După ce am descris în ultima conferință mai mult formarea forțelor karmice, în considerațiile de azi despre karmă aș vrea să pun într-un fel bazele unei înțelegeri a karmei prin prezentarea câtorva destine umane individuale, având în vedere ceea ce s-ar putea numi determinarea karmică a acestor destine umane individuale.
Asemenea destine, bineînțeles, nu pot servi decât ca exemple; dar putem, de asemenea, luând ca puncte de plecare câteva destine umane concrete, să deschidem niște perspective asupra modului în care acționează karma în general asupra oamenilor.
Aici este vorba, firește, de tot atâtea moduri de acțiune a karmei câți oameni există pe Pământ. Configurația karmei este absolut individuală. Așadar când intrăm în detalii nu putem vorbi decât de exemple.
Aș vrea să vă expun astăzi anumite cazuri pe care le-am studiat și care mi-au devenit transparente în ceea ce privește evoluția lor karmică. A vorbi în detaliu despre niște relații karmice este, desigur, o întreprindere riscantă, deși este vorba despre niște relații karmice care nu ne afectează îndeaproape; de obicei, atunci când se vorbește despre karmă, se rămâne la generalități: Acest lucru sau celălalt a avut o cauză sau alta –, ori: O anumită lovitură de destin ne conduce în trecut spre ceva care arată că am meritat-o – și altele asemenea. Dar lucrurile nu sunt atât de simple! Și tocmai când este vorba despre karmă suntem prea mult înclinați să banalizăm lucrurile.
Ne vom angaja astăzi într-o întreprindere riscantă, aș putea spune, chiar dacă se referă la legături karmice îndepărtate de noi în timp, întreprindere care constă în a studia câteva cazuri individuale de karmă, în măsura în care îmi este posibil, prin cercetările care mi-au revenit ca misiune. Încă odată, nu este vorba aici decât de niște exemple.
Aș vrea să vă vorbesc mai întâi despre un filosof celebru, specialist în probleme de estetică, despre Friedrich Theodor Vischer [Nota 16] – pe care l-am amintit adesea în conferințele mele. Azi aș vrea să scot în evidență anumite caracteristici ale drumului vieții sale, pe care le voi folosi apoi ca bază pentru un studiu karmic.
Friedrich Theodor Vischer a crescut și s-a format în epoca în care înflorea în Germania așa-numita filosofie idealistă germană: hegelianismul. Și Friedrich Theodor Vischer, care pe atunci era tânăr, și-a făcut studiile în momentul în care toate capetele erau îndopate cu modul de a gândi al lui Hegel, iar el l-a adoptat. El era receptiv la acest elevat schimb hegelian de idei. Pentru el era clar faptul că gândirea este, în realitate – așa cum afirmase, desigur, Hegel –, esența divină a lumii; prin urmare, când noi, ca oameni, gândim, atunci, în măsura în care trăim în gânduri, noi trăim în această substanță divină.
Hegel era, într-adevăr, absolut convins că întreaga evoluție a Pământului depinde de viața în gândire. Tot restul se adaugă la aceasta. Planurile Universului se constituie datorită faptului că gânditorii gândesc asupra Universului. – Desigur, există mult adevăr în aceasta. Dar, la Hegel, toate acestea aveau un caracter foarte abstract.
Însă Friedrich Theodor Vischer s-a familiarizat totuși cu această filosofie a lui Hegel. În același timp, personalitatea sa, născută în sânul unui popor, purta foarte distinct în ființa sa amprenta specifică acestui popor. El avea toate trăsăturile unui șvab, întreaga tenacitate, ideea de a avea întotdeauna dreptate și, de asemenea, întregul simț al independenței specific șvabilor! El mai avea și limba foarte ascuțită a șvabilor. Și, cu toate că era înzestrat cu acest caracter șvab, el avea calități personale nu mai puțin accentuate. În ceea ce privește înfățișarea: niște frumoși ochi albaștri, o barbă puțin zbârlită, de un brun-roșcat, și pe care o purta cu un anumit entuziasm estetic. Dacă vorbesc despre entuziasmul său estetic, este pentru că în scrierile sale el revine destul de des asupra mojiciei oamenilor care nu-și lasă deloc barbă. El îi tratează drept „fețe de maimuță fără barbă”. Nu era, așadar, rezervat și totul se potrivea de minune cu limbuția șvabilor.
Era de talie mijlocie, nu era gras, ci mai curând fragil, dar mergea pe străzi înaintând întotdeauna cu brațele depărtate, ca și cum ar fi vrut să-și facă loc cu coatele pentru a-și croi drum. Așa se comporta el, de altfel și ca individualitate spirituală! – Iată cum era înfățișarea exterioară.
