Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235


CONFERINŢA A UNSPREZECEA

Dornach, 22 martie 1924

Consideraţiile asupra karmei pe care le-am prezentat aici în ultimul timp ne-au condus la examinarea unor cazuri particulare, precis determinate, de înlănţuiri karmice, şi au menirea de a aduna materialul care să ne permită să judecăm nu numai legăturile care se referă la oamenii individuali, ci şi corelaţiile care constituie istoria. De aceea, la exemplele deja tratate aş vrea să mai adaug astăzi şi mâine anumite amănunte, astăzi prezentând unele elemente pregătitoare, şi adăugând mâine consideraţiile karmice.

Dumneavoastră veţi fi văzut că studierea raportului dintre o viaţă pământească şi o alta trebuie să se bazeze întotdeauna pe anumite simptome precis determinate, pe anumite fapte particulare, de la care trebuie să pornim, şi care să ne conducă apoi la perceperea legăturilor concrete. V-am arătat, la cazurile pe care vi le-am expus cu îndrăzneală, unde trebuie să fie căutate în special aceste puncte de reper particulare.

Astăzi, pentru a pregăti, cum tocmai am spus, conferinţa de mâine, aş vrea să vă prezint anumite cazuri, dar rezolvarea enigmei lor o voi da abia mâine.

Aş vrea mai întâi să semnalez interesul deosebit pe care îl poate trezi o personalitate sau alta. Voi vorbi despre nişte personalităţi istorice, sau despre altele, care aparţin vieţii obişnuite. Interesul deosebit pe care aceste personalităţi îl pot trezi în noi ne poate deja conduce să căutăm într-un fel legăturile de la o viaţă la alta. Iar cel care le poate căuta în mod just, acela poate apoi, de fapt, să le şi găsească. Căci dumneavoastră veţi fi remarcat, tocmai după felul în care am prezentat lucrurile, că cercetarea justă este de o importanţă esenţială.

Acum – ne vom continua neapărat, oricât de riscant ar fi, consideraţiile îndrăzneţe, fără a ne lăsa abătuţi –, acum, aşadar, oricare ar fi atitudinea pe care o adoptăm faţă de această personalitate, Garibaldi [ Nota 83 ] este o personalitate europeană interesantă a secolului al 19-lea, care, cu siguranţă, şi-a dobândit un loc în istoria secolului al 19-lea într-un mod absolut straniu. Să-l privim astăzi cu titlul de pregătire, aşa cum am spus, şi eu vă voi expune mai ales acele lucruri care îl pot conduce pe cercetătorul spiritual să vadă înlănţuirile pe care le vom studia mâine.

Garibaldi este într-adevăr o personalitate care a luat parte, ca să spunem aşa, la viaţa întregului secol al 19-lea într-un mod extraordinar de semnificativ; el s-a născut la 1807 şi a fost activ până în a doua jumătate a secolului, având un rol pregnant. Aceasta este deja o expresie caracteristică a naturii unui om, în special pentru această epocă a secolului al 19-lea.

Dacă studiem elementele spirituale esenţiale ale acestei vieţi, constatăm că el este fiul unui om sărac din Nisa, al unui om sărac, care lucra în slujba Navigaţiei, un copil puţin înclinat să participe la ceea ce îi poate oferi omului educaţia curentă, un copil care nu este deloc un elev bun, dar care are un interes viu pentru tot ceea ce este omenesc, sub formele cele mai variate. Ceea ce i s-a spus la şcoală l-a incitat în foarte mare măsură, dar nu să fie atent la ceea ce se întâmplă în clasă, ci mai curând să chiulească de la şcoală. Dar când putea găsi o carte care să-l intereseze – deşi, când profesorul voia să le arate copiilor, în felul său, ce este lumea, lui i-ar fi plăcut mult mai mult s-o zbughească pe plajă sau în pădure, –, când găsea o carte, atunci, pe de altă parte, el o putea părăsi cu greu dacă era o carte care îi stârnise interesul. Putea rămâne multă vreme culcat pe pământ, cu burta la soare, şi se lipsea chiar şi de mâncare, adâncindu-se cu totul într-o asemenea carte.

Dar ceea ce îl interesa înainte de toate era lumea. S-a pregătit de timpuriu pentru a se adapta meseriei tatălui său şi a luat parte, fie sub îndrumare, fie, mai târziu, pe cont propriu, la călătorii pe mare; a navigat mult pe Adriatica şi a participat la tot ceea ce era posibil în prima jumătate a secolului al 19-lea. Era pe vremea când liberalismul, democraţia, nu-şi impuseseră încă schemele reglementărilor poliţieneşti şi pe mare, când mai exista încă o anumită libertate de mişcare în viaţă. Şi atunci, lui i s-a întâmplat, aşa cum ţi se întâmplă atunci când poţi – mai mult sau mai puţin – să faci ceea ce vrei, i s-a întâmplat ca vasul său să fie capturat de trei sau de patru ori, cred, de piraţi, care l-au făcut prizonier. Dar el nu era doar genial, el era şi şiret; a putut să le scape de fiecare dată, şi chiar foarte rapid.

