În acest studiu al înlănțuirilor karmice, până acum eu m-am conformat regulii de a pleca de la anumite personalități pe care le puteți întâlni în epoca modernă, pentru a încerca apoi să ne întoarcem la viețile lor pământești anterioare. Astăzi, pentru a completa aceste exemple concrete ale înlănțuirilor karmice, aș vrea să procedez în sens invers: să plec de la anumite personalități istorice aparținând trecutului și să le urmăresc până într-o epocă ulterioară, fie până într-o epocă ulterioară a istoriei, fie până la o viață din epoca actuală. Așadar vă voi oferi într-un fel o expunere istorică a unor înlănțuiri determinate, în care voi integra considerații karmice.
Când urmărim expansiunea creștinismului în direcția Europei, începând cu întemeierea lui pe Pământ, când urmărim diferitele drumuri pe care le-au parcurs impulsurile creștine, atunci întâlnim un curent spiritual religios care, deși în zilele noastre i se acordă o atenție mai mică, a exercitat o influență extraordinar de profundă, aș spune, asupra civilizației europene, dar dincolo de suprafața evenimentelor istorice exterioare. Este curentul cunoscut sub numele de mahomedanism, care, cu ceva mai mult de o jumătate de mileniu după întemeierea creștinismului, a dat naștere religiei mahomedane, împreună cu tot ceea ce ține de viața legată de nașterea acestei religii mahomedane.
Îl vedem mai întâi pe Mahomed [Nota 67], întemeietorul unui fel de monoteism, o religie care, ca și iudaismul, își ridică privirea în mod sever spre o divinitate unică ce cuprinde întreg Universul. Mahomed proclamă și el un Dumnezeu unic. Acest impuls puternic, pornind din Arabia, s-a răspândit și a pătruns cu forță în Asia, ajungând, prin Africa, peste Spania, până în Europa.
Cel care observă astăzi civilizația modernă, acela judecă în mod greșit multe dintre elementele acesteia, dacă nu ține seama de tot ceea ce, prin forța ofensivă datorată acțiunii lui Mahomed – tocmai pe calea ocolită a invaziilor arabe –, a exercitat o influență asupra civilizației europene, fără ca forma sentimentului religios legat de această acțiune să fi pătruns în Europa.
Când privim forma religioasă în care a apărut mahomedanismul, sub aspectul său arab, găsim mai întâi un monoteism rigid, o divinitate unică atotputernică, introducând în viața religioasă un element fatalist. Destinul oamenilor este determinat dinainte. Omul trebuie să se supună acestui destin sau, cel puțin, să știe că el este supus destinului. Aceasta este forma religioasă. Numai că acest arabism – așa îl vom numi – a mai produs cu totul altceva. Ciudățenia este că, pe de o parte, el se răspândește prin război și că popoarele sunt neliniștite din cauza acestui element războinic al arabismului. Și, pe de altă parte, este de asemenea extraordinar de neobișnuit faptul că, pe aproape întreaga durată a primului mileniu de la întemeierea mahomedanismului, arabismul a fost purtătorul unei civilizații. Dacă ne îndreptăm privirea, de exemplu, spre epoca în care, în Europa, Carol cel Mare [Nota 68], să spunem, și-a avut influența cea mai puternică, găsim, tot în acea epocă, în Asia, la Bagdad, o civilizație minunată, o viață spirituală grandioasă. Se poate spune că în timp ce Carol cel Mare, pornind de la un nivel foarte primitiv – el abia învață să scrie, chiar cu mare greutate –, se străduiește să răspândească o anumită instrucție, foarte elementară, noi constatăm existența unei culturi spirituale evoluate în Asia, la Bagdad.
Chiar avem un imens respect în fața acestei culturi spirituale înaintând până în anturajul lui Carol cel Mare. În acea epocă – în momentul când domnește, cum se spune, Carol cel Mare, el a domnit din 768 până în 814 –, îl găsim în fruntea unei civilizații grandioase, din 786 până în 809, pe Harun-al-Rashid [Nota 69]. Îl vedem pe Harun-al-Rashid, acest om mult cântat de poeți, drept punct central al unui larg cerc de savanți și artiști, el însuși fiind un om fin și cultivat, care avea în suita lui nu doar oameni atât de primitivi ca Einhard [Nota 70], consilierul lui Carol cel Mare, ci care adunase niște spirite cu adevărat strălucitoare, savanți și artiști. Îl vedem în Asia pe Harun-al-Rashid nu numai cârmuind, să spunem, o mare civilizație, dar și însuflețind-o cu impulsul său.
