Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235


CONFERINŢA A ŞASEA

Dornach, 2 martie 1924 [ Nota 13 ]

Pentru a continua consideraţiile asupra karmei este necesar să aruncăm mai întâi o privire asupra modului în care intervine karma în evoluţia umană, să vedem cum destinul, în urzeala căruia se întreţes faptele umane libere, este plăsmuit, propriu-zis, reflectându-se în fizic, din lumea spirituală.

Astfel, vă voi vorbi astăzi despre câteva lucruri cu privire la om, aşa cum trăieşte el pe Pământ. Desigur, noi l-am studiat în aceste conferinţe pe omul pământesc, în ceea ce priveşte alcătuirea sa. Am distins, în alcătuirea lui, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi organizarea Eului. Dar, îndreptându-ne privirea asupra omului aşa cum ni se prezintă el pur şi simplu în lumea fizică, putem vedea această alcătuire şi din alt unghi de vedere.

Vom aborda astăzi alcătuirea omului fără a ţine seama de ceea ce am spus deja în această privinţă şi vom încerca apoi să stabilim o legătură între ceea ce spunem astăzi şi ceea ce cunoaştem deja.

Când îl observăm pe om, aşa cum ne apare el pe Pământ, ţinând seama numai de forma sa fizică, atunci această formă fizică are trei părţi foarte clar distincte una de alta. În mod obişnuit, nu se face această împărţire, pentru că ştiinţa oficială din zilele noastre îndreaptă asupra lucrurilor şi asupra faptelor doar o privire superficială, ea nu are nici un fel de simţ pentru a ţine seama de ceea ce ni se revelează când examinăm lucrurile şi faptele cu o privire pe care o luminează o lumină interioară.

Noi, ca oameni, avem, în primul rând, un cap. Acest cap, deja prin aspectul său exterior, ni se poate înfăţişa ca fiind absolut diferit de restul formei umane. Este suficient să urmărim naşterea omului, pentru a vedea această deosebire. Vedem atunci că primul lucru care se formează ca germene în corpul mamei este, propriu-zis, numai capul, organizarea capului.

Organizarea umană în ansamblul ei se plăsmuieşte începând de la cap, şi tot restul, tot ce apare ulterior ca forme, este, în realitate, un organ-anexă, ataşat germenului uman. La început omul este, ca formă fizică, de fapt, capul; restul este organ-anexă. Iar ceea ce vor prelua aceste organe mai târziu: nutriţia, respiraţia ş.a.m.d., în prima perioadă embrionară a omului nu este asigurat din interiorul germenului uman, sub formă de proces de respiraţie sau de circulaţie ş.a.m.d., ci din exterior, pornind din corpul mamei, cu ajutorul unor organe care mai târziu dispar, care nu mai sunt prezente la om mai târziu.

La început fiinţa umană este în întregime cap. Restul nu este decât organ-anexă. Nu est exagerat să spunem: Omul este la început cap, restul este, în fond, organ-anexă. Iar mai târziu, ceea ce este la început organ-anexă se dezvoltă, dobândeşte importanţă pentru om şi, în viaţa de mai târziu, capul poate fi distins mai clar de restul organismului.

Dar cu aceasta nu am oferit despre om decât o caracteristică superficială. În realitate, omul, tocmai ca formă fizică, este o fiinţă tripartită. Iar tot ceea ce este de fapt prima sa formă, capul, rămâne o parte mai mult sau mai puţin individuală, pe durata întregii vieţi pământeşti. Acest lucru nu este observat, dar aşa stau lucrurile.

Dumneavoastră veţi spune: Dar nu ar trebui să împărţim în acest fel omul, decapitându-l oarecum, tăindu-i capul. – Că antroposofia ar face acest lucru, asta nu este decât opinia unui profesor care reproşa într-o zi antroposofiei că ea împarte omul în cap, piept şi membre. Dar aşa ceva nu este adevărat, nu este aşa; ceea ce este în mod exterior formaţiune a capului nu reprezintă decât expresia esenţială a formaţiunii capului. Omul rămâne pe parcursul vieţii sale în întregime cap. Organele de simţ cele mai importante: ochii, urechile, organul mirosului, organul gustului, se află, desigur în cap; dar simţul căldurii, de exemplu, cel al presiunii, al pipăitului, sunt repartizate pe suprafaţa întregului om. Lucrurile sunt de-aşa natură încât nu trebuie să distingem trei părţi componente ale fiinţei din punct de vedere spaţial, ci numai în sensul că formaţiunea capului apare, în principal, în forma exterioară a capului, dar, în realitate, această formaţiune pătrunde întregul om. Şi la fel este şi cu celelalte părţi componente ale omului. Capul este prezent, pe toată durata vieţii pământeşti, chiar şi în degetul mare de la picior, în măsura în care acest deget mare are o sensibilitate tactilă sau este sensibil la căldură.

