Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235


CONFERINŢA A OPTA

Dornach, 9 martie 1924

Spuneam ieri că, deşi studiul relaţiilor karmice individuale este o întreprindere riscantă, aş dori totuşi să prezint aici câteva dintre ele ca exemple, şi voi face acest lucru în legătură cu personalităţile despre care v-am expus ieri anumite date biografice individuale caracteristice. Vom putea studia mai târziu din punct de vedere karmic şi personalităţi mai puţin reprezentative, dar aş vrea să aleg mai întâi asemenea personalităţi, fiindcă ele ne permit să vedem cum, prin desfăşurarea karmică a vieţii umane pe parcursul unor faze succesive de existenţă, evoluţia omenirii în ansamblul ei progresează. În cultura şi civilizaţia modernă se vorbeşte despre istorie ca şi cum ea ar fi un curent neîntrerupt de evenimente; lucrurile sunt prezentate raportându-se ceea ce se întâmplă în secolul 20 la secolul al 19-lea, şi ceea ce se întâmplă în secolul al 19-lea, la secolul al 18-lea ş.a.m.d. Dar oamenii înşişi sunt cei care transpun lucrurile dintr-o epocă a istoriei în alta; aşadar, oamenii care trăiesc în prezent sunt cei care au adus în acest prezent, provenind din epoci istorice trecute, ceea ce trăiesc ei astăzi, şi abia acest fapt creează realitatea, viaţa, abia acest fapt creează în viaţa istorică o adevărată coeziune internă.

Când avem doar cauza şi efectul, nu avem o adevărată coeziune. Când sufletele umane care au trăit pe Pământ într-o epocă străveche trec într-o epocă mai recentă, prin vieţi mereu reînnoite, atunci apare o coeziune reală în sânul evoluţiei omenirii. Acestei coeziuni reale nu i se poate sesiza semnificaţia decât studiind aceste personalităţi, care pot fi observate tocmai pentru că ele sunt reprezentative.

V-am vorbit ieri mai întâi despre cel pe care l-am numit Vischer-Şvabul, esteticianul Friedrich Theodor Vischer, şi l-am caracterizat întru câtva. V-am spus că vreau să aleg numai exemple în legătură cu care dispun de rezultate reale ale cercetărilor. Cercetările sunt efectuate prin clarvedere, pe baza acelor mijloace spirituale despre care a fost vorba deja şi despre care ne putem informa din literatura antroposofică. Iată de ce nu este posibil să vorbim despre aceste lucruri decât sub formă de relatări. Căci în acest domeniu poate fi comunicat numai ceea ce rezultă din viziunea directă. În momentul în care facem trimitere de la o viaţă pământească la una anterioară, orice înţelegere pe baza unor concepte raţionale este exclusă. Nu mai există decât o posibilitate: aceea a viziunii. O urmă de înţelegere pe baza conceptelor raţionale se menţine atunci când este vorba să facem o apropiere între o viaţă pământească dată şi ceea ce a fost vieţuit între moarte şi ultima naştere, aşadar, când facem legătura între viaţa pământească şi elementul spiritual-sufletesc din care provine aceasta în mod nemijlocit, înainte de a coborî pe Pământ; aici, până la un anumit punct, legătura este uşor de înţeles. Dar firul care ne conduce înapoi, de la o viaţă pământească la alta, acesta nu poate fi prezentat decât sub formă de relatare, căci determinantă este aici viziunea. Cine este în stare să observe o personalitate ca aceea a lui Vischer-Şvabul şi să sesizeze realitatea veşnică ce trăieşte într-o asemenea personalitate, adică ceea ce trece dintr-o viaţă pământească în alta, acela poate, dacă discerne corect, aş putea spune, curenţii dintr-o viaţă pământească, acela poate să vadă apărând această personalitate într-o existenţă anterioară. Desigur, în ceea ce priveşte cercetarea, ne întoarcem înapoi mai întâi la ceea ce a fost vieţuit înainte de viaţa pe Pământ. Dar acum, în ceea ce voi prezenta despre aceste trei personalităţi, vreau să las pe planul secund reîntoarcerea la ceea ce a trăit o asemenea personalitate în viaţa preterestră şi să atrag atenţia asupra vieţii pământeşti precedente, care apare în dosul celei actuale.

Trebuie neapărat, atunci când vrem să facem astfel de investigaţii, să nu avem nici o idee preconcepută. A avea o părere sau alta despre viaţa pământească a unui om sau despre viaţa lui precedentă înseamnă să-ţi imaginezi că poţi raţiona astfel: această persoană, fiind ceea ce este, trebuie să fi fost într-o viaţă anterioară într-un fel sau altul; dacă ne formăm astfel de judecăţi, înseamnă să mergem în realitate pe o cale greşită, sau putem spune, cel puţin, că putem foarte uşor să mergem pe o cale greşită. A-ţi forma o judecată în mod raţional deducând o încarnare din alta, asta înseamnă să acţionezi ca şi cum te-ai afla pentru prima dată într-o casă: Priveşti prin fereastra de la nord şi vezi afară nişte copaci, şi atunci deduci, după aceşti copaci văzuţi prin fereastra de la nord, cum trebuie să fie cei care sunt în dreptul ferestrei de la sud. Dar pentru a-i vedea trebuie să mergi la fereastra de la sud, trebuie să priveşti copacii care se află în dreptul ei, fără a avea o idee preconcepută. Într-adevăr, orice raţionament intelectual trebuie eliminat atunci când este vorba să sesizăm acele Imaginaţiuni care, pur şi simplu, sunt prezentate Imaginaţiuni corespunzătoare vieţilor pământeşti trecute ale unor asemenea personalităţi.