Din cauza independenței sale personale deosebit de pronunțate, el nu se jena să spună ceea ce-i stătea pe limbă. Astfel că într-o zi, după ce a fost calomniat de niște „amici” – într-adevăr, suntem foarte des calomniați de amici –, el a primit din această cauză o mustrare severă din partea guvernului din Stuttgart [Nota 17], chiar în ziua în care venea pe lume fiul său Robert, acel Robert care și-a făcut mai târziu un nume tot prin activitatea sa de estetician –, s-a întâmplat ca el să anunțe atunci noutatea în sala de conferințe, spunând: Domnilor, eu am primit astăzi o mare săpuneală (germ. Wischer – n.t.), dar am primit, de asemenea, și un mic Vischer!
El avea această particularitate de a vorbi despre lucruri pe șleau. Există un delicios articol scris de el [Nota 18], intitulat «Despre comportarea necuviincioasă a picioarelor în tren». El observase cu o mare neplăcere că, uneori, călătorii dintr-un compartiment așezați pe o banchetă își pun picioarele pe bancheta din față, și el nu putea suferi acest lucru. Așadar există un încântător articol scris de el despre picioarele care se poartă necuviincios în trenuri.
Asupra a tot ceea ce a scris el în cartea sa «Modă și cinism» [Nota 19] în legătură cu lipsa de ținută și de reținere la baluri și alte locuri de întâlnire, prefer să păstrez azi tăcerea. A fost, desigur, o individualitate puternică.
Unul dintre prietenii mei i-a făcut într-o zi o vizită și a bătut la ușa lui. Nu știu dacă acest lucru este obișnuit la șvabi – dar el nu a spus, cum se spune într-un asemenea caz, „Intrați!”, ci el a spus cu o voce puternică: „Imediat” – cu alte cuvinte, că el ar fi gata într-o clipă.
Relativ încă tânăr, Friedrich Theodor Vischer a întreprins o sarcină grea: să scrie o «Estetică» [Nota 20] în sensul filosofiei hegeliene. Iar cele cinci volume pe care el le-a consacrat acestei filosofii constituie într-adevăr o operă extraordinară. Ea este în mod riguros împărțită în paragrafe, cum făcea Hegel de obicei; se află acolo definițiile uzuale. Dacă v-aș citi un pasaj, ați începe să căscați, căci ea nu este scrisă într-un stil hegelian popular, ci s-ar găsi acolo definiții de acest fel: Frumosul este manifestarea ideii sub formă sensibilă. Sublimul este manifestarea ideii sub formă sensibilă, în așa fel încât ideea domină forma sensibilă. Comicul este manifestarea ideii sub formă sensibilă, în așa fel încât predomină forma sensibilă – ș.a.m.d. Acestea sunt lucruri destul de interesante, dar el merge și mai departe! Căci, alături de aceste „definiții”, se află niște „declarații”, tipărite cu caractere mici. Majoritatea oamenilor citesc această «Estetică» a lui Vischer în așa fel încât ei lasă la o parte ceea ce este tipărit cu caractere mari și citesc numai ceea ce este tipărit cu caractere mici. Iar aceste pasaje cu caractere mici conțin, în realitate, cele mai spirituale considerații estetice ce au fost făcute veodată asupra diferitelor domenii. Aici nu se află nici pedanterie, nici hegelianism, ci adevăratul Vischer-Șvabul, cu întreaga sa conștiință plină de spirit și, de asemenea, cu sensibilitatea sa delicată pentru tot ceea ce este frumos, mare și nobil. Este descris totodată ceea ce se întâmplă în natură, cu o pană incomparabilă, într-un stil liber și cu adevărat exemplar. El a dus la bun sfârșit această operă pe parcursul multor ani, cu o perseverență de fier.
Hegelianismul mai domnea încă pe vremea când a apărut această operă, într-un anumit sens, el a fost, propriu-zis, foarte apreciat pentru ea; desigur, a găsit și mulți adversari, totuși a fost foarte apreciat. Dar, mult mai târziu, a apărut un puternic adversar, care l-a nimicit prin criticile sale, fără a-i lăsa „un singur fir de păr intact”, care l-a criticat cu mult spirit și în mod exemplar: acest adversar era Fridrich Theodor Vischer însuși, în ultimii săi ani!