Vedeţi dumneavoastră, prin cele prezentate, noi am caracterizat una dintre părţile componente ale entităţii umane, acea entitate umană care stă în faţa noastră drept entitate perceptibilă simţurilor. În scrierile mele, am mai numit această parte componentă şi organizare neuro-senzorială, pentru a o caracteriza dintr-un punct de vedere mai interior. Organizarea neuro-senzorială este una dintre părţile componente ale entităţii umane.

A doua parte componentă a acestei entităţi umane este tot ceea ce se manifestă printr-o activitate ritmică. Dumneavoastră nu veţi putea spune despre organizarea neuro-senzorială că ea se manifestă printr-o activitate ritmică, altfel, în percepţia vizuală, de exemplu, ar trebui să percepeţi la un moment dat un lucru, apoi altul, apoi un al treilea, apoi un al patrulea, şi după aceea să reveniţi la primul, şi aşa mai departe. Ar trebui ca percepţia vizuală să se desfăşoare conform unui ritm intern. Dar nu aşa stau lucrurile. În schimb: dacă observaţi elementul esenţial al organizării trunchiului, atunci găsiţi aici ritmul respirator, ritmul circulator, ritmul digestiei ş.a.m.d. Aici, totul este ritm.

Ritmul, cu organele ritmice, este a doua parte componentă care se formează în entitatea umană, care se extinde, la rândul său, în întreaga fiinţă, dar îşi are manifestarea exterioară principală localizată în organele trunchiului. Omul întreg, este, iarăşi, inimă, este, iarăşi, plămâni; dar plămânii şi inima sunt localizate, ca să spunem aşa, în organele cărora li se dau în mod obişnuit aceste nume. Desigur, omul întreg respiră. Dumneavoastră respiraţi prin fiecare punct al organismului. Se vorbeşte de o respiraţie a pielii. Numai că respiraţia este concentrată, în principal, în activitatea plămânilor.

A treia parte componentă este organizarea-membre a omului. Membrele se termină în regiunea trunchiului. În stadiul embrionar, ele apar sub formă de organe-anexe. Ele se formează mai târziu. Dar ele sunt acele organe care au cele mai strânse legături cu sistemul metabolic. Prin faptul că ele se pun în mişcare, prin faptul că ele sunt, în principal, organele care îndeplinesc, la om, munca, sistemul metabolic este cel mai bine stimulat prin activitatea lor. Am caracterizat astfel cele trei părţi componente care ne apar când privim forma umană.

Dar aceste trei părţi componente sunt intim legate de viaţa sufletească a omului. Viaţa sufletească a omului se împarte în gândire, simţire şi voinţă. Gândirea îşi găseşte organizarea sa fizică mai ales în cap. Dar ea îşi găseşte organizarea fizică şi în întreaga fiinţă umană, deoarece capul, în sensul pe care vi l-am indicat, este prezent în omul întreg.

Simţirea este legată de organizarea ritmică. Este o prejudecată, şi chiar o superstiţie a ştiinţei noastre moderne, să se creadă că sistemul nervos are de-a face cu simţirea în mod direct. Acesta nu are de-a face în mod direct cu simţirea. Organele simţirii sunt organul ritmului respirator şi organul ritmului circulator, iar nervii nu fac decât să slujească de intermediar, pentru ca noi să ne putem reprezenta că avem sentimente. Simţirea îşi are organizarea ei corespunzătoare în organismul ritmic, dar noi nu am şti nimic despre sentimentele noastre dacă nervii nu ne-ar furniza reprezentări despre aceste sentimente ale noastre. Şi, din cauză că nervii ne furnizează reprezentări despre sentimentele noastre, intelectualismul actual îşi formează această superstiţie, că nervii ar fi şi organele simţirii. Însă nu aşa stau lucrurile.