În cazul lui Vischer-Şvabul suntem conduşi înapoi la o încarnare precis determinată – între aceasta şi cea actuală se pot afla altele, mai indiferente şi poate, de asemenea, mai scurte, dar acest lucru nu este acum important –, o încarnare în cursul căreia viaţa sa actuală pământească – actuală, în sensul larg al cuvântului, căci el a murit la sfârşitul anilor ‘80 ai secolului trecut – aşadar, ultima sa viaţă pământească a fost pregătită din punct de vedere karmic. Această încarnare se situează în secolul al 8-lea d. Chr. Îl vedem aparţinând atunci acelor populaţii mauro-arabe care, în acea epocă, venind din Africa, au ajuns în Sicilia şi au intrat în luptă cu oamenii care coborau din nord spre Sicilia.

Esenţialul este că această individualitate despre care vă vorbesc, în această încarnare trecută, precis determinată, a primit o formaţie exclusiv arabă, cu toate detaliile sale, şi anume în aşa fel încât ea şi-a asimilat ceea ce este artistic, aş zice, dar poate şi ceea ce este neartistic în arabism şi, în acelaşi timp, toată energia cu care arabismul a invadat Europa; ceea ce înseamnă mai ales legături umane cu un număr destul de mare de alţi oameni aparţinând aceleiaşi populaţii arabe.

Această individualitate care a trăit în secolul al 19-lea cu numele de Friedrich Theodor Vischer a căutat în secolul al 8-lea să stabilească legături strânse cu mulţi oameni aparţinând aceluiaşi popor arab, aceleiaşi civilizaţii arabe; aceşti oameni, care, în acest moment, intraseră prin forţă în contact cu Europa, au avut tentative constante să se fixeze în Sicilia şi a trebuit să dea lupte dure – adică, de fapt, mai curând europenii au trebuit să dea lupte dure. Această individualitate a participat într-o mare măsură la aceste lupte. Şi se poate spune că era o personalitate genială, în sensul în care se înţelegea pe atunci ceea ce este geniul.

Acum să reţinem, în primul rând, că această individualitate a trăit în secolul al 8-lea. Dar lucrurile se continuă. Când această personalitate a trecut pragul morţii şi a ajuns în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, ea aparţinea comunităţii intime care era formată în special din sufletele cu care a fost împreună pe Pământ. Acestea sunt sufletele despre care vă vorbeam când am arătat în consideraţiile noastre că individualitatea respectivă a avut legături strânse cu ele. Dar tocmai între aceşti oameni – este greu să găsim în limbajul care este, bineînţeles, adecvat condiţiilor pământeşti expresii care să ne permită să caracterizăm lucruri din domeniul suprasensibil –, între oamenii de care era legată individualitatea noastră după ce ea şi ei au trecut pragul morţii, s-a format o comunitate spirituală, o legătură spirituală care s-a menţinut de-a lungul tuturor secolelor următoare până în secolul al 19-lea.

Dumneavoastră veţi fi aflat din conferinţa despre karmă, pe care am prezentat-o acum opt zile, că ceea ce se întâmplă pe Pământ este trăit mai înainte de entităţile celei mai înalte Ierarhii: Heruvimi, Serafimi şi Tronuri, şi că cel care trece prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere îşi coboară privirea asupra unui cer spiritual-sufletesc, aşa cum noi ne înălţăm privirea spre cer. În acest moment, Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, vă spuneam, trăiesc ceea ce va deveni destinul nostru, ceea ce vom realiza conform destinului nostru când vom coborî din nou pe Pământ.

În contextul lumii spirituale, această întreagă comunitate – care, bineînţeles, era o comunitate spirituală şi căreia îi aparţinea individualitatea despre care vorbim –, această comunitate a trăit faptul că ea trebuie să vegheze prin secole asupra unui progres al omenirii fără să fie influenţată de creştinism. Ceea ce vă spun acum vă va părea un lucru absolut straniu; căci noi ne reprezentăm că a conduce lumea este un lucru tot atât de simplu cum l-am dori şi cum l-am organiza noi, oamenii. Dar conducerea lumii nu are loc în acest fel, ci, dacă, pe de o parte, Misteriul de pe Golgotha introduce în întreaga evoluţie a Pământului impulsul cel mai puternic, mai există, pe de altă parte, şi necesitatea de a nu lăsa să se piardă imediat ceea ce a existat înainte de Misteriul de pe Golgotha, necesitatea de a lăsa ca acest curent să-şi urmeze cursul său, aşadar, de a lăsa să-şi urmeze cursul său, de-a lungul secolelor, curentul pe care îl voi numi nu antichristic, ci achristic, care nu ţine seama deloc de creştinism.

