Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


CONSIDERAŢII KARMICE CU PRIVIRE LA DEVENIREA ISTORICĂ A OMENIRII


PRIMA CONFERINŢĂ

Dornach, 6 aprilie 1924

Permiteţi-mi să fac acum legătura [ Nota 1 ] cu ceea ce v-am prezentat în ultima vreme despre karmă. V-am arătat cum, pe parcursul istoriei, impulsurile sufleteşti ale omului se transmit de la o viaţă pământească la alta, astfel încât întotdeauna ceea ce trece dintr-o epocă mai veche într-una mai recentă este transpus prin intermediul oamenilor înşişi.

Nu trebuie să abordăm o asemenea idee doar într-un mod pur teoretic, o asemenea idee trebuie să ne cuprindă întreaga simţire, întregul suflet, întreaga inimă. Trebuie să simţim cum noi, care, de fapt, aşa cum ne aflăm aici, am fost prezenţi de mai multe ori în sânul existenţei pământeşti, am luat de fiecare dată ceva în sufletul nostru din civilizaţia în care am trăit. Am unit acest ceva cu sufletul nostru. De fiecare dată l-am transpus în încarnarea următoare, după ce l-am prelucrat din punct de vedere spiritual între moarte şi o nouă naştere, astfel că abia atunci când privim în acest fel în urmă ne simţim, propriu-zis, integraţi în mod just în ansamblul omenirii. Şi, pentru ca să putem simţi acest lucru, pentru ca să putem trece mai uşor în conferinţele următoare la ceea ce, aş spune, ne priveşte în mod absolut intim pe noi înşine şi care ne va face să înţelegem cum suntem situaţi în contextul karmic, v-am prezentat nişte exemple concrete. Prin aceste exemple am încercat să vă arăt cum ceea ce a trăit o anumită personalitate în nişte epoci mai vechi, ceea ce şi-a elaborat ea, continuă să acţioneze până în prezent, căci aceasta face parte din karma sa.

Astfel, eu v-am atras atenţia asupra lui Hârun al Rashîd; v-am arătat că Hârun al Rashîd [ Nota 2 ], acest succesor remarcabil al lui Mahomed din secolul al 8-lea şi al 9-lea d.Ch., a trăit în centrul unei admirabile culturi, o cultură care depăşea cu mult ceea ce exista în Europa în acelaşi timp. Căci în Europa de atunci exista, într-adevăr, o cultură foarte primitivă. În perioada când în Europa domnea Carol cel Mare, tot ceea ce putea concentra civilizaţia asiatică fecundată de Europa venise să conflueze acolo, la curtea lui Hârun al Rashîd, în Orient: era floarea a ceea ce cultura greacă şi vechile culturi orientale realizaseseră în toate domeniile. Arhitectura, astronomia – aşa cum erau practicate pe atunci –, filosofia, mistica, artele, geografia, poezia, toate acestea înfloreau la curtea lui Hârun al Rashîd.

Şi Hârun al Rashîd a adunat în jurul său elita personalităţilor marcante din Asia acelui timp. Erau, în marea lor majoritate, oameni care se formaseră în cadrul şcolilor iniţiatice. Şi exista în anturajul califului o personalitate – o voi aminti doar pe aceasta – care, în acel timp – noi suntem acum, şi pentru Orient, tot în Evului Mediu –, a fost capabilă să asimileze sub o formă mai curând intelectuală admirabila moştenire spirituală a timpurilor trecute. La curtea lui Hârun al Rashîd trăia o personalitate care într-o epocă mult mai veche trecuse prin iniţiere.

După cum v-am spus, se poate întâmpla foarte bine ca o personalitate care a trăit ca iniţiat într-o anumită epocă să revină, dar – prin faptul că ea este obligată să utilizeze acel corp care îi stă acum la dispoziţie şi să treacă prin educaţia care îi stă la dispoziţie –, se poate întâmpla ca o asemenea personalitate de iniţiat să nu mai reapară ca iniţiat, deşi poartă în sufletul său tot ceea ce a perceput în viaţa sa anterioară de iniţiat.