El a crescut, aşadar, trăind mereu de fapt în vasta lume – aşa cum am spus, nu am intenţia să-i prezint biografia, ci numai câteva trăsături caracteristice individuale, care ne vor putea conduce mâine la nişte consideraţii importante –, el a primit o impresie deosebit de vie a legăturii lăuntrice pe care fiinţa sa o poate avea cu lumea, când, odată, pe când era deja destul de mare, a fost adus pe uscat de tatăl său, şi tocmai la Roma, de unde şi-a putut îndrepta privirea asupra Italiei. Trebuie să fi fost ceva deosebit tocmai în această privire îndreptată asupra Italiei în momentul când a ajuns la Roma, ceva deosebit trebuie să-i fi traversat sufletul. Într-adevăr, atunci când parcurgea mările cu mateloţii săi, oameni foarte ageri, dar care nu aveau nici un interes deosebit, care rămâneau pasivi faţă de condiţiile vieţii de atunci, ei îi lăsau uneori o impresie care-l putea aduce la disperare, fiindcă ei nu aveau nici un entuziasm pentru ceea ce este cu adevărat uman, acest entuziasm care se trezise în sufletul său foarte devreme şi sub o formă genială.

Un fel de viziune, aş spune, trebuie să-i fi cuprins sufletul, cu ocazia acestei sosiri la Roma, ceva care vine să schiţeze în faţa ochilor săi rolul pe care el îl va juca mai târziu în eliberarea Italiei. Şi, datorită condiţiilor în care se găsea, el devine în prima parte a secolului al 19-lea ceea ce un om putea deveni pe atunci foarte uşor: devine, propriu-zis, un republican fanatic, anticatolic, anticlerical fanatic, un om care şi-a propus în mod clar să facă tot ceea ce îi stă în puteri pentru fericirea omenirii, şi care şi-a promis să şi acţioneze, într-adevăr, în consecinţă.

El a participat atunci la tot felul de mişcări, active în Italia în această primă jumătate a secolului al 19-lea, în sânul unor cercuri reduse ca număr; i s-a întâmplat atunci, pentru prima dată – cred că avea deja treizeci de ani sau în jur de treizeci –, să-şi citească numele în ziar, ceea ce avea altădată mult mai multă importanţă decât astăzi. Dar în această citire a numelui său într-un ziar era tocmai mâna destinului său deosebit, fiindcă mâna destinului era în faptul că a citit în ziar anunţul despre condamnarea sa la moarte. Aşadar el s-a citit în ziar pentru prima dată în anunţul despre condamnarea sa la moarte. Iată, în orice caz, o trăsătură caracteristică, căci aşa ceva nu i se întâmplă oricui, nu-i aşa?

Lui nu i-a fost permis – şi acest lucru este foarte caracteristic, căci încă de pe atunci entuziasmul său era prezent – nu i-a fost permis să intervină în acel moment în condiţiile care domneau în Italia sau în Europa, ci destinul i-a impus să plece mai întâi în America, şi să participe acolo la tot felul de mişcări de eliberare până spre anul 1848. Dar a rămas întotdeauna un om cu totul deosebit, înzestrat cu nişte calităţi individuale foarte specifice. Ceea ce tocmai am menţionat deja, şi anume că şi-a citit numele pentru prima dată într-un ziar sub forma unei condamnări la moarte, este o trăsătură foarte aparte a vieţii sale, dar el a mai trăit o împrejurare a biografiei sale, ceva care nu li se întâmplă multor oameni. El a cunoscut-o într-adevăr pe femeia împreună cu care şi-a întemeiat apoi fericirea vieţii sale, a cunoscut-o pe o cale cu totul deosebită, şi anume, când se afla pe mare şi, de pe vas, privea pământul din depărtare printr-o lunetă. Iată un mod de a te îndrăgosti, care nu se întâlneşte, desigur, la mulţi oameni: privind printr-o lunetă.

Dar atunci destinul i-a permis să facă foarte uşor cunoştinţă cu această femeie, despre care el a spus, la prima vedere – dar, cum spuneam, la prima vedere printr-o lunetă –, că este aleasa lui. Căci, bineînţeles, el s-a îndreptat imediat spre uscat, urmând direcţia percepută prin lunetă, şi a întâlnit un domn care l-a invitat la o gustare. Şi, atunci când a acceptat invitaţia, s-a văzut că acest om era tatăl persoanei pe care el o zărise prin lunetă. Dar ea ştia numai portugheza, el numai italiana; însă biograful său ne asigură, şi acest lucru pare a fi exact, că tânăra femeie, deşi neînţelegând decât portugheza, a înţeles imediat declaraţia lui de dragoste, foarte scurtă de altfel, şi care pare a nu fi fost compusă decât din aceste cuvinte: Noi trebuie să ne unim pentru toată viaţa – spuse în italiană. Şi, într-adevăr, unirea lor a fost de o lungă, foarte lungă durată.