Iar sarcina de a duce acest curent în Europa, de a prelungi într-un fel epoca precreştină până în secolele creştinismului, această sarcină revenea unui anumit număr de oameni care s-au născut în secolul al 8-lea, în secolele 7-8, în sânul arabismului, pentru că acest arabism nu era în mod direct creştin, şi pentru că el nici nu rămăsese atât de mult în urmă, ca vechile religii păgâne, el progresase totuşi în cursul secolelor, într-o anumită direcţie. Astfel, în sânul arabismului s-au încarnat nişte suflete care, după aceea, neatinse de condiţiile pământeşti, trebuiau să facă să evolueze în lumea spirituală ceea ce poate cunoaşte spiritul uman, ceea ce poate încerca şi simţi el atunci când este izolat de creştinism. Ele trebuiau într-un fel să întâlnească abia mai târziu creştinismul, în epoci ulterioare ale evoluţiei pământeşti. Şi este într-adevăr profund semnificativ, grandios şi zguduitor, să vezi cum o comunitate relativ mare continuă să trăiască în lumea spirituală, departe de evoluţia creştinismului, până când, exact în secolul al 19-lea, aceste suflete, în marea lor majoritate, coboară spre încarnarea pământească. Acestea erau, desigur, individualităţi foarte diferite, înzestrate cu predispoziţiile cele mai variate.

Printre sufletele care făceau parte din această comunitate, Vischer-Şvabul, Friedrich Theodor Vischer, a fost unul dintre primele care au coborât în secolul al 19-lea. Şi, pentru el, posibilitatea de a afla multe despre creştinism a fost extrem de redusă. Dimpotrivă, pe când era încă în existenţa prepământească i-a fost dată posibilitatea de a primi impulsuri ale ghizilor spirituali ai omenirii care erau mai mult sau mai puţin apropiaţi de creştinism, dar care, de fapt, nu îşi impregnaseră, în sens christic interior, concepţia lor despre lume, impulsurile lor de viaţă.

Este desigur paradoxal să vorbeşti despre aceste lucruri aşa cum se vorbeşte despre realităţile pământeşti, dar, după cum v-am spus, îmi iau acest risc cu bună ştiinţă. Pentru un suflet cum este sufletul pe care îl avem noi în vedere, trecerea prin această încarnare din secolele 7-8 a fost o pregătire deosebit de favorabilă pentru a se dezvolta în lumea spirituală în strânsă legătură cu sufletul lui Spinoza [ Nota 46 ] sau cu alte suflete asemănătoare, şi mai ales cu un mare număr de reprezentanţi ai unei civilizaţii necreştine, care au murit în acelaşi secol şi care trecuseră în lumea spirituală, reprezentanţi ai culturii Kabbalei, în special.

Şi astfel pregătit, acest suflet – altele nu au intervenit decât puţin mai târziu – a pătruns în secolul al 19-lea în existenţa pământească. Celelalte suflete, tocmai datorită faptului că ele au ajuns puţin mai târziu, au fost reprezentantele mentalităţii ştiinţifice din a doua jumătate a secolului 19. Căci, în realitate, şi acesta este, dragii mei prieteni, secretul straniei evoluţii a gândirii ştiinţifice din a doua jumătate a secolului al 19-lea, aproape toate spiritele care au purtat acest curent al gândirii naturalist-ştiinţifice din a doua jumătate a secolului al 19-lea, acest curent naturalist-ştiinţific bazat pe o gândire mai originară şi mai sensibil, fuseseră în viaţa lor precedentă determinantă arabi, tovarăşi ai acelei individualităţi care a luat apoi pe Pământ numele de Friedrich Theodor Vischer. Numai că Friedrich Theodor Vischer – ca printr-o naştere sufletesc-spirituală prematură – apăruse mai curând.

Acest lucru este într-adevăr profund întemeiat în karma sa, prin legăturile sale cu acele suflete de care era legat şi Hegel înainte de a coborî spre o existenţă pământească. Aşadar cu aceste suflete avusese legătură şi Friedrich Theodor Vischer în timpul vieţii în lumea spirituală. Datorită orientării sale individuale deosebite, acest fapt a exercitat asupra lui o influenţă, şi anume, în sensul a ceea ce a fost pe Pământ hegelianismul. Prin aderarea sa la acest hegelianism, el a fost ferit să alunece spre o concepţie asupra lumii mai mult sau mai puţin materialist-mecanicistă. Dacă s-ar fi născut puţin mai târziu, ca ceilalţi tovarăşi spirituali ai săi, el ar fi luat cu etica sa o orientare cu totul obişnuită, materialistă. El a fost ferit de acest lucru, datorită experienţelor făcute în viaţa preterestră şi coborârii sale premature pe Pământ. Dar el nu s-a putut menţine pe această poziţie. De aceea a scris apoi această critică ucigătoare a propriei sale estetici, căci această estetică nu corespunde întru totul karmei sale, ci a intervenit ca o schimbare de orientare a karmei. Ar fi corespuns întru totul karmei sale ca el să se fi născut în acelaşi timp şi cu aceeaşi orientare de gândire ca oamenii de ştiinţă radicali din a doua jumătate a secolului al 19-lea, care fuseseră tovarăşii săi în viaţa precedentă şi care aparţineau arabismului.