Astfel, noi am aflat în legătură cu Garibaldi [ Nota 3 ] cum ceea ce trăise el într-o viaţă anterioară ca iniţiat irlandez a făcut din el un vizionar al voinţei, dăruit cu totul condiţiilor epocii sale. Dar se vede clar, în cazul său, cum, integrându-se în aceste condiţii ale mediului său ambiant, el purta, totuşi, în sine alte impulsuri decât cele pe care le-ar fi putut primi un om obişnuit datorită educaţiei, mediului. În Garibaldi acţiona, într-adevăr, acel impuls care îi venea din iniţierea sa irlandeză. Acest impuls era doar ascuns şi probabil că dacă Garibaldi ar fi fost atins de o lovitură deosebită a destinului sau dacă ar fi făcut nişte experienţe care să fi ieşit din cadrul a ceea ce se putea trăi în epoca sa, atunci din adâncurile fiinţei sale ar fi ţâşnit brusc la suprafaţă sub formă de imaginaţiuni tot ceea purta în sine din iniţierea sa irlandeză.

Şi aşa s-a întâmplat întotdeauna, până în zilele noastre. Cineva poate fi iniţiat într-o anumită epocă şi, din cauză că într-o epocă ulterioară trebuie să folosească un corp care nu poate primi ceea ce conţine în sine sufletul, el să nu reapară ca iniţiat în această epocă, dar impulsul ce rezultă din iniţierea anterioară să se regăsească în faptele sale sau în alte împrejurări ale vieţii. Şi aşa s-a întâmplat că o personalitate care fusese în viaţa sa anterioară un mare iniţiat a trăit la curtea lui Hârun al Rashîd. Această personalitate, deşi nu ar fi putut să transpună sub o formă clară într-o epocă ulterioară, în epoca lui Hârun al Rashîd, conţinutul iniţierii sale, ea a fost, totuşi, una dintre cele mai strălucite personalităţi ale culturii orientale din secolele 8 şi 9. Este, ca să spunem aşa, personalita-tea care a organizat tot ce se realiza la curtea lui Hârun al Rashîd în domeniul ştiinţelor şi artelor.

Am vorbit deja despre drumul urmat de individualitatea lui Hârun al Rashîd de-a lungul timpului. Când a trecut prin poarta morţii, în sufletul său a rămas imboldul de a merge mai departe spre vest, de a transporta în vest, prin propriul său suflet, arabismul care se răspândea în direcţia vest. Astfel încât Hârun al Rashîd, păstrându-şi privirea îndreptată asupra tuturor ramurilor artei şi ştiinţei orientale, s-a reîncarnat în persoana marelui Baco de Verulam [ Nota 4 ], organizatorul şi reformatorul vieţii spirituale filosofice şi ştiinţifice a timpurilor moderne. Vedem reapărând la Bacon, dar occidentalizat, ceea ce Hârun al Rashîd percepuse, într-un fel, în jurul lui.

Iar acum, dragii mei prieteni, priviţi acest drum pe care l-a parcurs Hârun al Rashîd din Bagdad, din patria sa asiatică, până în Anglia. Apoi, din Anglia, s-a răspândit în Europa, cu mult mai multă forţă şi intensitate decât se crede de obicei, ceea ce a gândit Bacon cu privire la organizarea ştiinţelor (vezi desenul, roşu).

desen plansa 1 Planşa 1
[măreşte imaginea]

Putem spune cam aşa: aceste două personalităţi, Hârun al Rashîd şi marele său consilier, personalitatea eminentă care într-o epocă anterioară fusese un mare iniţiat, s-au despărţit; dar ele s-au despărţit, de fapt, pentru a exercita o acţiune comună după ce au trecut prin poarta morţii. Hârun al Rashîd, care dusese viaţa strălucitoare a unui prinţ, a luat drumul pe care vi l-am arătat, ajungând până în Anglia, pentru a acţiona, ca Baco de Verulam, pe tărâmul ştiinţelor. Celălalt suflet, cel al consilierului său, a ales un alt drum (săgeata verde), pentru a întâlni în Europa Centrală influenţa care emana de la Bacon. Chiar dacă epocile nu se potrivesc, aceasta nu are mare importanţă, căci se întâmplă adesea ca impulsuri separate de secole să acţioneze împreună în civilizaţia ulterioară.