Vedem înflorind în sânul acestei civilizații spirituale, al cărei suflet este Harun-al-Rashid, ceea ce, printr-un curent continuu, s-a răspândit în Asia pornind de la aristotelism. Filosofia aristotelică, știința aristotelică, s-au răspândit, de asemenea, în direcția Asiei. Ele au fost prelucrate prin modul de a vedea oriental, prin imaginația orientală, prin concepția orientală. Noi le găsim acționând în toată Asia de Sud-Vest, aproape până dincolo de granița cu India, și ele au fost dezvoltate în așa fel încât, de exemplu, la curtea lui Harun-al-Rashid este cultivată o știință medicală avansată și foarte răspândită.
Vedem de asemenea dezvoltându-se într-un mod profund filosofic, printre savanții, poeții, naturaliștii, medicii de la curtea lui Harun-al-Rashid, vedem manifestându-se, sub o formă grandioasă și pătrunzătoare, ceea ce Mahomed întemeiase cu un fel de furie religioasă.
Erau cultivate matematicile, geografia. Toate acestea sunt, din păcate, mult prea puțin puse în valoare de istoria europeană; și față de primitivitatea, să spunem, de la curtea francă a lui Carol cel Mare, se uită de obicei ceea ce se întâmplă în Asia.
Când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce se dezvoltă astfel în linie dreaptă începând de la mahomedanism, avem în fața noastră o imagine ciudată. Mahomedanismul este întemeiat la Mecca și este continuat la Medina. El se răspândește apoi în ținuturile Damascului, Bagdadului ș.a.m.d., spre întreaga Asie de Sud-Vest. Îl vedem extinzându-se în modul pe care tocmai l-am arătat. Aceasta este una dintre căile prin care, venind din Arabia, el se propagă spre nord, în direcția Asiei Mici. Arabii asediază în permanență Constantinopolul, sunt la porțile Europei. Cu forța ofensivă pe care o posedă, ei vor să pătrundă dincolo de Europa de Est, până în centrul Europei.
Pe de altă parte, arabismul se răspândește, trecând prin Africa de Nord, până în Spania. El atacă Europa, într-un fel, prin Spania, din cealaltă direcție. Suntem într-adevăr în prezența acestui fenomen ciudat: Europa este prinsă de arabism ca într-un clește. (Tabla 15)
 [mărește imaginea] |
Tabla 15 |
Avem, pe de o parte, venind din sud, de la Roma, creștinismul sub forma sa romană, avem, apoi, venind din Grecia, ceea ce apare prin traducerea Bibliei de către Wulfila [ Nota 71] ș.a.m.d.; avem, așadar, creștinismul, în centru. Și avem mahomedanismul, cuprinzând civilizația european-creștină ca într-un clește. Și tot ceea ce, în istoria Europei, se referă la faptele lui Carol cel Mare pentru promovarea creștinismului trebuie să fie examinat ținându-se seama că, în timp ce Carol cel Mare face atât de mult pentru a propaga creștinismul în Europa Centrală, exact în același timp cu el, în Asia se află acest puternic centru de cultură despre care v-am vorbit: centrul de cultură al lui Harun-al-Rashid.
Ce vedem, când examinăm această situație din punct de vedere pur exterior-istoric? Vedem că sunt duse războaie de-a lungul liniei ce traversează Africa de Nord, ajunge în Peninsula Iberică, vedem că reprezentanții arabismului traversează Spania și sunt respinși de reprezentanții creștinismului european, de Karl Martell [Nota 72], de Carol cel Mare însuși. Aflăm apoi că puterea mahomedanismului este înăbușită într-un fel de curentul turcesc, care îi adoptă religia, dar a nimicit întreaga civilizație foarte evoluată născută din impulsul lui Harun-al-Rashid.
Vedem că astfel, propriu-zis, datorită rezistenței populației războinice a Europei creștine, aceste curente despre care tocmai am vorbit se sting, încetul cu încetul. Când ajungem la sfârșitul primului mileniu, desigur, pericolul turcesc se menține încă în Europa, dar acest lucru nu are prea mult de-a face cu ceea ce ne interesează pe noi aici; căci, începând din această perioadă, nu se mai vorbește de expansiunea arabismului.