Dar, dacă observăm în mod conştient sentimentele, cum urcă ele în organismul nostru ritmic, şi dacă le comparăm cu gândurile noastre, care sunt legate de organizarea capului, de sistemul nostru neuro-senzorial, atunci percepem între gândurile noastre şi sentimentele noastre exact aceeaşi deosebire – numai să fim în stare să observăm – ca aceea dintre gândirea noastră cotidiană, pe care o avem în viaţa de veghe, şi vis. Sentimentele nu au în conştienţă o intensitate mai mare decât visul. Ele au doar o altă formă. Ele apar doar într-un alt mod. Când visaţi în imagini, conştienţa dumneavoastră trăieşte tocmai în imagini. Dar aceste imagini semnifică sub această formă a lor exact ceea ce semnifică, sub o altă formă, sentimentele. Astfel încât putem spune: conştienţa cea mai clară, cea mai luminoasă, o avem în reprezentările noastre, în gândurile noastre. În ceea ce priveşte sentimentele, noi avem un fel de conştienţă de vis. Noi credem numai că avem o conştienţă clară a sentimentelor noastre. Dar noi nu avem despre sentimentele noastre o conştienţă mai clară decât despre visele noastre. Când, în momentul trezirii, ne amintim de visele noastre şi ne formăm despre ele nişte reprezentări conştiente, prin aceasta noi nu am prins visul din zbor. Visul este mult mai bogat decât reprezentarea pe care ne-o formăm în legătură cu el. Şi, tot astfel, lumea sentimentelor este în sine infinit mai bogată decât ceea ce putem actualiza, decât ceea ce putem evoca în noi drept reprezentări ale acestor sentimente.

Cât despre voinţă, ea este în întregime scufundată în somn. Această voinţă este legată de sistemul metabolismului şi al membrelor, de organismul mişcării. În legătură cu această voinţă, noi nu cunoaştem decât gândurile. Eu îmi formez reprezentarea: Vreau să iau în mână acest ceas. Străduiţi-vă odată să vă mărturisiţi în mod sincer că vă formaţi reprezentarea „eu vreau să iau în mână acest ceas”, şi după aceea luaţi ceasul în mână: Ceea ce se întâmplă de când reprezentarea dumneavoastră coboară în muşchi şi până când, în cele din urmă, duce, iarăşi, la formarea unei reprezentări: apucarea ceasului, care continuă prima reprezentare –, ceea ce se întâmplă între reprezentarea intenţiei şi cea a realizării, ceea ce se întâmplă în organismul dumneavoastră, aceasta rămâne atât de inconştient cum este numai viaţa din somnul cel mai profund, din somnul inconştient, fără vise.

Despre sentimentele noastre, noi cel puţin visăm. Despre impulsurile noastre de voinţă, noi nu ştim nimic mai mult decât despre somnul nostru. Dumneavoastră puteţi spune: De la somn, eu nu primesc absolut nimic. – Dar acum eu nu vorbesc din punct de vedere fizic. Este, fireşte, un nonsens deja din capul locului ca cineva să spună: eu nu primesc nimic de la somn; căci, sufleteşte, dumneavoastră primiţi mult. Dacă nu aţi dormi niciodată, nu aţi putea ajunge la conştienţa Eului.

Ar trebui doar să vă actualizaţi următoarele: Dacă vă reamintiţi trăirile pe care le-aţi avut, atunci dumneavoastră vă întoarceţi în trecut, pornind de la momentul prezent. Şi dumneavoastră credeţi că se întâmplă aşa: Dumneavoastră vă întoarceţi în trecut. – Dar nu este aşa. Dumneavoastră nu vă întoarceţi decât până la momentul când v-aţi fi trezit ultima dată (vezi desenul). Apoi, dumneavoastră aţi dormit – şi ceea ce a avut loc în acest interval, aceasta s-a şters –, şi după aceea amintirea se reia, într-adevăr, de la ultima adormire până înainte de ultima trezire. Şi vă întoarceţi înapoi, tot aşa, în continuare. Iar când vă îndreptaţi privirea în urmă, trebuie să intercalaţi întotdeauna momentele de inconştienţă.

desen 10 Planşa 10 sus

Când privim în urmă, trebuie să intercalăm intervalele de inconştienţă, care reprezintă o treime din viaţa noastră. Noi nu ţinem seama de acest lucru. Dar este ca şi cum aţi avea o suprafaţă albă şi la mijloc o gaură neagră. Vedeţi bine gaura neagră, deşi acolo nu există nici o forţă. Astfel, dumneavoastră vă rememoraţi trecutul, vedeţi negrul, nopţile în timpul cărora aţi dormit, dar aceste momente nu conţin nici o reminiscenţă de viaţă. Conştienţa dumneavoastră se loveşte întotdeauna de ele. Aceasta este ceea ce face ca dumneavoastră să spuneţi „Eu” vorbind despre dumneavoastră înşivă (planşa 10 stanga jos).

Dacă, în realitate, ar fi mereu continuitate şi nu v-aţi lovi de nimic, atunci nu aţi ajunge la conştienţa Eului. Aşadar deja putem spune că datorăm ceva somnului. Şi, la fel cum datorăm ceva somnului în viaţa pământească obişnuită, îi datorăm ceva şi somnului care stăpâneşte în domeniul voinţei noastre.