Aici ne întâmpină ceva deosebit: Printr-o deviere a karmei, care va fi rectificată în încarnări ulterioare, Friedrich Theodor Vischer devine mai întâi discipol al lui Hegel, adică el a deviat; desigur, faptul este determinat prin existenţa preterestră, dar nu prin karma pământească, el a deviat de la linia dreaptă a karmei sale. Dar, ajuns la o anumită vârstă, el nu se mai menţine pe această poziţie. El trebuie să-şi regăsească linia karmei. El îşi reneagă atunci cele cinci volume ale esteticii sale şi este enorm de tentat să construiască o estetică aşa cum ar dori-o oamenii de ştiinţă. În prima sa estetică, el a procedat de sus în jos, pornind de la principii şi trecând după aceea la domeniul sensibil. Acum, el îşi critică propria metodă din temelii. El vrea acum să-şi construiască estetica de jos în sus, pornind de la fapte, pentru a se înălţa în mod treptat la principii. Vedem aici un conflict teribil, care îl face să lucreze la distrugerea primei sale concepţii estetice. Vedem karma sa deviind, apoi el este împins spre orientarea reală a acesteia, adică este condus spre cei cu care fusese tovarăş într-o viaţă pământească trecută.

Este într-adevăr profund zguduitor să vezi cum de fapt Friedrich Theodor Vischer nu izbuteşte să termine această a doua construcţie a esteticii sale şi cum se introduce ceva haotic în întreaga sa viaţă spirituală. Eu v-am vorbit despre acest filistinism, despre atitudinea sa specific filistină faţă de «Faust»-ul lui Goethe. Toate acestea provin din faptul că el nu se simte sigur pe el şi vrea să se reîntoarcă spre vechii tovarăşi. Trebuie numai să ţinem seama de faptul că inconştientul acţionează cu putere în karmă, acest inconştient care, desigur, într-un stadiu superior al clarvederii, este un conştient. Trebuie să ne fie clar acest lucru: Câţi savanţi filistini nu au detestat «Faust»-ul lui Goethe! Amintiţi-vă declaraţia lui Du Bois-Reymond, pe care v-am citat-o ieri: Goethe ar fi fost mai bine să facă din Faust un cercetător, în loc să-l facă să invoce spirite, Spiritul Pământului, de exemplu, apoi să-l facă pe Mefisto să-l întinerească, şi să-l pună să seducă fete fără să se însoare cu ele. Ei bine, toate acestea sunt, în realitate, pentru Du Bois-Reymond, nişte baliverne. Goethe ar fi făcut mai bine să prezinte un erou, care inventează o maşină electrică sau pneumatică! – Cu siguranţă, el ar fi ocupat atunci o poziţie socială solidă şi ar fi putut deveni chiar primar al Magdeburgului. Şi, mai ales, ar fi fost necesar să nu apară tragedia Margaretei, atât de şocantă, iar în locul scenei Închisorii să aibă loc o adevărată nuntă burgheză. Desigur, faptul este justificat, dintr-un anumit punct de vedere, bineînţeles; dar, cu siguranţă, nu aşa ceva avea Goethe în minte.

Friedrich Theodor Vischer, nu-i aşa, nu mai era deloc sigur de sine atunci când a trecut, aşa cum spuneam, prin această întorsătură a karmei. Dar el era în permanenţă atras spre trecut şi, pentru inconştientul său, deşi a fost un spirit liber, era întotdeauna o încântare să-i audă pe filistini tunând şi fulgerând împotriva lui «Faust». El devenea atunci spiritual, asista ca la o bătaie cu bulgări de zăpadă. Şi tocmai când observăm la un om lucrurile care sunt accesibile mai ales viziunii, atunci ajungem la Imaginaţiuni care ne conduc în dosul culiselor existenţei sensibile. Le vedem desprinzându-se.

Iată, de exemplu, o imagine rafinată. Pe de o parte, filistinii de prim ordin, cum era, de pildă, Du Bois-Reymond: Goethe ar fi trebuit să aducă pe scenă un Faust primar de Magdeburg, inventator al maşinii de electrizat şi al maşinii pneumatice; el l-ar fi căsătorit cu Margareta – nu-i aşa, aceştia sunt filistinii de prim ordin! Aceasta se întâmplă în subconştient, fiindcă există o relaţie karmică. Toţi aceşti oameni erau mauri, legaţi de Friedrich Theodor Vischer prin curentul arabismului. Acum, faptul îl atrăgea, se simţea înrudit cu el, şi totuşi nu în întregime; între timp, el fusese în contact cu alte curente, tocmai acele curente care îi modificaseră karma. Şi atunci, când filistinii de prim ordin îi aruncau mingea, el le-o trimitea înapoi, spunând: Ar trebui să fie cineva care să scrie o lucrare, de exemplu, despre raportul dintre degerăturile Doamnei Christiane von Goethe şi figurile simbolic-alegoric-mitologice din partea a doua a lui «Faust». Iată, nu-i aşa, un filistinism genial, dar un filistinism de ordinul al doilea.

