Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


CONFERINŢA A TREIA

Dornach, 23 aprilie 1924

Aş vrea ca la cele spuse zilele acestea să mai adaug unele lucruri din domeniul raporturilor karmice pentru prietenii noştri veniţi la Dornach cu ocazia Cursului de Paşti, care nu au putut auzi cele spuse aici în ultima vreme. Pentru aceia dintre prietenii noştri care au fost prezenţi aici la conferinţele ce au precedat conferinţele de Paşti [ Nota 29 ], unele lucruri vor reprezenta, probabil, o repetare; atâta doar că lucrul acesta este absolut necesar, ţinând seama chiar de natura prezentei manifestări.

Eu am subliniat aici în mod special, în ultimul timp, cum, pentru a aborda viaţa istorică a omenirii, trebuie să-l luăm în considerare pe omul însuşi. Întreaga noastră strădanie urmăreşte, în principal, a-l pune din nou pe om în centrul consideraţiilor noastre asupra lumii. Vom atinge astfel un dublu scop: În primul rând, numai astfel este posibilă o privire de ansamblu asupra lumii, căci ceea ce este răspândit în jurul omului în natura exterioară reprezintă numai o parte, numai un anumit domeniu al lumii. A ne limita doar la acest singur domeniu al naturii ar echivala cu a analiza o plantă verde limitându-ne doar la rădăcini, la frunzele verzi, la ramuri, fără a ajunge să vedem vreodată floarea şi fructul. Un asemenea mod de a privi lucrurile nu ne-ar face să vedem planta în totalitatea ei. V-aţi putea reprezenta o fiinţă care nu ar veni pe lume şi nu ar trăi decât în intervalul de timp când planta creşte până la stadiul frunzelor, care nu ar vedea niciodată o singură floare, care ar muri când se iveşte floarea, pentru a nu reapărea decât în momentul când există numai rădăcini şi frunze verzi? Această fiinţă nu ar cunoaşte niciodată planta completă, întreagă, şi nu ar vorbi despre ea decât ca despre o fiinţă înzestrată cu rădăcini şi frunze.

Într-o situaţie asemănătoare a ajuns, prin modul său de a considera lumea, gândirea materialistă modernă. Ea se mulţumeşte să urmărească numai vastul fundament al vieţii, neglijând floarea care se naşte din totalitatea devenirii şi existenţei Pământului: omul însuşi. Viziunea noastră asupra naturii trebuie neapărat să privească natura în toate întinderile sale, iar natura să ne apară ca şi cum ea ar trebui, pornind din ea însăşi, să-l creeze pe om. Prin aceasta, omul ne apare, într-adevăr, drept un microcosmos, drept concentrarea a tot ceea ce se află în întinderile Cosmosului.

De îndată ce aplicăm la istorie acest mod de a considera lucrurile, devine imposibil să-l privim pe om numai ca şi cum în el s-ar concentra forţele istoriei, să vedem în om o fiinţă având în ea însăşi forţele sale de coeziune, ci trebuie să-l considerăm parcurgând mai multe vieţi pământeşti succesive, căci una dintre aceste vieţi pământeşti îl leagă de o anumită epocă a trecutului, alta, de o epocă ulterioară. Şi această realitate îl situează pe om, dar de data aceasta pe omul întreg, individualitatea sa, în centrul observaţiei. Acesta este primul aspect la care ajungem când privim astfel natura şi istoria.