Această personalitate a luat parte la toate călătoriile teribil de aventuroase pe care Garibaldi le-a întreprins în America de Sud; şi există anumite aspecte tulburătoare. De exemplu, acesta: Se răspândise zvonul că Garibaldi fusese ucis într-o luptă. Soţia lui s-a repezit pe câmpul de luptă, ridicând un cap după altul, căutându-l pe Garibaldi. După o lungă căutare şi trecând prin multe peripeţii, ea l-a regăsit viu.

Este, într-adevăr, emoţionant să aflăm că în cursul acestei călătorii pline de peripeţii în căutarea lui Garibaldi, care a durat multă vreme, ea a adus pe lume un copil fără cea mai mică asistenţă; ca să nu-i fie frig, ea l-a legat de gâtul ei cu o eşarfă şi i-a ţinut multă vreme de cald cu pieptul ei. Această perioadă americană din activitatea lui Garibaldi este marcată într-adevăr de nişte aspecte profund tulburătoare.

Atunci când în Europa, spre mijlocul secolului al 19-lea, s-au răspândit printre oameni diferite impulsuri de libertate, Garibaldi nu a mai rămas în America, s-a reîntors în patria sa. Şi este destul de cunoscut faptul că, din acel moment, desfăşurând activitatea cea mai intensă şi mai vie, unind grupurile libere în condiţiile cele mai dificile, el a contribuit să facă din Italia ceea ce a devenit ea; şi nu numai că a contribuit, ci el a fost adevăratul creator a ceea ce s-a înfăptuit.

O anumită trăsătură de caracter se manifestă acum în viaţa sa cu o forţă deosebită. În toate privinţele, el era o fiinţă independentă, un om care, propriu-zis, în mod naiv, aş spune, vedea în toate împrejurările lucrurile în mare şi nu se preocupa decât de ceea ce pornea din impulsurile sale cele mai intime. Şi astfel, este într-adevăr foarte ciudat faptul că a făcut totul pentru a aduce să domnească în Italia dinastia lui Victor Emanuel [ Nota 84 ], când, de fapt, unificarea şi eliberarea Italiei au fost opera sa. Aceste lucruri, cum a cucerit el Neapole, Sicilia, cu forţe militare relativ slabe, nedisciplinate, dar entuziaste, astfel încât viitorul rege al Italiei nu a mai avut decât să intre în regiunile pe care Garibaldi le cucerise pentru regat, cum, cu toate acestea, familia regală şi anturajul acesteia nu a făcut nimic pentru a-l omagia pe Garibaldi cum se cuvine pentru ceea ce făcuse, acestea sunt lucruri care ne fac o profundă impresie. Căci, în fond, pentru a spune lucrurilor pe nume, ar trebui să afirmăm următoarele: dinastia de Savoya îi datora totul lui Garibaldi şi ea s-a arătat ingrată în cel mai înalt grad; ea nu i-a rezervat decât dovezile de politeţe necesare, de la care nu se putea sustrage.

Astfel, de exemplu, cu ocazia intrării în Neapole, pe care el îl cucerise pentru dinastia regală, napolitanii îl considerau pe Garibaldi drept adevăratul eliberator şi îl salutau cu o furtună de aclamaţii de îndată ce apărea. Ar fi fost imposibil ca viitorul rege al Italiei să intre în Neapole fără să-l aibă pe Garibaldi alături. Ar fi fost imposibil. Dar consilierii s-au opus la aceasta cu mare fermitate. Desigur, mulţi asemenea consilieri se disting prin vederea lor scurtă; dacă Victor Emanuel nu ar fi fost înzestrat cu un anumit instinct, şi dacă Garibaldi nu s-ar fi aflat alături de el, cu bluza sa roşie, cu ocazia intrării în Neapole, regele, cu siguranţă, nu ar fi fost primit cu aclamaţii, care de altfel se îndreptau spre Garibaldi, nu spre regele Italiei, ci el ar fi fost, în mod absolut sigur, fluierat. Acest lucru poate fi afirmat cu o certitudine precisă, absolută; asta s-ar fi întâmplat dacă regele ar fi intrat în Neapole fără Garibaldi.

