Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235


CONFERINŢA A CINCEA

Dornach, 1 martie 1924

Când vorbim despre diferitele evenimente ale karmei trebuie, bineînţeles, să distingem mai întâi între evenimentele karmice ale căror cauze vin mai mult din exterior, şi cele care provin, oarecum, din fiinţa interioară a omului.

Destinul omului este alcătuit, desigur, din factorii cei mai diferiţi. Destinul omului depinde de constituţia sa fizică şi eterică, depinde de simpatia şi antipatia pe care, în funcţie de natura sa astrală şi cea a Eului său, o poate aduce în întâmpinarea lumii; destinul omului depinde, pe lângă aceasta, de multiplele complicaţii şi încurcături în care este întreţesut omul pe parcursul vieţii sale. Din toate acestea este făcut destinul, fie într-un anumit moment, fie în ansamblu, pentru întreaga viaţă.

Voi arăta cum se constituie destinul global al omului din diferiţii săi factori individuali. Vom porni astăzi de la anumiţi factori interni din fiinţa umană şi, în particular, de la un element care într-adevăr, în multe privinţe, este în primul rând determinant: starea de sănătate sau starea de boală a omului, şi ceea ce, ca bază a acestei stări de sănătate sau de boală, se manifestă apoi în forţa lui fizică, în puterea lui sufletească, datorită cărora omul îşi poate îndeplini sarcinile sale şi aşa mai departe

Dar dacă vrem să apreciem în mod just aceşti factori, atunci trebuie, desigur, să lăsăm la o parte multe lucruri care fac parte dintre prejudecăţile civilizaţiei actuale. Trebuie să putem ţine seama mai mult de entitatea originară a omului, trebuie să dobândim cu adevărat înţelegerea faptului că, în ceea ce priveşte fiinţa sa mai profundă, omul coboară din lumile spirituale în existenţa fizică pământească.

Dumneavoastră ştiţi că astăzi, până şi în artă, în poezie, de exemplu, a pătruns ideea despre ceea ce este asimilat noţiunii de ereditate. Iar atunci când cineva se manifestă în lume prin anumite însuşiri determinate, oamenii întrebă mai întâi despre ereditatea sa. Dacă un om apare afectat de tendinţe patologice, oamenii întreabă: Cum stăm cu factorii ereditari?

Desigur, aceasta este, la început, o întrebare justificată. Dar atitudinea pe care o au astăzi oamenii faţă de aceste lucruri îi face să-l piardă, propriu-zis, din vedere pe om, să treacă absolut pe alături de el. Nu-şi îndreaptă privirea asupra a ceea ce este adevărata lui natură şi cum se dezvoltă ea. Se spune, bineînţeles, că el este în primul rând copilul părinţilor săi, că el este urmaşul strămoşilor săi. Desigur, şi acest lucru este vizibil. Vedem deja în fizionomia sa exterioară, şi mai mult, poate, în gesturile sale, vedem asemănarea cu ascendenţii săi. Dar nu numai aceasta. Vedem şi că omul are un organism fizic care este produsul a cea ce-i dau ascendenţii săi. El poartă cu sine acest organism. Şi astăzi se subliniază cu tărie, foarte viguros, că omul poartă cu sine acest organism fizic.

Dar prin aceasta se neglijează următoarele. La naştere, desigur, omul îşi primeşte organismul fizic de la părinţi. Dar ce este acest organism fizic pe care omul îl primeşte de la părinţi? În civilizaţia actuală, oamenii au de fapt asupra acestui punct nişte idei absolut greşite.

Când vine momentul schimbării dinţilor, omul nu doar îşi înlocuieşte dinţii care i-au fost daţi la început cu alţii, ci acesta este momentul din viaţa omului în care, pentru prima dată, organizarea entităţii umane este reînnoită în întregime.

Există în realitate o deosebire foarte profundă între ceea ce este omul la opt-nouă ani, şi ceea ce era el, de exemplu, la trei sau patru ani. Este o deosebire fundamentală. Organizarea sa la trei sau patru ani este ceva primit prin ereditate, ceva ce i-a fost dat de părinţii săi. Ceea ce apare după aceea şi se manifestă pentru prima dată la opt, nouă ani, aceasta provine în cel mai înalt grad din ceea ce a adus omul cu sine din lumea spirituală.

