Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235


CONFERINŢA A ZECEA

Dornach, 16 martie 1924

În acest studiu al înlănţuirilor karmice, până acum eu m-am conformat regulii de a pleca de la anumite personalităţi pe care le puteţi întâlni în epoca modernă, pentru a încerca apoi să ne întoarcem la vieţile lor pământeşti anterioare. Astăzi, pentru a completa aceste exemple concrete ale înlănţuirilor karmice, aş vrea să procedez în sens invers: să plec de la anumite personalităţi istorice aparţinând trecutului şi să le urmăresc până într-o epocă ulterioară, fie până într-o epocă ulterioară a istoriei, fie până la o viaţă din epoca actuală. Aşadar vă voi oferi într-un fel o expunere istorică a unor înlănţuiri determinate, în care voi integra consideraţii karmice.

Când urmărim expansiunea creştinismului în direcţia Europei, începând cu întemeierea lui pe Pământ, când urmărim diferitele drumuri pe care le-au parcurs impulsurile creştine, atunci întâlnim un curent spiritual religios care, deşi în zilele noastre i se acordă o atenţie mai mică, a exercitat o influenţă extraordinar de profundă, aş spune, asupra civilizaţiei europene, dar dincolo de suprafaţa evenimentelor istorice exterioare. Este curentul cunoscut sub numele de mahomedanism, care, cu ceva mai mult de o jumătate de mileniu după întemeierea creştinismului, a dat naştere religiei mahomedane, împreună cu tot ceea ce ţine de viaţa legată de naşterea acestei religii mahomedane.

Îl vedem mai întâi pe Mahomed [ Nota 67 ], întemeietorul unui fel de monoteism, o religie care, ca şi iudaismul, îşi ridică privirea în mod sever spre o divinitate unică ce cuprinde întreg Universul. Mahomed proclamă şi el un Dumnezeu unic. Acest impuls puternic, pornind din Arabia, s-a răspândit şi a pătruns cu forţă în Asia, ajungând, prin Africa, peste Spania, până în Europa.

Cel care observă astăzi civilizaţia modernă, acela judecă în mod greşit multe dintre elementele acesteia, dacă nu ţine seama de tot ceea ce, prin forţa ofensivă datorată acţiunii lui Mahomed – tocmai pe calea ocolită a invaziilor arabe –, a exercitat o influenţă asupra civilizaţiei europene, fără ca forma sentimentului religios legat de această acţiune să fi pătruns în Europa.

Când privim forma religioasă în care a apărut mahomedanismul, sub aspectul său arab, găsim mai întâi un monoteism rigid, o divinitate unică atotputernică, introducând în viaţa religioasă un element fatalist. Destinul oamenilor este determinat dinainte. Omul trebuie să se supună acestui destin sau, cel puţin, să ştie că el este supus destinului. Aceasta este forma religioasă. Numai că acest arabism – aşa îl vom numi – a mai produs cu totul altceva. Ciudăţenia este că, pe de o parte, el se răspândeşte prin război şi că popoarele sunt neliniştite din cauza acestui element războinic al arabismului. Şi, pe de altă parte, este de asemenea extraordinar de neobişnuit faptul că, pe aproape întreaga durată a primului mileniu de la întemeierea mahomedanismului, arabismul a fost purtătorul unei civilizaţii. Dacă ne îndreptăm privirea, de exemplu, spre epoca în care, în Europa, Carol cel Mare [ Nota 68 ], să spunem, şi-a avut influenţa cea mai puternică, găsim, tot în acea epocă, în Asia, la Bagdad, o civilizaţie minunată, o viaţă spirituală grandioasă. Se poate spune că în timp ce Carol cel Mare, pornind de la un nivel foarte primitiv – el abia învaţă să scrie, chiar cu mare greutate –, se străduieşte să răspândească o anumită instrucţie, foarte elementară, noi constatăm existenţa unei culturi spirituale evoluate în Asia, la Bagdad.