Și eu voi spune, iarăși, că este ceva încântător să putem citi această autocritică în «Itinerarii critice» [Nota 21]. Friedrich Theodor Vischer a publicat multe lucruri, ca estetician, ca filosof sau ca om de litere, în general, în aceste «Itinerarii critice» sau, mai târziu, în frumoasa antologie «Lucruri vechi și noi» [Nota 22]. – Pe vremea când era student, a scris opere liric-ironice. Cu toată marea admirație pe care am avut-o întotdeauna pentru Friedrich Theodor Vischer, eu nu am putut considera vreodată aceste producții altfel decât ceva ultrafilistin, nici măcar de valoarea unor realizări de student! Dar toate acestea au reapărut atunci când el atinsese vârsta de șaptezeci de ani, iar după șaptezeci de ani a scris o culegere de poeme sub pseudonimul „Schartenmayer” [Nota 23] – niște producții filistine!
El s-a comportat față de «Faust»-ul lui Goethe ca un burghez ultrafilistin. Din prima parte a lui «Faust», el mai accepta unele lucruri. Dar el era, în orice caz, de părerea: A doua parte e o cârpăceală făcută din piese disparate, o făcătură meșterită de un bătrân, căci a doua parte a lui «Faust» ar fi trebuit să fie cu totul altfel! – Și nu numai că el a scris «Faust, a treia parte a tragediei» [Nota 24], în care ironizează a doua parte a lui «Faust» de Goethe, dar a redactat pur și simplu și un plan, indicând cum ar fi trebuit să fie «Faust»-ul lui Goethe. Este o producție filistină. Este aproape tot atât de filistină ca și ceea ce a scris marele naturalist Du Bois-Reymond [Nota 25] în discursul său: «Goethe și nici un sfârșit»: «Faust» este, de fapt, un eșec; ar fi fost bine dacă Faust, în loc să se lase în prada a tot felul de fantezii, cum ar fi invocarea spiritelor și, în particular, a Spiritului Pământului, ar fi inventat în mod cinstit mașina de electrizat și pompa pneumatică, și ar fi făcut din Margareta o femeie cinstită. Tot ce a debitat Friedrich Theodor Vischer în legătură cu «Faust» este de aceeași factură.
Ceea ce a făcut el a fost ceva ce poate fi caracterizat printr-o expresie, care probabil în Württemberg nu se folosește, dar în patria mea, Austria, se folosește: ceea ce a făcut el cu privire la «Faust»-ul lui Goethe a fost o „festă șvăbească”! Asemenea cuvinte au întotdeauna un alt sens, în funcție de ținutul unde sunt folosite.
Vedeți dumneavoastră, ceea ce este semnificativ la acest om sunt acele trăsături individuale. Ele îi determină extraordinar de mult viața. Desigur, ne-am putea referi și la unele fapte izolate, dar nu vreau s-o fac. Am vrut să evoc în fața dumneavoastră personalitatea sa, și pe această bază voi întreprinde un studiu karmic. Am vrut să vă prezint azi mai întâi doar elementele acestui studiu.
O a doua personalitate pe care aș vrea să o studiez din punct de vedere karmic – așa cum am spus, este o întreprindere riscantă aceea de a da asemenea exemple particulare, dar ele trebuie să fie date, și eu aș vrea să creez o bază pentru aceasta –, o a doua personalitate este Franz Schubert, compozitorul de lieduri, să zicem, pur și simplu, compozitorul.
Aș vrea de asemenea să evidențiez trăsăturile de care voi avea nevoie pentru descrierea karmei lui. De fapt, Franz Schubert [Nota 26] a fost sărac aproape toată viața. La câtva timp după moartea sa, existau la Viena, într-adevăr, nu numai multe „cunoștințe bune”, dar și „prieteni” ai lui Franz Schubert. O mulțime de oameni voiau să-i împrumute bani, vorbeau de el numindu-l „Schubert-Franzl” ș.a.m.d. Da, dar pe vremea când trăia, nu fusese așa!
El își găsise totuși un adevărat prieten. Acest prieten, un Baron von Spaun [Nota 27], era o personalitate extraordinar de nobilă. Încă din prima tinerețe, și în modul cel mai delicat, el s-a îngrijit de Schubert. Ei fuseseră colegi de școală. S-a îngrijit de el încă din această perioadă, și această grijă a continuat. Iar ceea ce mi se pare deosebit de important din perspectiva karmei – vom vedea acest lucru când o vom studia – este faptul că Spaun exercita o profesie care îi era de fapt complet străină. El era un om fin și cultivat, care iubea toate artele, și a fost bun prieten nu numai cu Schubert, ci și cu Moritz von Schwind [Nota 28], un om sensibil, asupra căruia a exercitat o influență importantă, într-un mod delicat, în legătură cu tot ceea ce se referă la artă. În Austria se întâmplă multe lucruri – și Grillparzer [Nota 29] era funcționar la Finanțe –, dar și Spaun, deși nu avea nici o înclinație pentru aceasta, a fost toată viața funcționar la Finanțe. El era funcționar la Finanțe, așadar, el trebuia să administreze bani sau, mai degrabă, cifre, iar când a atins o anumită vârstă a devenit chiar director al Loteriei din Austria. Toate acestea îi displăceau în cel mai înalt grad. Imaginați-vă puțin ce trebuie să facă în realitate un director de Loterie! Gândiți-vă la aceasta: un director de Loterie administrează pasiunile, speranțele, speranțele spulberate, decepțiile a nenumărați oameni. Un director de Loterie administrează, într-un stil grandios, superstiția, visele oamenilor! Gândiți-vă numai la tot ceea ce se întâmplă atunci când un director de Loterie decide niște măsuri administrative! Desigur, când intri la el în birou și când ieși, nu observi deloc acest lucru; dar realitatea respectivă este prezentă. Și cel care vede lumea în realitatea ei, acela trebuie neapărat să ia în considerare un asemenea lucru.