În timpul existenţei sale dintre moarte şi o nouă naştere, consilierul lui Hârum al Rashîd a ales drumul care, traversând Estul Europei, duce în Europa Centrală. Şi el s-a reîncarnat în Europa Centrală, în sânul vieţii spirituale central-europene, în persoana lui Amos Comenius [ Nota 5 ].

Este un spectacol neobişnuit, semnificativ şi plin de măreţie pe care ni-l oferă aici devenirea istorică: personalitatea lui Hârun al Rashîd evoluează pentru a duce din vest în direcţia est un curent de cultură marcat de pecetea abstractismului, legat de ceea ce este exterior-senzorial; iar Amos Comenius îşi desfăşoară activitatea venind din est, din Transilvania, prin actuala Cehoslovacie şi până în Germania, fiind apoi exilat în Olanda. Cine urmăreşte viaţa lui Amos Comenius, acela vede cum acest reformator al pedagogiei timpului său, autorul aşa-numitei “Pansophia”, a adus din Orient ceea ce elaborase la curtea lui Hârun al Rashîd pornind de la o iniţiere anterioară. În perioada când a fost întemeiată Uniunea “Fraţilor Moravi” [ Nota 6 ], când, de asemenea, rosicrucianismul acţionase deja timp de câteva secole, când au apărut “Nunta chimică” şi “Reformarea întregului Univers” de Valentin Andreae [ Nota 7 ], Amos Comenius, acest spirit eminent al secolului al 17-lea, şi-a introdus importantele sale impulsuri în tot ceea ce se adăpa din acelaşi izvor.

Şi astfel, dvs. vedeţi succedându-se trei încarnări importante – iar exemplul vieţilor atât de importante ne permite să le studiem şi pe cele care sunt mai puţin importante şi să ne ridicăm, graţie lor, la înţelegerea propriei karme –, vedeţi succedându-se trei încarnări importante: mai întâi, în îndepărtata Asie, aceeaşi individualitate care apare mai târziu în persoana lui Comenius, asimilându-şi într-un vechi lăcaş de Misterii întreaga înţelepciune a străvechii Asii. Ea duce această înţelepciune până în încarnarea următoare, pe care o trăieşte la curtea lui Hârun al Rashîd, evoluând aici pentru a deveni genialul organizator a ceea ce a înflorit şi a prosperat sub protecţia şi prin grija binevoitoare a acestui prinţ. Apoi ea reapare, pentru a veni, într-un fel, în întâmpinarea lui Baco de Verluam, reîncarnarea lui Hârun al Rashîd, şi pentru a se întâlni din nou cu el în ceea ce amândoi au făcut să se reverse în cultura europeană.

Ceea ce spun aici este deja foarte important. Urmăriţi numai scrisorile [ Nota 8 ] care au fost scrise şi care au parcurs drumul – bineînţeles, pe o cale mult mai complicată decât e cazul cu scrisorile de astăzi – de la partizanii lui Bacon, sau de la oamenii care erau apropiaţi într-un fel de cultura lui Bacon, până la partizanii şcolii lui Comenius, ai înţelepciunii lui Comenius. Veţi găsi în acest schimb de scrisori confirmarea a ceea ce am indicat aici în imagine prin câteva linii (vezi desenul) trasate pe tablă.

Ceea ce s-a scris în aceste scrisori care făceau drumul de la vest la est şi de la est la vest era curentul viu al celor două suflete care se întâlneau în acest fel, după ce puseseră bazele acestei întâlniri pe vremea când acţionau împreună în Orient, în secolele 8 şi 9, şi care apoi s-au unit din nou pentru a acţiona din direcţii opuse şi totuşi în armonie.

Vedeţi dvs., în acest fel putem studia istoria, în acest fel vedem forţele umane vii intervenind în istorie!

Sau să luăm un alt caz. Împrejurări absolut speciale au făcut ca privirea mea să fie îndreptată asupra unor evenimente care, cum am spune noi astăzi, se desfăşoară în nord-estul Franţei, dar ele se petrec tot în secolele 8 şi 9, la puţin timp după evenimentele despre care tocmai am vorbit. Acolo s-au desfăşurat nişte evenimente deosebite. Era, desigur, o epocă în care marile formaţiuni statale nu existau încă, o epocă în care ceea ce se întâmpla avea loc în sânul unor comunităţi umane mai restrânse.