Chiar avem un imens respect în faţa acestei culturi spirituale înaintând până în anturajul lui Carol cel Mare. În acea epocă – în momentul când domneşte, cum se spune, Carol cel Mare, el a domnit din 768 până în 814 –, îl găsim în fruntea unei civilizaţii grandioase, din 786 până în 809, pe Harun-al-Rashid [ Nota 69 ]. Îl vedem pe Harun-al-Rashid, acest om mult cântat de poeţi, drept punct central al unui larg cerc de savanţi şi artişti, el însuşi fiind un om fin şi cultivat, care avea în suita lui nu doar oameni atât de primitivi ca Einhard [ Nota 70 ], consilierul lui Carol cel Mare, ci care adunase nişte spirite cu adevărat strălucitoare, savanţi şi artişti. Îl vedem în Asia pe Harun-al-Rashid nu numai cârmuind, să spunem, o mare civilizaţie, dar şi însufleţind-o cu impulsul său.

Vedem înflorind în sânul acestei civilizaţii spirituale, al cărei suflet este Harun-al-Rashid, ceea ce, printr-un curent continuu, s-a răspândit în Asia pornind de la aristotelism. Filosofia aristotelică, ştiinţa aristotelică, s-au răspândit, de asemenea, în direcţia Asiei. Ele au fost prelucrate prin modul de a vedea oriental, prin imaginaţia orientală, prin concepţia orientală. Noi le găsim acţionând în toată Asia de Sud-Vest, aproape până dincolo de graniţa cu India, şi ele au fost dezvoltate în aşa fel încât, de exemplu, la curtea lui Harun-al-Rashid este cultivată o ştiinţă medicală avansată şi foarte răspândită.

Vedem de asemenea dezvoltându-se într-un mod profund filosofic, printre savanţii, poeţii, naturaliştii, medicii de la curtea lui Harun-al-Rashid, vedem manifestându-se, sub o formă grandioasă şi pătrunzătoare, ceea ce Mahomed întemeiase cu un fel de furie religioasă.

Erau cultivate matematicile, geografia. Toate acestea sunt, din păcate, mult prea puţin puse în valoare de istoria europeană; şi faţă de primitivitatea, să spunem, de la curtea francă a lui Carol cel Mare, se uită de obicei ceea ce se întâmplă în Asia.

Când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce se dezvoltă astfel în linie dreaptă începând de la mahomedanism, avem în faţa noastră o imagine ciudată. Mahomedanismul este întemeiat la Mecca şi este continuat la Medina. El se răspândeşte apoi în ţinuturile Damascului, Bagdadului ş.a.m.d., spre întreaga Asie de Sud-Vest. Îl vedem extinzându-se în modul pe care tocmai l-am arătat. Aceasta este una dintre căile prin care, venind din Arabia, el se propagă spre nord, în direcţia Asiei Mici. Arabii asediază în permanenţă Constantinopolul, sunt la porţile Europei. Cu forţa ofensivă pe care o posedă, ei vor să pătrundă dincolo de Europa de Est, până în centrul Europei.

Pe de altă parte, arabismul se răspândeşte, trecând prin Africa de Nord, până în Spania. El atacă Europa, într-un fel, prin Spania, din cealaltă direcţie. Suntem într-adevăr în prezenţa acestui fenomen ciudat: Europa este prinsă de arabism ca într-un cleşte. (Planşa 15)

plansa 10 Planşa 15
[măreşte imaginea]

Avem, pe de o parte, venind din sud, de la Roma, creştinismul sub forma sa romană, avem, apoi, venind din Grecia, ceea ce apare prin traducerea Bibliei de către Wulfila [ Nota 71 ] ş.a.m.d.; avem, aşadar, creştinismul, în centru. Şi avem mahomedanismul, cuprinzând civilizaţia european-creştină ca într-un cleşte. Şi tot ceea ce, în istoria Europei, se referă la faptele lui Carol cel Mare pentru promovarea creştinismului trebuie să fie examinat ţinându-se seama că, în timp ce Carol cel Mare face atât de mult pentru a propaga creştinismul în Europa Centrală, exact în acelaşi timp cu el, în Asia se află acest puternic centru de cultură despre care v-am vorbit: centrul de cultură al lui Harun-al-Rashid.

