Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235


DETERMINAREA KARMICĂ A UNOR DESTINE UMANE INDIVIDUALE


CONFERINŢA A ŞAPTEA

Dornach, 8 martie 1924

După ce am descris în ultima conferinţă mai mult formarea forţelor karmice, în consideraţiile de azi despre karmă aş vrea să pun într-un fel bazele unei înţelegeri a karmei prin prezentarea câtorva destine umane individuale, având în vedere ceea ce s-ar putea numi determinarea karmică a acestor destine umane individuale.

Asemenea destine, bineînţeles, nu pot servi decât ca exemple; dar putem, de asemenea, luând ca puncte de plecare câteva destine umane concrete, să deschidem nişte perspective asupra modului în care acţionează karma în general asupra oamenilor.

Aici este vorba, fireşte, de tot atâtea moduri de acţiune a karmei câţi oameni există pe Pământ. Configuraţia karmei este absolut individuală. Aşadar când intrăm în detalii nu putem vorbi decât de exemple.

Aş vrea să vă expun astăzi anumite cazuri pe care le-am studiat şi care mi-au devenit transparente în ceea ce priveşte evoluţia lor karmică. A vorbi în detaliu despre nişte relaţii karmice este, desigur, o întreprindere riscantă, deşi este vorba despre nişte relaţii karmice care nu ne afectează îndeaproape; de obicei, atunci când se vorbeşte despre karmă, se rămâne la generalităţi: Acest lucru sau celălalt a avut o cauză sau alta –, ori: O anumită lovitură de destin ne conduce în trecut spre ceva care arată că am meritat-o – şi altele asemenea. Dar lucrurile nu sunt atât de simple! Şi tocmai când este vorba despre karmă suntem prea mult înclinaţi să banalizăm lucrurile.

Ne vom angaja astăzi într-o întreprindere riscantă, aş putea spune, chiar dacă se referă la legături karmice îndepărtate de noi în timp, întreprindere care constă în a studia câteva cazuri individuale de karmă, în măsura în care îmi este posibil, prin cercetările care mi-au revenit ca misiune. Încă odată, nu este vorba aici decât de nişte exemple.

Aş vrea să vă vorbesc mai întâi despre un filosof celebru, specialist în probleme de estetică, despre Friedrich Theodor Vischer [ Nota 16 ]– pe care l-am amintit adesea în conferinţele mele. Azi aş vrea să scot în evidenţă anumite caracteristici ale drumului vieţii sale, pe care le voi folosi apoi ca bază pentru un studiu karmic.

Friedrich Theodor Vischer a crescut şi s-a format în epoca în care înflorea în Germania aşa-numita filosofie idealistă germană: hegelianismul. Şi Friedrich Theodor Vischer, care pe atunci era tânăr, şi-a făcut studiile în momentul în care toate capetele erau îndopate cu modul de a gândi al lui Hegel, iar el l-a adoptat. El era receptiv la acest elevat schimb hegelian de idei. Pentru el era clar faptul că gândirea este, în realitate – aşa cum afirmase, desigur, Hegel –, esenţa divină a lumii; prin urmare, când noi, ca oameni, gândim, atunci, în măsura în care trăim în gânduri, noi trăim în această substanţă divină.

Hegel era, într-adevăr, absolut convins că întreaga evoluţie a Pământului depinde de viaţa în gândire. Tot restul se adaugă la aceasta. Planurile Universului se constituie datorită faptului că gânditorii gândesc asupra Universului. – Desigur, există mult adevăr în aceasta. Dar, la Hegel, toate acestea aveau un caracter foarte abstract.

Însă Friedrich Theodor Vischer s-a familiarizat totuşi cu această filosofie a lui Hegel. În acelaşi timp, personalitatea sa, născută în sânul unui popor, purta foarte distinct în fiinţa sa amprenta specifică acestui popor. El avea toate trăsăturile unui şvab, întreaga tenacitate, ideea de a avea întotdeauna dreptate şi, de asemenea, întregul simţ al independenţei specific şvabilor! El mai avea şi limba foarte ascuţită a şvabilor. Şi, cu toate că era înzestrat cu acest caracter şvab, el avea calităţi personale nu mai puţin accentuate. În ceea ce priveşte înfăţişarea: nişte frumoşi ochi albaştri, o barbă puţin zbârlită, de un brun-roşcat, şi pe care o purta cu un anumit entuziasm estetic. Dacă vorbesc despre entuziasmul său estetic, este pentru că în scrierile sale el revine destul de des asupra mojiciei oamenilor care nu-şi lasă deloc barbă. El îi tratează drept „feţe de maimuţă fără barbă”. Nu era, aşadar, rezervat şi totul se potrivea de minune cu limbuţia şvabilor.

Era de talie mijlocie, nu era gras, ci mai curând fragil, dar mergea pe străzi înaintând întotdeauna cu braţele depărtate, ca şi cum ar fi vrut să-şi facă loc cu coatele pentru a-şi croi drum. Aşa se comporta el, de altfel şi ca individualitate spirituală! – Iată cum era înfăţişarea exterioară.

