dar vom ști că, într-adevăr, ceea ce apare în predispozițiile interne drept sănătate sau, mai ales, drept boală, este determinat în mod karmic, conform considerațiilor pe care tocmai le-am făcut. Lumea devine inteligibilă abia atunci când ne putem îndrepta privirea dincolo de existența pământească. Înainte de aceasta, ea nu este inteligibilă. Lumea nu este inteligibilă pe baza vieții pământești.
Dacă trecem acum de la aceste condiții interioare ale karmei, determinate de organizare, la aspectele mai exterioare, dacă ne îndreptăm atenția mai spre exterior, atunci putem, aș putea spune, la început numai pentru a schița tema, să pornim tot de la un domeniu de fapte care îl ating pe om îndeaproape. Să luăm, de exemplu, ceea ce în domeniul sufletesc se poate afla într-o legătură foarte strânsă cu starea sufletească generală de sănătate sau de boală, din punctul de vedere al relației cu semenii.
Voi prezenta cazul următor: cineva leagă o prietenie de tinerețe. Se naște o prietenie de tinerețe foarte strânsă. Cei doi prieteni sunt foarte atașați unul de altul. Apoi viața îi separă, astfel că poate amândoi, poate mai ales unul dintre ei, își amintesc de vremea prieteniei lor cu o anumită melancolie. Dar această prietenie nu se restabilește și, oricât de des se mai întâlnesc în viață, prietenia nu se restabilește. Dacă vă gândiți câte lucruri pot depinde, eventual, în destinul unui om, de o asemenea prietenie de tinerețe care a fost curmată, dumneavoastră vă veți spune că destinul unui om poate fi profund influențat de o asemenea prietenie de tinerețe care a fost curmată.
Ar trebui să tratăm astfel de lucruri cât mai puțin teoretic. A vorbi din punct de vedere teoretic nu are, propriu-zis, nici o valoare deosebită. Despre aceste lucruri ar trebui să vorbim ori numai pe baza unei contemplări nemijlocite, ori întemeindu-ne pe ceea ce am auzit sau am citit din gura celui care a ajuns la această contemplare nemijlocită, și ne pare plauzibil, inteligibil. Considerațiile teoretice nu au nici o valoare. Iată de ce eu vreau să vă spun că, dacă ne străduim să percepem pe baza contemplării spirituale ce se ascunde în dosul unei prietenii de tinerețe curmate, descoperim următoarele.
Întorcându-ne la o viață pământească anterioară, descoperim, de regulă, că cei doi oameni care au legat într-o anumită viață această prietenie de tinerețe ce a fost curmată, au fost legați printr-o prietenie târzie în viața precedentă.
Să presupunem, așadar, doi tineri sau două tinere care au legat prietenie înaintea vârstei de douăzeci de ani, apoi legătura s-a rupt. Dacă, prin cunoaștere spirituală, ne întoarcem înapoi până la o viață anterioară, aflăm că între ei sau între ele se stabilise o prietenie, dar că această prietenie începuse aproximativ din al douăzecilea an, și s-a prelungit în cursul ulterior al vieții. Acesta este un caz foarte interesant, pe care îl găsim adesea când studiem aceste lucruri în lumina științei spirituale.
Atunci când examinăm aceste cazuri mai îndeaproape, reiese că imboldul de a cunoaște persoana cu care legase prietenie la o vârstă avansată, dar și așa cum poate fi ea în tinerețe, îl conduce pe omul respectiv să angajeze în viața următoare o prietenie de tinerețe cu acea persoană. Într-o viață precedentă, a cunoscut-o la o vârstă destul de înaintată; și acum are în suflet dorința de a o cunoaște în timpul tinereții. Ceea ce nu se putea face în această primă viață, se realizează în următoarea.
Dar aceasta are o mare influență; acest imbold care se naște la unul dintre cei doi oameni, sau la amândoi, trece pragul morții, apoi se dezvoltă între moarte și o nouă naștere în lumea spirituală. Atunci, în lumea spirituală, ochii sunt ca fixați asupra tinereții. Sufletul are această nostalgie foarte deosebită de a-și îndrepta privirea asupra tinereții și el nu cultivă imboldul de a-l cunoaște din nou pe acest om și la o vârstă mai târzie. Și astfel se frânge prietenia din tinerețe, care fusese plănuită în viața trăită înainte de a coborî pe Pământ.
Acesta este un caz luat din viață. Ceea ce vă povestesc eu aici este ceva absolut real. Dar se ivește acum întrebarea: Ei bine, cum era de fapt această prietenie de la o vârstă matură din viața precedentă, pentru ca ea să fi dat acum naștere imboldului de a regăsi aceeași ființă într-o nouă viață în tinerețe?
Pentru ca această nevoie de a regăsi tânără aceeași persoană să nu se prelungească prin nevoia de a-i rămâne legată în continuare la o vârstă mai înaintată, trebuie să intervină altceva în viață. În toate cazurile care îmi sunt cunoscute, a fost întotdeauna așa: Dacă aceste persoane ar fi rămas legate în continuare la o vârstă mai înaintată, dacă prietenia lor din tinerețe nu s-ar fi curmat, ele ar fi sfârșit prin a se plictisi una de alta, căci prietenia lor dintr-o viață trecută, când era o prietenie de maturitate, fusese o formă de prietenie foarte egoistă. Egoismul dintr-o prietenie în cursul unei vieți pământești se plătește karmic prin pierderea acestei prietenii în alte vieți. Atât de complicate sunt lucrurile. Putem discerne întotdeauna un fir conducător, dacă observăm acest lucru: În numeroase cazuri, în cursul unei vieți, doi oameni trăiesc fiecare pentru sine până la vârsta de douăzeci de ani, apoi leagă prietenie (desenul I). Într-o viață pământească ulterioară, acestei imagini îi corespunde, de obicei, cealaltă (desenul II), prietenia de tinerețe, apoi viețile se separă. Foarte adesea așa stau lucrurile. În general, constatăm că viețile pământești succesive se completează una pe alta, atunci când avem în vedere ceea ce aș numi configurația lor.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 9 |
Găsim în mod frecvent mai ales această situație: Dacă întâlnim un om care exercită o puternică influență asupra destinului – acest lucru nu este valabil, firește, decât în general, nu în toate cazurile –, dacă întâlnim un om la vârsta matură într-o încarnare, atunci l-am întâlnit, eventual, prin destin, la începutul și la sfârșitul încarnării precedente. Imaginea este atunci următoarea: Într-o încarnare, trăim cu acest alt om la începutul și la sfârșitul vieții, iar într-o altă încarnare, nu la început și la sfârșit, ci îl întâlnim exact la mijlocul vieții.
 |
Tabla 9 |
Sau se întâmplă că suntem legați prin destin de o persoană când noi suntem la vârsta copilăriei. Într-o viață precedentă, eram legați de această persoană tocmai înainte de a muri. Aceste fenomene de reflectare se întâlnesc foarte frecvent în înlănțuirile de destin.