Ce vedem, când examinăm această situaţie din punct de vedere pur exterior-istoric? Vedem că sunt duse războaie de-a lungul liniei ce traversează Africa de Nord, ajunge în Peninsula Iberică, vedem că reprezentanţii arabismului traversează Spania şi sunt respinşi de reprezentanţii creştinismului european, de Karl Martell [ Nota 72 ], de Carol cel Mare însuşi. Aflăm apoi că puterea mahomedanismului este înăbuşită într-un fel de curentul turcesc, care îi adoptă religia, dar a nimicit întreaga civilizaţie foarte evoluată născută din impulsul lui Harun-al-Rashid.

Vedem că astfel, propriu-zis, datorită rezistenţei populaţiei războinice a Europei creştine, aceste curente despre care tocmai am vorbit se sting, încetul cu încetul. Când ajungem la sfârşitul primului mileniu, desigur, pericolul turcesc se menţine încă în Europa, dar acest lucru nu are prea mult de-a face cu ceea ce ne interesează pe noi aici; căci, începând din această perioadă, nu se mai vorbeşte de expansiunea arabismului.

Abordând istoria sub aspectul său pur exterior, putem ajunge la această concluzie: Ei bine, europenii au respins arabismul. Au avut loc lupte, cum a fost lupta de la Tours, cea de la Poitiers ş.a.m.d.; arabii au fost învinşi, pe de altă parte, din direcţia Constantinopolului, şi s-ar putea crede că astfel arabismul a dispărut, propriu-zis, din istoria lumii.

Dar, pe de altă parte, dacă aprofundăm spiritul care domneşte în Europa mai ales în ştiinţe şi, de asemenea, în multe privinţe, şi în cultura artistică [ Nota 73 ], întâlnim totuşi arabismul, dar ca îngropat, ca şi cum s-ar fi strecurat în mod tainic în creştinism.

De unde provine acest lucru? Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, în sânul vieţii spirituale lucrurile se petrec altfel decât apar ele în mod exterior în evenimentele istorice curente. Dincolo de suprafaţa vieţii istorice obişnuite trec adevăratele mari curente în sânul cărora au acţionat individualităţile umane prezente într-o anumită epocă, apoi ele reapar mereu şi mereu, născându-se într-o cu totul altă comunitate lingvistică, într-un mediu care are o cu totul altă orientare de gândire, dar unde ele îşi păstrează tipul fundamental de activitate. Ceea ce au realizat mai înainte, într-o anumită epocă, în mod grandios, fiindcă exista posibilitatea de mişcare, ele trebuie să înfăptuiască mai târziu învingând mari greutăţi, mari obstacole. Ele trebuie să se mulţumească, desigur, cu multe lucruri care par mici în comparaţie cu ceea ce au realizat în epocile precedente; dar individualităţile umane duc cu ele dintr-o epocă în alta aceeaşi dispoziţie fundamentală a sufletului, aceeaşi atmosferă lăuntrică fundamentală. Dar nu întotdeauna oamenii recunosc ce se transmite în acest fel, fiindcă ei îşi imaginează prea uşor că o încarnare pământească ar trebui să se asemene mult cu una precedentă. Există chiar oameni care cred că un muzician trebuie să se nască din nou ca muzician, un filosof, ca filosof, un grădinar, ca grădinar ş.a.m.d. Dar nu este aşa. Forţele care sunt transpuse dintr-o viaţă într-o altă viaţă se află în straturile mai profunde ale vieţii sufletului uman.

Când luăm în considerare acest lucru, aflăm că arabismul totuşi nu a murit. Când, cu câtva timp în urmă, v-am dat exemplul lui Friedrich Theodor Vischer şi exemplul lui Schubert [ Nota 74 ], am putut arăta cum, prin reîntoarcerea individualităţilor, se continuă într-o epocă ulterioară, sub o cu totul altă formă, ceea ce a fost produs şi realizat anterior.