Din cauza independenţei sale personale deosebit de pronunţate, el nu se jena să spună ceea ce-i stătea pe limbă. Astfel că într-o zi, după ce a fost calomniat de nişte „amici” – într-adevăr, suntem foarte des calomniaţi de amici –, el a primit din această cauză o mustrare severă din partea guvernului din Stuttgart [ Nota 17 ], chiar în ziua în care venea pe lume fiul său Robert, acel Robert care şi-a făcut mai târziu un nume tot prin activitatea sa de estetician –, s-a întâmplat ca el să anunţe atunci noutatea în sala de conferinţe, spunând: Domnilor, eu am primit astăzi o mare săpuneală (germ. Wischer – n.t.), dar am primit, de asemenea, şi un mic Vischer!

El avea această particularitate de a vorbi despre lucruri pe şleau. Există un delicios articol scris de el [ Nota 18 ], intitulat «Despre comportarea necuviincioasă a picioarelor în tren». El observase cu o mare neplăcere că, uneori, călătorii dintr-un compartiment aşezaţi pe o banchetă îşi pun picioarele pe bancheta din faţă, şi el nu putea suferi acest lucru. Aşadar există un încântător articol scris de el despre picioarele care se poartă necuviincios în trenuri.

Asupra a tot ceea ce a scris el în cartea sa «Modă şi cinism» [ Nota 19 ] în legătură cu lipsa de ţinută şi de reţinere la baluri şi alte locuri de întâlnire, prefer să păstrez azi tăcerea. A fost, desigur, o individualitate puternică.

Unul dintre prietenii mei i-a făcut într-o zi o vizită şi a bătut la uşa lui. Nu ştiu dacă acest lucru este obişnuit la şvabi – dar el nu a spus, cum se spune într-un asemenea caz, „Intraţi!”, ci el a spus cu o voce puternică: „Imediat” – cu alte cuvinte, că el ar fi gata într-o clipă.

Relativ încă tânăr, Friedrich Theodor Vischer a întreprins o sarcină grea: să scrie o «Estetică» [ Nota 20 ] în sensul filosofiei hegeliene. Iar cele cinci volume pe care el le-a consacrat acestei filosofii constituie într-adevăr o operă extraordinară. Ea este în mod riguros împărţită în paragrafe, cum făcea Hegel de obicei; se află acolo definiţiile uzuale. Dacă v-aş citi un pasaj, aţi începe să căscaţi, căci ea nu este scrisă într-un stil hegelian popular, ci s-ar găsi acolo definiţii de acest fel: Frumosul este manifestarea ideii sub formă sensibilă. Sublimul este manifestarea ideii sub formă sensibilă, în aşa fel încât ideea domină forma sensibilă. Comicul este manifestarea ideii sub formă sensibilă, în aşa fel încât predomină forma sensibilă – ş.a.m.d. Acestea sunt lucruri destul de interesante, dar el merge şi mai departe! Căci, alături de aceste „definiţii”, se află nişte „declaraţii”, tipărite cu caractere mici. Majoritatea oamenilor citesc această «Estetică» a lui Vischer în aşa fel încât ei lasă la o parte ceea ce este tipărit cu caractere mari şi citesc numai ceea ce este tipărit cu caractere mici. Iar aceste pasaje cu caractere mici conţin, în realitate, cele mai spirituale consideraţii estetice ce au fost făcute veodată asupra diferitelor domenii. Aici nu se află nici pedanterie, nici hegelianism, ci adevăratul Vischer-Şvabul, cu întreaga sa conştiinţă plină de spirit şi, de asemenea, cu sensibilitatea sa delicată pentru tot ceea ce este frumos, mare şi nobil. Este descris totodată ceea ce se întâmplă în natură, cu o pană incomparabilă, într-un stil liber şi cu adevărat exemplar. El a dus la bun sfârşit această operă pe parcursul multor ani, cu o perseverenţă de fier.

Hegelianismul mai domnea încă pe vremea când a apărut această operă, într-un anumit sens, el a fost, propriu-zis, foarte apreciat pentru ea; desigur, a găsit şi mulţi adversari, totuşi a fost foarte apreciat. Dar, mult mai târziu, a apărut un puternic adversar, care l-a nimicit prin criticile sale, fără a-i lăsa „un singur fir de păr intact”, care l-a criticat cu mult spirit şi în mod exemplar: acest adversar era Fridrich Theodor Vischer însuşi, în ultimii săi ani!