Şi aşa a fost de fapt la fiecare pas. Cu ocazia unei campanii în Italia Centrală, el este cel care a făcut, în realitate, totul. Generalii regelui şi regele au ajuns – nu ştiu, în asemenea cazuri, pentru a ne exprima discret, noi spunem – prea târziu: totul fusese rezolvat de Garibaldi. Dar atunci când a apărut armata, cu generalii ei acoperiţi de decoraţii, şi s-a aflat în faţa armatei lui Garibaldi, care nu era decorat şi care era îmbrăcat destul de modest, generalii au declarat: Noi nu putem călări alături de armata lui, asta nu se face. Dar Victor Emanuel, aşa cum am spus, era înzestrat cu un anumit instinct. El l-a adus pe Garibaldi alături de el, iar generalii, care îi erau ostili, au fost nevoiţi să se amestece cu oamenii acestuia din urmă. Acestor generali părea a li se fi lungit nasul, ei păreau a suferi de crampe la stomac. Şi apoi, ajungem la aceasta: În momentul intrării într-un oraş, Garibaldi, care, în realitate, făcuse totul, trebuia să formeze ariergarda, trebuia să-i lase să treacă pe ceilalţi înaintea lui. Acesta este un caz în care cei care nu făcuseră nimic au intrat totuşi primii, înaintea lui Garibaldi şi a garibaldienilor săi.

Esenţialul îl constituie aceste stranii coincidenţe ale destinului. Tocmai aceste coincidenţe ale destinului conduc la nişte relaţii karmice pe care dumneavoastră trebuie să le percepeţi. Căci, nu-i aşa, de fapt, a-ţi citi propriul nume pentru prima dată într-un text al condamnării tale la moarte, sau a-ţi găsi propria soţie cu ajutorul unei lunete, acestea sunt lucruri care nu au de-a face în mod direct cu libertatea sau nelibertatea umană. Acestea sunt nişte înlănţuiri ale destinului care se desfăşoară alături de ceea ce rămâne, cu toate acestea, drept libertate a omului. Dar aceste lucruri, de care putem fi siguri că sunt înlănţuiri ale destinului, sunt în acelaşi timp ceva care trezeşte puternice impulsuri pentru a studia în mod practic natura karmei.

Ei bine, în cazul unor asemenea personalităţi, elementele secundare ale vieţii sunt şi ele, aş spune, caracteristice. În cazul unor asemenea personalităţi, acestea sunt nişte elemente secundare autentice, puternice. Vedeţi dumneavoastră, Garibaldi era ceea ce se numeşte un bărbat frumos. El avea un foarte frumos păr blond închis, era, în general, foarte frumos. Părul său blond închis era buclat, şi femeile îl iubeau mult. Acum, din cele câteva trăsături ale soţiei sale, despre care v-am amintit, pe care el a găsit-o datorită lunetei sale, putem deduce, bineînţeles, numai tot ce poate fi mai bun, mai interesant, putem vorbi de marele ei devotament; dar ea pare totuşi a fi fost geloasă! Ea, se pare, nu a fost lipsită de gelozie.

Şi ce a făcut Garibaldi atunci când, după cum se pare, gelozia ei a luat într-o bună zi mari proporţii? El şi-a tuns pletele blonde şi s-a ras pe cap, încât părea chel. Acestea se petreceau încă în America. Şi toate acestea fac parte dintre trăsăturile care arată într-adevăr cum intervin în viaţă necesităţile destinului.

Garibaldi a devenit apoi o celebritate în Europa, după ce şi-a realizat opera în Italia; orice călător care parcurge astăzi Italia ştie bine că a merge din oraş în oraş înseamnă a trece de la o statuie a lui Garibaldi la alta. Dar au existat şi perioade când în toate locurile din afara Italiei numele de Garibaldi era rostit cu un interes imens şi cu o mare admiraţie, când, de asemenea, femeile purtau, să spunem, la Köln sau la Mainz, bluze roşii, în onoarea sa – bluza roşie era uniforma garibaldienilor –, fără a mai vorbi de Londra: a purta bluză roşie devenise o modă.

Iată încă o trăsătură interesantă: Când a izbucnit războiul franco-german, în 1870, Garibaldi, îmbătrânit, s-a pus la dispoziţia francezilor. Lucru interesant, el a fost singurul care, cu o anumită ocazie, deşi era exersat în practica războiului de partizani, pe care l-a condus adesea în Italia şi în America, el a fost singurul, în acest război relativ obişnuit, care a putut să pună mâna pe un drapel german, pe care a trebuit să-l scoată de sub o grămadă de oameni ce voiseră să-l apere cu trupul lor. Garibaldi a pus mâna pe drapel. Dar cum, pe de altă parte, el a fost cuprins de un profund respect faţă de oamenii care făcuseră un zid de apărare a drapelului din propriile lor trupuri, după ce a pus mâna pe drapel, l-a reînapoiat celor cărora le aparţinea. Bineînţeles, după aceea, cu ocazia unei adunări, el a fost fluierat pentru că a acţionat astfel.