Aşadar arabismul în realitate nu a murit absolut deloc; dimpotrivă, multe individualităţi foarte înrădăcinate în arabism trăiesc în sânul civilizaţiei europene pur şi simplu pentru că ele s-au născut printre europeni, ele au trăit chiar ca personalităţi cu rol dominant, aşa cum a fost posibil mai târziu în Europa.

Este mai uşor să pornim de la un personaj istoric, pentru a-l regăsi după aceea, decât să urmăm drumul invers, cel pe care vi l-am descris în ultimele conferinţe, când, pornind de la încarnări mai recente, ne întoarcem în urmă la încarnările anterioare. Când privim individualitatea lui Harun-al-Rashid şi când o cunoaştem în mod interior, când o cunoaştem în lumina astrală, cum se spune, atunci o cunoaştem aşa cum s-a prezentat ea în epoca sa, în secolul al 9-lea; când privim ceea ce a fost în dosul culiselor istoriei lumii, care s-a manifestat la suprafaţa istoriei numai cu strălucirea pe care eu am descris-o, atunci, urmărind curgerea timpului, urmărind cursul timpului – găsim această individualitate care a fost prezentă în Harun-al-Rashid, o găsim după moarte participând într-un fel, din înaltul lumii spirituale, la ceea ce se întâmplă pe Pământ: suprimare exterioară a arabismului, conform destinului său, participând, din cealaltă direcţie, la această suprimare. Observăm cum o asemenea individualitate trece prin lumea spirituală şi reapare, poate nu cu aceeaşi strălucire, dar într-o dispoziţie interioară tipic asemănătoare cu cea de odinioară.

Şi noi îl vedem într-adevăr pe Harun-al-Rashid reapărând în viaţa spirituală a Europei. El a reapărut într-o personalitate care este din nou foarte cunoscută: Lordul Bacon de Verulam [ Nota 75 ]. Eu am vorbit în contextele cele mai variate despre acest Lord Bacon. Întreaga impulsivitate în domeniul practic pe care, într-un anumit sens, Harun-al-Rashid a insuflat-o oamenilor din anturajul său, Lordul Bacon o întipărea sub o formă mai abstractă, căci epoca era atunci abstractă, o întipărea diferitelor ştiinţe individuale. Aşa cum Harun-al-Rashid a fost un spirit universal prin modul în care aduna în jurul său spirite cu înzestrări speciale, Lordul Bacon – fireşte, cu inspiratorul său în spate, căci el este făcut pentru a fi inspirat în acest fel –, Lordul Bacon este o personalitate a cărei influenţă poate fi universală.

Dacă îl studiem acum din nou pe Lordul Bacon şi operele sale, cunoscând această înlănţuire karmică din istorie, atunci aflăm din ce cauză aceste opere au o nuanţă atât de puţin creştină, atât de puternic arabă. Într-adevăr, în operele Lordului Bacon se află o adevărată coloratură arabă. Şi ne explicăm, de asemenea, multe trăsături ale caracterului său, el, care a trecut prin atâtea tentaţii, când vedem în el reîncarnarea lui Harun-al-Rashid. Spiritul ştiinţific abstract care se află în Lordul Bacon s-a născut din practica de viaţă, din practica de viaţă culturală care domnea la curtea lui Harun-al-Rashid, înaintea căreia Carol cel Mare însuşi se înclina, pe bună dreptate. Şi noi, la rândul nostru, ne înclinăm în faţa Lordului Bacon. Comparând atitudinea pe care a avut-o civilizaţia europeană faţă de Harun-al-Rashid în secolele opt-nouă, cu cea a ştiinţei europene faţă de Lordul Bacon, avem impresia că oamenii au făcut pur şi simplu stânga împrejur. În epoca lui Harun-al-Rashid, ei priveau spre Orient, apoi, în Europa Centrală, ei au făcut o semi-întoarcere, pentru a privi spre Occident, spre Lordul Bacon.