Şi eu voi spune, iarăşi, că este ceva încântător să putem citi această autocritică în «Itinerarii critice» [ Nota 21 ]. Friedrich Theodor Vischer a publicat multe lucruri, ca estetician, ca filosof sau ca om de litere, în general, în aceste «Itinerarii critice» sau, mai târziu, în frumoasa antologie «Lucruri vechi şi noi» [ Nota 22 ]. – Pe vremea când era student, a scris opere liric-ironice. Cu toată marea admiraţie pe care am avut-o întotdeauna pentru Friedrich Theodor Vischer, eu nu am putut considera vreodată aceste producţii altfel decât ceva ultrafilistin, nici măcar de valoarea unor realizări de student! Dar toate acestea au reapărut atunci când el atinsese vârsta de şaptezeci de ani, iar după şaptezeci de ani a scris o culegere de poeme sub pseudonimul „Schartenmayer” [ Nota 23 ] – nişte producţii filistine!

El s-a comportat faţă de «Faust»-ul lui Goethe ca un burghez ultrafilistin. Din prima parte a lui «Faust», el mai accepta unele lucruri. Dar el era, în orice caz, de părerea: A doua parte e o cârpăceală făcută din piese disparate, o făcătură meşterită de un bătrân, căci a doua parte a lui «Faust» ar fi trebuit să fie cu totul altfel! – Şi nu numai că el a scris «Faust, a treia parte a tragediei» [ Nota 24 ], în care ironizează a doua parte a lui «Faust» de Goethe, dar a redactat pur şi simplu şi un plan, indicând cum ar fi trebuit să fie «Faust»-ul lui Goethe. Este o producţie filistină. Este aproape tot atât de filistină ca şi ceea ce a scris marele naturalist Du Bois-Reymond [ Nota 25 ] în discursul său: «Goethe şi nici un sfârşit»: «Faust» este, de fapt, un eşec; ar fi fost bine dacă Faust, în loc să se lase în prada a tot felul de fantezii, cum ar fi invocarea spiritelor şi, în particular, a Spiritului Pământului, ar fi inventat în mod cinstit maşina de electrizat şi pompa pneumatică, şi ar fi făcut din Margareta o femeie cinstită. Tot ce a debitat Friedrich Theodor Vischer în legătură cu «Faust» este de aceeaşi factură.

Ceea ce a făcut el a fost ceva ce poate fi caracterizat printr-o expresie, care probabil în Württemberg nu se foloseşte, dar în patria mea, Austria, se foloseşte: ceea ce a făcut el cu privire la «Faust»-ul lui Goethe a fost o „festă şvăbească”! Asemenea cuvinte au întotdeauna un alt sens, în funcţie de ţinutul unde sunt folosite.

Vedeţi dumneavoastră, ceea ce este semnificativ la acest om sunt acele trăsături individuale. Ele îi determină extraordinar de mult viaţa. Desigur, ne-am putea referi şi la unele fapte izolate, dar nu vreau s-o fac. Am vrut să evoc în faţa dumneavoastră personalitatea sa, şi pe această bază voi întreprinde un studiu karmic. Am vrut să vă prezint azi mai întâi doar elementele acestui studiu.


O a doua personalitate pe care aş vrea să o studiez din punct de vedere karmic – aşa cum am spus, este o întreprindere riscantă aceea de a da asemenea exemple particulare, dar ele trebuie să fie date, şi eu aş vrea să creez o bază pentru aceasta –, o a doua personalitate este Franz Schubert, compozitorul de lieduri, să zicem, pur şi simplu, compozitorul.

Aş vrea de asemenea să evidenţiez trăsăturile de care voi avea nevoie pentru descrierea karmei lui. De fapt, Franz Schubert [ Nota 26 ] a fost sărac aproape toată viaţa. La câtva timp după moartea sa, existau la Viena, într-adevăr, nu numai multe „cunoştinţe bune”, dar şi „prieteni” ai lui Franz Schubert. O mulţime de oameni voiau să-i împrumute bani, vorbeau de el numindu-l „Schubert-Franzl” ş.a.m.d. Da, dar pe vremea când trăia, nu fusese aşa!

El îşi găsise totuşi un adevărat prieten. Acest prieten, un Baron von Spaun [ Nota 27 ], era o personalitate extraordinar de nobilă. Încă din prima tinereţe, şi în modul cel mai delicat, el s-a îngrijit de Schubert. Ei fuseseră colegi de şcoală. S-a îngrijit de el încă din această perioadă, şi această grijă a continuat. Iar ceea ce mi se pare deosebit de important din perspectiva karmei – vom vedea acest lucru când o vom studia – este faptul că Spaun exercita o profesie care îi era de fapt complet străină. El era un om fin şi cultivat, care iubea toate artele, şi a fost bun prieten nu numai cu Schubert, ci şi cu Moritz von Schwind [ Nota 28 ], un om sensibil, asupra căruia a exercitat o influenţă importantă, într-un mod delicat, în legătură cu tot ceea ce se referă la artă. În Austria se întâmplă multe lucruri – şi Grillparzer [ Nota 29 ] era funcţionar la Finanţe –, dar şi Spaun, deşi nu avea nici o înclinaţie pentru aceasta, a fost toată viaţa funcţionar la Finanţe. El era funcţionar la Finanţe, aşadar, el trebuia să administreze bani sau, mai degrabă, cifre, iar când a atins o anumită vârstă a devenit chiar director al Loteriei din Austria. Toate acestea îi displăceau în cel mai înalt grad. Imaginaţi-vă puţin ce trebuie să facă în realitate un director de Loterie! Gândiţi-vă la aceasta: un director de Loterie administrează pasiunile, speranţele, speranţele spulberate, decepţiile a nenumăraţi oameni. Un director de Loterie administrează, într-un stil grandios, superstiţia, visele oamenilor! Gândiţi-vă numai la tot ceea ce se întâmplă atunci când un director de Loterie decide nişte măsuri administrative! Desigur, când intri la el în birou şi când ieşi, nu observi deloc acest lucru; dar realitatea respectivă este prezentă. Şi cel care vede lumea în realitatea ei, acela trebuie neapărat să ia în considerare un asemenea lucru.