Așadar, acest om, care nu avea absolut nimic de-a face cu această superstiție pe care el o administra, cu acele decepții, cu acele nostalgii, cu acele speranțe, era prietenul intim al lui Schubert, și veghea în cel mai înalt grad la bunăstarea lui materială și spirituală. Într-adevăr, poți fi uneori, din punct de vedere exterior, foarte mirat să vezi de ce poate fi în stare lumea. Există o biografie a lui Schubert care-i descrie aspectul exterior ca și cum el ar fi arătat cam ca un negru. Nici nu putea fi vorba de așa ceva! El avea chiar o față foarte simpatică! Dar era foarte sărac. Cina, pe care o lua de cele mai multe ori în compania Baronului von Spaun, era în general plătită, într-un mod delicat, de acesta din urmă. Iar Schubert nu avea nici măcar banii necesari pentru a închiria un pian, de care avea nevoie pentru munca sa de muzician. Ca manifestare exterioară – acest lucru îl descrie tot Baronul von Spaun, în mod fidel [Nota 30] –, el era, propriu-zis, rezervat, aproape flegmatic. Dar exista în natura sa un element interior vulcanic, care se putea manifesta în mod ciudat.
Interesant este deja faptul că, în general, scria cele mai frumoase motive muzicale dimineața, imediat ce se trezea. El se trezea și scria cele mai frumoase motive muzicale așa cum se afla în acel moment. Baronul von Spaun a fost el însuși martor adesea la aceste compoziții. Cum aceasta se întâmpla tocmai în Viena cultivată, lucrurile se petreceau astfel: cei doi domni, Schubert și Spaun, savurau bucuroși seara un pahar bun, și seara se prelungea până foarte târziu. Schubert locuia departe și nu putea fi lăsat să se întoarcă acasă. Atunci, el își petrecea noaptea într-un pat simplu la Spaun. Astfel că Baronul von Spaun a fost într-adevăr martor adesea la trezirea lui Schubert, care ședea pur și simplu în pat, tocmai atunci trezit din somn, și își nota cele mai frumoase motive muzicale ale sale.
Trăsăturile relativ calme ale feței nu lăsau să se vadă cât de vulcanic era în realitate, în adâncurile sale, acest suflet a lui Schubert. Dar el era un suflet vulcanic, și tocmai această natură specifică a personalității sale trebuie să v-o descriu, pentru a crea baza unui studiu karmic. Vedeți dumneavoastră, odată s-a întâmplat acest lucru: Schubert a mers la operă. El a văzut «Ifigenia» de Gluck, care l-a entuziasmat în cel mai înalt grad. Entuziasmul său s-a exprimat în timpul reprezentației și după aceea față de prietenul său Spaun, cu forță și cu mare căldură, dar în termeni, totuși, moderați. El și-a manifestat emoția într-un mod delicat, nu în mod vulcanic – și eu am ales aici tocmai trăsăturile de care vom avea nevoie. Din momentul în care a cunoscut «Ifigenia» lui Gluck, el a considerat-o cea mai minunată dintre capodoperele muzicale. Și ceea ce l-a fermecat în mod deosebit a fost interpretarea cântăreței Milder [Nota 31]. Iar cu privire la cântărețul Vogl [Nota 32], el a spus că vrea să-l cunoască, pentru a i se arunca la picioare, atât era de încântat de jocul său. Apoi reprezentația a luat sfârșit. Schubert și Spaun s-au dus la așa-numita cafenea din Viena. Cred că se afla cu ei și o a treia persoană, dar acum îmi scapă. Ei stăteau liniștiți, dar vorbeau din când în când, cu entuziasm, despre ceea ce auziseră în acea seară la Operă. – La masa vecină se afla, de asemenea, între alte persoane, un profesor cunoscut celor de față, un universitar. Acesta a roșit mai întâi, la auzul acestor cuvinte entuziaste. El se roșea din ce în ce mai tare. Apoi, el începu să mormăie de nemulțumire. După ce mormăi un timp fără ca vecinii săi să fi fost tulburați, el a intrat într-o furie teribilă și a strigat spre masa lor: Și, de altfel, această întreagă «Ifigenie» este o oroare, aceasta nu este adevărata muzică, Milder nu este absolut deloc o cântăreață, ea nu face nici fraze melodice, nici triluri, ea nici nu știe să cânte. Iar Vogl, el merge pe scenă ca și cum ar avea labe de elefant!