Abordând istoria sub aspectul său pur exterior, putem ajunge la această concluzie: Ei bine, europenii au respins arabismul. Au avut loc lupte, cum a fost lupta de la Tours, cea de la Poitiers ș.a.m.d.; arabii au fost învinși, pe de altă parte, din direcția Constantinopolului, și s-ar putea crede că astfel arabismul a dispărut, propriu-zis, din istoria lumii.
Dar, pe de altă parte, dacă aprofundăm spiritul care domnește în Europa mai ales în științe și, de asemenea, în multe privințe, și în cultura artistică [Nota 73], întâlnim totuși arabismul, dar ca îngropat, ca și cum s-ar fi strecurat în mod tainic în creștinism.
De unde provine acest lucru? Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, în sânul vieții spirituale lucrurile se petrec altfel decât apar ele în mod exterior în evenimentele istorice curente. Dincolo de suprafața vieții istorice obișnuite trec adevăratele mari curente în sânul cărora au acționat individualitățile umane prezente într-o anumită epocă, apoi ele reapar mereu și mereu, născându-se într-o cu totul altă comunitate lingvistică, într-un mediu care are o cu totul altă orientare de gândire, dar unde ele își păstrează tipul fundamental de activitate. Ceea ce au realizat mai înainte, într-o anumită epocă, în mod grandios, fiindcă exista posibilitatea de mișcare, ele trebuie să înfăptuiască mai târziu învingând mari greutăți, mari obstacole. Ele trebuie să se mulțumească, desigur, cu multe lucruri care par mici în comparație cu ceea ce au realizat în epocile precedente; dar individualitățile umane duc cu ele dintr-o epocă în alta aceeași dispoziție fundamentală a sufletului, aceeași atmosferă lăuntrică fundamentală. Dar nu întotdeauna oamenii recunosc ce se transmite în acest fel, fiindcă ei își imaginează prea ușor că o încarnare pământească ar trebui să se asemene mult cu una precedentă. Există chiar oameni care cred că un muzician trebuie să se nască din nou ca muzician, un filosof, ca filosof, un grădinar, ca grădinar ș.a.m.d. Dar nu este așa. Forțele care sunt transpuse dintr-o viață într-o altă viață se află în straturile mai profunde ale vieții sufletului uman.
Când luăm în considerare acest lucru, aflăm că arabismul totuși nu a murit. Când, cu câtva timp în urmă, v-am dat exemplul lui Friedrich Theodor Vischer și exemplul lui Schubert [Nota 74], am putut arăta cum, prin reîntoarcerea individualităților, se continuă într-o epocă ulterioară, sub o cu totul altă formă, ceea ce a fost produs și realizat anterior.
Așadar arabismul în realitate nu a murit absolut deloc; dimpotrivă, multe individualități foarte înrădăcinate în arabism trăiesc în sânul civilizației europene pur și simplu pentru că ele s-au născut printre europeni, ele au trăit chiar ca personalități cu rol dominant, așa cum a fost posibil mai târziu în Europa.
Este mai ușor să pornim de la un personaj istoric, pentru a-l regăsi după aceea, decât să urmăm drumul invers, cel pe care vi l-am descris în ultimele conferințe, când, pornind de la încarnări mai recente, ne întoarcem în urmă la încarnările anterioare. Când privim individualitatea lui Harun-al-Rashid și când o cunoaștem în mod interior, când o cunoaștem în lumina astrală, cum se spune, atunci o cunoaștem așa cum s-a prezentat ea în epoca sa, în secolul al 9-lea; când privim ceea ce a fost în dosul culiselor istoriei lumii, care s-a manifestat la suprafața istoriei numai cu strălucirea pe care eu am descris-o, atunci, urmărind curgerea timpului, urmărind cursul timpului – găsim această individualitate care a fost prezentă în Harun-al-Rashid, o găsim după moarte participând într-un fel, din înaltul lumii spirituale, la ceea ce se întâmplă pe Pământ: suprimare exterioară a arabismului, conform destinului său, participând, din cealaltă direcție, la această suprimare. Observăm cum o asemenea individualitate trece prin lumea spirituală și reapare, poate nu cu aceeași strălucire, dar într-o dispoziție interioară tipic asemănătoare cu cea de odinioară.