Aşadar, acest om, care nu avea absolut nimic de-a face cu această superstiţie pe care el o administra, cu acele decepţii, cu acele nostalgii, cu acele speranţe, era prietenul intim al lui Schubert, şi veghea în cel mai înalt grad la bunăstarea lui materială şi spirituală. Într-adevăr, poţi fi uneori, din punct de vedere exterior, foarte mirat să vezi de ce poate fi în stare lumea. Există o biografie a lui Schubert care-i descrie aspectul exterior ca şi cum el ar fi arătat cam ca un negru. Nici nu putea fi vorba de aşa ceva! El avea chiar o faţă foarte simpatică! Dar era foarte sărac. Cina, pe care o lua de cele mai multe ori în compania Baronului von Spaun, era în general plătită, într-un mod delicat, de acesta din urmă. Iar Schubert nu avea nici măcar banii necesari pentru a închiria un pian, de care avea nevoie pentru munca sa de muzician. Ca manifestare exterioară – acest lucru îl descrie tot Baronul von Spaun, în mod fidel [ Nota 30 ] –, el era, propriu-zis, rezervat, aproape flegmatic. Dar exista în natura sa un element interior vulcanic, care se putea manifesta în mod ciudat.

Interesant este deja faptul că, în general, scria cele mai frumoase motive muzicale dimineaţa, imediat ce se trezea. El se trezea şi scria cele mai frumoase motive muzicale aşa cum se afla în acel moment. Baronul von Spaun a fost el însuşi martor adesea la aceste compoziţii. Cum aceasta se întâmpla tocmai în Viena cultivată, lucrurile se petreceau astfel: cei doi domni, Schubert şi Spaun, savurau bucuroşi seara un pahar bun, şi seara se prelungea până foarte târziu. Schubert locuia departe şi nu putea fi lăsat să se întoarcă acasă. Atunci, el îşi petrecea noaptea într-un pat simplu la Spaun. Astfel că Baronul von Spaun a fost într-adevăr martor adesea la trezirea lui Schubert, care şedea pur şi simplu în pat, tocmai atunci trezit din somn, şi îşi nota cele mai frumoase motive muzicale ale sale.

Trăsăturile relativ calme ale feţei nu lăsau să se vadă cât de vulcanic era în realitate, în adâncurile sale, acest suflet a lui Schubert. Dar el era un suflet vulcanic, şi tocmai această natură specifică a personalităţii sale trebuie să v-o descriu, pentru a crea baza unui studiu karmic. Vedeţi dumneavoastră, odată s-a întâmplat acest lucru: Schubert a mers la operă. El a văzut «Ifigenia» de Gluck, care l-a entuziasmat în cel mai înalt grad. Entuziasmul său s-a exprimat în timpul reprezentaţiei şi după aceea faţă de prietenul său Spaun, cu forţă şi cu mare căldură, dar în termeni, totuşi, moderaţi. El şi-a manifestat emoţia într-un mod delicat, nu în mod vulcanic – şi eu am ales aici tocmai trăsăturile de care vom avea nevoie. Din momentul în care a cunoscut «Ifigenia» lui Gluck, el a considerat-o cea mai minunată dintre capodoperele muzicale. Şi ceea ce l-a fermecat în mod deosebit a fost interpretarea cântăreţei Milder [ Nota 31 ]. Iar cu privire la cântăreţul Vogl [ Nota 32 ], el a spus că vrea să-l cunoască, pentru a i se arunca la picioare, atât era de încântat de jocul său. Apoi reprezentaţia a luat sfârşit. Schubert şi Spaun s-au dus la aşa-numita cafenea din Viena. Cred că se afla cu ei şi o a treia persoană, dar acum îmi scapă. Ei stăteau liniştiţi, dar vorbeau din când în când, cu entuziasm, despre ceea ce auziseră în acea seară la Operă. – La masa vecină se afla, de asemenea, între alte persoane, un profesor cunoscut celor de faţă, un universitar. Acesta a roşit mai întâi, la auzul acestor cuvinte entuziaste. El se roşea din ce în ce mai tare. Apoi, el începu să mormăie de nemulţumire. După ce mormăi un timp fără ca vecinii săi să fi fost tulburaţi, el a intrat într-o furie teribilă şi a strigat spre masa lor: Şi, de altfel, această întreagă «Ifigenie» este o oroare, aceasta nu este adevărata muzică, Milder nu este absolut deloc o cântăreaţă, ea nu face nici fraze melodice, nici triluri, ea nici nu ştie să cânte. Iar Vogl, el merge pe scenă ca şi cum ar avea labe de elefant!