Aici este vorba, nu-i aşa, nu numai de o viaţă interesantă, ci, în realitate, de un om care se detaşează, într-un mod deosebit de caracteristic, se detaşează de un întreg ansamblu de mari personalităţi apărute în secolul al 19-lea! Celelalte personalităţi care apăruseră în acelaşi domeniu nu acţionau, desigur, împinse de impulsuri tot atât de originare, tot atât de elementare şi tot atât de primare şi totuşi, atât de geniale. Ele erau poate capabile să conducă mari armate, să acţioneze în mod mai clasic, dar nici una nu era animată de un entuziasm atât de autentic, atât de originar, pentru ceea ce năzuiau să realizeze pe această cale, într-o epocă atât de adânc scufundată deja în materialism.

Aceasta este, aşadar, una dintre personalităţile despre care voiam să vă vorbesc. Aşa cum spuneam, astăzi am oferit elementele pregătitoare, mâine voi încerca să arăt rezolvarea enigmelor.


O altă personalitate vă este foarte bine cunoscută, cel puţin după nume; dar tocmai această personalitate este, în ceea ce priveşte studiul karmei, extraordinar de interesantă: este vorba de Lessing [ Nota 85 ].

Vă voi spune că m-au interesat întotdeauna foarte mult relaţiile de viaţă ale lui Lessing. Acest om este, propriu-zis, întemeietorul jurnalismului de bună calitate, aş spune, al jurnalismului care are substanţă, al acelui jurnalism care mai vrea şi altceva.

Totodată, Lessing se străduia, în prezenţa elementului aristocratic, care în epoca anterioară constituia în sfera culturală singurul obiect al activităţii poetului şi dramaturgului, să introducă în dramă elementul burghez, viaţa, viaţa legată de destinele oamenilor ca atare, şi nu în măsura în care aceste destine depind de rangul social sau de altceva de acest fel. Lessing voia să aducă pe scenă conflictele pur umane.

În acest sens, el a abordat mai multe probleme mari, cum este cea a limitelor picturii şi poeziei, pe care el a încercat să le fixeze în «Laokoon» [ Nota 86 ]. Dar aspectul cel mai interesant este energia cu care a apărat el ideea de toleranţă. Luaţi numai «Nathan Înţeleptul» [ Nota 87 ], şi veţi vedea cum această idee de toleranţă este intens de vie la el, cum, inserând în «Nathan» parabola celor trei inele, Lessing a vrut să arate cum diferitele confesiuni religioase au luat-o pe un drum greşit, cum cele trei religii principale au deviat de la forma lor originară, cum nici una din cele trei nu mai este autentică, cum ele trebuie să înceapă să o caute pe cea autentică, originară, care s-a pierdut. Astfel încât aici toleranţa este legată de o idee extraordinar de profundă.

Interesant, la Lessing, mai este dialogul său între francmasoni, intitulat «Ernst şi Falk» [ Nota 88 ], şi altele, care îşi au izvorul în francmasonerie. Pentru cel care este capabil să judece ce înseamnă, în secolul al 18-lea, ceea ce a produs el în calitate de cercetător, de istoric şi, de asemenea, de critic al vieţii religioase, este ceva foarte emoţionant. Trebuie numai să putem evoca în faţa sufletului nostru personalitatea lui Lessing în ansamblul ei.

Desigur, nu putem face deloc acest lucru, dacă, pe de o parte, să spunem, am vrea să citim ceva de felul lucrării în două volume a lui Erich Schmidt [ Nota 89 ] despre Lessing, care se consideră ca definitivă, căci fiinţa care este descrisă acolo nu este Lessing, este o marionetă fabricată din diferitele părţi ale omului, şi despre care se spune că ea l-ar fi scris pe «Nathan» şi că l-ar fi scris pe «Laokoon». Dar acestea sunt simple afirmaţii conform cărora cel despre care vorbeşte biografia ar fi scris aceste lucrări. Şi într-un mod asemănător sunt concepute şi celelalte biografii ale lui Lessing.

Ne facem o idee aproximativă despre Lessing dacă percepem puterea cu care îşi aruncă el frazele pentru a-şi atinge adversarul. El începe propriu-zis prin a angaja o polemică precaută, dar care în acelaşi timp îşi nimereşte întotdeauna ţinta, în legătură cu civilizaţia Europei Centrale. În această privinţă, dacă vrem să aprofundăm legăturile interioare ale vieţii sale, trebuie să ţinem seama de o nuanţă neobişnuită a caracterului său. Pe de altă parte, cel care are un simţ pentru a percepe caracterul tăios, chiar causticitatea, care apare adesea în opere ca «Dramaturgia de la Hamburg» [ Nota 90 ], de exemplu, nu va face uşor legătura – dar trebuie s-o facă, pentru a-l înţelege – cu ceea ce a scris Lessing într-o scrisoare [ Nota 91 ] când s-a născut fiul său, care a murit imediat după naştere. Lessing a scris cam aşa: Da, el a părăsit aproape imediat această vale a plângerii. El a făcut astfel lucrul cel mai bun pe care îl poate face un om. – Iată textul aproximativ, pe care eu nu-l pot cita ad litteram. Aceasta înseamnă că durerea este exprimată sub o formă deosebit de cutezătoare, dar această durere nu este, de aceea, mai puţin profundă decât aceea a cuiva care nu ştie decât să plângă. Felul în care şi-a exprimat durerea, faptul că a putut medita asupra lui însuşi în durerea sa, acest lucru era specific cuiva care ştia totodată, când se angaja într-o polemică, să pornească la asalt cu o energie extraordinară. Acest fapt este ceea ce ne frânge inima când citim această scrisoare pe care Lessing a scris-o când i-a murit fiul imediat după naştere, în timp ce mama copilului era grav bolnavă.