Dacă am vrea să indicăm sub forma unui desen schematic ce anume stă la baza acestei realităţi, trebuie să o facem în felul următor, ceea ce, desigur, este şocant pentru omul modern. Trebuie să spunem: La naştere, omul primeşte un fel de model al formei sale umane (vezi planşa 8, verde). El primeşte acest model de la strămoşii săi. Ei îl dotează cu un model. Şi pe baza acestui model dezvoltă omul ceea ce devine el mai târziu (roşu). Dar ceea ce dezvoltă el apoi pe baza modelului, aceasta este rezultatul a ceea ce aduce cu sine din lumile spirituale.

Oricât de şocant poate să fie acest lucru pentru un om din zilele noastre, cufundat cu totul în cultura prezentului, noi trebuie totuşi să spunem: Prima serie de dinţi pe care o primeşte omul este ceva moştenit în întregime. Primii dinţi slujesc ca model, după care omul îşi elaborează – dar acum în funcţie de forţele pe care le aduce cu sine din lumea spirituală – a doua serie de dinţi; aceasta este opera sa.

Şi aşa cum e cu dinţii, tot astfel e cu întregul organism. În acest caz, s-ar putea pune întrebarea: Da, dar de ce are omul nevoie de un model? De ce nu putem noi, pur şi simplu, aşa cum a fost cazul pe parcursul fazelor trecute ale evoluţiei Pământului, de ce nu putem noi, pur şi simplu, când coborâm spre Pământ şi atragem spre noi corpul eteric – căci noi îl atragem, prin propriile forţe, cele pe care le aducem cu noi din lumea spirituală –, de ce nu putem să atragem spre noi şi materia fizică şi să ne formăm corpul fizic fără ajutorul eredităţii?

Pentru gândirea unui om din zilele noastre, aceasta este, bineînţeles, o întrebare absolut lipsită de sens, o întrebare absurdă. Dar, nu-i aşa, noi trebuie să spunem: Teoria relativităţii se aplică foarte bine şi cu privire la nebunie, deşi ea nu este aplicată astăzi decât cu privire la mişcări şi se spune că nu putem distinge cu ochii dacă noi suntem cei care ne mişcăm o dată cu corpul pe care ne aflăm, sau corpul situat în apropiere este cel care se mişcă. Acest lucru a apărut în mod clar în momentul când s-a trecut de la vechea teorie despre lume la teoria lui Copernic. Dar dacă teoria relativităţii este aplicată astăzi numai la mişcări – şi ea este valabilă într-adevăr într-un anumit domeniu –, ea este valabilă şi cu privire la această nebunie despre care am vorbit; şi anume, avem aici două persoane, şi una este nebună în raport cu cealaltă. Este vorba numai să ştim care este nebună din punct de vedere absolut.

Dar, în prezenţa faptelor lumii spirituale, trebuie totuşi să punem întrebarea: De ce are omul nevoie de un model? – Vechile concepţii despre lume au răspuns la această întrebare în felul lor. Numai în epoca noastră, când, în general, moralitatea nu-şi mai are locul în ordinea lumii, când s-a ajuns ca aceasta să fie considerată doar o pură convenţie stabilită de oameni, acum nu se mai pun astfel de întrebări. Vechile concepţii despre lume spuneau: La origine, omul era făcut în aşa fel încât el se stabilea pe Pământ compunându-şi corpul fizic din substanţele pământeşti în acelaşi fel în care îşi asimila corpul eteric din substanţa eterică generală a Cosmosului. Numai că omul a căzut sub influenţa forţelor ahrimanice şi luciferice şi, din această cauză, el şi-a pierdut facultatea de a-şi construi singur corpul fizic, şi acum el trebuie să-l primească prin linia genealogică.

Acest mod de a primi un corp fizic este pentru om rezultatul păcatului originar. Vechile concepţii despre lume au spus-o mereu: semnificaţia profundă a păcatului originar constă în necesitatea de a trebui să te integrezi în curentul ereditar.