Aşadar, o personalitate înzestrată cu un caracter energic poseda un domeniu întins tocmai în regiunea pe care o numim astăzi Franţa de Nord-Est. Acest om îşi administra domeniul său într-un mod extraordinar de ordonat, extraordinar de sistematic, aş putea spune, pentru acea epocă. El ştia ce voia, în fiinţa lui se îmbinau într-un mod ciudat omul ordonat şi metodic şi aventurierul, astfel că el întreprindea, cu mai mult sau mai puţin succes, mici expediţii războinice, plecând de pe domeniul său cu oamenii pe care, după obiceiul timpului, îi închiria ca mercenari. Aceştia formau o mică trupă, îi ducea în campanie şi încerca să facă jafuri.

Acest om pleacă din nord-estul Franţei cu o mică trupă de mercenari. Şi se întâmplă că un alt personaj, ceva mai puţin aventurier decât el, dar energic, profitând de absenţa proprietarului – astăzi, aşa ceva pare absurd, dar pe vremea aceea lucruri de acest fel se puteau întâmpla –, a pus mâna pe pământurile şi pe toate bunurile acestuia. Când proprietarul s-a întors înapoi – el era celibatar –, a constatat că altcineva îşi însuşise pământurile şi bunurile sale. Şi lucrurile au luat o asemenea întorsătură, încât el nu a putut face, de fapt, nimic împotriva celui care îi luase acum în stăpânire averea. Acesta din urmă era mai puternic, avea mai mulţi vasali şi mai mulţi soldaţi. Nu se putea măsura cu el.

Dar, pe timpul acela, nu se obişnuia ca atunci când nu puteai să te descurci în patria ta să pleci imediat în străinătate. Desigur, această personalitate era un aventurier; dar lucrurile nu se puteau rezolva atât de repede, nu avea mijloacele necesare, astfel încât omul respectiv a devenit, împreună cu o parte dintre partizanii săi, un fel de iobag pe domeniul pe care îl posedase nu demult. El a trebuit să lucreze acolo ca iobag, împreună cu unii dintre cei care plecaseră cu el în aventură în timp ce i se răpiseră bunurile.

S-a întâmplat atunci că la aceşti oameni, care din stăpâni deveniseră iobagi, s-a dezvoltat o mentalitate deosebit de ostilă, aş spune, faţă de principiul autorităţii senioriale. Iar în aceste ţinuturi, care erau împădurite, uneori se aprindeau noaptea focuri, în jurul cărora aceşti oameni se adunau pentru a unelti tot felul de conjuraţii împotriva celor care le răpiseră bunurile.

S-a întâmplat, pur şi simplu, că omul care devenise, din mare proprietar, un fel de iobag, un fel de sclav, a rămas aşa tot restul vieţii, dar, pe lângă munca pe care trebuia s-o îndeplinească, el urzea tot felul de planuri pentru a putea intra din nou în stăpânirea pământurilor şi bunurilor sale. Îi ura pe cei care puseseră stăpânire pe ele.

Acum, vedeţi dvs., aceste două personalităţi de odinioară au trecut, ca individualităţi, prin poarta morţii, au participat în lumea spirituală dintre moarte şi o nouă naştere la toate evenimentele la care au putut participa în această epocă, şi au reapărut în secolul al 19-lea. Cel care îşi pierduse casa şi pământurile, devenind un fel de iobag, a reapărut în persoana lui Karl Marx [ Nota 9 ], întemeietorul socialismului modern. Celălalt, care îi răpise pământurile, a reapărut în persoana prietenului său Engels [ Nota 10 ]. Ceea ce aveau ei de rezolvat unul cu altul s-a transformat, în timpul lungului drum dintre moarte şi o nouă naştere, în imboldul de a compensa răul pe care ei şi-l făcuseră unul altuia.