Atunci, Schubert și-a ieșit din fire. Îți putea fi teamă în orice clipă că ei se vor încăiera în mod rușinos. De obicei foarte calm, Schubert a explodat ca un vulcan, și ceilalți au avut, efectiv, toate dificultățile din lume pentru a-l calma.
Ei bine, vedeți dumneavoastră, important este pentru această viață că aici avem de-a face cu un om al cărui prieten era un funcționar de Finanțe, și chiar directorul Loteriei, și că el a fost condus spre acest om de karma sa. Ceea ce este important în contextul karmic este faptul că Schubert a fost atât de sărac, așa cum reiese chiar din aceste fapte; important este că Schubert nu putea face nimic din cauza acestei sărăcii. Desigur, din cauză că era sărac, el avea foarte puține relații; astfel, el nu avea nici ocazia să întâlnească un asemenea vecin de masă și să-și manifeste natura vulcanică.
Atunci când ne reprezentăm în mod just ceea ce s-a întâmplat de fapt, și când cunoaștem caracteristicile păturii sociale din care a ieșit Schubert, atunci putem, firește, să punem întrebarea următoare – aceste elemente negative nu înseamnă, desigur, nimic, dar sunt uneori lămuritoare –, atunci putem pune următoarea întrebare: Dacă ar fi avut alte condiții – bineînțeles, ele nu puteau fi altele, dar eu cred că, pentru a ne lămuri, putem pune întrebarea –, dacă Schubert n-ar fi avut ocazia să dea curs liber talentului său de muzician, dacă el nu și-ar fi găsit în Spaun un prieten atât de profund devotat, atunci nu ar fi devenit el oare un bătăuș strașnic, de un rang social inferior? Putem să ne întrebăm foarte bine: Oare nu exista în el, ca predispoziție, ceea ce s-a manifestat cu atâta violență vulcanică în acea seară la cafenea? Și viața umană nu poate deveni pentru noi transparentă dacă nu putem răspunde la această întrebare. Cum se produce propriu-zis metamorfoza, încât, într-o anumită viață, omul nu dă frâu liber agresivității, încât, prin karma sa, omul devine un muzician delicat, și această agresivitate se metamorfozează într-o imaginație muzicală plină de finețe?
Întrebarea pare paradoxală și absurdă, dar când studiem viața în toată amploarea ei trebuie să o punem neapărat, căci abia ținând seama de asemenea lucruri apar cele mai profunde probleme karmice.
A treia personalitate pe care aș vrea s-o examinăm este Eugen Dühring [Nota 33], care a fost detestat de mulți oameni, dar care a și fost foarte iubit de un mic grup. Eu m-am ocupat, din punct de vedere karmic, și de acest caracter și aș vrea să-i prezint mai întâi elementele biografice.
Eugen Dühring a fost un om extrem de dotat, care și-a asimilat încă din tinerețe o întreagă serie de cunoștințe, mai ales în domeniul matematicii, dar și o întreagă altă serie de cunoștințe din domeniul economiei politice, al filosofiei, mecanicii, fizicii ș.a.m.d.
Eugen Dühring și-a luat doctoratul cu o lucrare științifică interesantă [Nota 34], apoi, într-o carte epuizată de multă vreme, el a scris tot despre acest subiect [Nota 35], cu mai multă claritate și, mai ales, într-un stil foarte pătrunzător. Aș vrea, deși subiectul ei este aproape tot atât de dificil ca teoria relativității – dar, în cele din urmă, tot felul de oameni au vorbit un anumit timp despre teoria relativității, din care nici nu înțelegeau nimic, găsind-o totuși magnifică, și o mai găsesc și astăzi așa –, aș vrea, în ciuda dificultății, să vorbesc puțin despre ideile pe care le conțin aceste prime lucrări ale lui Dühring și într-un mod care ne permite, poate, să le înțelegem.
Vedeți dumneavoastră, este vorba despre faptul că oamenii își reprezintă de obicei că spațiul este aici, nelimitat și umplut cu materie. Această materie este constituită din particule infime. Numărul lor este, de asemenea, infinit. Nenumărate particule infime de materie sunt aglomerate în spațiul Universului, cristalizate în vreun fel ș.a.m.d. Apoi, există timpul infinit. Lumea nu a avut început; și nu se poate spune nici că ea va avea un sfârșit.