În epoca noastră trebuie să se formeze mai întâi nişte concepţii care să permită în primul rând ca asemenea întrebări să fie luate în serios şi, în al doilea rând, să li se găsească răspuns. În realitate, omul nu a rămas în cursul evoluţiei pământeşti atât de puternic cum îi era destinat înainte de a interveni influenţele luciferice şi cele ahrimanice. Astfel, el este pus în faţa imposibilităţii de a-şi construi prin propriile forţe un corp fizic imediat ce intră în condiţiile vieţii pământeşti; el are nevoie într-adevăr de un model, de acel model care se dezvoltă în timpul primilor şapte ani de viaţă. E firesc ca el să păstreze mai mult sau mai puţin, pe parcursul vieţii, ceva din felul cum se orientează el în funcţie de acesta. Cel care, ca om ce lucrează asupra lui însuşi, rămâne cu totul dependent de acest model, acela va uita, aş putea spune, ceea ce aduce din înălţimi, şi se conformează cu totul acestui model. Un alt om, care şi-a câştigat în încarnările trecute o forţă interioară mai mare, se va orienta mai puţin după model, şi se va putea constata că el se schimbă în mod foarte semnificativ pe durata celei de-a doua perioade a vieţii, între schimbarea dentiţiei şi pubertate.

Şcoala va avea chiar ca sarcină, dacă este o adevărată şcoală, să dezvolte în fiinţa umană ceea ce a adus ea din lumile spirituale coborând pe Pământ. Astfel încât ceea ce va duce cu sine omul de-a lungul existenţei va fi mai mult sau mai puţin marcat de pecetea eredităţii, după cum el va fi putut depăşi sau nu această ereditate.

Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, orice lucru îşi are aspectul său spiritual. Corpul pe care îl are omul în primii şapte ani ai vieţii este un simplu model după care el se orientează. Ori forţele sale spirituale se pierd într-o anumită proporţie sub presiunea a ceea ce-i impune modelul, şi omul rămâne în întregime dependent de acesta, ori el îşi elaborează în timpul primilor şapte ani, cu ajutorul modelului, ceea ce îi permite să modifice acest model. Această elaborare, această prelucrare în profunzime, îşi găseşte expresia sa exterioară. Căci aici nu este vorba pur şi simplu numai de faptul că modelul originar este prezent şi că el este prelucrat, ci modelul originar se desprinde, el se cojeşte şi cade, ca să spunem aşa, cum o fac primii dinţi; toate cad. (Vezi desenul 8, luminos.) În realitate, pe de o parte, formele, forţele, imprimă modelul; şi, pe de altă parte, omul vrea să imprime ceea ce a adus din înălţimi. Acest fapt provoacă o luptă în timpul primilor şapte ani. Văzută din punct de vedere spiritual, această luptă se manifestă sub formă exterioară, în mod simptomatic, prin bolile copilăriei. Bolile copilăriei sunt expresia acestei lupte interne.

Bineînţeles, forme asemănătoare de boli apar şi mai târziu în viaţa omului. Aşa se întâmplă mai ales atunci când cineva nu a reuşit prea bine în cursul primilor şapte ani să depăşească modelul. Atunci, la o vârstă mai înaintată, se poate manifesta nevoia interioară de a se debarasa totuşi de ceea ce a mai rămas din punct de vedere karmic. Dintr-o dată, la douăzeci şi opt sau la douăzeci şi nouă de ani ne putem trezi că abia acum ne ciocnim serios, în mod interior, cu modelul, şi atunci căpătăm o boală a copilăriei.

desen 8 plansa 8 Planşa 8
[măreşte imaginea]

Dacă ai un ochi format pentru asemenea aspecte, poţi observa în mod clar la anumiţi copii cum acest lucru se manifestă cu vigoare, poţi observa cum, după vârsta de şapte-opt ani, ei îşi modifică în mod considerabil fizionomia, gesturile. Nu se ştie de unde vin aceste lucruri. Astăzi, când, prin concepţia generală a civilizaţiei actuale, suntem atât de ataşaţi de noţiunea de ereditate, aceasta a trecut deja în limbajul curent. Dintr-o dată, când copilul se apropie de vârsta de opt, nouă ani, la el îşi face apariţia ceva care este foarte întemeiat din punct de vedere organic. Tatăl spune: Ia te uită, el nu are asta de la mine. Iar mama spune: Iar de la mine şi mai puţin! – Aceasta se datorează, bineînţeles, acelei credinţe generale din zilele noastre, care a trecut în conştienţa părinţilor, şi anume aceea că, desigur, copiii ar trebui să moştenească totul de la părinţi.

Pe de altă parte, se mai poate vedea şi cum, eventual, unii copii ajung, în această a doua perioadă a vieţii, să semene cu părinţii lor şi mai mult decât înainte. Dar aici trebuie să ţinem seama cu cea mai mare seriozitate de felul în care coboară omul în lumea fizică.