Citiţi ceea ce s-a întâmplat între Marx şi Engels, consideraţi configuraţia spirituală deosebită a lui Karl Marx şi faceţi legătura cu faptul că în secolele 8 şi 9 erau prezente aceste două individualităţi, aşa cum v-am relatat. Fiecare frază a lui Marx şi Engels vă va apărea atunci într-o nouă lumină şi nu veţi mai putea fi pândiţi de pericolul de a vă spune, în mod abstract, că un anumit fapt îşi are o anumită cauză, un altul, o altă cauză, ci veţi vedea cum oamenii transportă într-o anumită epocă ceva ce apare atunci, ce-i drept, sub o altă formă, dar prezintă, totuşi, o anumită similitudine cu faptele anterioare.

Vedeţi clar faptul: în secolele 8 şi 9, când nişte oameni se adunau în păduri în jurul focurilor aprinse, ei se exprimau altfel decât aveau oamenii ocazia s-o facă în secolul al 19-lea, când îşi desfăşura activitatea Hegel, când totul se baza pe dialectică. Dar încercaţi să vă reprezentaţi o dată pădurea din nord-estul Franţei în secolul al 9-lea: conjuraţii aşezaţi împreună, jurând, blestemând şi înjurând în limba din timpul lor. Şi apoi, transpuneţi-vă în elementul matematic-dialectic din secolul al 19-lea şi veţi avea atunci ceea ce găsim la Marx şi Engels.

Acestea sunt lucruri care ne îndepărtează de aspectul pur senzaţional, care uşor poate apărea în legătură cu ideile referitoare la condiţiile concrete ale reîncarnării, şi ne introduc în înţelegerea vieţii istorice. Ne putem feri cel mai bine [ Nota 11 ] de erori dacă nu căutăm senzaţionalul, dacă nu vrem doar să ştim: Cum este cu reîncarnarea? – ci dacă încercăm să înţelegem tot ceea ce este legat, în devenirea istorică, de fericirea şi nefericirea, de suferinţa şi de bucuria oamenilor, pornind de la vieţile succesive ale unor oameni individuali.

Astfel, pe când trăiam încă în Austria, deşi mă găseam într-un mediu german, pentru mine a fost întotdeauna deosebit de interesantă o personalitate, personalitatea unui deputat polonez în Parlamentul Imperiului. Mulţi dintre dvs. şi-l vor reaminti, cred că am vorbit adesea despre deputatul austriac-polonez Otto Hausner [ Nota 12 ], care a fost deosebit de activ în anii '70. Cei care sunt aici de un anumit timp îşi vor aminti de el. Şi eu, într-adevăr, la sfârşitul anilor '70 sau la începutul anilor '80, l-am văzut şi l-am auzit vorbind în mod frecvent în Parlamentul austriac, şi de atunci îl am mereu în faţa ochilor pe acest om ciudat: El purta un monoclu; privirea celuilalt ochi era de o inteligenţă superioară, însă cu ochiul care purta monoclu stătea la pânda slăbiciunilor adversarului. În timp ce vorbea, căuta să vadă dacă săgeata şi-a atins ţinta.

desen

El mai avea şi o mustaţă – în autobiografia mea, eu nu am vrut să intru în aceste detalii –, şi ceea ce spunea însoţea cu o curioasă mişcare euritmică a acestei mustăţi, atunci când azvârlea ceva, în modul descris, în capul unui adversar.

Spectacolul era interesant:

desen

imaginaţi-vă extrema stângă, stânga, centrul, clubul Ceh, apoi extrema dreaptă, clubul Polonez; aici stătea Hausner şi adversarii săi dincolo. Erau toţi prezenţi; şi cel mai curios era că atunci când Hausner, fiind vorba de problema ocupării Boemiei, se pronunţa în favoarea Austriei, aceasta însemna un ropot de aplauze din direcţia oamenilor de stânga. Când, mai târziu, el s-a pronunţat cu privire la construirea căii ferate de la Arlberg [ Nota 13 ], el a întâlnit o opoziţie absolută din partea aceloraşi deputaţi din extrema stângă. Şi această opoziţie s-a menţinut în legătură cu tot ceea ce a mai declarat el după aceea.

Dar multe lucruri spuse de Hausner ca avertisment, multe lucruri pe care le-a profetizat el în anii '70-80, s-au realizat cuvânt cu cuvânt în zilele noastre. Tocmai astăzi avem ocazia să ne reamintim adesea de ceea ce spunea atunci Hausner.