Apoi, Lessing a avut acest destin ciudat – un fapt, pur şi simplu, caracteristic, pentru cel care vrea să cerceteze la el înlănţuirile karmice – să lege prietenie la Berlin cu un om care, aş putea spune, era, prin fiecare caracteristică a vieţii sale, contrariul lui Lessing: Nicolai [ Nota 92 ].

Vedeţi dumneavoastră, Lessing, despre care se putea spune – deşi acest lucru nu este întru totul exact, dar este totuşi ceva ce-l caracterizează –, despre care se putea spune că nu visa niciodată din cauză că avea o inteligenţă atât de ascuţită, tocmai prin aceasta este el, cum vom vedea mâine, o personalitate extraordinar de importantă, prin legăturile sale spirituale, pentru cercetătorul spiritual. Dar exista ceva la Lessing care făcea ca fiecare din frazele sale să fie minunată prin traiectoria ei, prin siguranţa şi precizia cu care îşi dobora în luptă adversarul. La Nicolai, era invers. El era tipul conformistului, un adevărat filistin. El era, desigur, prieten cu Lessing, dar era totuşi un filistin tipic, care avea viziuni, cele mai stranii viziuni.

Lessing, omul genial, nu avea viziuni, nici chiar vise. Dar filistinul Nicolai suferea de viziuni. Ele apăreau, pentru a nu dispărea decât atunci când i se puneau lipitori, pentru ca el, filistinul Nicolai, să nu mai fie în permanenţă asaltat de ceea ce venea din lumea spirituală.

Fichte [ Nota 93 ] a scris o lucrare foarte interesantă împotriva lui Nicolai. El a vrut de fapt să descrie filistinismul german, luându-l pe Nicolai ca exemplu simptomatic. Şi totuşi, acest Nicolai era chiar prietenul lui Lessing.

Mai găsim apoi la Lessing încă o altă trăsătură foarte ciudată. În privinţa concepţiei sale despre lume, el s-a ocupat mult de doi filosofi: Leibnitz [ Nota 94 ] şi Spinoza. Trebuie să spun că eu am ales uneori, ca activităţi secundare, lectura lucrărilor în care se demonstra, pe de o parte, că Lessing ar fi fost un adept al lui Leibnitz, şi lectura altor lucrări, care demonstrau, la rândul lor, pe baza unor motive încă şi mai solide, că el ar fi fost un adept al lui Spinoza. Dar aceste două filosofii îşi stau în lume faţă în faţă, ca două filosofii opuse. Se poate spune în mod clar că, în realitate, nu putem distinge dacă Lessing, acest om perspicace, a fost un adept al lui Leibnitz sau un adept al lui Spinoza – ei se situează pe poziţii diametral opuse. Spinoza: panteist, monist; Leibnitz: monadist, aşadar, neadmiţând decât existenţa fiinţelor individuale, absolut individualist. Dar nu putem distinge dacă Lessing a fost un adept al lui Leibnitz sau un adept al lui Spinoza. – Şi, când îl examinăm din această perspectivă, nu ajungem de fapt la nici o concluzie, nu ne putem face o judecată definitivă.

La sfârşitul vieţii sale, acest Lessing a scris un mic tratat ciudat: «Educarea neamului omenesc» [ Nota 95 ], spre sfârşitul căruia, şi fără nici o legătură, vedem apărând ideea vieţilor pământeşti repetate. Lucrarea tratează despre educarea neamului omenesc, arătând cum omenirea parcurge, prin perioade succesive, o dezvoltare, o evoluţie, de-a lungul civilizaţiilor, cum zeii le-au pus în mână oamenilor prima Carte elementară, Vechiul Testament, apoi a doua Carte elementară: Noul Testament, şi cum în viitor va veni o a treia Carte pentru educarea neamului omenesc.