A aprecia aceste lucruri la justa lor valoare, iată ce ne abate de la simpla examinare intelectuală şi ne permite să ne apropriem mai mult de viziune. Eu am vrut să vă dau mai întâi o indicaţie în acest sens – voi reveni la aceste lucruri –, arătând cum poate fi înţeleasă o viaţă pământească prin prisma celor care au precedat-o.

Personajul pe care îl vedeam mergând şi venind la Stuttgart avea cu adevărat pentru mine o importanţă considerabilă, zguduitoare. Vi l-am descris ieri: ochii albaştri minunaţi, o barbă mare brun-roşcată, braţele cam în această poziţie. Vedeţi dumneavoastră, viziunea despre care v-am vorbit era prezentă, dar statura fizică a lui Vischer-Şvabul, aşa cum putea fi văzută la Stuttgart, nu este în acord cu ea, căci pentru privirea ocultistului el nu avea, într-adevăr, alura unui arab reîncarnat. Şi eu lăsam în permanenţă acest lucru deoparte, căci, în realitate, poţi fi faţă de propriile viziuni, pur şi simplu, nu pot spune sceptic, căci ele sunt prezente, dar poţi fi neîncrezător. Noi vrem ca ele să fie confirmate în modul cel mai clar. Aşadar eu le-am abandonat în permanenţă, până în momentul când enigma s-a rezolvat în felul următor:

Acest bărbat – în încarnarea trecută este vorba tot de un bărbat –, acest bărbat nu a privit ca un ideal fiinţele care veneau spre el din nord, mai ales din Sicilia. Dar pe atunci exista posibilitatea să preiei chipul cuiva care îţi plăcea în mod deosebit, această posibilitate era foarte mare. Astfel că, în încarnarea următoare, el a luat înfăţişarea acelor oameni împotriva cărora luptase. Acest lucru, aşa cum am spus adineaori, a pus în lumină soluţia enigmei legate de statura sa.

Ieri am evocat în faţa sufletului nostru o a doua personalitate: Franz Schubert, şi legătura sa cu Baronul von Spaun, prieten şi binefăcător, am arătat natura sa elementară, care, pe de o parte, în cazuri rare, aşa cum a fost cel pe care vi l-am prezentat, putea exploda, putea face din el un bătăuş; pe de altă parte, el era extraordinar de delicat şi scria dimineaţa ca un somnambul, îndată ce se trezea, cele mai frumoase melodii ale sale. Este extraordinar de dificil să-ţi faci o imagine despre această personalitate. Dar tocmai prietenia cu Spaun ne oferă în acest caz o imagine despre această personalitate. Căci, în cazul lui Franz Schubert, când vrem să-l găsim prin viziunea retrospectivă în câmpul ocult – dacă pot folosi această expresie – avem sentimentul, pentru a mă exprima în mod familiar, că Schubert ne scapă mereu printre degete atunci când vrem să ne întoarcem la încarnarea sa precedentă. Nu o regăsim uşor, fiindcă el ne alunecă mereu printre degete.

Acesta este oarecum destinul invers, aş putea spune, faţă de cel al operelor lui Schubert după moartea sa. La moartea sa, într-adevăr, foarte puţine opere ale lui erau cunoscute, foarte puţine erau familiare oamenilor. Apoi, cu trecerea anilor, el a fost din ce în ce mai cunoscut, şi mult mai târziu deja, în anii ‘70, ‘80 ai secolului al 19-lea, în fiecare an ieşeau la iveală noi opere ale sale. Lucru interesant, Schubert s-a arătat dintr-o dată, multă vreme după moartea sa, drept cel mai fecund compozitor. Şi se revenea mereu la Schubert.

Dar când ne întoarcem înapoi, pe cale spirituală, de la viaţa sa din secolul al 19-lea până la viaţa pământească precedentă, urmele sale se pierd. Nu le găsim uşor.

Dimpotrivă, este întotdeauna posibil şi relativ uşor să dăm de urmele Baronului von Spaun. Şi această linie conduce spre secolele 8, 9, dar în Spania. Şi anume, Baronul von Spaun era un prinţ castilian care trecea drept extraordinar de înţelept şi se ocupa de astrologie, astronomie, în spiritul acestei epoci – care a chiar rectificat şi formulat tabelele astronomice –, şi care, la un anumit moment al vieţii sale, a trebuit să fugă din patria sa, găsindu-şi refugiul la duşmanii cei mai înverşunaţi ai populaţiei castiliene de atunci, la mauri.

El este obligat să rămână aici câtva timp după fuga sa, şi a legat o prietenie delicată cu o personalitate maură, în care trăia individualitatea viitorului Franz Schubert. Şi, fără îndoială, prinţul castilian ar fi murit dacă această personalitate maură fină şi spirituală nu l-ar fi întreţinut şi nu l-ar fi ajutat atunci, astfel încât el a putut să-şi continue un timp viaţa pământească, spre profunda satisfacţie a amândurora.