Celălalt aspect este faptul că tocmai când îl situăm pe om în centrul observaţiei ajungem la elementul etic, atunci caracterul uman dobândeşte o anumită modestie. La drept vorbind, lipsa de modestie provine numai dintr-o cunoaştere insuficientă a omului. Este absolut sigur că o cunoaştere pătrunzătoare şi cuprinzătoare a omului în raporturile sale cu evenimentele cosmice şi istorice nu-l va face să se supraestimeze, ci va avea ca urmare faptul că omul se va vedea în mod obiectiv. Tocmai atunci când omul nu se cunoaşte răsar în el acele sentimente ce rezultă din partea necunoscută a propriei sale fiinţe. În el urcă mişcări instinctiv-emoţionale, şi tocmai aceste mişcări instinctiv-emoţionale, care îşi au rădăcinile în inconştient, îl fac pe om lipsit de modestie, orgolios ş.a.m.d. Dimpotrivă, când conştienţa coboară din ce în ce mai profund în acele regiuni în care omul se recunoaşte ca participant la întinderile Universului şi la evenimentele succesive ale istoriei, atunci, prin jocul unei legi interioare, în el se dezvoltă modestia. Căci adaptarea la existenţa universală face întotdeauna să ia naştere modestia, nu trufia. Toate cercetările reale, adevărate, pe care le cultivă antroposofia au, de asemenea, un aspect moral, ele au drept roade nişte impulsuri morale. Antroposofia nu va da naştere unei concepţii de viaţă care poate fi asemănată cu aceea a epocii moderne materialiste, pentru care etica, morala, reprezintă ceva exterior, ci morala şi etica vor fi pentru ea rodul interior care ia naştere din tot ceea ce va fi cercetat.

Acum aş vrea să vă arăt cum, prin anumite individualităţi umane, nişte epoci mai vechi sunt transportate prin intermediul omului însuşi în epocile ulterioare. Pentru aceasta, voi recurge şi astăzi la câteva exemple. Avem aici, aş putea spune, un exemplu foarte captivant, care ne va conduce în această regiune a Elveţiei unde ne aflăm acum.

Îndreptându-ne privirile asupra unei personalităţi care a trăit în epoca precreştină, aproximativ cu un secol înainte de întemeierea creştinismului, găsim acolo – eu vă povestesc ceea ce am putut să găsesc prin cercetare spirituală – o personalitate care este un fel de supraveghetor de sclavi, care, cum spuneam, este un fel de supraveghetor de sclavi, în ţinuturile Europei Meridionale, cu un secol înainte de întemeierea creştinismului.

Nu trebuie să ne imaginăm un supraveghetor de sclavi din acel timp cu sentimentele pe care acest cuvânt le trezeşte imediat în noi în zilele noastre. Sclavia era în mod curent admisă în Antichitate, iar în epoca despre care vă vorbesc ea îmbrăca deja nişte forme atenuate, şi aceşti supraveghetori de sclavi erau oameni cultivaţi. În acea epocă existau adesea chiar sclavi care erau profesori ai unor personaje importante, căci şi printre sclavi era prezentă cultura literară şi ştiinţifică a acelei epoci. Aşadar, când privim Antichitatea din această perspectivă, trebuie să ne facem nişte idei mai sănătoase despre sclavie, fără să-i luăm câtuşi de puţin apărarea, aceasta se înţelege de la sine.

Avem, aşadar, o personalitate a cărei meserie este aceea de a repartiza lucrul sclavilor încredinţaţi supravegherii sale. Dar acest om, care este o fiinţă extrem de blândă şi omenoasă şi care, când poate acţiona în felul care îi este propriu, face tot posibilul pentru a le face sclavilor viaţa agreabilă, este sub ordinele unui om dur şi brutal, superiorul său, am spune noi astăzi. Trebuie să asculte de ordinele acestuia din urmă. Adesea, de aici rezultă sentimente de ură în rândul sclavilor. Aflăm după aceea că atunci când acest om, supraveghetorul, trece prin poarta morţii, el este înconjurat, între moarte şi o nouă naştere, de toate sufletele care fuseseră legate de el pe când era supraveghetorul lor. Dar individualitatea acestei persoane este unită printr-o legătură deosebit de puternică mai ales cu superiorul său, fiindcă, pe vremea când era supraveghetor de sclavi, trebuise să asculte de el, deşi adesea fără tragere de inimă, aşa cum trebuia s-o facă în asemenea împrejurări, după obiceiurile acelui timp. Această situaţie a creat între ei o profundă relaţie karmică. S-a creat, de asemenea, o profundă relaţie karmică, datorită relaţiei existente în lumea fizică între acest supraveghetor de sclavi – am putea spune, în mai multe privinţe, şi dascălul sclavilor – şi grupul de sclavi.

Trebuie să ne reprezentăm, aşadar, că toate aceste individualităţi despre care v-am vorbit îşi continuă existenţa între moarte şi o nouă naştere.