Atunci, Schubert şi-a ieşit din fire. Îţi putea fi teamă în orice clipă că ei se vor încăiera în mod ruşinos. De obicei foarte calm, Schubert a explodat ca un vulcan, şi ceilalţi au avut, efectiv, toate dificultăţile din lume pentru a-l calma.

Ei bine, vedeţi dumneavoastră, important este pentru această viaţă că aici avem de-a face cu un om al cărui prieten era un funcţionar de Finanţe, şi chiar directorul Loteriei, şi că el a fost condus spre acest om de karma sa. Ceea ce este important în contextul karmic este faptul că Schubert a fost atât de sărac, aşa cum reiese chiar din aceste fapte; important este că Schubert nu putea face nimic din cauza acestei sărăcii. Desigur, din cauză că era sărac, el avea foarte puţine relaţii; astfel, el nu avea nici ocazia să întâlnească un asemenea vecin de masă şi să-şi manifeste natura vulcanică.

Atunci când ne reprezentăm în mod just ceea ce s-a întâmplat de fapt, şi când cunoaştem caracteristicile păturii sociale din care a ieşit Schubert, atunci putem, fireşte, să punem întrebarea următoare – aceste elemente negative nu înseamnă, desigur, nimic, dar sunt uneori lămuritoare –, atunci putem pune următoarea întrebare: Dacă ar fi avut alte condiţii – bineînţeles, ele nu puteau fi altele, dar eu cred că, pentru a ne lămuri, putem pune întrebarea –, dacă Schubert n-ar fi avut ocazia să dea curs liber talentului său de muzician, dacă el nu şi-ar fi găsit în Spaun un prieten atât de profund devotat, atunci nu ar fi devenit el oare un bătăuş straşnic, de un rang social inferior? Putem să ne întrebăm foarte bine: Oare nu exista în el, ca predispoziţie, ceea ce s-a manifestat cu atâta violenţă vulcanică în acea seară la cafenea? Şi viaţa umană nu poate deveni pentru noi transparentă dacă nu putem răspunde la această întrebare. Cum se produce propriu-zis metamorfoza, încât, într-o anumită viaţă, omul nu dă frâu liber agresivităţii, încât, prin karma sa, omul devine un muzician delicat, şi această agresivitate se metamorfozează într-o imaginaţie muzicală plină de fineţe?

Întrebarea pare paradoxală şi absurdă, dar când studiem viaţa în toată amploarea ei trebuie să o punem neapărat, căci abia ţinând seama de asemenea lucruri apar cele mai profunde probleme karmice.


A treia personalitate pe care aş vrea s-o examinăm este Eugen Dühring [ Nota 33 ], care a fost detestat de mulţi oameni, dar care a şi fost foarte iubit de un mic grup. Eu m-am ocupat, din punct de vedere karmic, şi de acest caracter şi aş vrea să-i prezint mai întâi elementele biografice.

Eugen Dühring a fost un om extrem de dotat, care şi-a asimilat încă din tinereţe o întreagă serie de cunoştinţe, mai ales în domeniul matematicii, dar şi o întreagă altă serie de cunoştinţe din domeniul economiei politice, al filosofiei, mecanicii, fizicii ş.a.m.d.

Eugen Dühring şi-a luat doctoratul cu o lucrare ştiinţifică interesantă [ Nota 34 ], apoi, într-o carte epuizată de multă vreme, el a scris tot despre acest subiect [ Nota 35 ], cu mai multă claritate şi, mai ales, într-un stil foarte pătrunzător. Aş vrea, deşi subiectul ei este aproape tot atât de dificil ca teoria relativităţii – dar, în cele din urmă, tot felul de oameni au vorbit un anumit timp despre teoria relativităţii, din care nici nu înţelegeau nimic, găsind-o totuşi magnifică, şi o mai găsesc şi astăzi aşa –, aş vrea, în ciuda dificultăţii, să vorbesc puţin despre ideile pe care le conţin aceste prime lucrări ale lui Dühring şi într-un mod care ne permite, poate, să le înţelegem.