Ceea ce vă povestesc aici este departe de orice speculaţie intelectuală. Eu chiar v-am indicat drumul ocolit care trebuie parcurs pentru a ajunge la aceste lucruri. Dar acesta este drumul ocolit care ne conduce, în realitate, la înţelegerea faptului că în Franz Schubert trăia o personalitate maură reîncarnată, o personalitate aparţinând cercului maurilor, care pe atunci era destul de departe de facultatea de a produce în sufletul său muzică, ci a cărei tendinţă intimă a fost, dimpotrivă, aceea de a cultiva ceea ce exista în sânul culturii arabe drept element artistic delicat şi talentul subtil, nu al gândirii, aş spune, ci al speculaţiei, care venea din Asia şi care apoi, după ce a trecut prin Africa, a ajuns în cele din urmă în Spania.

În cursul acestei încarnări, în această personalitate s-a dezvoltat, înainte de toate fineţea sufletească ce nu excludea energia, din care s-a născut ca prin vrajă imaginaţia artistică somnambulică pe care o întâlnim la Franz Schubert. Pe de altă parte, această personalitate a trebuit să ia parte la lupte dure, care aveau loc între mauri şi populaţia autohtonă, castilieni, aragonezi ş.a.m.d. Aceasta este originea fibrei emoţionale, care, aş putea spune, aşa cum am văzut, nu apărea decât sub un văl şi numai la ocazii deosebite în existenţa lui Schubert.

Şi mi se pare, tot aşa cum nu putem înţelege ultima viaţă pământească a lui Friedrich Theodor Vischer decât dacă o privim pe fundalul arabismului său, că nu putem înţelege natura cu totul aparte a muzicii lui Schubert, şi mai ales fundalul pe care se bazează numeroase din liedurile sale, decât dacă ajungem la această viziune – eu nu am construit-o, ea rezultă din fapte –, dacă ajungem la această viziune: un element spiritual venit din Asia şi asupra căruia a strălucit un timp soarele pustiului, iar după aceea s-a limpezit în Europa, apoi a traversat lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere, şi a reapărut drept omenesc pur, care nu s-a lăsat atras de artificiile condiţiei sociale, la un biet profesor de şcoală.

A treia personalitate de care v-am vorbit ieri – aşa cum spuneam, eu vreau mai întâi să schiţez lucrurile, şi vom mai putea reveni la unele dintre ele –, a treia personalitate despre care v-am vorbit, Eugen Dühring, m-a interesat într-adevăr fiindcă, pe când eram tânăr, m-am ocupat extraordinar de mult cu operele sale. Eram încântat de lucrările de fizică şi de matematică ale lui Dühring [ Nota 47 ], în special de «Noi mijloace fundamentale şi descoperiri în domeniul analizei, algebrei, calculului funcţiunilor şi geometriei aferente», şi de modul său de-a trata legea corespondenţelor între temperaturile de fierbere. Dar cartea sa «Cauză, viaţă şi duşmani», care este un fel de autobiografie, m-a făcut să mă înfurii. Această scriere este plină de o autosatisfacţie îngrozitoare, deşi, într-adevăr, o autosatisfacţie genială; fără a mai vorbi de altele, care amintesc de pamfletele cele mai odioase, cum este, de exemplu, «Supraestimarea lui Lessing şi pledoaria sa în favoarea evreilor». Pe de altă parte, eu îi puteam admira lucrarea «Istorie critică a principiilor generale ale mecanicii», atâta vreme cel puţin cât nu se vedea leul, ci numai ghearele sale. Lucrarea făcea o impresie puţin cam penibilă; este o istorie a mecanicii, dar se află în ea prea multă bârfă, cam prea mult se vorbeşte acolo de Doamna Helmholtz, căci e vorba mai puţin de Hermann Helmholtz, pe care Dühring îl critică atât de clar, decât de flecărelile cercului doamnei Helmholtz. Dar ce-i cu asta; acestea sunt lucruri care se întâmplă. Se trăncăneşte în cercurile cele mai diferite, inclusiv în cercurile antroposofice. Deşi, începând de la Crăciun, ar trebui să fie luată o orientare nouă, multe lucruri despre care se flecăreşte în micile întâlniri antroposofice sunt într-adevăr absolut superficiale şi, în unele împrejurări, pot crea multe neajunsuri respectivilor vorbăreţi şi vorbăreţe; ne putem da seama de asta. Dar, aşa cum spuneam, studiind lucrările lui Dühring, eu am trecut, faţă de un om, prin toate nuanţele, de la respect, stimă, la critică şi la iritare. Veţi găsi explicabil să vrei într-un asemenea caz să studiezi cel puţin fundalul încarnării precedente, pentru a vedea cum s-a putut dezvolta aşa ceva.

Dar nici aici nu a fost uşor şi, la început – şi nu aş vrea să omit să vorbesc despre aceasta –, am văzut apărând imagini înşelătoare. Tocmai atunci când întreprinzi asemenea cercetări, primeşti tot felul de impresii, uneori teribile. Odată m-am aşezat la o masă de cafenea la Budapesta şi i-am văzut reuniţi acolo, reîncarnaţi, pe Iosif al II-lea, Frederic cel Mare, Marchiza de Pompadour, Seneca, Ducele de Reichstadt, pe Marie-Antoinette, şi apoi, spre seară, a mai venit şi Wenzel Kaunitz. Ei erau aşezaţi la o masă, vreau să spun că oamenii care erau acolo credeau că sunt aceste personalităţi. Iată la ce se ajunge când oamenii se dedau unor speculaţii sau încep să folosească vreo viziune confuză. Aşa cum am spus, putem foarte uşor să fim orbiţi, căci, într-adevăr, este vorba să pornim de la punctul cel mai semnificativ din viaţa unui om, adică să pornim de la o anumită viaţă pământească pentru a fi conduşi în mod just în trecut, la o altă viaţă pământească. Iar în cazul lui Dühring mi-a fost imposibil multă vreme să găsesc un punct semnificativ.