Mica lucrare se termină printr-o scurtă prezentare a faptului că omul trăieşte vieţi pământeşti succesive. Şi apoi, din nou, într-un fel ce corespunde întru totul caracterului lui Lessing, el spune: Oare această idee a vieţilor pământeşti succesive – nu aceasta este expresia pe care el o întrebuinţase, dar acesta îi este desigur sensul – trebuie să fie absurdă fiindcă ea a apărut în timpurile primitive, când oamenii încă nu erau corupţi de înţelepciunea şcolară? – Textul se termină printr-un adevărat elogiu al vieţilor succesive, cuprinzând frumoasele cuvinte care arată că omul trece din viaţă pământească în viaţă pământească: „Întreaga eternitate nu este ea a mea?”

Odinioară mai puteai întâlni, şi poate mai poţi întâlni încă şi astăzi dacă ai contacte cu lumea, oameni care îl apreciază, propriu-zis, foarte mult pe Lessing, dar care resping această lucrare despre «Educarea neamului omenesc». De fapt, nu poţi înţelege bine natura sufletească a acestor persoane. Ele acordă cea mai înaltă preţuire unui om atât de genial, dar resping ceea ce dă el omenirii în momentul deplinei sale maturităţi. Este simplu: el a îmbătrânit, a devenit senil – aşa spun ele –, nu mai poate fi urmărit – aşa spun ele. Ei bine, nu-i aşa, în acest fel poţi elimina orice!

În realitate, nimeni nu este îndreptăţit să-i recunoască lui Lessing o valoare, dacă nu atribuie nici o valoare acestei lucrări, compusă de el la vârsta deplinei maturităţi spirituale. Şi nu avem nici o îndreptăţire faţă de Lessing să nu-i recunoaştem această ideea a vieţilor pământeşti succesive, prezentată sub o formă atât de lapidară.

Dumneavoastră veţi înţelege, dragii mei prieteni, că tocmai această personalitate, în ceea ce priveşte karma, în ceea ce priveşte periplul său prin diferitele vieţi pământeşti, este interesantă în cel mai înalt grad. Căci, în general, ideea vieţilor pământeşti succesive nu era admisă în a doua jumătate a secolului al 18-lea. Ea a ţâşnit la Lessing aproape ca un foc de puşcă, o idee care luminează, genială. Şi nu putem spune că el a dobândit-o prin educaţia sa sau prin orice altceva care ar fi putut exercita o influenţă asupra acestei vieţi atât de deosebite, ca şi asupra ultimei perioade a vieţii sale. Ceea ce ne face să ne întrebăm: Cum a fost, aşadar, viaţa pământească precedentă a unui om la care, la o anumită vârstă, ideea vieţilor pământeşti succesive, străină mediului creat de civilizaţia acestei epoci, a apărut în mod brusc şi, pe lângă aceasta, sub o astfel de formă încât indică el însuşi cum era ea prezentă odinioară, într-un trecut îndepărtat; care ţine seama, aşadar, de sentimentele profunde legate de indicarea propriilor vieţi pământeşti, până departe în trecut, deşi, în conştienţa sa obişnuită, Lessing nu a avut, în mod sigur, nici o presimţire a acestor înlănţuiri. Dar, chiar dacă le ignorăm, lucrurile există. Dacă nu ar exista în lume nimic altceva decât ceea ce ştiu unii, lumea ar fi foarte săracă în evenimente şi fiinţe. Aceasta este a doua întrebare care ne va preocupa în context karmic.


Aş vrea acum să pun o a treia întrebare, care, prin descrierea condiţiilor concrete în context karmic, poate fi deosebit de revelatoare. Printre personalităţile care mi-au fost apropiate în tinereţe, ca profesori, eu am descris o anumită personalitate, pe care am prezentat-o atunci aşa cum trebuia să fie prezentată în acel context; astăzi aş vrea să o descriu prin câteva trăsături care pot fi apoi simptomatice, semnificative, pentru studiul karmei.

Iată cum am fost condus să studiez tocmai karma acestei personalităţi. O dată în plus, este riscant să relatez acest lucru, dar nu cred că în contextul în care se află astăzi viaţa spirituală, care trebuie să dea naştere antroposofiei, să fie posibil să evităm asemenea riscuri .

Vedeţi dumneavoastră, ceea ce vă relatez nu mi s-a revelat decât la câţiva ani după ce au încetat relaţiile mele cu persoana respectivă, care a fost pentru mine, până la vârsta de optsprezece ani, un profesor pe care îl iubeam mult. Însă eu i-am urmărit întotdeauna viaţa în continuare, şi el îmi rămăsese mereu apropiat. Dar, la un moment dat al vieţii mele, am avut imboldul să urmăresc această viaţă dintr-un motiv bine determinat.