Vedeţi dumneavoastră, este vorba despre faptul că oamenii îşi reprezintă de obicei că spaţiul este aici, nelimitat şi umplut cu materie. Această materie este constituită din particule infime. Numărul lor este, de asemenea, infinit. Nenumărate particule infime de materie sunt aglomerate în spaţiul Universului, cristalizate în vreun fel ş.a.m.d. Apoi, există timpul infinit. Lumea nu a avut început; şi nu se poate spune nici că ea va avea un sfârşit.

Aceste concepte imprecise ale infinitului îl frapează pe tânărul Dühring, şi el a vorbit despre ele cu o adevărată perspicacitate: aceste consideraţii despre conceptele infinitului nu au nici un sens, spune el, căci, chiar dacă trebuie să vorbim despre un număr foarte mare de atomi sau de molecule, trebuie să putem determina acest număr. Oricât de vast ne reprezentăm spaţiul cosmic, el trebuie să fie o mărime măsurabilă, tot aşa cum şi timpul cosmic trebuie să fie o mărime măsurabilă – şi toate acestea, după cum am spus, expuse cu o mare perspicacitate.

Toate acestea se bazează pe o realitate psihologică. Dühring voia ca totul să fie gândit clar, iar în aceste concepte ale infinitului nu se află astăzi încă nici o gândire clară. Dühring şi-a extins cugetările şi asupra altor consideraţii; de exemplu, cu privire la aşa-numitele mărimi negative; de pildă, când dispunem de o avere, aşadar, acele mărimi negative cărora li se pune semnul minus. Se face distincţia între două şiruri de numere: zero, apoi, într-un sens: plus unu ş.a.m.d., şi, în celălalt sens: minus unu ş.a.m.d.

Dühring avea următoarea concepţie: Întreaga poveste a numerelor negative este de fapt un nonsens. Ce înseamnă un număr negativ, un număr cu minus? El spune: Dacă am cinci şi scad unu, voi avea patru; dacă am cinci şi scad din acesta patru, mai rămâne unu; dacă am cinci şi scad tot cinci, va rămâne zero. Acum, adepţii mărimilor negative spun: Dacă am cinci şi scad şase, atunci eu am minus unu; dacă am cinci şi scad şapte, voi avea minus doi.

Dühring spune: Aceasta este o gândire confuză, aici nu avem nici o idee clară! Ce înseamnă minus unu? Înseamnă că eu trebuie să scad şase din cinci; dar îmi lipseşte unu. Ce înseamnă minus doi? Înseamnă că trebuie să scad şapte din cinci; dar atunci îmi lipsesc doi. Ce înseamnă minus trei? Că eu scad opt din cinci; atunci îmi lipsesc trei. Numerele negative nu sunt diferite de numerele pozitive. Ele înseamnă întotdeauna că, atunci când scad, îmi lipseşte de fiecare dată un anumit număr. – Iar Dühring a extins acest raţionament la conceptele matematice cele mai variate.

Eu însumi ştiu că, pe vremea când eram tânăr, acest raţionament a făcut asupra mea o impresie teribil de puternică, deoarece într-adevăr, la Dühring, claritatea raţiunii era răspândită asupra acestei idei.

În materie de economie politică, el proceda cu aceeaşi pătrundere a raţiunii, ca şi în istoria filosofiei, de exemplu. El a fost numit profesor la universitatea din Berlin; a ţinut cursuri în sala cea mai frecventată şi despre subiectele cele mai diverse: economie politică, filosofie, matematici.

Atunci s-au întâmplat că Academia de Ştiinţe din Göttingen a oferit un premiu pentru cea mai bună carte despre istoria mecanicii [ Nota 36 ]. – În acest gen de concursuri se obişnuieşte ca lucrările candidaţilor să fie trimise anonime, dar pe plic să fie notat un motto. Numele autorului rămâne necunoscut, numai motto-ul este vizibil, şi comisia care judecă lucrările nu cunoaşte numele autorului.

Academia de Ştiinţe din Göttingen a atribuit premiul istoriei mecanicii de Dühring, şi chiar a trimis autorului o apreciere extrem de elogioasă. El era considerat un profesor excelent nu numai de către auditorii săi; a fost foarte apreciat de un întreg cerc de savanţi eminenţi.

Alături de toate talentele pe care vi le-am arătat deja prin tot ceea ce tocmai v-am povestit, acelaşi Dühring mai avea – nu putem spune altfel – şi o limbă caustică. El avea în sine ceva maliţios critic faţă de toate lucrurile din lume. În această privinţă, manifesta din ce în ce mai puţină modestie, şi atunci când a primit premiul unei asociaţii atât de savante ca Academia de Ştiinţe din Göttingen, această dispoziţie naturală la critică maliţioasă a fost stimulată. Era o dispoziţie naturală, dar ea a fost stimulată. El a început să îmbine, în realitate, două lucruri: un simţ extrem de puternic al dreptăţii, care nu i se poate contesta, dar, pe de altă parte – te simţi îmboldit să vorbeşti în limbajul oamenilor pe care îi descrii –, în el s-a dezvoltat un simţ al invectivei extrem de puternic. El injuria groaznic. A devenit un „om al invectivei”.