Iată ce am făcut. Mi-am actualizat ce îmi era la el cel mai simpatic: concepţia sa mecanicist-materialistă despre lume, care totuşi, într-un anumit sens, exprima cel puţin un intelectualism spiritual. Eu m-am consacrat unor reflecţii despre o lume spaţială finită, despre o lume temporală finită, şi am reconstruit, aşadar, întreaga concepţie despre lume a lui Dühring. Asemenea lucruri se pot face uşor. Când, înarmat astfel, începi să priveşti în trecut pentru a găsi încarnările anterioare, îţi apar nenumărate încarnări şi eşti din nou orbit. Într-adevăr, nu găseşti nimic; apar nenumărate încarnări, care, bineînţeles, nu sunt şi nu pot fi atâtea; acestea sunt pur şi simplu oglindirile încarnării actuale. Căci, tot aşa, dacă aveţi aici în sală o oglindă şi acolo o alta, vă vedeţi reflectat la infinit. Am avut atunci ideea să-mi reprezint cu intensitate următoarele: Cum ne apare, dacă o gândim absolut clar, această concepţie despre lume a lui Dühring? Las acum la o parte toate criticile sale pline de animozitate, ponegririle sale sau tot ceea ce a scris el banal, neglijez complet toate acestea şi iau numai ce a fost grandios, care, în calitate de concepţie despre lume, îmi este destul de antipatică, dar modul în care o prezenta Dühring mi-a făcut-o simpatică –, eu îmi reprezint toate acestea în mod viu. Apoi, încep să-mi formulez cu claritate ce devine realitatea la Dühring. Dar, începând cu un anumit an, el priveşte totul fiind orb! Dar un orb nu vede absolut nimic din lume! Aşadar el şi-o reprezintă altfel decât dacă ar vedea-o. Şi, într-adevăr, materialiştii obişnuiţi, aş spune, materialiştii de rând, materialiştii mecanicişti, sunt diferiţi de Dühring. În comparaţie cu ei, Dühring este genial. Căci toţi oamenii care au construit o concepţie despre lume, corpolentul Vogt, Büchner, Moleschott, Spiller, Wießner [ Nota 48 ] şi alţii – nu-i aşa, douăsprezece duzini, exact douăsprezece duzini –, tot ceea ce au spus ei este altceva decât modul în care şi-a construit Dühring concepţia despre lume. Vedem de asemenea că el era predispus, că el era orientat spre o formă aparte a acestei concepţii încă din perioada când mai vedea şi că, în realitate, această concepţie a luat forma care îi convenea abia atunci când a orbit, când spaţiul din jurul lui a fost scufundat în beznă. Căci, de fapt, cu acest spaţiu întunecat se potrivesc toate elementele din care a construit Dühring lumea. Ar fi inexact să ne reprezentăm: Acest lucru a fost realizat de un om care vede lumea.

Gândiţi-vă că la Dühring acesta este un adevăr teribil – căci, aşa cum spuneam, şi alţii au construit asemenea concepţii, au existat o sută patruzeci şi patru, provenind de la douăsprezece duzini de oameni –, dar la Dühring lucrurile sunt diferite, la el, acesta este adevărul adevărat: Ceilalţi văd şi îşi construiesc concepţiile lor ca nişte orbi; Dühring este orb şi construieşte o concepţie despre lume ca un orb. Este ceva extrem de frapant. Şi, dacă îl observăm pe acest om, atunci ştim: Aici avem de-a face cu un om care era orb din punct de vedere interior, prin dezvoltarea lui sufletească, care a devenit mecanicist fiindcă era orb. Îl regăsim, în cazul acesta – şi aici intră în considerare două încarnări –, în mijlocul acelei mişcări din Orientul creştin care, în jurul secolelor 8, 9, când promova distrugerea imaginilor, devenind iconoclastă, când repunea imaginile în drepturile lor. Această luptă între o religie care cultiva imaginile şi o alta, în care ele nu mai au loc, s-a desfăşurat mai ales la Constantinopol. Regăsim aici individualitatea care va fi mai târziu Dühring, într-o încarnare în care el luptă cu un mare entuziasm, ca un adevărat lăncier pedestraş, pentru o viaţă culturală lipsită de imagini. Şi eu aş afirma că în lupta pe care el o duce în domeniul pur fizic se vede tot ceea ce va ieşi la iveală mai târziu în modul său de a se exprima.