Dar există un lucru care ieşea în evidenţă la Hausner aproape în toate discursurile sale, şi acest lucru din viaţa lui Hausner, fără a mai vorbi de alte aspecte fără prea mare importanţă, mi-au dat imboldul de a studia drumul karmic al acestei personalităţi.

Otto Hausner cu greu putea rosti un discurs fără să aducă, între paranteze, un fel de elogiu la adresa Elveţiei. Totdeauna îi dădea Austriei, ca exemplu, Elveţia. Căci, în Elveţia, trei naţionalităţi trăiesc în bune relaţii, în această privinţă ele sunt un exemplu, şi el voia ca şi cele treisprezece naţionalităţi din Austria să ia Elveţia ca model şi ca aceste treisprezece naţionalităţi să încheie un tratat ca cele trei naţionalităţi din Elveţia, să devină o federaţie. El nu înceta să revină asupra acestui lucru, era ceva ciudat. Discursurile lui Hausner erau pline de ironie, de umor şi, de asemenea, de logică interioară; nu întotdeauna, dar adesea revenea elogiul la adresa Elveţiei. Acest lucru se vedea întotdeauna: el manifesta o simpatie pură pentru Elveţia; era ca o mâncărime de limbă şi trebuia s-o spună. Iar el ştia să-şi aranjeze discursurile în aşa fel încât, la drept vorbind, nimeni nu se supăra, cu excepţia unui grup de stânga, de deputaţi liberali, dar atunci era groaznic! Era foarte interesant, după ce un asemenea deputat liberal de stânga îşi încheia discursul, să-l vezi pe Otto Hausner ridicându-se ca să răspundă şi, fără a-şi abate o clipă privirea de la el cu ochiul său cu monoclu, lansându-şi spre stânga cuvintele cele mai incredibil de jignitoare. Existau acolo oameni importanţi, dar nici unul nu era cruţat. Şi punctele sale de vedere erau, într-adevăr, măreţe; era unul dintre cei mai cultivaţi oameni din Parlamentul austriac.

Karma unui om ca Hausner are de ce să ne intereseze. Am pornit de la acest soi de pasiune pe care o avea de a reveni mereu la elogierea Elveţiei şi, de asemenea, de la faptul că într-o zi, într-un discurs despre “Spiritul german şi Imperiul german”, care a apărut şi sub formă de broşură [ Nota 14 ], el a reunit în mod absolut inutil, dar cu genialitate, tot ceea ce se putea spune pe atunci în favoarea spiritului german şi împotriva Imperiului german. Există, într-adevăr, ceva ca o profeţie grandioasă în acest discurs rostit la începutul anilor '80, în care, ca să spunem aşa, din Imperiul german, Hausner nu a lăsat piatră pe piatră, l-a încărcat cu toate păcatele şi l-a calificat drept distrugătorul spiritului german. Şi aceste fraze ale sale erau însoţite de dovezi. Acesta era pentru mine al doilea aspect, această specifică, aş spune, ură iubitoare şi această iubire amestecată cu ură pe care o purta spiritului german şi Imperiului german.

Al treilea lucru a fost felul extraordinar de viu în care s-a exprimat Otto Hausner atunci când s-a pus problema construirii tunelului de la Arlberg, a căii ferate de la Arlberg, această cale ferată care duce din Austria în Elveţia şi care, aşadar, trebuia să lege Europa Centrală de Europa Occidentală. Bineînţeles, Hausner a făcut să se audă atunci elo-giul său la adresa Elveţiei, căci această cale ferată trebuia să ducă în El-veţia. Totuşi, atunci când a rostit acest discurs, care era, bineînţeles, sărat şi pipărat, dar într-un mod cu adevărat delicat, puteai avea, în realitate, sentimentul: acest om ştie să vorbească despre nişte lucruri al căror germene – lucru curios – fusese depus în el cu ocazia unei vieţi pământeşti anterioare.