Și noi îl vedem într-adevăr pe Harun-al-Rashid reapărând în viața spirituală a Europei. El a reapărut într-o personalitate care este din nou foarte cunoscută: Lordul Bacon de Verulam [Nota 75]. Eu am vorbit în contextele cele mai variate despre acest Lord Bacon. Întreaga impulsivitate în domeniul practic pe care, într-un anumit sens, Harun-al-Rashid a insuflat-o oamenilor din anturajul său, Lordul Bacon o întipărea sub o formă mai abstractă, căci epoca era atunci abstractă, o întipărea diferitelor științe individuale. Așa cum Harun-al-Rashid a fost un spirit universal prin modul în care aduna în jurul său spirite cu înzestrări speciale, Lordul Bacon – firește, cu inspiratorul său în spate, căci el este făcut pentru a fi inspirat în acest fel –, Lordul Bacon este o personalitate a cărei influență poate fi universală.
Dacă îl studiem acum din nou pe Lordul Bacon și operele sale, cunoscând această înlănțuire karmică din istorie, atunci aflăm din ce cauză aceste opere au o nuanță atât de puțin creștină, atât de puternic arabă. Într-adevăr, în operele Lordului Bacon se află o adevărată coloratură arabă. Și ne explicăm, de asemenea, multe trăsături ale caracterului său, el, care a trecut prin atâtea tentații, când vedem în el reîncarnarea lui Harun-al-Rashid. Spiritul științific abstract care se află în Lordul Bacon s-a născut din practica de viață, din practica de viață culturală care domnea la curtea lui Harun-al-Rashid, înaintea căreia Carol cel Mare însuși se înclina, pe bună dreptate. Și noi, la rândul nostru, ne înclinăm în fața Lordului Bacon. Comparând atitudinea pe care a avut-o civilizația europeană față de Harun-al-Rashid în secolele opt-nouă, cu cea a științei europene față de Lordul Bacon, avem impresia că oamenii au făcut pur și simplu stânga împrejur. În epoca lui Harun-al-Rashid, ei priveau spre Orient, apoi, în Europa Centrală, ei au făcut o semi-întoarcere, pentru a privi spre Occident, spre Lordul Bacon.
Astfel că o individualitate umană a transportat ea însăși de la o epocă la alta acest arabism care, poate, în mod exterior, dispăruse din istorie. Dar el trăiește, el continuă să trăiască prin atmosfera sa fundamentală. Și, pe cât de diferită este o viață umană, în ceea ce privește circumstanțele exterioare, de cea precedentă, pe atât de diferit este ceea ce provoacă în istorie o asemenea personalitate.
Deschideți manualele de istorie și veți afla că în 711 s-a produs un eveniment important în lupta dintre Europa și arabism, care tocmai o asalta trecând în Spania. Tarik [ Nota 76], conducătorul armatei arabe, părăsește Africa și debarcă în locul căruia i s-a dat numele său: Djebel al Tarik, și care se va numi mai târziu Gibraltar. În 711 se dă lupta de la Jerez de la Frontera, o ofensivă importantă a arabismului împotriva Spaniei la începutul secolului al 8-lea. Au avut loc adevărate lupte, în cursul cărora șansa victoriei oscila între populațiile venite să se alăture vechilor locuitori, și invadatorii arabi. Și, deja din această epocă, Spania este însuflețită de o foarte mare stimă pentru cultura acestor, am spune astăzi, invadatori arabi. Europa, bineînțeles, nu voia să li se supună; dar cultura pe care ei o aduceau era deja, într-un fel, un reflex a ceea ce va trăi mai târziu cu o atât de mare strălucire sub Harun-al-Rashid. La un om ca Tarik, noi mai avem întru totul acea dispoziție a sufletului care vrea să transpună în ardoarea războinică ceea ce se află în germene în arabism. Ardoarea războinică se vede în mod exterior. Numai că pe această cale a războiului trec mari curente civilizatoare, conținutul unei foarte înalte culturi. În materie de artă și știință, acești arabi au sădit în Spania realizări exterioare considerabile. În sânul vieții spirituale europene au supraviețuit numeroase asemenea resturi; istoria Spania încetează curând să joace un rol în Vestul Europei.