Apoi, aproximativ în secolul al 9-lea, individualitatea acestui supraveghetor s-a reîncarnat în Europa Centrală, de data aceasta ca femeie. Aşadar acum avem de-a face cu o reîncarnare a acelui supraveghetor de sclavi în persoana unei femei, şi anume, ca urmare a raporturilor lor karmice, această femeie este acum soţia vechiului său superior, a cărui reîncarnare este masculină. Căsătoria lor nu este una dintre cele mai fericite, dar această căsătorie este compensarea karmică a ceea ce a fost întemeiat din punct de vedere karmic în perioada când între ei existau legături de la superior la inferior, la începutul primului secol înainte de Christos. Superiorul trăieşte acum, aproximativ în secolul al 9-lea, în Europa Centrală, într-o comună ai cărei locuitori au între ei relaţii extrem de familiare. El este un fel de funcţionar comunal, dar care, de fapt, este servitorul tuturor şi este ocărât din toate părţile.

Când examinăm ansamblul faptelor, descoperim că membrii acestei comune destul de mari sunt toţi sclavii care odinioară fuseseră conduşi şi trataţi în modul arătat, sclavii cărora el le distribuia munca. Aşadar, superiorul este acum servitorul tuturor şi el trebuie să vadă împlinindu-se karmic o parte considerabilă a brutalităţilor aplicate acestor oameni prin intermediul supraveghetorului.

Soţia sa, care este în prezent supraveghetorul reîncarnat, trăieşte, aş putea spune, o viaţă liniştită şi retrasă şi suferă văzând nemulţumirea permanentă a superiorului de odinioară, reîncarnat acum, şi noi putem urmări în detaliu cum se împlineşte destinul karmic, în acest caz.

Dar, pe de altă parte, vedem, de asemenea, că această karmă nu este cu totul împlinită; ea nu este împlinită în totalitate. Karma este împlinită numai în privinţa a ceea ce s-a desfăşurat între cei doi oameni, supraveghetorul şi superiorul său, această relaţie karmică se epuizează, în esenţă, în încarnarea lor medievală din secolul al 9-lea; căci, în realitate, femeia a compensat ceea ce a trăit în propriul său suflet din cauza brutalităţilor superiorului de odinioară, acum soţul ei.

Dar această femeie, încarnarea supraveghetorului de odinioară, cunoaşte o nouă încarnare; de data aceasta majoritatea acelor suflete care în trecut au fost sclavi şi care apoi s-au regăsit reunite în această comună mare, aşadar, sufletele cu care această individualitate şi-a unit de două ori destinul în viaţa pământească, sufletele oamenilor din această comună se adună în jurul supraveghetorului reîncarnat, ei trăind în acei copii de educaţia cărora se va ocupa în mod deosebit în noua sa reîncarnare. Căci această reîncarnare este cea a lui Pestalozzi [ Nota 30 ]. Astfel, vedem cum tot ceea ce se manifestă acum ca blândeţe extraordinară, ca entuziasm de educator al lui Pestalozzi, în secolele 18 şi 19, sunt împlinirea karmei sale faţă de oamenii cu care, aşa cum am descris, fusese legat de două ori, împlinirea karmică a experienţelor trăite şi a suferinţelor din încarnările anterioare.

Ceea ce se manifestă la o personalitate individuală devine, într-adevăr, transparent, inteligibil, stă în faţa sufletului în toată obiectivitatea, abia atunci când observăm cum în dosul unei vieţi pământeşti actuale apar vieţile pământeşti anterioare. Se poate întâmpla ca un om să prezinte într-una din vieţile sale pământeşti trăsături care ne trimit în urmă nu numai la o încarnare anterioară, ci adesea la precedenta, sau chiar la o încarnare şi mai veche. Vedem atunci cum ceea ce a fost dobândit în încarnările precedente acţionează cu o anumită logică spirituală interioară şi îşi continuă existenţa prin faptul că omul trece prin mai multe vieţi pământeşti, dar şi prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.

În această privinţă, este deosebit de interesant să examinăm o viaţă pământească pe care am descris-o deja în faţa persoanelor care se aflau la Dornach înainte de Congresul de Paşti, viaţa lui Conrad Ferdinand Meyer [ Nota 31 ].