Aceste concepte imprecise ale infinitului îl frapează pe tânărul Dühring, și el a vorbit despre ele cu o adevărată perspicacitate: aceste considerații despre conceptele infinitului nu au nici un sens, spune el, căci, chiar dacă trebuie să vorbim despre un număr foarte mare de atomi sau de molecule, trebuie să putem determina acest număr. Oricât de vast ne reprezentăm spațiul cosmic, el trebuie să fie o mărime măsurabilă, tot așa cum și timpul cosmic trebuie să fie o mărime măsurabilă – și toate acestea, după cum am spus, expuse cu o mare perspicacitate.
Toate acestea se bazează pe o realitate psihologică. Dühring voia ca totul să fie gândit clar, iar în aceste concepte ale infinitului nu se află astăzi încă nici o gândire clară. Dühring și-a extins cugetările și asupra altor considerații; de exemplu, cu privire la așa-numitele mărimi negative; de pildă, când dispunem de o avere, așadar, acele mărimi negative cărora li se pune semnul minus. Se face distincția între două șiruri de numere: zero, apoi, într-un sens: plus unu ș.a.m.d., și, în celălalt sens: minus unu ș.a.m.d.
 |
Tabla 12 |
Dühring avea următoarea concepție: Întreaga poveste a numerelor negative este de fapt un nonsens. Ce înseamnă un număr negativ, un număr cu minus? El spune: Dacă am cinci și scad unu, voi avea patru; dacă am cinci și scad din acesta patru, mai rămâne unu; dacă am cinci și scad tot cinci, va rămâne zero. Acum, adepții mărimilor negative spun: Dacă am cinci și scad șase, atunci eu am minus unu; dacă am cinci și scad șapte, voi avea minus doi.
Dühring spune: Aceasta este o gândire confuză, aici nu avem nici o idee clară! Ce înseamnă minus unu? Înseamnă că eu trebuie să scad șase din cinci; dar îmi lipsește unu. Ce înseamnă minus doi? Înseamnă că trebuie să scad șapte din cinci; dar atunci îmi lipsesc doi. Ce înseamnă minus trei? Că eu scad opt din cinci; atunci îmi lipsesc trei. Numerele negative nu sunt diferite de numerele pozitive. Ele înseamnă întotdeauna că, atunci când scad, îmi lipsește de fiecare dată un anumit număr. – Iar Dühring a extins acest raționament la conceptele matematice cele mai variate.
Eu însumi știu că, pe vremea când eram tânăr, acest raționament a făcut asupra mea o impresie teribil de puternică, deoarece într-adevăr, la Dühring, claritatea rațiunii era răspândită asupra acestei idei.
În materie de economie politică, el proceda cu aceeași pătrundere a rațiunii, ca și în istoria filosofiei, de exemplu. El a fost numit profesor la universitatea din Berlin; a ținut cursuri în sala cea mai frecventată și despre subiectele cele mai diverse: economie politică, filosofie, matematici.
Atunci s-au întâmplat că Academia de Științe din Göttingen a oferit un premiu pentru cea mai bună carte despre istoria mecanicii [Nota 36]. – În acest gen de concursuri se obișnuiește ca lucrările candidaților să fie trimise anonime, dar pe plic să fie notat un motto. Numele autorului rămâne necunoscut, numai motto-ul este vizibil, și comisia care judecă lucrările nu cunoaște numele autorului.
Academia de Științe din Göttingen a atribuit premiul istoriei mecanicii de Dühring, și chiar a trimis autorului o apreciere extrem de elogioasă. El era considerat un profesor excelent nu numai de către auditorii săi; a fost foarte apreciat de un întreg cerc de savanți eminenți.
Alături de toate talentele pe care vi le-am arătat deja prin tot ceea ce tocmai v-am povestit, același Dühring mai avea – nu putem spune altfel – și o limbă caustică. El avea în sine ceva malițios critic față de toate lucrurile din lume. În această privință, manifesta din ce în ce mai puțină modestie, și atunci când a primit premiul unei asociații atât de savante ca Academia de Științe din Göttingen, această dispoziție naturală la critică malițioasă a fost stimulată. Era o dispoziție naturală, dar ea a fost stimulată. El a început să îmbine, în realitate, două lucruri: un simț extrem de puternic al dreptății, care nu i se poate contesta, dar, pe de altă parte – te simți îmboldit să vorbești în limbajul oamenilor pe care îi descrii –, în el s-a dezvoltat un simț al invectivei extrem de puternic. El injuria groaznic. A devenit un „om al invectivei”.