Era tocmai epoca în care se discuta despre marile avantaje pe care civilizaţia europeană le-ar avea de pe urma alianţei dintre Germania şi Austria. Otto Hausner a dezvoltat atunci în faţa Parlamentului austriac – ceea ce i-a provocat tunete şi fulgere din partea colegilor săi din Parlament – această idee că trebuie să fie construită calea ferată de la Arlberg, deoarece un stat aşa cum îşi reprezenta el Austria, după modelul federativ al Elveţiei, reunind treisprezece naţiuni, trebuia să aibă posibilitatea de a-şi alege aliaţii; şi, dacă acest lucru i-ar conveni, ea ar putea avea Germania ca aliat; dar, într-o altă ipoteză, dacă acest lucru i-ar conveni, ea ar trebui să aibă o cale strategică dinspre Europa Centrală spre Occident, pentru a se putea alia cu Franţa. Bineînţeles, când Hausner a emis această idee în Austria de atunci, el a fost, cum se spune în Austria, doborât la pământ. Dar discursul său era, într-adevăr, condimentat într-un mod splendid. Acest discurs m-a făcut să-mi orientez cercetările spre Vest.

Reunind atunci toate aceste date, am găsit că individualitatea lui Otto Hausner trecuse de la vest la est, via nordul Elveţiei, în aceeaşi epocă în care sfântul Gallus şi sfântul Columban [ Nota 15 ] urmau şi ei acest drum. Misiunea sa era de a aduce creştinismul. El făcea acest drum spre est împreună cu acei oameni care îşi primiseră impulsurile de la iniţierile irlandeze. Împreună cu ei, trebuia să transplanteze creştinismul pe continent. Pe drum, cam în regiunea Alsaciei actuale, el a simţit o atracţie extraordinară pentru elementele vechi ale păgânismului germa-nic, pentru tot ceea ce supravieţuia în Alsacia, în regiunile germanice, în Elveţia, din amintirea vechilor Zei, din ritualurile cultice divine, din imaginile şi statuile Zeilor. El s-a impregnat în mod profund de toate acestea.

Şi iată că în el s-a dezvoltat, pe de o parte, ceva ce putem numi înclinaţie pentru spiritul germanic, pentru germanitate, iar pe de altă parte s-a dezvoltat forţa opusă: sentimentul că a mers prea departe. Şi ceea ce a trăit el drept puternică transformare interioară, drept profundă metamorfoză interioară, a apărut apoi sub forma acestor cuprinzătoare puncte de vedere. El putea vorbi despre spiritul german şi despre Imperiul german ca un om care odinioară fusese profund legat de toate acestea, dar care, în realitate, nu ar fi trebuit să se impregneze de ele. Misiunea sa fusese aceea de a răspândi creştinismul. El pătrunsese în aceste ţinuturi – se înţelegea acest lucru chiar din anumite aspecte ale frazelor sale –, în timp ce n-ar fi trebuit s-o facă, şi voia să revină asupra paşilor săi pentru a-şi repara greşeala. De aici provenea pasiunea sa pentru Elveţia, pasiunea sa pentru construirea căii ferate de la Arlberg. Putem spune că aceasta se exprima până şi în înfăţişarea sa exterioară – el nu avea deloc aerul unui polonez. Şi nu evita să spună cu orice ocazie că nici nu era de origine poloneză prin ereditate, ci numai prin mediul educaţiei sale, că prin venele sale circulau, cum spunea el, globule de sânge „reto-alemanic”. El simţea nevoia, dintr-o încarnare anterioară, de a privi mereu spre regiunea unde se aflase odinioară, unde venise cu sfântul Columban şi cu sfântul Gallus cu intenţia de a răspândi acolo creştinismul, dar, de fapt, spiritul germanic îl reţinuse aici. Astfel, el a căutat să se reîncarneze într-o familie cât mai puţin poloneză şi să rămână departe de ţara unde trăise mai înainte, dar păstrând în acelaşi timp nostalgia după această ţară.

Vedeţi dvs., dragi prieteni, acestea sunt nişte exemple pe care voiam să vi le prezint mai întâi, pentru a vă face atenţi asupra modului ciudat în care se desfăşoară karma. Data viitoare vom discuta mai mult despre modul în care se dezvoltă binele şi răul pe parcursul şi prin intermediul vieţii istorice. În acest fel vom putea, pornind tocmai de la exemplele cele mai marcante pe care ni le oferă istoria, să aruncăm o anumită lumină şi asupra unor corelaţii ale vieţii cotidiene.