Conrad Ferdinad Meyer pune, într-adevăr, nişte enigme deosebite celui care îi priveşte viaţa din punct de vedere interior şi care, în acelaşi timp, este capabil să-i admire în cel mai înalt grad poeziile. Operele poetice ale lui Conrad Ferdinand Meyer sunt scrise într-un stil de o minunată armonie, astfel încât se poate spune: Ceea ce trăieşte la Conrad Ferdinand Meyer planează întotdeauna puţin deasupra elementului pământesc, prin stil, ca şi prin întreg modul de a gândi, prin sensibilitate şi sentiment. Când pătrundem mai profund în creaţiile sale, remarcăm că la el spiritual-sufletescul este în permanenţă pe punctul de a se desprinde puţin de organizarea corporal-fizică. Citind poemele sale cele mai elevate, sau şi poemele sale în proză, ne spunem: Aici se află o forţă creatoare ce tinde mereu să se elibereze de orice legătură cu corpul fizic. – Acest lucru s-a manifestat apoi prin faptul că această individualitate a trebuit să treacă, în realitate, în încarnarea sa în care purta numele de Conrad Ferdinand Meyer, prin nişte stări maladive în care spiritual-sufletescul se desprindea în mare măsură de organizarea corporal-fizică, el trecea atunci prin stări de alienare mintală, sau, cel puţin, prin stări asemănătoare acestora. Ceea ce ne frapează iarăşi aici este faptul că cea mai frumoasă parte a operei sale este tocmai aceea pe care a creat-o în asemenea stări, când spiritual-sufletescul său se desprindea de corporal-fizic.

Ei bine, când încercăm să căutăm înlănţuirile karmice pe parcursul existenţelor succesive ale lui Conrad Ferdinand Meyer, intrăm într-un fel de încurcătură. Am vrea să găsim firul care leagă încarnarea pe care a trăit-o sub numele de Conrad Ferdinand Meyer de încarnările anterioare, şi nu-l găsim imediat. Suntem transpuşi mai întâi în secolul al 6-lea al erei creştine, dar apoi suntem readuşi înapoi în secolul al 19-lea, la încarnarea lui drept Conrad Ferdinad Meyer, căci în timpul observării problema însăşi evoluează în aşa fel încât ajungem pe un drum greşit. Trebuie să vă imaginaţi în mod clar că în acest câmp de cercetare este extraordinar de dificil să-ţi cucereşti adevărata cunoaştere. Bineînţeles, pentru cel care se mulţumeşte cu fantasme este foarte uşar, el poate întotdeauna aranja ceva, într-un anumit fel. Dar cel care nu se mulţumeşte pe acest tărâm cu fantasme, aşa cum spuneam, ci înaintează efectiv în cercetarea sa până în punctul în care el îşi găseşte cu încredere, în timpul cercetării, structura propriului suflet, acela are o sarcină dificilă, mai ales când este vorba de o individualitate atât de complexă ca aceea care a trăit în Conrad Ferdinand Meyer. Într-adevăr, când examinăm înlănţuirile karmice de-a lungul unui anumit număr de vieţi pământeşti, nu ne este de mare ajutor să ne oprim privirea asupra unor fapte deosebit de semnificative. Ceea ce ne frapează cel mai mult la un om, ceea ce percepem cu ocazia unei întâlniri, ceea ce aflăm despre el din istorie, toate acestea ţin, de fapt, în mare măsură, de ambianţa pământească. Omul este mult mai mult decât se crede un produs al ambianţei sale pământeşti. El preia prin educaţie ceea ce trăieşte în ambianţa sa pământească. Numai trăsăturile cele mai subtile, mai intime, ale unui om, percepute în mod absolut concret, ne conduc, prin existenţa dintre moarte şi o nouă naştere, până la viaţa pământească precedentă.