Ceea ce se întâmplă propriu-zis în actul de voinţă este trăit de noi în stare de somn. Dar, la rândul său, tocmai de aceasta ţine adevăratul Eu. Aşa cum ajungem la conştienţa Eului datorită negrului (vezi planşa), tot aşa Eul se află în ceea ce doarme în noi în timpul actului de voinţă, dar Eul care trece prin vieţile pământeşti succesive.

Ei bine, vedeţi, dumneavoastră, aici domneşte karma. Karma domneşte în voinţă. În voinţă domnesc toate impulsurile care îşi au originea în viaţa pământească precedentă. Numai că la omul treaz ele sunt scufundate în somn.

Aşadar dacă ni-l reprezentăm pe om aşa cum ne apare el în viaţa pământească, constatăm că el este alcătuit din trei părţi: organizarea capului, organizarea ritmică şi organizarea mişcării. Această împărţire este schematică; fiecare din aceste părţi componente se extinde asupra întregului om. De organizarea capului este legată reprezentarea, de organizarea ritmică este legată simţirea, de organizarea mişcării este legată voinţa. Starea în care avem reprezentări este starea de veghe. Starea în care se manifestă sentimentele este o stare de vis. Starea în care se manifestă voinţa, impulsurile de voinţă, este o stare de somn, chiar şi în timpul stării de veghe.

Acum trebuie să distingem două lucruri cu privire la cap sau, mai precis, cu privire la reprezentare. Trebuie să facem încă o distincţie, mai subtilă, aş zice, în ceea ce priveşte capul. Această diferenţiere subtilă ne conduce la a distinge între reprezentarea instantanee, pe care o produce în noi lumea din jur, şi ceea ce avem drept amintire.

Dumneavoastră mergeţi prin lume. Vă formaţi în permanenţă reprezentări, în funcţie de impresiile pe care le primiţi de la lume. Dar vă rămâne posibilitatea să scoateţi mai târziu aceste impresii din memorie. Din punct de vedere interior, reprezentările actuale pe care vi le faceţi în contact cu lumea nu diferă de reprezentările care apar atunci când vă reamintiţi. Prima dată, reprezentările vin din exterior; a doua oară, ele vin din interior. Dar este o concepţie cu totul naivă aceea care ne face să credem că memoria funcţionează în felul următor: Eu mă aflu în prezenţa unui obiect sau a unui eveniment, îmi formez despre el o reprezentare, care coboară în mine pe o cale oarecare, într-un fel de scrin, iar când îmi reamintesc, eu voi lua iarăşi de acolo această reprezentare. Există filosofii întregi care descriu cum reprezentările care coboară sub pragul conştienţei sunt după aceea regăsite, atunci când ne amintim. Acestea sunt modalităţi naive de a vedea lucrurile.

Bineînţeles, nu există un asemenea scrin de unde să luăm reprezentările atunci când ni le amintim. Tot aşa cum nu există în noi un loc unde ele ar merge să se plimbe, pentru a urca după aceea în capul nostru când ne amintim. Nu există nimic din toate acestea. De altfel aceasta nu este, în sine, o explicaţie. Realitatea este, mai curând, următoarea.

Gândiţi-vă puţin, atunci când vreţi să vă exersaţi memoria, lucraţi adesea nu numai cu ajutorul reprezentărilor, ci chemând în ajutor cu totul altceva. Eu am observat adesea oameni memorizând ceva. Ei îşi reprezintă cât mai puţine lucruri, dar ei execută fără încetare mişcări vehemente, însoţindu-şi cuvintele cu mişcări de braţe: „und es wallet und woget und brauset und zischt”. Multe persoane memorizează în acest fel şi, făcând aceasta, ele gândesc cât mai puţin posibil. Şi ele mai fac aici ceva pentru a-şi stimula memoria, la „und es wallet und woget und brauset und ziecht” [ Nota 14 ] ele se ajută lovindu-şi fruntea cu pumnul. Se întâmplă şi aşa ceva. Reprezentările pe care ni le facem despre lume se volatilizează ca nişte vise. Dimpotrivă, ceea ce scoatem din memorie, acestea nu sunt reprezentări care ar fi coborât în ea, ci altceva. Pentru a vă ajuta să vă formaţi o idee despre acest lucru, ar trebui să fac aşa (vezi desenul). Aceasta nu este, desigur, decât o reprezentare simbolică. Reprezentaţi-vă un om care priveşte ceva. El vede ceva. Eu nu voi descrie procesul într-un mod mai exact, aş putea s-o fac, dar, pentru moment, acest lucru nu e necesar. Aşadar omul vede ceva. Ceea ce vede trece prin ochiul său şi ajunge prin nervul optic în organele unde duce acest nerv optic.