Astfel că o individualitate umană a transportat ea însăşi de la o epocă la alta acest arabism care, poate, în mod exterior, dispăruse din istorie. Dar el trăieşte, el continuă să trăiască prin atmosfera sa fundamentală. Şi, pe cât de diferită este o viaţă umană, în ceea ce priveşte circumstanţele exterioare, de cea precedentă, pe atât de diferit este ceea ce provoacă în istorie o asemenea personalitate.

Deschideţi manualele de istorie şi veţi afla că în 711 s-a produs un eveniment important în lupta dintre Europa şi arabism, care tocmai o asalta trecând în Spania. Tarik [ Nota 76 ], conducătorul armatei arabe, părăseşte Africa şi debarcă în locul căruia i s-a dat numele său: Djebel al Tarik, şi care se va numi mai târziu Gibraltar. În 711 se dă lupta de la Jerez de la Frontera, o ofensivă importantă a arabismului împotriva Spaniei la începutul secolului al 8-lea. Au avut loc adevărate lupte, în cursul cărora şansa victoriei oscila între populaţiile venite să se alăture vechilor locuitori, şi invadatorii arabi. Şi, deja din această epocă, Spania este însufleţită de o foarte mare stimă pentru cultura acestor, am spune astăzi, invadatori arabi. Europa, bineînţeles, nu voia să li se supună; dar cultura pe care ei o aduceau era deja, într-un fel, un reflex a ceea ce va trăi mai târziu cu o atât de mare strălucire sub Harun-al-Rashid. La un om ca Tarik, noi mai avem întru totul acea dispoziţie a sufletului care vrea să transpună în ardoarea războinică ceea ce se află în germene în arabism. Ardoarea războinică se vede în mod exterior. Numai că pe această cale a războiului trec mari curente civilizatoare, conţinutul unei foarte înalte culturi. În materie de artă şi ştiinţă, aceşti arabi au sădit în Spania realizări exterioare considerabile. În sânul vieţii spirituale europene au supravieţuit numeroase asemenea resturi; istoria Spania încetează curând să joace un rol în Vestul Europei.

Desigur, noi vedem în Vestul Europei, mai întâi în Spania însăşi, cum soarta armelor înclină într-o parte sau alta, vedem cum din Spania se dau lupte în continuare, vedem la Spinoza cum cultura arabă mai exercită o profundă influenţă. Nu-l putem înţelege deloc pe Spinoza dacă nu vedem că gândirea sa îşi are izvorul în arabism. Vedem cum acest arabism ajunge în Anglia. Dar aici curentul a secat şi s-a întrerupt. Citind în cărţile de istorie descrierile luptelor dintre Europa şi arabi, constatăm că acest curent a secat. Dar dincolo de suprafaţa evenimentelor istorice exterioare, el nu a secat. Şi din nou acest Tarik, care adusese primul arabismul în Spania, pe aripile războiului, am putea spune, va continua să-l introducă în istorie pe căi tainice. Cu siguranţă, arabii nu voiau pur şi simplu să omoare oameni în război, ei voiau să răspândească arabismul. Ei aveau o misiune civilizatoare. Ceea ce un Tarik a adus în Spania la începutul secolului al 8-lea, el duce cu sine prin poarta morţii, face apoi, la rândul său, experienţa suprimării exterioare a arabismului în ţinuturile Europei Occidentale, şi reapare în secolul al 19-lea, aducând înapoi arabismul sub forma sa modernă, ca Charles Darwin [ Nota 77 ].

Când urmărim în acest fel transpunerea dintr-o epocă mai veche într-una mai recentă a ceea ce, sub o altă formă, continuă istoria, vom vedea făcându-se dintr-o dată lumină asupra a ceea ce până acum apărea în istorie ţâşnind brusc ca din puşcă.