Desigur, noi vedem în Vestul Europei, mai întâi în Spania însăși, cum soarta armelor înclină într-o parte sau alta, vedem cum din Spania se dau lupte în continuare, vedem la Spinoza cum cultura arabă mai exercită o profundă influență. Nu-l putem înțelege deloc pe Spinoza dacă nu vedem că gândirea sa își are izvorul în arabism. Vedem cum acest arabism ajunge în Anglia. Dar aici curentul a secat și s-a întrerupt. Citind în cărțile de istorie descrierile luptelor dintre Europa și arabi, constatăm că acest curent a secat. Dar dincolo de suprafața evenimentelor istorice exterioare, el nu a secat. Și din nou acest Tarik, care adusese primul arabismul în Spania, pe aripile războiului, am putea spune, va continua să-l introducă în istorie pe căi tainice. Cu siguranță, arabii nu voiau pur și simplu să omoare oameni în război, ei voiau să răspândească arabismul. Ei aveau o misiune civilizatoare. Ceea ce un Tarik a adus în Spania la începutul secolului al 8-lea, el duce cu sine prin poarta morții, face apoi, la rândul său, experiența suprimării exterioare a arabismului în ținuturile Europei Occidentale, și reapare în secolul al 19-lea, aducând înapoi arabismul sub forma sa modernă, ca Charles Darwin [Nota 77].
Când urmărim în acest fel transpunerea dintr-o epocă mai veche într-una mai recentă a ceea ce, sub o altă formă, continuă istoria, vom vedea făcându-se dintr-o dată lumină asupra a ceea ce până acum apărea în istorie țâșnind brusc ca din pușcă.
Faptul poate să pară la început paradoxal, dar el va fi cu atât mai puțin paradoxal cu cât studiați mai mult faptele concrete. Încercați numai să-l citiți pe Darwin cu un astfel de ochi, devenit mai perspicace datorită unor asemenea considerații, și veți fi frapați: Formidabil, acest Darwin prezintă tocmai lucrurile pe care le-ar fi putut vedea Tarik în drumul său spre Europa. – Tocmai în asemenea detalii veți simți cum una din vieți își găsește prelungirea în cealaltă.
Un lucru care, în general, a fost extrem de cultivat în Orientul Apropiat din timpuri imemoriale este astronomia, sub formă de astrologie; dar nu trebuie să confundăm astrologia de odinioară cu acea muncă de diletanți căreia i s-a dat mai târziu numele de astrologie, ci trebuie să ne putem face o idee despre cercetările profunde asupra configurației spirituale a Universului care se făceau în această epocă, și care au fost elaborate într-un mod absolut deosebit tocmai de arabi, pe vremea când ei deveniseră mahomedani și când se perpetua, în cele mai diferite forme, dinastia întemeiată de Mahomed. Tocmai astronomia și astrologia, în forma lor veche, erau cultivate în acea epocă.
Pe vremea când reședința a fost mutată de la Damasc la Bagdad, în secolul al 9-lea, domnea Mamun. (Tabla 15) În timpul domniei lui Mamun [Nota 78] – unul dintre acei succesori ai Profetului –, aici se cultivă în mod deosebit astrologia, în forma în care apoi, vehiculată într-un mod diletant în tot felul de tratate, a trecut în Europa. Aceste tratate au fost găsite mai târziu. Ele au trecut în Europa pe calea Cruciadelor, însă cu un conținut teribil de desfigurat. Dar fusese ceva grandios. Căutând printre acele personalități, cărora istoria nu le-a reținut numele, dar care au trăit la Bagdad în anturajul lui Mamun, din 813 până în 833, și au cultivat tocmai știința astronomică-astrologică, întâlnim o personalitate strălucitoare – căreia istoria nu-i menționează numele, dar acest lucru nu are importanță –, o personalitate foarte mult stimată, intim legată de Mamun, și căreia acesta i se adresa întotdeauna când era vorba să se citească ceva în astre. Și în domeniul vieții sociale exterioare au fost luate numeroase măsuri ținându-se seama de ceea ce comunicau aceste personaje celebre, cum era acest învățat de la curtea lui Mamun, în legătură cu poziția astrelor.
Și acum, iarăși, dacă mergem pe urmele acestui suflet erudit de la curtea lui Mamun din Bagdad, ajungem la astronomul modern Laplace [Nota 79]. Și astfel a reapărut, așadar, în Laplace una dintre personalitățile care au trăit la curtea califului Mamun.