Noi avem în creier două părţi net diferite: creierul mai exterior, materia cenuşie, şi, sub aceasta, materia albă. Materia albă se prelungeşte în organele de simţ; materia cenuşie este mult mai puţin elaborată decât materia albă. Albă şi cenuşie, ele sunt, de altfel, doar în mod aproximativ. Deja privind lucrurile în mare, din punct de vedere anatomic, situaţia este acesta: obiectele fac asupra noastră o impresie, care trece prin ochi şi mai departe, provocând anumite procese în materia albă a creierului.

Dimpotrivă, reprezentările noastre au ca organ materia cenuşie (vezi desenul), care are o cu totul altă structură celulară. Reprezentările licăresc aici, apoi dispar ca visele. Licăresc, pentru că dedesubt se desfăşoară impresiile.

desen 10 plansa 10 Planşa 10
[măreşte imaginea]

Dacă, pentru a vă aminti, aţi fi obligat să mergeţi să căutaţi reprezentările în profunzimile unde ele ar fi alunecat, nu v-aţi aminti absolut nimic, nu aţi avea, în general, nici o memorie. Iată ce se întâmplă: În acest moment, să zicem, eu văd ceva. Impresia pe care mi-o face acest ceva pătrunde în mine prin intermediul materiei albe a creierului meu. Materia cenuşie acţionează, la rândul ei, visând impresiile, formându-şi despre ele imagini. Aceste imagini se şterg. Ceea ce rămâne din ele, noi nu ne reprezentăm deloc în acest moment, dar aceasta coboară în profunzimile organizării noastre. Iar atunci când ne amintim, noi privim în aceste adâncuri: acolo impresia persistă.

Aşadar atunci când aţi văzut ceva albastru, impresia acestui albastru coboară în dumneavoastră (vezi desenul, jos); aici (sus), dumneavoastră vă formaţi reprezentarea acestui albastru. Ea se şterge. După trei zile, percepeţi în creierul dumneavoastră impresia care a dăinuit. Şi, privind în interiorul dumneavoastră, vă reprezentaţi acum albastrul. Prima dată când l-aţi văzut, aţi fost stimulat din exterior, de obiectul albastru. A doua oară, atunci când vi-l amintiţi, sunteţi stimulat din interior, deoarece albastrul s-a oglindit în dumneavoastră Procesul este, în ambele cazuri, acelaşi. Este vorba întotdeauna de o percepţie, amintirea este tot o percepţie. Astfel că, propriu-zis, conştienţa noastră diurnă se află în reprezentare; dar sub nivelul reprezentării se desfăşoară anumite procese, care nu vor pătrunde în noi decât tot prin intermediul reprezentării, şi anume, prin reprezentarea-amintire. Sub această reprezentare se află percepţia, percepţia propriu-zisă, şi abia dedesubtul ei se află sentimentul. Astfel încât, în ceea ce priveşte organizarea capului, organizarea gândirii, noi putem face o diferenţiere mai subtilă între reprezentare şi percepţie. Atunci, avem ceea ce am perceput, de care ne putem apoi aminti. Dar acest lucru rămâne de fapt absolut inconştient. Se ridică la suprafaţa conştienţei numai prin amintire. Dar omul nu mai simte absolut deloc ce se petrece în realitate în el. Atunci când percepe, el trăieşte reprezentarea. Efectul percepţiei pătrunde în el. Pe baza acestui efect, el poate trezi amintirea. Dar aici începe deja inconştientul.

Vedeţi dumneavoastră: În conştienţa de veghe, suntem într-adevăr noi înşine, ca oameni, numai atunci când ne formăm reprezentări. (Vezi planşa 11) Acolo unde nu putem ajunge cu conştienţa noastră – noi nu ajungem nici chiar până la cauzele amintirii –, acolo nu ne mai aparţinem ca oameni, acolo suntem integraţi lumii. Este exact ca în viaţa fizică: Inspiraţi aer, pe care îl aveţi acum în dumneavoastră, acest aer se afla, cu puţin timp mai înainte în exterior, era aer al lumii; acum, acesta este aerul dumneavoastră După puţin timp îl redaţi iarăşi lumii: sunteţi una cu lumea. Aerul este când afară, când în interiorul dumneavoastră Nu aţi fi deloc oameni dacă nu aţi fi uniţi cu lumea în aşa fel încât să nu aveţi numai ceea ce se află în interiorul pielii dumneavoastră, ci şi ceea ce vă uneşte cu întreaga atmosferă. Exact aşa cum sunteţi uniţi cu lumea în privinţa celor fizice, tot astfel, şi în privinţa celor spirituale – în momentul în care coborâţi în regiunea cea mai apropiată de subconştient, în acea regiune de unde se ridică amintirile –, sunteţi uniţi cu ceea ce se numeşte Ierarhia a treia: Îngeri, Arhangheli, Arhai. Aşa cum prin respiraţie sunteţi legaţi de aer, tot aşa, prin organizarea capului dumneavoastră, şi anume prin organizarea care se află dedesubt, doar aceea care este acoperită de lobii cervicali exteriori – aceştia aparţin numai şi numai Pământului – prin aceasta, care se află aici, dedesubt, sunteţi uniţi cu Ierarhia a treia, cu Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii.