Faptul poate să pară la început paradoxal, dar el va fi cu atât mai puţin paradoxal cu cât studiaţi mai mult faptele concrete. Încercaţi numai să-l citiţi pe Darwin cu un astfel de ochi, devenit mai perspicace datorită unor asemenea consideraţii, şi veţi fi frapaţi: Formidabil, acest Darwin prezintă tocmai lucrurile pe care le-ar fi putut vedea Tarik în drumul său spre Europa. – Tocmai în asemenea detalii veţi simţi cum una din vieţi îşi găseşte prelungirea în cealaltă.

Un lucru care, în general, a fost extrem de cultivat în Orientul Apropiat din timpuri imemoriale este astronomia, sub formă de astrologie; dar nu trebuie să confundăm astrologia de odinioară cu acea muncă de diletanţi căreia i s-a dat mai târziu numele de astrologie, ci trebuie să ne putem face o idee despre cercetările profunde asupra configuraţiei spirituale a Universului care se făceau în această epocă, şi care au fost elaborate într-un mod absolut deosebit tocmai de arabi, pe vremea când ei deveniseră mahomedani şi când se perpetua, în cele mai diferite forme, dinastia întemeiată de Mahomed. Tocmai astronomia şi astrologia, în forma lor veche, erau cultivate în acea epocă.

Pe vremea când reşedinţa a fost mutată de la Damasc la Bagdad, în secolul al 9-lea, domnea Mamun. (Planşa 15) În timpul domniei lui Mamun [ Nota 78 ] – unul dintre acei succesori ai Profetului –, aici se cultivă în mod deosebit astrologia, în forma în care apoi, vehiculată într-un mod diletant în tot felul de tratate, a trecut în Europa. Aceste tratate au fost găsite mai târziu. Ele au trecut în Europa pe calea Cruciadelor, însă cu un conţinut teribil de desfigurat. Dar fusese ceva grandios. Căutând printre acele personalităţi, cărora istoria nu le-a reţinut numele, dar care au trăit la Bagdad în anturajul lui Mamun, din 813 până în 833, şi au cultivat tocmai ştiinţa astronomică-astrologică, întâlnim o personalitate strălucitoare – căreia istoria nu-i menţionează numele, dar acest lucru nu are importanţă –, o personalitate foarte mult stimată, intim legată de Mamun, şi căreia acesta i se adresa întotdeauna când era vorba să se citească ceva în astre. Şi în domeniul vieţii sociale exterioare au fost luate numeroase măsuri ţinându-se seama de ceea ce comunicau aceste personaje celebre, cum era acest învăţat de la curtea lui Mamun, în legătură cu poziţia astrelor.

Şi acum, iarăşi, dacă mergem pe urmele acestui suflet erudit de la curtea lui Mamun din Bagdad, ajungem la astronomul modern Laplace [ Nota 79 ]. Şi astfel a reapărut, aşadar, în Laplace una dintre personalităţile care au trăit la curtea califului Mamun.

Aş spune că marile impulsuri şi, de asemenea, cele mici – pe cele mici nu este nevoie să le menţionez pe toate –, marile şi micile impulsuri s-au revărsat astfel, ramificându-se, spre Europa şi după ce curentul istoric deja secase; iar acest fapt ne arată cum arabismul continuă să trăiască în mod spiritual, cum această ramificare se prelungeşte.

Dumneavoastră ştiţi, dragii mei prieteni, că Mahomed însuşi a întemeiat centrul mahomedanismului, Medina, unde îşi mai aveau reşedinţa succesorii săi. Mai târziu, aşa cum am amintit deja, această reşedinţă a fost mutată la Damasc. Şi vedem apoi, după ce reşedinţa a fost mutată de la Medina la Damasc, cum conducătorii militari ai succesorilor lui Mahomed înaintează, luptând, de-a lungul Asiei Mici, până la porţile Europei, până la Constantinopol, ducând din nou pe aripile războiului elementul civilizator important, fecundat de viaţa religioasă a lui Mahomed, dar care era, de asemenea, impregnat de aristotelismul venit, pe calea urmată de Alexandru [ Nota 80 ], din Grecia, din Macedonia, şi ajungând în Asia pornind din toate centrele culturale posibile.