Tocmai în această perioadă, când a început să înţepe atât de injurios, asupra lui s-a abătut nenorocirea de a orbi. El a mai predat încă la Berlin, fiind orb. A orbit complet. Dar aceasta nu l-a împiedicat să rămână un om întreg. Şi-a continuat activitatea de scriitor, nu a încetat să se ocupe singur de problemele sale – până la un anumit punct, bineînţeles –, deşi orbise complet. Dar mai înainte el făcuse cunoştinţă cu un destin cu adevărat tragic din istoria ştiinţei secolului al 19-lea: cu destinul lui Julius Robert Mayer [ Nota 37 ], care a fost, propriu-zis, descoperitorul echivalentului mecanic al căldurii şi care a fost închis, putem spune, într-adevăr, fără motiv, într-o casă de nebuni, pus în cămaşă de forţă şi tratat într-un mod oribil de familia sa, de colegii şi „prietenii” săi. Dühring şi-a scris atunci lucrarea [ Nota 38 ] «Robert Mayer, Galilei al secolului al nouăsprezecelea”. Destinul lui Mayer a fost, într-adevăr, asemănător cu destinul lui Galilei.

Dühring a scris, pe de o parte, cu foarte mare competenţă, cu un simţ cu adevărat profund al dreptăţii, dar şi ridicându-se cu nişte lovituri ca de ciomag împotriva nedreptăţilor astfel cauzate. El nu-şi putea stăpâni limba. De exemplu, atunci când a auzit spunându-se şi când a citit că se inaugurase la Heilbronn monumentul lui Julius Robert Mayer, pe care mulţi dintre dumneavoastră îl cunosc: Această paiaţă care se înalţă aici pe locul Pieţii din Heilbronn este ca un ultim afront adus acestui Galilei al secolului al 19-lea. Marele om este aşezat cu picioarele încrucişate. Dacă s-ar fi vrut, într-adevăr, a-l reprezenta cu atitudinea pe care el ar fi avut-o, după toate aparenţele, dacă l-ar fi putut vedea pe orator şi pe toţi bunii prieteni care i-au ridicat acest monument, el ar fi trebuit să fie înfăţişat nu cu picioarele încrucişate, ci cu mâinile împreunate deasupra capului!

Cum el suportase multe insulte din partea jurnalelor, a devenit un antisemit violent. Şi aici a fost foarte consecvent. De exemplu, el a scris broşura [ Nota 39 ]: «Supraestimarea lui Lessing şi pledoaria sa în favoarea evreilor», în care Lessing este insultat în mod îngrozitor! Şi de aici a ieşit, în principal, modul său deosebit de a studia lucrările literare.

Dacă vreţi să vă daţi osteneala, dragii mei prieteni, să citiţi despre literatura germană ceva ce nu puteţi citi de obicei, ceva foarte diferit de eseurile obişnuite asupra literaturii germane, atunci citiţi cele două volume ale lui Dühring: «Marii oameni ai literaturii moderne» [ Nota 40 ]. Aici, această gândire matematică riguroasă, această acuitate a inteligenţei pe care o poseda Dühring, este aplicată la beletristică. Şi, pentru a demonstra că gândeşte altfel decât ceilalţi, el are nevoie chiar să schimbe numele marilor oameni ai vieţii spirituale germane. Într-un capitol, el vorbeşte, de exemplu, de Kothe şi de Schillerer, ceea ce înseamnă, în limbajul său, Goethe şi Schiller. Dühring scrie Kothe şi Schillerer şi le menţine cu insistenţă în lucrarea sa. Inventează uneori cuvinte groteşti. Intelectualii – aşa scrie el, de exemplu, despre oamenii care sunt intelectualişti. Intelectualii – cum ai zice canalii – iată genul de cuvinte pe care le formează mereu. Dar ceea ce spune el este uneori extraordinar de interesant.

Vedeţi dumneavoastră, de exemplu, într-o zi mi s-a întâmplat următorul lucru. Eu mă ocupam de anumite scrieri ale lui Nietzsche [ Nota 41 ], netipărite încă, şi am luat în mână lucrarea, tipărită de multă vreme, despre veşnica reîntoarcere a aceloraşi lucruri. Manuscrisele lui Nietzsche nu sunt foarte uşor de citit; am ajuns la unul din aceste pasaje şi mi-am spus: Această veşnică reîntoarcere a lui Nietzsche are o origine ciudată! Ia să ieşim din Arhiva-Nietzsche, unde se află caietele sale – pe atunci eu eram în bune relaţii cu Doamna Elisabeth Förster-Nietzsche [ Nota 42 ] – şi să mergem acum cu acest manuscris la Bibliotecă, să deschidem Filosofia realului a lui Dühring [ Nota 43 ], şi vom găsi acolo veşnica reîntoarcere a lui Nietzsche! – Căci Nietzsche a format multe idei sub formă de contra-idei. Am luat, aşadar, Filosofia realului care se afla în Biblioteca Nietzsche, am deschis-o: La pagina respectivă se afla pasajul – pe care eu îl cunoşteam deja, de aceea l-am găsit imediat –, un pasaj care spune că este imposibil să deduci dintr-o cunoaştere adevărată, adecvată obiectului, a realităţilor materiale ale lumii, o reîntoarcere veşnică a lucrurilor, a unor constelaţii de fapte apărute deja!