Aș spune că marile impulsuri și, de asemenea, cele mici – pe cele mici nu este nevoie să le menționez pe toate –, marile și micile impulsuri s-au revărsat astfel, ramificându-se, spre Europa și după ce curentul istoric deja secase; iar acest fapt ne arată cum arabismul continuă să trăiască în mod spiritual, cum această ramificare se prelungește.
Dumneavoastră știți, dragii mei prieteni, că Mahomed însuși a întemeiat centrul mahomedanismului, Medina, unde își mai aveau reședința succesorii săi. Mai târziu, așa cum am amintit deja, această reședință a fost mutată la Damasc. Și vedem apoi, după ce reședința a fost mutată de la Medina la Damasc, cum conducătorii militari ai succesorilor lui Mahomed înaintează, luptând, de-a lungul Asiei Mici, până la porțile Europei, până la Constantinopol, ducând din nou pe aripile războiului elementul civilizator important, fecundat de viața religioasă a lui Mahomed, dar care era, de asemenea, impregnat de aristotelismul venit, pe calea urmată de Alexandru [Nota 80], din Grecia, din Macedonia, și ajungând în Asia pornind din toate centrele culturale posibile.
Se întâmplă atunci aici și ceva ciudat. Invazia turcă șterge complet ceea ce adusese asaltul arab. Cruciații nu mai găsesc decât rudimente, resturi, dar acestea nu mai sunt curente culturale puternice; turcii au distrus totul. Ceea ce se propagă de-a lungul Africii și prin Spania spre Occident pătrunde într-un fel în continuare în viața culturală, în civilizație, în mod pașnic. Se regăsesc în permanență puncte de reper. Sufletele savanților de la curtea lui Mamun, sufletul lui Harun-al-Rashid însuși, al lui Tarik, au găsit atunci posibilitatea de a crea o legătură cu ceea ce exista: căci în sufletul care a trecut pragul morții rămâne întotdeauna o anumită atracție pentru domeniile în care a acționat. Chiar dacă alte impulsuri ale destinului pot aduce modificări, această atracție rămâne totuși. Dacă există schimbări, ea va lua forma unor dorințe nostalgice. Dar, tocmai fiindcă arabismul a dat naștere credinței într-un determinism sever, a apărut – când s-a ivit posibilitatea să fie continuat printr-o activitate spirituală ceea ce a trebuit să fie vehiculat la început cu armele –, a apărut și posibilitatea de a transporta aceste curente spirituale în special spre Franța și spre Anglia. Laplace, Darwin, Bacon și multe alte spirite de aceeași natură ar putea fi menționate aici.
Dar acum totul s-a estompat, aș spune; la est, arabismul n-a putut decât să bată discret la poarta Europei, el nu a putut înainta. După ce au trecut prin poarta morții, personalitățile care fuseseră active în acest domeniu au avut sentimentul de a fi respinse, de a nu mai putea înainta. Munca lor pământească a fost distrusă, ceea ce a provocat chiar o anumită paralizie a vieții sufletului între moarte și o nouă naștere. S-a produs atunci ceva foarte interesant.
Puțin timp după moartea Profetului, reședința a fost mutată de la Medina la Damasc; îi vedem apoi pe conducătorii militari ai succesorilor săi înaintând spre nord, dar sunt în permanență respinși, vedem că aici nu mai câștigă succesele obținute în direcția vest. Și vedem că foarte curând, în 661, unul dintre succesorii Profetului este Mu’âvija [Nota 81]. (Tabla15) Mu’âvija, unul dintre succesorii Profetului, domnește la Damasc; sufletul său este cu totul impregnat, pe de o parte, de monoteismul arab, dar și de determinismul care a alunecat din ce în ce mai mult spre fatalism. Dar încă de pe atunci domnea deja, chiar dacă, aș spune, sub o formă mai mistică, mai interiorizată, elenismul care pătrunsese în Asia, aristotelismul. Iar Mu’âvija, care, pe de o parte, își trimitea generalii săi până la Constantinopol, iar pe de altă parte a făcut, firește, unele tentative și în direcția Africii – dar nu a avut prea mult succes –, Mu’âvija era în același timp un om chibzuit, care de fapt n-a avut deloc succes pe plan exterior, și nici pe tărâm spiritual.