La un moment dat, datorită unei alte împrejurări de viaţă, a început să mă intereseze extraordinar de mult viaţa Lordului Byron [ Nota 96 ]. Pe atunci, am cunoscut şi alţi oameni care erau şi ei admiratori entuziaşti ai lui Byron, printre care şi poeta Marie Eugenie delle Grazie [ Nota 97 ], despre care voi mai avea încă multe de spus în autobiografia mea. La o anumită vârstă, ea a fost o admiratoare entuziastă a lui Byron.

Un alt admirator entuziast al lui Byron era o personalitate stranie, un amestec de tot felul de însuşiri: Eugen Heinrich Schmitt [ Nota 98 ]. Unii dintre cei care s-au ocupat şi de istoria antroposofiei vor fi dat, desigur, de numele lui Eugen Heinrich Schmitt [ Nota 99 ].

El era cunoscut în primul rând la Viena, prin anii ‘80, şi eu îl cunoşteam, de asemenea, fiindcă scrisese o mică lucrare despre dialectica lui Hegel, premiată de Asociaţia Hegel din Berlin. Acest lungan, Eugen Heinrich Schmitt – era înalt şi slab –, a venit atunci la Viena; era un om care inspira întru totul un adevărat entuziasm, care apărea în exterior cu multă forţă, un entuziasm care uneori, aşa cum spuneam, lua forme exterioare excesive; el era, aşadar, o fiinţă plină de entuziasm. Acest fapt este, poate, ceea ce mi-a dat un imbold. Mi-a venit ideea să-i fac o plăcere şi, cum tocmai scrisese un articol entuziast despre Byron, l-am dus la o altă admiratoare a acestuia, la Marie Eugenie delle Grazie. Atunci s-a angajat o vie discuţie plină de entuziasm despre Byron. De fapt, ei erau de aceeaşi părere, dar discutau cu însufleţire, şi toate celelalte persoane prezente tăceau. Se aflau acolo reuniţi o întreagă serie de teologi de la Facultatea Catolică din Viena, care veneau în fiecare săptămână, pe care îi cunoşteam îndeaproape şi de care eram foarte legat. Noi toţi ceilalţi tăceam. Cât despre cei doi interlocutori, ei vorbeau despre Byron în situaţia următoare: Aici era masa, de o formă puţin alungită, delle Grazie era aşezată acolo, iar Eugen Heinrich Schmitt aici, gesticulând însufleţit. Brusc, scaunul se prăbuşeşte sub el, el cade sub masă, picioarele sale ajungând s-o atingă pe delle Grazie. Eu pot spune că am avut un şoc. Iar acest şoc a provocat în mine ceva deosebit – aş vrea să prezint acest lucru absolut obiectiv, ca un istoric –, a provocat în mine ceva deosebit: Tot ceea ce se spusese despre Byron a făcut să se nască în mine nevoia cea mai vie de a şti care puteau fi înlănţuirile karmice din viaţa lui! Bineînţeles, nu era o problemă chiar atât de uşoară. Dar lucrurile s-au întâmplat într-adevăr aşa: Era ca şi cum imaginea acestei discuţii, cu Eugen Heinrich Schmitt, cu poziţia necuviincioasă a picioarelor sale, care se desfăşurase în faţa mea, era ca şi cum această imagine mă făcuse să mă gândesc la Byron care, aşa cum ştiţi, avea un picior diform: el îşi târa un picior, fiindcă era mai scurt decât celălalt. Pornind de aici, mi-am spus: Acest profesor al meu la care ţineam mult [ Nota 100 ] avea şi el un picior diform şi – trebuie să fac o dată nişte cercetări asupra înlănţuirilor karmice! V-am dat deja un exemplu despre o afecţiune a piciorului lui Eduard von Hartmann, v-am arătat deja cum astfel de trăsături ne conduc înapoi în trecut. Puteam acum să-mi reprezint destinul acestui om care îmi era apropiat, care avea şi el un picior diform; şi ceea ce, desigur, era remarcabil înainte de toate era faptul că această caracteristică a piciorului diform se întâlnea atât la Byron, cât şi la celălalt. În rest, de altfel, ei erau complet diferiţi: Byron, poetul genial, care, în ciuda geniului său, sau poate din cauza geniului său, era o natură de aventurier, iar celălalt, un excelent geometru, cum rar se află aşa ceva într-un post de profesor, un om pe care l-am putea admira într-adevăr pentru imaginaţia sa geometrică şi pentru felul în care stăpânea geometria descriptivă.

Într-un cuvânt, pe baza acestei conformaţii fizice aparent secundare, eu am putut pune problema karmică ce se prezenta la doi oameni de naturi sufleteşti foarte diferite; dar ea mi-a permis, în realitate, să studiez ambele probleme, a unuia şi a celuilalt, a lui Byron şi a profesorului meu de geometrie, în corelaţie una cu alta, şi să rezolv problema.

Acestea sunt cazurile pe care voiam să vi le expun, drept cazuri caracteristice, iar mâine vom trece la studierea lor din punct de vedere karmic.