Se întâmplă atunci aici şi ceva ciudat. Invazia turcă şterge complet ceea ce adusese asaltul arab. Cruciaţii nu mai găsesc decât rudimente, resturi, dar acestea nu mai sunt curente culturale puternice; turcii au distrus totul. Ceea ce se propagă de-a lungul Africii şi prin Spania spre Occident pătrunde într-un fel în continuare în viaţa culturală, în civilizaţie, în mod paşnic. Se regăsesc în permanenţă puncte de reper. Sufletele savanţilor de la curtea lui Mamun, sufletul lui Harun-al-Rashid însuşi, al lui Tarik, au găsit atunci posibilitatea de a crea o legătură cu ceea ce exista: căci în sufletul care a trecut pragul morţii rămâne întotdeauna o anumită atracţie pentru domeniile în care a acţionat. Chiar dacă alte impulsuri ale destinului pot aduce modificări, această atracţie rămâne totuşi. Dacă există schimbări, ea va lua forma unor dorinţe nostalgice. Dar, tocmai fiindcă arabismul a dat naştere credinţei într-un determinism sever, a apărut – când s-a ivit posibilitatea să fie continuat printr-o activitate spirituală ceea ce a trebuit să fie vehiculat la început cu armele –, a apărut şi posibilitatea de a transporta aceste curente spirituale în special spre Franţa şi spre Anglia. Laplace, Darwin, Bacon şi multe alte spirite de aceeaşi natură ar putea fi menţionate aici.

Dar acum totul s-a estompat, aş spune; la est, arabismul n-a putut decât să bată discret la poarta Europei, el nu a putut înainta. După ce au trecut prin poarta morţii, personalităţile care fuseseră active în acest domeniu au avut sentimentul de a fi respinse, de a nu mai putea înainta. Munca lor pământească a fost distrusă, ceea ce a provocat chiar o anumită paralizie a vieţii sufletului între moarte şi o nouă naştere. S-a produs atunci ceva foarte interesant.

Puţin timp după moartea Profetului, reşedinţa a fost mutată de la Medina la Damasc; îi vedem apoi pe conducătorii militari ai succesorilor săi înaintând spre nord, dar sunt în permanenţă respinşi, vedem că aici nu mai câştigă succesele obţinute în direcţia vest. Şi vedem că foarte curând, în 661, unul dintre succesorii Profetului este Mu’âvija [ Nota 81 ]. (Planşa15) Mu’âvija, unul dintre succesorii Profetului, domneşte la Damasc; sufletul său este cu totul impregnat, pe de o parte, de monoteismul arab, dar şi de determinismul care a alunecat din ce în ce mai mult spre fatalism. Dar încă de pe atunci domnea deja, chiar dacă, aş spune, sub o formă mai mistică, mai interiorizată, elenismul care pătrunsese în Asia, aristotelismul. Iar Mu’âvija, care, pe de o parte, îşi trimitea generalii săi până la Constantinopol, iar pe de altă parte a făcut, fireşte, unele tentative şi în direcţia Africii – dar nu a avut prea mult succes –, Mu’âvija era în acelaşi timp un om chibzuit, care de fapt n-a avut deloc succes pe plan exterior, şi nici pe tărâm spiritual.

Vedeţi dumneavoastră, el domneşte nu la multă vreme după Mahomed. Aşadar el se află încă în plin mahomedanism, în elementul religios propriu-zis al arabismului. El este unul dintre reprezentanţii mahomedanismului de atunci, dar un reprezentant care se leapădă de formele religioase rigide şi se adaptează acelui mod de a gândi care, abandonând forma religioasă, a apărut în ştiinţele şi în beletristica occidentală.