Vedeţi dumneavoastră, psihanaliza a produs într-adevăr unele flori oribile răsărite dintr-o mocirlă; printre altele, de exemplu, aceasta – astăzi puteţi citi peste tot acest lucru –: că, în taină, în subconştient, orice fiu este îndrăgostit de mama lui, orice fiică este îndrăgostită de tatăl ei, şi că aceasta dă naştere unor conflicte vitale în provinciile subconştiente ale sufletului.

Acestea sunt desigur interpretări de diletant. Dar este adevărat că înainte de a coborî în existenţa pământească omul este îndrăgostit de părinţii săi, că el coboară spre ei fiindcă el îi place. Trebuie, bineînţeles, să facem distincţie între judecata pe care oamenii şi-o formează despre viaţă atunci când sunt pe Pământ şi aceea pe care o au despre viaţă când se află în afara domeniului pământesc, între moarte şi o nouă naştere.

La începutul activităţii antroposofice s-a întâmplat odată ca o doamnă, după ce a auzit vorbindu-se despre vieţile pământeşti succesive, să declare: Nu – multe lucruri îmi plac din antroposofie, dar eu nu vreau să particip la vieţile pământeşti succesive – îmi e destul una; ea nu voia să ia parte la vieţile pământeşti succesive. – Existau deja pe atunci printre aderenţii noştri nişte oameni foarte bine intenţionaţi, care se străduiau în toate modurile posibile să-i explice acestei doamne că ideea este justă, şi că fiecare om trebuie să treacă prin vieţi pământeşti succesive. Ea nu reuşea să accepte acest lucru. Unul se străduia s-o convingă într-un fel, altul în altfel. Apoi, doamna a plecat într-o călătorie. Iar, două zile mai târziu, ea mi-a scris o carte poştală ca să-mi spună că nu vrea, într-adevăr, să se mai nască încă o dată pe Pământ!

Într-un asemenea caz, acela care vrea să spună numai adevărul, întemeindu-se pe cunoaşterea spirituală, trebuie să spună oamenilor următoarele: Desigur, se poate ca aici, în timp ce sunteţi pe Pământ, să nu găsiţi nici o plăcere în ideea de a reveni pe Pământ într-o viaţă viitoare. Dar nu asta contează. Aici, pe Pământ, dumneavoastră veţi trece prin poarta morţii şi veţi pătrunde în lumea spirituală. Dumneavoastră vreţi acest lucru. Faptul că vreţi să reveniţi aici jos, pe Pământ, depinde de modul în care veţi judeca lucrurile când nu veţi mai avea un corp fizic. Dar acolo dumneavoastră vă veţi forma desigur o altă judecată. – Căci judecăţile sunt diferite, cea pe care şi-o formează omul în timpul existenţei fizice, faţă de cea pe care şi-o formează între moarte şi o nouă naştere. Atunci, toate punctele de vedere se schimbă.

Aşa stau lucrurile. Dacă acum îi spuneţi unui tânăr, aici pe Pământ, că el şi-a ales tatăl, el ar putea, eventual, răspunde: Cum, eu să-mi fi ales un tată care m-a pedepsit atât de mult? – Dar, în realitate, el l-a ales, fiindcă înainte de a coborî pe Pământ el vedea lucrurile dintr-un alt punct de vedere: el le vedea într-o perspectivă din care lui i se părea că pedepsele i-ar prinde foarte bine. Aici nu este de fapt nimic de râs, eu o spun absolut serios. Omul îşi alege părinţii şi în funcţie de configuraţie. El are în faţă imaginea sa viitoare, care să semene cu părinţii săi. El nu le va semăna datorită eredităţii, ci datorită forţelor interioare spiritual-sufleteşti pe care le aduce coborând din lumile spirituale. De aceea, din momentul în care judecăm în context universal, întemeindu-ne atât pe ştiinţa spirituală cât şi pe ştiinţa fizică, nu mai este deloc posibil să emitem asemenea judecăţi: Dar eu am văzut şi copii care abia în timpul celei de-a doua perioade a vieţii începeau să semene mai bine cu părinţii lor. Desigur, aici avem celălalt caz, când aceşti copii şi-au propus ca ideal să adopte forma părinţilor lor.