Tocmai în această perioadă, când a început să înțepe atât de injurios, asupra lui s-a abătut nenorocirea de a orbi. El a mai predat încă la Berlin, fiind orb. A orbit complet. Dar aceasta nu l-a împiedicat să rămână un om întreg. Și-a continuat activitatea de scriitor, nu a încetat să se ocupe singur de problemele sale – până la un anumit punct, bineînțeles –, deși orbise complet. Dar mai înainte el făcuse cunoștință cu un destin cu adevărat tragic din istoria științei secolului al 19-lea: cu destinul lui Julius Robert Mayer [Nota 37], care a fost, propriu-zis, descoperitorul echivalentului mecanic al căldurii și care a fost închis, putem spune, într-adevăr, fără motiv, într-o casă de nebuni, pus în cămașă de forță și tratat într-un mod oribil de familia sa, de colegii și „prietenii” săi. Dühring și-a scris atunci lucrarea [Nota 38] «Robert Mayer, Galilei al secolului al nouăsprezecelea”. Destinul lui Mayer a fost, într-adevăr, asemănător cu destinul lui Galilei.
Dühring a scris, pe de o parte, cu foarte mare competență, cu un simț cu adevărat profund al dreptății, dar și ridicându-se cu niște lovituri ca de ciomag împotriva nedreptăților astfel cauzate. El nu-și putea stăpâni limba. De exemplu, atunci când a auzit spunându-se și când a citit că se inaugurase la Heilbronn monumentul lui Julius Robert Mayer, pe care mulți dintre dumneavoastră îl cunosc: Această paiață care se înalță aici pe locul Pieții din Heilbronn este ca un ultim afront adus acestui Galilei al secolului al 19-lea. Marele om este așezat cu picioarele încrucișate. Dacă s-ar fi vrut, într-adevăr, a-l reprezenta cu atitudinea pe care el ar fi avut-o, după toate aparențele, dacă l-ar fi putut vedea pe orator și pe toți bunii prieteni care i-au ridicat acest monument, el ar fi trebuit să fie înfățișat nu cu picioarele încrucișate, ci cu mâinile împreunate deasupra capului!
Cum el suportase multe insulte din partea jurnalelor, a devenit un antisemit violent. Și aici a fost foarte consecvent. De exemplu, el a scris broșura [Nota 39]: «Supraestimarea lui Lessing și pledoaria sa în favoarea evreilor», în care Lessing este insultat în mod îngrozitor! Și de aici a ieșit, în principal, modul său deosebit de a studia lucrările literare.
Dacă vreți să vă dați osteneala, dragii mei prieteni, să citiți despre literatura germană ceva ce nu puteți citi de obicei, ceva foarte diferit de eseurile obișnuite asupra literaturii germane, atunci citiți cele două volume ale lui Dühring: «Marii oameni ai literaturii moderne» [Nota 40]. Aici, această gândire matematică riguroasă, această acuitate a inteligenței pe care o poseda Dühring, este aplicată la beletristică. Și, pentru a demonstra că gândește altfel decât ceilalți, el are nevoie chiar să schimbe numele marilor oameni ai vieții spirituale germane. Într-un capitol, el vorbește, de exemplu, de Kothe și de Schillerer, ceea ce înseamnă, în limbajul său, Goethe și Schiller. Dühring scrie Kothe și Schillerer și le menține cu insistență în lucrarea sa. Inventează uneori cuvinte grotești. Intelectualii – așa scrie el, de exemplu, despre oamenii care sunt intelectualiști. Intelectualii – cum ai zice canalii – iată genul de cuvinte pe care le formează mereu. Dar ceea ce spune el este uneori extraordinar de interesant.
Vedeți dumneavoastră, de exemplu, într-o zi mi s-a întâmplat următorul lucru. Eu mă ocupam de anumite scrieri ale lui Nietzsche [Nota 41], netipărite încă, și am luat în mână lucrarea, tipărită de multă vreme, despre veșnica reîntoarcere a acelorași lucruri. Manuscrisele lui Nietzsche nu sunt foarte ușor de citit; am ajuns la unul din aceste pasaje și mi-am spus: Această veșnică reîntoarcere a lui Nietzsche are o origine ciudată! Ia să ieșim din Arhiva-Nietzsche, unde se află caietele sale – pe atunci eu eram în bune relații cu Doamna Elisabeth Förster-Nietzsche [Nota 42] – și să mergem acum cu acest manuscris la Bibliotecă, să deschidem Filosofia realului a lui Dühring [Nota 43], și vom găsi acolo veșnica reîntoarcere a lui Nietzsche! – Căci Nietzsche a format multe idei sub formă de contra-idei. Am luat, așadar, Filosofia realului care se afla în Biblioteca Nietzsche, am deschis-o: La pagina respectivă se afla pasajul – pe care eu îl cunoșteam deja, de aceea l-am găsit imediat –, un pasaj care spune că este imposibil să deduci dintr-o cunoaștere adevărată, adecvată obiectului, a realităților materiale ale lumii, o reîntoarcere veșnică a lucrurilor, a unor constelații de fapte apărute deja!