Pentru mine, era grozav de interesant un lucru: În volumul al doilea al cărţii despre Julius Robert Mayer se află un cuvânt ciudat. Problema începe, într-adevăr, să se explice! Pe când era iconoclast, Dühring avea un anumit mod de a mânui sabia, acel iatagan ciudat care îşi dobândea atunci, încetul cu încetul, forma sa definitivă. Eu am găsit aici o concordanţă – ajungem, nu-i aşa, la nişte detalii metaforice – o concordanţă cu un cuvânt care figurează în cartea despre Julius Robert Mayer. Unul dintre capitolele acestei cărţi este intitulat «Sinuologie», sinuologie în viaţa universitară germană ş.a.m.d.! Acolo unde se trag linii, acolo unde se intră pieziş: sinuologie!*

* Sinuologie – în germană: „Schlichologisches”, de la Schlich = tertip, uneltire, intrigă; în româneşte, se face trimitere la adjectivul „sinuos” – n. t.

Tot aşa cum a format frumoasa expresie „intelectualii”, prin analogie cu canalii, el formează cuvântul „sinuologie”; el inventează cuvintele cele mai variate. Putem vedea, aşa cum am spus, mult mai multe în aceste lucruri aparent secundare. Oricât de paradoxal ar părea, nu poţi ajunge să vezi legătura între diferitele vieţi pământeşti dacă nu ai un simţ pentru a vedea ceva în simptome. Cel care nu ştie să deducă caracterul unui om din felul în care merge sau în care îşi pune piciorul apăsând pe talpă, acela nu va putea progresa uşor în privinţa unor lucruri de felul celor despre care vă vorbesc acum. Modul în care această individualitate îşi mânuia sabia odinioară trebuie să-l vedem transpunându-se în cuvintele pe care le formează acum.

Şi tocmai acest Dühring era cel care tuna şi fulgera atât de mult, mai ales împotriva „erudiţilor”! El spunea că tare i-ar mai plăcea să nu mai fie nevoit să se slujească de termenii care îi amintesc de bătrâna ştiinţă de altădată. El nu mai vrea logică, vrea o anti-logică, nu o Sophia, ci o anti-Sophia, nu o ştiinţă ci o anti-ştiinţă. El ar fi vrut de fapt să transforme totul în „anti”; o spune în mod expres. Dar acest om care a tunat şi a fulgerat atâta împotriva oricărei erudiţii, el fusese, tocmai în încarnarea care, la rândul ei, o precedase pe aceea când a fost un lăncier pedestraş iconoclast, el fusese un autentic filosof stoic grec, în cadrul şcolii stoicilor greci. Dühring a fost în Antichitate tocmai ceea ce el a injuriat cel mai mult: în a treia încarnare, a doua, dacă pornim de la cea actuală, el a fost un adevărat filosof, şi anume, un filosof stoic, aşadar, unul dintre cei care se retrăgeau din lume.

Acest lucru mi-a apărut mai întâi: Foarte multe forme de gândire care se află la Dühring le găsim la stoici! Numai că lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple! Studenţii unui seminar întreg ar putea scrie disertaţii despre forma gândurilor la stoici şi la Dühring.

Aşadar ne întoarcem în urmă mai întâi până în epoca iconoclaştilor, în secolului al 9-lea, în estul Europei, când Dühring a fost iconoclast, şi după aceea, pornind de aici, până în secolul al 3-lea, în epoca greacă a stoicismului.

Există aici ceva cu adevărat zguduitor: Stoicul, care nu cere nimic de la viaţă, care se îndepărtează de tot ceea ce nu este indispensabil vieţii în mod nemijlocit, care se resemnează, el renunţă, în a doua viaţă petrecută în lumea spirituală care urmează după aceea, pentru încarnarea viitoare, la lumina ochilor. Şi, prin aceasta, el devine adevărat. Şi, atunci, el ilustrează în mod grandios orbirea concepţiei moderne despre lume.

Oricare ar fi atitudinea adoptată faţă de concepţia despre lume a lui Dühring, tragic şi zguduitor este faptul că el reprezintă, prin personalitatea sa, adevărul concepţiei despre lume a secolului al 19-lea, şi că acest adevăr este exprimat de Dühring chiar prin fiinţa sa. Acest stoic, care nu voia să-şi îndrepte privirea spre lume, devine orb; acest iconoclast, care voia să distrugă imaginile, nu poate suporta nici o imagine şi face din istoria literaturii, face din poezie, ceea ce a devenit aceasta în cele două cărţi ale sale despre marii scriitori, din care nu numai Goethe şi Schiller sunt expulzaţi, dar în care cel mult Bürger [ Nota 49 ] mai joacă un anumit rol. Acolo devine adevăr ceea ce de altfel este minciună. Căci oamenii pretind, în general, că mecanicismul, materialismul din a doua jumătate a secolului al 19-lea, vede clar! Nu, acesta este un neadevăr, el nu vede clar, este orb, şi acest lucru îl ilustrează Dühring prin adevărul său!

Astfel că o personalitate reprezentativă, studiată în mod just, încadrată acolo unde îi este locul, ne dezvăluie în acelaşi timp karma istoriei lumii, karma civilizaţiei înseşi, aşa cum apare ea în concepţia despre lume pe care a dezvoltat-o această civilizaţie în a doua jumătate a secolului al 19-lea.

Data viitoare vom continua pornind de la aceste lucruri.