Acest Mu’âvija din primul secol de după Mahomed este, desigur, un spirit reprezentativ, un spirit care nu mai gândeşte ca Mahomed însuşi, care n-a fost decât stimulat de el, care nu a abandonat încă adevăratul sâmbure religios al mahomedanismului, dar l-a trecut deja în forma gândirii, în logica gândirii. El face parte, înainte de toate, dintre cei care voiau în mod arzător să ajungă până în Europa, el voia în mod arzător să ajungă până în Occident. Cel care studiază campaniile militare şi forţele active desfăşurate tocmai în timpul lui Mu’âvija, acela poate vedea că această voinţă de a înainta spre Occident era atunci unită cu o forţă ofensivă extraordinar de puternică, numai că aceasta era estompată.

Când un astfel de spirit trece apoi pragul morţii, această forţă ofensivă continuă, desigur, să existe; dacă o urmărim pe drumul său, avem mai ales impresia următoare: Această forţă ofensivă se menţine de-a lungul vieţii între moarte şi o nouă naştere, iar o mare parte din ceea ce a rămas ca aspiraţie nostalgică ia forma unor proiecte la scară mondială pentru o viaţă ulterioară; dar proiectele la scară mondială nu iau o formă foarte concretă. Ele nu iau nici o formă concretă, fiindcă totul a fost atenuat.

Acum, vă mărturisesc că trebuie să-mi pun mereu o întrebare: Trebuie sau nu trebuie să o fac? Cred totuşi că nu slujeşte la nimic să tot vorbim despre aceste lucruri în mod abstract. Aşadar trebuie să lăsăm la o parte orice rezervă şi să vorbim despre unele cazuri concrete, care există în realitate. Să considere lumea acest lucru cum va putea. Propagarea antroposofiei implică nişte necesităţi spirituale lăuntrice. Ne supunem imboldului pe care îl trezesc în noi aceste necesităţi, fără a ţine seama de vreo „oportunitate” exterioară: oportunismul a adus destule prejudicii Societăţii Antroposofice; în viitor, această atitudine trebuie să fie abandonată. Chiar dacă lucrurile au un efect foarte paradoxal, ele trebuie să fie spuse în viitor fără ocolişuri.

Când urmărim mai departe, pe parcursul istoriei, drumul acestui Mu’âvija, care a fost, aşadar, unul dintre primii succesori ai Profetului, vedem cum el se continuă drept curent subteran, apoi reapare la suprafaţă, şi îl aflăm astfel pe Woodrow Wilson [ Nota 82 ].

Atunci, în mod zguduitor, prezentul şi trecutul se unesc, formând un tot. Dintr-o dată, apare o legătură între prezent şi trecut. Şi atunci putem vedea cum pe oceanul devenirii, al devenirii istorice, pe care îl contemplă privirea, vedem apărând valul Mu’âvija, apoi valul Woodrow Wilson, în timp ce curentul subteran merge mai departe prin ocean, şi vedem că este acelaşi curent.

Eu cred că putem înţelege istoria abia atunci când sesizăm cum este transpus dintr-o epocă în alta ceea ce se întâmplă în realitate. Studiaţi întregul caracter, aş spune, abstract-obtuz al celor Paisprezece Puncte – bineînţeles, investigaţia mea nu a pornit de la cele Paisprezece Puncte –, căutaţi acum, după ce v-am expus situaţia, acest caracter obtuz, abstract, al celor Paisprezece Puncte, căutaţi-l în configuraţia sufletului, şi întrebaţi-vă apoi dacă o asemenea configuraţie sufletească, atât de accentuată, ar fi putut exista la un alt om decât la un succesor al lui Mahomed! Luaţi fatalismul formulat deja de Mu’âvija, transpuneţi-l în epoca abstractismului modern, şi veţi simţiţi analogia cu elementul mahomedan: Allah a revelat asta; Allah a făcut asta, unica mântuire! – şi încercaţi să înţelegeţi bine unele cuvinte rostite de cel care se face purtătorul celor Paisprezece Puncte: Veţi găsi, cum grano salis, o concordanţă aproape textuală.

Astfel, privind oamenii, noi putem vorbi şi de o reîncarnare a ideilor. Abia atunci vom putea înţelege, propriu-zis, devenirea istoriei.