Să coborâm acum spre regiunea care este, din punct de vedere sufletesc, cea a simţirii, iar din punct de vedere corporal, cea a organizării ritmice, şi de unde nu urcă decât visele sentimentului; acolo nu ne mai aparţinem deloc, ca oameni. Aici depindem de Ierarhia a doua, de entităţile spirituale care nu se încarnează în nici un corp pământesc, ci rămân în lumea spirituală, şi care îşi trimit neîncetat curenţii, impulsurile, ceea ce emană de la ele drept forţe, în organizarea ritmică a omului. Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, acestea sunt entităţile pe care noi le purtăm în pieptul nostru.

Aşa cum, în realitate, noi ne purtăm omul-Eu numai în lobii exteriori ai creierului, aşa îi purtăm pe Îngeri, Arhangheli, Arhai ş.a.m.d., imediat dedesubt, tot în organizarea capului. Acesta este teatrul acţiunii lor pe Pământ. Aici se află punctele de inserare a activităţii lor.

În pieptul nostru, noi purtăm Ierarhia a doua: Exusiai ş.a.m.d. Punctele de inserare a activităţii lor se află în pieptul nostru. Dacă trecem la sfera motricităţii noastre, la organismul nostru locomotor, aici sunt active entităţile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri.

În membrele noastre circulă substanţele transformate ale alimentelor pe care le mâncăm; ele trec acolo printr-un proces viu de ardere. Căci atunci când facem un pas, în noi ia naştere un proces viu de ardere. Ceea ce există în exterior există şi în noi. Noi suntem uniţi cu aceasta. Cu cele mai de jos suntem uniţi prin sistemul metabolic-locomotor, ca oameni fizici. Prin sistemul metabolic-locomotor suntem în legătură cu Ierarhiile cele mai înalte. Prin prima Ierarhie, Serafimii, Heruvimii, Tronurile, noi suntem uniţi cu tot ceea ce ne spiritualizează.

Acum se pune întrebarea foarte importantă – ea pare banală, când o formulez în cuvinte pământeşti, dar trebuie totuşi s-o formulez –, întrebarea: Cu ce se ocupă aceste entităţi ale celor trei Ierarhii, atunci când ele se află printre noi?

desen 11 plansa 11 Planşa 11

[măreşte imaginea]

Ierarhia a treia: Îngerii, Arhanghelii ş.a.m.d., se ocupă de ceea ce îşi are organizarea sa fizică în capul omului, ea se ocupă de gândirea noastră. Dacă ea nu ar face acest lucru, dacă ea nu s-ar ocupa de ceea ce se întâmplă în capul nostru, noi nu am avea nici o amintire în viaţa noastră pământească obişnuită. Entităţile acestei Ierarhii menţin în noi impulsurile pe care le primim o dată cu percepţiile; ele se află la baza activităţii care se manifestă în amintirea noastră, în memorie. Ele ne conduc pe parcursul vieţii pământeşti în primul domeniu pe care îl avem ca inconştient, în domeniul subconştientului.

Să trecem la entităţile Ierarhiei a doua: Exusiaii ş.a.m.d. Noi le întâlnim după ce am trecut prin poarta morţii, în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Acolo întâlnim sufletele defuncţilor care au trăit cu noi pe Pământ, dar întâlnim înainte de toate entităţile spirituale ale Ierarhiei a doua; desigur, şi pe cele ale Ierarhiei a treia, dar a doua este mai importantă. În intervalul dintre moarte şi o nouă naştere elaborăm împreună cu ele tot ceea ce am simţit în timpul vieţii pe Pământ, tot ceea ce am introdus, prin aceasta, în organizarea noastră. Noi ne elaborăm, în unire cu entităţile Ierarhiei a doua, următoarea viaţă pământească.

Când suntem aici, pe Pământ, avem sentimentul că entităţile spirituale ale lumii divine se află deasupra noastră. Pe de altă parte, în sfera dintre moarte şi o nouă naştere, avem reprezentarea inversă. Îngerii, Arhanghelii ş.a.m.d., care ne conduc prin existenţa pământească, aşa cum am arătat, trăiesc într-un fel la acelaşi nivel cu noi, după moarte; entităţile Ierarhiei a doua se află imediat dedesubt. Noi lucrăm, împreună cu ele, la formarea, la plăsmuirea karmei noastre interne. Şi eu v-am vorbit ieri despre acea karmă a sănătăţii şi bolii, pe aceasta o prelucrăm noi împreună cu aceste entităţi, împreună cu entităţile Ierarhiei a doua.