Ceea ce trebuie să ştim este faptul că în fond, pe durata întregului interval dintre moarte şi o nouă naştere, omul lucrează, în colaborare cu alte suflete defuncte şi în colaborare cu entităţile lumilor spirituale, la ceea ce îi va da posibilitatea de a-şi construi corpul.

Vedeţi dumneavoastră, se subestimează foarte mult ceea ce poartă omul în subconştientul său. Căci omul pământesc este mult mai înţelept în subconştient decât în conştientul său. Ceea ce, în cea de-a doua perioadă a vieţii, ia, în cadrul modelului, forma pe care omul o poartă în sine ca fiind forma sa proprie, este elaborat pe baza unei vaste înţelepciuni universale. Atunci când vom şti cât de puţin preia omul, în ceea ce priveşte substanţa corpului său, din ceea ce mănâncă el – când vom şti că şi-a extras-o mult mai mult din ceea ce absoarbe din aer, din lumină ş.a.m.d., sub o formă extrem de subtilă –, atunci vom putea crede mai uşor că omul îşi construieşte al doilea corp în mod absolut independent faţă de toate condiţiile eredităţii, construindu-l cu totul pe baza mediului înconjurător. Primul corp nu este în realitate decât un model, iar ceea ce provine de la părinţi, atât substanţele cât şi forţele corporale exterioare, a dispărut în cursul celei de-a doua perioade.

În a doua perioadă a vieţii, legătura cu părinţii este de natură moral-sufletească, iar legătura fizică determinată de ereditate nu este prezentă decât până în al şaptelea an.

În această viaţă pământească există şi oameni care au un foarte viu interes pentru tot ceea ce-i înconjoară în Cosmosul vizibil. Ei observă plantele, ei observă lumea animală, ei se interesează şi iau parte la un lucru sau altul în lumea vizibilă din jurul lor. Ei se interesează de splendoarea cerului înstelat. Ei se află, ca să spunem aşa, cu sufletul lor în întregul Cosmos fizic. Fiinţa interioară a unui om care are pentru Cosmosul fizic acest interes plin de căldură este, desigur, diferită de cea a altuia, care trece prin lume cu o anumită indiferenţă, cu un flegmatism interior.

În această privinţă, există într-adevăr o gamă întreagă de caractere umane. Pe de o parte, nu-i aşa, un om va fi făcut o scurtă călătorie. După aceea, vorbim cu el. El descrie cu multă iubire un oraş în care a stat, îl descrie până în cele mai mici detalii. Poate şi din cauza acestui interes atât de viu pe care el l-a simţit, vom avea o reprezentare completă despre aspectul oraşului în care el a fost. De la această atitudine extremă, putem coborî la o alta, aşa cum este, de exemplu, atitudinea celor două doamne pe care le-am întâlnit într-o zi şi care făcuseră o călătorie de la Viena la Preßburg [ Nota 12 ]. Preßburgul este un oraş frumos. Ele se întorseseră din călătorie. Eu le-am întrebat cum e Preßburgul, cum le-a plăcut oraşul. Ele nu au ştiut să-mi povestească nimic altceva decât că pe mal văzuseră doi baseţi frumoşi! – Ele i-ar fi putut vedea şi la Viena, fără să fie nevoite să călătorească pentru asta la Preßburg. Dar ele nu văzuseră nimic altceva.

Astfel trec mulţi oameni prin lume. Între aceşti doi reprezentanţi situaţi la cele două extremităţi ale scalei se află toate formele de interes pe care omul le poate avea pentru lumea fizică vizibilă.

Să presupunem un om care are pentru această lume fizică din jurul lui un interes redus. El se interesează, de exemplu, tocmai de ceea ce se referă în mod direct la corporalitatea sa, să zicem, de modul în care se mănâncă – bine sau rău –, într-o anumită regiune, sau de alte lucruri de acest fel, şi interesul său nu merge dincolo de acestea. Sufletul său rămâne sărac. El nu poartă lumea în sine. Iar atunci când trece prin poarta morţii, el ia în interiorul său, în lumea spirituală, foarte puţin din lumina cu care fenomenele lumii au radiat spre el. Din această cauză, munca pe care el va trebui s-o desfăşoare în colaborare cu entităţile spirituale, cu care se va afla acum împreună, va fi pentru el grea. Pentru munca de clădire a corpului său fizic, el aduce cu sine, în sufletul său, nu forţă şi energie, ci slăbiciune, un fel de neputinţă sufletească. Şi modelul exercită asupra lui o influenţă puternică. Lupta cu acest model se exprimă prin tot felul de boli ale copilăriei, dar slăbiciunea îi rămâne. El îşi plăsmuieşte un corp întru câtva fragil, expus tuturor bolilor posibile. Astfel, interesul sufletului şi al spiritului din timpul unei vieţi pământeşti se metamorfozează din punct de vedere karmic în starea de sănătate a vieţii următoare. Oamenii care plesnesc de sănătate au avut mai întâi, într-o viaţă anterioară, un interes viu pentru lumea vizibilă. Şi, în această privinţă, amănuntele vieţii au cu adevărat o acţiune extraordinar de puternică.