Dühring a încercat să demonstreze imposibilitatea veşnicei reîntoarceri a aceloraşi lucruri. În dreptul pasajului unde se află demonstraţia sa, Nietzsche a scris pe margine, aşa cum o făcea adesea, un cuvânt care arată că el concepuse ideea opusă: măgar.

Această însemnare se găseşte şi pe cealaltă pagină. Şi se pot găsi într-adevăr tocmai la Dühring multe lucruri care au trecut în ideile lui Nietzsche, cu siguranţă, sub o formă genială. Eu nu vreau prin aceasta să-l critic pe Nietzsche, dar aşa stau lucrurile.

Ceea ce este frapant la Dühring din punct de vedere karmic, este că, în realitate, el nu poate gândi decât ca un matematician. El gândeşte astfel în filosofie, în economie politică, el gândeşte în matematica însăşi în mod matematic, dar în mod matematic cu rigoare şi claritate. El gândeşte şi în ştiinţele naturii riguros şi clar, dar în mod matematic. El nu este materialist, este un gânditor mecanicist, gândeşte lumea după schema unui mecanism. El a avut curajul de a urmări cu adevărat până la capăt ceea ce este cinstit în acest mod de a gândi. Căci, de fapt, acesta este adevărul: Cel care gândeşte astfel, acela nu poate vorbi despre Goethe şi despre Schiller altfel decât a făcut-o, dacă luăm în considerare faptul în sine, făcând abstracţie de caracterul insultător al cuvintelor sale.

Aşadar aceasta este tendinţa deosebită a gândirii sale. Orb prematur, el a fost tratat personal, de asemenea, cu destulă nedreptate. A fost îndepărtat de universitatea din Berlin. Desigur, existau motive. De exemplu, în a doua ediţie a lucrării sale «Istorie critică a principiilor generale ale mecanicii», el nu mai are nici o reţinere. Prima ediţie îi mai trata încă pe marii oameni ai mecanicii absolut cu prudenţă, astfel încât cineva a spus: El a scris aşa fiindcă se gândea să o scrie în aşa fel încât să i se acorde un premiu de către un cerc de savanţi! Dar când a apărut ediţia a doua, el nu a mai avut nici o reţinere, cartea era deja premiată; atunci el a completat-o! Cineva a spus – Dühring a repetat el însuşi adesea aceste cuvinte –: Academia din Göttingen a premiat ghearele, fără să vadă leul! Dar leul a apărut când a fost publicată ediţia a doua!

În ea se află lucruri stranii. De exemplu, tocmai în legătură cu Julius Robert Mayer, cu destinul său de Galilei al secolului al 19-lea, care îl indignase pe drept cuvânt atât de mult, el l-a numit pe cel despre care spunea că l-ar fi plagiat pe Julius Robert Mayer – şi anume, pe fizicianul Hermann Helmholtz [ Nota 44 ] –, l-a numit stâlp al universităţii, stâlp de lemn al universităţii! Mai târziu, el a editat un ziar [ Nota 45 ] în care lucrurile se extind şi mai mult: «Der Personalist». Lucrurile au o puternică coloratură personală. El reia, de exemplu, pasajul despre Helmholtz, îmbogăţindu-l. Nu mai vorbeşte despre un „stâlp al universităţii”; ci, cum autopsia arătase că exista apă în capul fizicianului, el a spus: Dar deja din timpul vieţii se putea vedea că el are capul gol, nu era nevoie să se constate acest lucru după moartea sa.

Desigur, Dühring nu era deloc delicat. Nu se poate spune că el înjura ca o spălătoreasă, căci maniera sa de a înjura nu avea nimic vulgar, însă nu era nici genial; dar el nu se putea abţine să insulte. Era ceva cu totul special.

Acum, orbirea, predispoziţia sa de a gândi mecanicist, persecuţiile pe care el le-a suferit – căci el a fost persecutat, alungat din universitate, şi apoi, în general, el a trebuit să îndure în viaţa sa nenumărate nedreptăţi –, toate acestea sunt, la un om, fapte de destin care devin interesante abia în momentul în care le examinăm din perspectiva karmei.

V-am prezentat aceste trei personalităţi: Friedrich Theodor Vischer, compozitorul de lieduri Schubert şi Eugen Dühring, şi voi face mâine studiul karmei lor, în vederea căruia voiam să vă dau astăzi materialele necesare, adică vă voi arăta cum se înlănţuie propriu-zis lucrurile din punct de vedere karmic.