Iar dacă ne îndreptăm privirea şi mai profund asupra timpului dintre moarte şi o nouă naştere, dacă privim, oarecum, prin entităţile Ierarhiei a doua, atunci descoperim dedesubt entităţile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri. Atâta timp cât trăim pe Pământ, noi îi căutăm pe zeii superiori sus, deasupra noastră. Divinul suprem care ne poate fi mai întâi accesibil, noi îl căutăm, ca oameni care ne aflăm între moarte şi o nouă naştere, în adâncurile cele mai de jos. Şi în timp ce ne elaborăm, împreună cu entităţile Ierarhiei a doua, karma internă, care apare apoi oglindită în stările de sănătate şi boală ale următoarei vieţi pământeşti, în timp ce suntem absorbiţi de această muncă, aşadar, în timp ce, împreună cu alţi oameni, ne pregătim corpurile care se vor naşte în următoarea viaţă pământească, entităţile primei Ierarhii acţionează aici jos într-un mod deosebit. Acest lucru se vede. Ele sunt supuse, în ceea ce priveşte o parte, o mică parte a activităţii lor, unei anumite necesităţi. Ele trebuie să reproducă – deoarece ele sunt puterile creatoare a ceea ce este pământesc –, trebuie să reproducă ceea ce a elaborat omul în viaţa sa pământească, dar s-o reproducă într-un mod absolut determinat.

Gândiţi-vă la următoarele: În timpul vieţii sale pe Pământ, omul efectuează anumite fapte prin voinţa sa – acest lucru ţine de prima Ierarhie. Aceste fapte sunt bune sau rele, înţelepte sau prosteşti. Entităţile primei Ierarhii, Serafimi, Heruvimi, Tronuri, trebuie să-şi formeze în propria lor sferă copiile acestor fapte.

Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, noi trăim împreună. Orice facem noi împreună, fie că este bun sau rău, pentru tot ceea ce este bun, pentru tot ceea ce este rău, entităţile primei Ierarhii trebuie să modeleze copiile. Totul stă în faţa judecăţii primei Ierarhii, dar totul este, de asemenea, modelat. Şi, în timp ce lucrăm la propria noastră karmă internă împreună cu Ierarhia a doua şi cu sufletele defuncţilor, noi privim, între moarte şi o nouă naştere, ceea ce au vieţuit Serafimii, Heruvimii şi Tronurile în contact cu acţiunile noastre pământeşti.

Da, dragii mei prieteni, aici jos, pe Pământ, cerul albastru se bolteşte deasupra noastră, cu formaţiunile sale de nori, cu lumina sa, iar noaptea, cu stelele. Între moarte şi o nouă naştere se bolteşte sub noi acţiunea Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Şi noi, privind în sânul acestor Serafimi, Heruvimi, Tronuri, vedem cum ne îndreptăm privirea spre nori, spre cerul albastru, spre cerul înstelat. Vedem sub noi cerul, creat prin activitatea Heruvimilor, Serafimilor şi Tronurilor. Dar care este această activitate? Când suntem între moarte şi o nouă naştere vedem în sânul Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor acea activitate care apare ca o justă compensare a propriilor noastre fapte pământeşti şi a celor trăite în legătură cu alţi oameni. Zeii trebuie să exercite această activitate compensatoare, iar noi o contemplăm drept cer al nostru, care se află acum sub noi. În faptele zeilor, noi contemplăm consecinţele faptelor noastre pământeşti, vedem dacă ele au fost bune sau rele, înţelepte sau prosteşti. Între moarte şi o nouă naştere, ne orientăm după copiile faptelor noastre, contemplându-le, tot aşa cum aici, pe durata vieţii pământeşti, ne orientăm după cerul care se bolteşte deasupra noastră. Noi integrăm organismului nostru karma noastră internă. O aducem pe Pământ sub forma facultăţilor, a talentelor noastre, sub forma geniului nostru, a prostiei noastre. Ceea ce formează zeii aici sub noi, ceea ce trebuie să trăiască ei drept consecinţă a vieţii noastre pământeşti, aceasta ne apare în viaţa următoare în faptele destinului care ne ating din exterior. Astfel, putem spune: Ceea ce trăim, propriu-zis, când dormim, aceasta ne poartă, în cadrul vieţii pământeşti, spre destinul nostru. Dar în acesta urzeşte ceea ce au fost obligaţi să trăiască zeii primei Ierarhii drept consecinţe ale faptelor noastre, în perioada pe care noi am petrecut-o între moarte şi o nouă naştere.