Desigur, este mai mult sau mai puţin riscant, aş spune, să vorbeşti astăzi despre aceste lucruri; dar înlănţuirile karmei nu pot fi înţelese decât dacă suntem dispuşi să luăm în considerare amănuntele referitoare la karmă. Pe vremea când sufletele umane prezente astăzi trăiau într-o existenţă anterioară, pictura exista deja, şi au existat oameni care nu simţeau nici un interes pentru pictură. Există şi astăzi oameni cărora le este absolut indiferent dacă au atârnată pe perete o pictură oribilă sau un tablou foarte bine realizat. Existau deja astfel de oameni pe vremea când sufletele care trăiesc astăzi se aflau într-o încarnare trecută. Şi, vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, eu nu am găsit niciodată vreun om care să aibă o figură simpatică, o expresie simpatică a feţei, şi căruia, într-o viaţă anterioară, să nu-i fi plăcut pictura. Oamenii cu expresia feţei prea puţin simpatică – aspect care joacă, de asemenea, un rol în karmă, care are importanţă pentru destinul omului – erau întotdeauna aceia care au trecut fără interes şi indiferente, flegmatice, prin faţa operelor picturale.

Dar lucrurile merg mult mai departe. Există oameni care, pe parcursul întregii lor vieţii – iar acest lucru se întâmpla deja în nişte epoci anterioare ale Pământului –, nu ridică niciodată ochii spre stele, oamenii care nu ştiu unde este Leul sau Berbecul sau Taurul, care nu se interesează de nimic în această direcţie. Într-o viaţă următoare, aceşti oameni se vor naşte cu un corp lipsit de vlagă; şi dacă vigoarea părinţilor i-a înzestrat cu un model care le permite să depăşească această slăbiciune, ei vor rămâne cu un corp pe care şi-l vor construi ei înşişi, după aceea, fără vlagă, fără putere.

Şi astfel, întreaga stare de sănătate a omului din timpul unei anumite vieţi pământeşti poate fi pusă în legătură cu interesul pe care el l-a încercat într-o viaţă precedentă pentru lumea vizibilă, pe scara cea mai largă.

Oamenii care în zilele noastre nu au, de exemplu, absolut nici un interes pentru elementul muzical, cărora muzica le este indiferentă, vor fi, cu siguranţă, într-o viaţă viitoare, astmatici sau afectaţi de boli de plămâni, se nasc cu predispoziţia spre boli de plămâni sau spre astm. Lucrurile stau în aşa fel încât substanţa sufletească ce se formează în cursul unei vieţi pământeşti prin interesul faţă de lumea vizibilă se exprimă în starea generală de sănătate sau de boală a corpului în următoarea viaţă pământească.

Cineva ar putea acum să spună: Dacă ştim acest lucru, s-ar putea să ne piară cheful să trăim o existenţă pământească viitoare. – Dar aceasta este, iarăşi, una din acele judecăţi emise din punctul de vedere pământesc, şi ea nu este, într-adevăr, singura posibilă; căci viaţa dintre moarte şi o nouă naştere durează mai mult decât existenţa pământească. Dacă cineva rămâne insensibil faţă de anumite aspecte vizibile din mediul său înconjurător, el va rămâne în imposibilitatea de a lucra în anumite domenii între moarte şi o nouă naştere. El va trece prin poarta morţii, ca să spunem aşa, cu consecinţele lipsei sale de interes. Parcurgând drumul după moarte, el nu se poate apropia de anumite entităţi. Anumite entităţi se îndepărtează de el, el nu le poate aborda. Celelalte suflete umane cu care a trăit pe Pământ îi rămân străine. Aceasta ar putea dura la infinit, ca un fel de veşnicie a infernului, dacă n-ar interveni nimic care să schimbe situaţia. Singura compensare, singura cură posibilă, este aceea de a lua acum, între moarte şi o nouă naştere, hotărârea de a coborî din nou pe Pământ şi de a trăi neputinţa din lumea spirituală în contact cu un corp bolnav. Între moarte şi o nouă naştere, omul îşi doreşte această cură, căci între moarte şi o nouă naştere avem parte doar de acest lucru: Există ceva ce nu putem face; dar nu simţim ce. Astfel încât mai târziu, când murim din nou şi ne găsim iarăşi între moarte şi o nouă naştere, atunci suferinţa, suferinţa pământească este ceea ce ne împinge să facem ce am neglijat altădată. Astfel încât putem spune că, în esenţă, omul îşi aduce cu sine din lumea spirituală aici jos, în lumea fizică, starea de sănătate şi de boală, o dată cu karma sa.