Vedeți dumneavoastră, el domnește nu la multă vreme după Mahomed. Așadar el se află încă în plin mahomedanism, în elementul religios propriu-zis al arabismului. El este unul dintre reprezentanții mahomedanismului de atunci, dar un reprezentant care se leapădă de formele religioase rigide și se adaptează acelui mod de a gândi care, abandonând forma religioasă, a apărut în științele și în beletristica occidentală.
Acest Mu’âvija din primul secol de după Mahomed este, desigur, un spirit reprezentativ, un spirit care nu mai gândește ca Mahomed însuși, care n-a fost decât stimulat de el, care nu a abandonat încă adevăratul sâmbure religios al mahomedanismului, dar l-a trecut deja în forma gândirii, în logica gândirii. El face parte, înainte de toate, dintre cei care voiau în mod arzător să ajungă până în Europa, el voia în mod arzător să ajungă până în Occident. Cel care studiază campaniile militare și forțele active desfășurate tocmai în timpul lui Mu’âvija, acela poate vedea că această voință de a înainta spre Occident era atunci unită cu o forță ofensivă extraordinar de puternică, numai că aceasta era estompată.
Când un astfel de spirit trece apoi pragul morții, această forță ofensivă continuă, desigur, să existe; dacă o urmărim pe drumul său, avem mai ales impresia următoare: Această forță ofensivă se menține de-a lungul vieții între moarte și o nouă naștere, iar o mare parte din ceea ce a rămas ca aspirație nostalgică ia forma unor proiecte la scară mondială pentru o viață ulterioară; dar proiectele la scară mondială nu iau o formă foarte concretă. Ele nu iau nici o formă concretă, fiindcă totul a fost atenuat.
Acum, vă mărturisesc că trebuie să-mi pun mereu o întrebare: Trebuie sau nu trebuie să o fac? Cred totuși că nu slujește la nimic să tot vorbim despre aceste lucruri în mod abstract. Așadar trebuie să lăsăm la o parte orice rezervă și să vorbim despre unele cazuri concrete, care există în realitate. Să considere lumea acest lucru cum va putea. Propagarea antroposofiei implică niște necesități spirituale lăuntrice. Ne supunem imboldului pe care îl trezesc în noi aceste necesități, fără a ține seama de vreo „oportunitate” exterioară: oportunismul a adus destule prejudicii Societății Antroposofice; în viitor, această atitudine trebuie să fie abandonată. Chiar dacă lucrurile au un efect foarte paradoxal, ele trebuie să fie spuse în viitor fără ocolișuri.
Când urmărim mai departe, pe parcursul istoriei, drumul acestui Mu’âvija, care a fost, așadar, unul dintre primii succesori ai Profetului, vedem cum el se continuă drept curent subteran, apoi reapare la suprafață, și îl aflăm astfel pe Woodrow Wilson [Nota 82].
Atunci, în mod zguduitor, prezentul și trecutul se unesc, formând un tot. Dintr-o dată, apare o legătură între prezent și trecut. Și atunci putem vedea cum pe oceanul devenirii, al devenirii istorice, pe care îl contemplă privirea, vedem apărând valul Mu’âvija, apoi valul Woodrow Wilson, în timp ce curentul subteran merge mai departe prin ocean, și vedem că este același curent.
Eu cred că putem înțelege istoria abia atunci când sesizăm cum este transpus dintr-o epocă în alta ceea ce se întâmplă în realitate. Studiați întregul caracter, aș spune, abstract-obtuz al celor Paisprezece Puncte – bineînțeles, investigația mea nu a pornit de la cele Paisprezece Puncte –, căutați acum, după ce v-am expus situația, acest caracter obtuz, abstract, al celor Paisprezece Puncte, căutați-l în configurația sufletului, și întrebați-vă apoi dacă o asemenea configurație sufletească, atât de accentuată, ar fi putut exista la un alt om decât la un succesor al lui Mahomed! Luați fatalismul formulat deja de Mu’âvija, transpuneți-l în epoca abstractismului modern, și veți simțiți analogia cu elementul mahomedan: Allah a revelat asta; Allah a făcut asta, unica mântuire! – și încercați să înțelegeți bine unele cuvinte rostite de cel care se face purtătorul celor Paisprezece Puncte: Veți găsi, cum grano salis, o concordanță aproape textuală.
Astfel, privind oamenii, noi putem vorbi și de o reîncarnare a ideilor. Abia atunci vom putea înțelege, propriu-zis, devenirea istoriei.