Avem mereu nevoie să exprimăm aceste lucruri în imagini. Noi ne aflăm undeva în lumea fizică. Cerul este acoperit de nori. Vedem cerul acoperit de nori. Ploaia începe în curând să curgă şiroaie. Ceea ce încă mai plana deasupra noastră vedem, imediat după aceea, pe câmpurile udate, în arborii udaţi, vedem apa curgând şiroaie. Dacă ne-am întoarce, cu privirea iniţiatului, pornind de la viaţa umană actuală, până la perioada pe care am trăit-o între moartea precedentă şi ultima naştere, atunci noi vedem acolo, în primul rând, formarea faptelor divine, consecinţa faptelor pe care noi le-am săvârşit în viaţa pământească precedentă; vedem toate acestea curgând în mod spiritual şi devenind destinul nostru.

Când întâlnesc o fiinţă care are pentru mine o importanţă în viaţă, care este un element determinant al destinului meu, ceea ce se întâmplă datorită acestei întâlniri cu celălalt om, acest lucru a fost trăit de zei mai înainte, drept consecinţă a ceea ce eu şi această fiinţă am făcut împreună într-o viaţă pământească anterioară. Dacă în timpul acestei existenţe pământeşti eu sunt trimis într-o regiune care este importantă pentru mine, dacă exercit o profesiune care este importantă pentru mine, toate aceste elemente exterioare ale destinului sunt reflectarea a ceea ce au trăit zeii, zeii primei Ierarhii, drept rezultat al vieţii mele pământeşti anterioare, elaborat în timpul când eu mă găseam între moarte şi o nouă naştere.

Da, vedeţi dumneavoastră, când oamenii gândesc în mod abstract, ei spun: Au existat vieţi trecute, faptele săvârşite în aceste vieţi trecute au urmări; cauzele sunt situate în trecut, noi avem acum efectele. Nu ne putem reprezenta mare lucru cu asta; nu avem nimic altceva decât cuvinte, atunci când spunem aceste lucruri. Dar în dosul acestei legi a karmei pe care am descris-o se află fapte divine, experienţe trăite de zei. Iar în dosul acestora, tot restul.

Când noi, oamenii, ne abordăm destinul numai pe bază de sentiment, atunci ne ridicăm privirea, în funcţie de confesiunea religioasă, spre zei sau spre o providenţă, şi simţim cum cursul vieţii noastre pământeşti depinde de aceasta. Dar zeii, tocmai aceia în care noi recunoaştem entităţile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi şi Tronuri, ei au, într-un fel, o religie inversată. Ei simt obligaţia lor faţă de oamenii de pe Pământ, ai căror creatori, desigur, sunt. Complicaţiile în care se angajează aceşti oameni, progresele pe care le fac, trebuie să fie compensate de zei. Iar destinul pe care zeii ni-l pregătesc pentru următoarea existenţă, mai întâi l-au trăit ei, înaintea noastră.

Aceste lucruri trebuie să fie redescoperite cu ajutorul antroposofiei. Ele erau dezvăluite oamenilor prin clarvederea instinctivă de odinioară, într-o conştienţă mai puţin dezvoltată. Vechea înţelepciune conţinea asemenea cunoştinţe. Apoi, din acestea nu a mai rămas decât un sentiment obscur. Şi acest sentiment obscur mai poate fi întâlnit în unele manifestări ale vieţii spirituale a omenirii. Amintiţi-vă strofa lui Angelus Silesius, pe care o găsiţi menţionată şi în scrierile mele, această strofă, care pentru o conştienţă religioasă limitată poate părea o insolenţă, este:

„Eu ştiu că fără mine Dumnezeu o clipă n-ar putea trăi,
El obligat ar fi să moară, dacă aş pieri.”

Angelus Silesius s-a convertit la catolicism şi a scris aceste rânduri fiind catolic. El mai ştia încă în mod clar că zeii depind de lume, aşa cum lumea depinde de zei, că această dependenţă este reciprocă şi că zeii trebuie să-şi orienteze viaţa lor în funcţie de viaţa oamenilor. Dar viaţa divină acţionează în mod creator, ea acţionează, la rândul ei, asupra destinului oamenilor. Dintr-un sentiment obscur, fără a şti precis despre ce este vorba, Angelus Silesius a spus [ Nota 15 ]:

„Eu ştiu că fără mine Dumnezeu o clipă n-ar putea trăi,
El obligat ar fi să moară, dacă aş pieri.”

Lumea şi divinul depind una de alta şi acţionează una asupra alteia.

Am văzut azi acest joc de influenţe reciproce prin exemplul destinului uman, al karmei. Trebuia să inserez aceste consideraţii în expunerile despre karmă.