Şi dacă ţinem seama totodată de faptul că nu există numai o karmă care se împlineşte, ci şi o karmă în devenire, că anumite lucruri pot apărea pentru prima dată, atunci, desigur, nu vom raporta la vieţile anterioare tot ceea ce omul a trebuit să sufere, să spunem, în privinţa sănătăţii şi bolii în timpul existenţei fizice. Dar vom şti că, într-adevăr, ceea ce apare în predispoziţiile interne drept sănătate sau, mai ales, drept boală, este determinat în mod karmic, conform consideraţiilor pe care tocmai le-am făcut. Lumea devine inteligibilă abia atunci când ne putem îndrepta privirea dincolo de existenţa pământească. Înainte de aceasta, ea nu este inteligibilă. Lumea nu este inteligibilă pe baza vieţii pământeşti.

Dacă trecem acum de la aceste condiţii interioare ale karmei, determinate de organizare, la aspectele mai exterioare, dacă ne îndreptăm atenţia mai spre exterior, atunci putem, aş putea spune, la început numai pentru a schiţa tema, să pornim tot de la un domeniu de fapte care îl ating pe om îndeaproape. Să luăm, de exemplu, ceea ce în domeniul sufletesc se poate afla într-o legătură foarte strânsă cu starea sufletească generală de sănătate sau de boală, din punctul de vedere al relaţiei cu semenii.

Voi prezenta cazul următor: cineva leagă o prietenie de tinereţe. Se naşte o prietenie de tinereţe foarte strânsă. Cei doi prieteni sunt foarte ataşaţi unul de altul. Apoi viaţa îi separă, astfel că poate amândoi, poate mai ales unul dintre ei, îşi amintesc de vremea prieteniei lor cu o anumită melancolie. Dar această prietenie nu se restabileşte şi, oricât de des se mai întâlnesc în viaţă, prietenia nu se restabileşte. Dacă vă gândiţi câte lucruri pot depinde, eventual, în destinul unui om, de o asemenea prietenie de tinereţe care a fost curmată, dumneavoastră vă veţi spune că destinul unui om poate fi profund influenţat de o asemenea prietenie de tinereţe care a fost curmată.

Ar trebui să tratăm astfel de lucruri cât mai puţin teoretic. A vorbi din punct de vedere teoretic nu are, propriu-zis, nici o valoare deosebită. Despre aceste lucruri ar trebui să vorbim ori numai pe baza unei contemplări nemijlocite, ori întemeindu-ne pe ceea ce am auzit sau am citit din gura celui care a ajuns la această contemplare nemijlocită, şi ne pare plauzibil, inteligibil. Consideraţiile teoretice nu au nici o valoare. Iată de ce eu vreau să vă spun că, dacă ne străduim să percepem pe baza contemplării spirituale ce se ascunde în dosul unei prietenii de tinereţe curmate, descoperim următoarele.

Întorcându-ne la o viaţă pământească anterioară, descoperim, de regulă, că cei doi oameni care au legat într-o anumită viaţă această prietenie de tinereţe ce a fost curmată, au fost legaţi printr-o prietenie târzie în viaţa precedentă.

Să presupunem, aşadar, doi tineri sau două tinere care au legat prietenie înaintea vârstei de douăzeci de ani, apoi legătura s-a rupt. Dacă, prin cunoaştere spirituală, ne întoarcem înapoi până la o viaţă anterioară, aflăm că între ei sau între ele se stabilise o prietenie, dar că această prietenie începuse aproximativ din al douăzecilea an, şi s-a prelungit în cursul ulterior al vieţii. Acesta este un caz foarte interesant, pe care îl găsim adesea când studiem aceste lucruri în lumina ştiinţei spirituale.