Dühring a încercat să demonstreze imposibilitatea veșnicei reîntoarceri a acelorași lucruri. În dreptul pasajului unde se află demonstrația sa, Nietzsche a scris pe margine, așa cum o făcea adesea, un cuvânt care arată că el concepuse ideea opusă: măgar.
Această însemnare se găsește și pe cealaltă pagină. Și se pot găsi într-adevăr tocmai la Dühring multe lucruri care au trecut în ideile lui Nietzsche, cu siguranță, sub o formă genială. Eu nu vreau prin aceasta să-l critic pe Nietzsche, dar așa stau lucrurile.
Ceea ce este frapant la Dühring din punct de vedere karmic, este că, în realitate, el nu poate gândi decât ca un matematician. El gândește astfel în filosofie, în economie politică, el gândește în matematica însăși în mod matematic, dar în mod matematic cu rigoare și claritate. El gândește și în științele naturii riguros și clar, dar în mod matematic. El nu este materialist, este un gânditor mecanicist, gândește lumea după schema unui mecanism. El a avut curajul de a urmări cu adevărat până la capăt ceea ce este cinstit în acest mod de a gândi. Căci, de fapt, acesta este adevărul: Cel care gândește astfel, acela nu poate vorbi despre Goethe și despre Schiller altfel decât a făcut-o, dacă luăm în considerare faptul în sine, făcând abstracție de caracterul insultător al cuvintelor sale.
Așadar aceasta este tendința deosebită a gândirii sale. Orb prematur, el a fost tratat personal, de asemenea, cu destulă nedreptate. A fost îndepărtat de universitatea din Berlin. Desigur, existau motive. De exemplu, în a doua ediție a lucrării sale «Istorie critică a principiilor generale ale mecanicii», el nu mai are nici o reținere. Prima ediție îi mai trata încă pe marii oameni ai mecanicii absolut cu prudență, astfel încât cineva a spus: El a scris așa fiindcă se gândea să o scrie în așa fel încât să i se acorde un premiu de către un cerc de savanți! Dar când a apărut ediția a doua, el nu a mai avut nici o reținere, cartea era deja premiată; atunci el a completat-o! Cineva a spus – Dühring a repetat el însuși adesea aceste cuvinte –: Academia din Göttingen a premiat ghearele, fără să vadă leul! Dar leul a apărut când a fost publicată ediția a doua!
În ea se află lucruri stranii. De exemplu, tocmai în legătură cu Julius Robert Mayer, cu destinul său de Galilei al secolului al 19-lea, care îl indignase pe drept cuvânt atât de mult, el l-a numit pe cel despre care spunea că l-ar fi plagiat pe Julius Robert Mayer – și anume, pe fizicianul Hermann Helmholtz [Nota 44] –, l-a numit stâlp al universității, stâlp de lemn al universității! Mai târziu, el a editat un ziar [Nota 45] în care lucrurile se extind și mai mult: «Der Personalist». Lucrurile au o puternică coloratură personală. El reia, de exemplu, pasajul despre Helmholtz, îmbogățindu-l. Nu mai vorbește despre un „stâlp al universității”; ci, cum autopsia arătase că exista apă în capul fizicianului, el a spus: Dar deja din timpul vieții se putea vedea că el are capul gol, nu era nevoie să se constate acest lucru după moartea sa.
Desigur, Dühring nu era deloc delicat. Nu se poate spune că el înjura ca o spălătoreasă, căci maniera sa de a înjura nu avea nimic vulgar, însă nu era nici genial; dar el nu se putea abține să insulte. Era ceva cu totul special.
Acum, orbirea, predispoziția sa de a gândi mecanicist, persecuțiile pe care el le-a suferit – căci el a fost persecutat, alungat din universitate, și apoi, în general, el a trebuit să îndure în viața sa nenumărate nedreptăți –, toate acestea sunt, la un om, fapte de destin care devin interesante abia în momentul în care le examinăm din perspectiva karmei.
V-am prezentat aceste trei personalități: Friedrich Theodor Vischer, compozitorul de lieduri Schubert și Eugen Dühring, și voi face mâine studiul karmei lor, în vederea căruia voiam să vă dau astăzi materialele necesare, adică vă voi arăta cum se înlănțuie propriu-zis lucrurile din punct de vedere karmic.