Atunci când examinăm aceste cazuri mai îndeaproape, reiese că imboldul de a cunoaşte persoana cu care legase prietenie la o vârstă avansată, dar şi aşa cum poate fi ea în tinereţe, îl conduce pe omul respectiv să angajeze în viaţa următoare o prietenie de tinereţe cu acea persoană. Într-o viaţă precedentă, a cunoscut-o la o vârstă destul de înaintată; şi acum are în suflet dorinţa de a o cunoaşte în timpul tinereţii. Ceea ce nu se putea face în această primă viaţă, se realizează în următoarea.

Dar aceasta are o mare influenţă; acest imbold care se naşte la unul dintre cei doi oameni, sau la amândoi, trece pragul morţii, apoi se dezvoltă între moarte şi o nouă naştere în lumea spirituală. Atunci, în lumea spirituală, ochii sunt ca fixaţi asupra tinereţii. Sufletul are această nostalgie foarte deosebită de a-şi îndrepta privirea asupra tinereţii şi el nu cultivă imboldul de a-l cunoaşte din nou pe acest om şi la o vârstă mai târzie. Şi astfel se frânge prietenia din tinereţe, care fusese plănuită în viaţa trăită înainte de a coborî pe Pământ.

Acesta este un caz luat din viaţă. Ceea ce vă povestesc eu aici este ceva absolut real. Dar se iveşte acum întrebarea: Ei bine, cum era de fapt această prietenie de la o vârstă matură din viaţa precedentă, pentru ca ea să fi dat acum naştere imboldului de a regăsi aceeaşi fiinţă într-o nouă viaţă în tinereţe?

Pentru ca această nevoie de a regăsi tânără aceeaşi persoană să nu se prelungească prin nevoia de a-i rămâne legată în continuare la o vârstă mai înaintată, trebuie să intervină altceva în viaţă. În toate cazurile care îmi sunt cunoscute, a fost întotdeauna aşa: Dacă aceste persoane ar fi rămas legate în continuare la o vârstă mai înaintată, dacă prietenia lor din tinereţe nu s-ar fi curmat, ele ar fi sfârşit prin a se plictisi una de alta, căci prietenia lor dintr-o viaţă trecută, când era o prietenie de maturitate, fusese o formă de prietenie foarte egoistă. Egoismul dintr-o prietenie în cursul unei vieţi pământeşti se plăteşte karmic prin pierderea acestei prietenii în alte vieţi. Atât de complicate sunt lucrurile. Putem discerne întotdeauna un fir conducător, dacă observăm acest lucru: În numeroase cazuri, în cursul unei vieţi, doi oameni trăiesc fiecare pentru sine până la vârsta de douăzeci de ani, apoi leagă prietenie (desenul I). Într-o viaţă pământească ulterioară, acestei imagini îi corespunde, de obicei, cealaltă (desenul II), prietenia de tinereţe, apoi vieţile se separă. Foarte adesea aşa stau lucrurile. În general, constatăm că vieţile pământeşti succesive se completează una pe alta, atunci când avem în vedere ceea ce aş numi configuraţia lor.

desen 9
plansa 9 Planşa 9
[măreşte imaginea]

Găsim în mod frecvent mai ales această situaţie: Dacă întâlnim un om care exercită o puternică influenţă asupra destinului – acest lucru nu este valabil, fireşte, decât în general, nu în toate cazurile –, dacă întâlnim un om la vârsta matură într-o încarnare, atunci l-am întâlnit, eventual, prin destin, la începutul şi la sfârşitul încarnării precedente. Imaginea este atunci următoarea: Într-o încarnare, trăim cu acest alt om la începutul şi la sfârşitul vieţii, iar într-o altă încarnare, nu la început şi la sfârşit, ci îl întâlnim exact la mijlocul vieţii.

desen 9 
Planşa 9

Sau se întâmplă că suntem legaţi prin destin de o persoană când noi suntem la vârsta copilăriei. Într-o viaţă precedentă, eram legaţi de această persoană tocmai înainte de a muri. Aceste fenomene de reflectare se întâlnesc foarte frecvent în înlănţuirile de destin.