Iar pentru un asemenea studiu poate fi mai important să priveşti felul în care un om face un gest, felul în care are obiceiul să ţină un obiect, decât să examinezi în el personajul celebru care poate că a fost acest om. Felul în care cineva ţine un obiect, felul în care are obiceiul să răspundă – nu ce răspunde, ci cum răspunde, de exemplu, dacă începe întotdeauna prin a refuza şi nu acceptă decât atunci când nu mai poate face altfel, sau dacă laudă ceva cu toată bunăvoinţa ş.a.m.d. – acestea sunt trăsături importante şi, dacă le observăm cu grijă, ele devin punctul central al observaţiei şi pe baza lor putem desprinde multe lucruri. Când observăm modul în care cineva apucă un obiect, o facem în mod absolut obiectiv, procedăm la fel ca artistul; atunci pentru observaţie nu rămâne doar gestul, ci în jurul acestui gest se structurează imaginea unui alt om.

Se poate întâmpla foarte bine următorul lucru. Există oameni care au mici deprinderi, să spunem, deprinderea ca înainte de a întreprinde ceva să-şi mişte braţele într-un anumit fel. Am cunoscut oameni care nu puteau face un lucru fără ca mai întâi să-şi încrucişeze braţele. Dacă ne reprezentăm în mod absolut obiectiv un asemenea gest, dar cu simţul intim al artistului, în aşa fel încât să-l avem în mod plastic în faţa noastră, ne îndepărtăm atunci atenţia de la omul căruia îi aparţine acest gest. Dar acest gest nu rămâne singur. El se extinde până la o altă formă. Şi dacă observăm această formă, atunci această formă ne poate cel puţin sugera ceva în legătură cu încarnarea precedentă sau cea de dinainte. Se poate întâmpla ca acest gest să se refere la ceva care nu exista încă în epoca încarnării precedente, să spunem, felul cum luăm o carte în mână, sau altceva asemănător. Dar trebuie să avem simţul unui asemenea gest sau al unei asemenea deprinderi, pentru a ne putea întoarce în trecut.

Ei bine, la o individualitate cum a fost cea a lui Conrad Ferdinand Meyer, semnificativ este faptul că ea creează cu o anumită tendinţă – vreau să mă exprim în mod exact – de a slăbi legătura dintre spiritual-sufletesc şi organizarea corporal-fizică. Acesta este un punct de reper, dar, pe de altă parte, şi un moment de uşoară derută.

Suntem trimişi, aşadar, în trecut, în secolul al 6-lea. Avem mai întâi acest sentiment: el trebuie să fie aici. Apoi găsim aici o personalitate care a trăit în Italia, care a trecut în Italia, în acea încarnare, prin diferite evenimente de destin şi care a trăit într-un fel de dublă natură; pe de o parte, această personalitate este cuprinsă de un entuziasm extraordinar faţă de ceea ce pentru noi, cei veniţi mai târziu, a cam dispărut din lumea exterioară, dar care atunci era prezent în grandioasa înflorire a artei – noi nu mai putem cunoaşte aceste lucruri decât din arta mozaicului. În acest moment de înflorire artistică a Italiei de la sfârşitul secolului al 5-lea, începutul secolului al 6-lea, a trăit individualitatea la care ne-am referit adineaori. Astfel se prezintă lucrurile la început.

Dar după aceea întreaga imagine se întunecă şi suntem trimişi iarăşi înapoi la Conrad Ferdinand Meyer. Iar imaginea lui Conrad Ferdinand Meyer din secolul al 19-lea îşi răspândeşte acum lumina asupra tenebrelor care întunecaseră viziunea omului din secolul al 6-lea. Suntem constrânşi să ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce face Conrad Ferdinand Meyer în secolul al 19-lea.

Atenţia ne este atrasă de faptul că în povestirea sa intitulată “Sfântul”, este vorba de Thomas Becket, cancelarul lui Henric al II-lea al Angliei. Avem sentimentul că această alegere este de o importanţă extraordinară. Avem, de asemenea, sentimentul că ceea ce simţim în faţa acestei vechi încarnări ne trimite din nou la această alegere a lui Conrad Ferdinand Meyer. Dar acum suntem din nou trimişi în secolul al 6-lea, ceea ce nu lămureşte nimic. Astfel, suntem trimişi de mai multe ori de la o încarnare la alta, încarnarea problematică din secolul al 6-lea şi cea sub numele de Conrad Ferdinand Meyer, până în momentul când descoperim că faptele istorice i-au inspirat lui Conrad Ferdinand Meyer istoria lui Thomas Becket tocmai pentru că toate aceste fapte au o anumită analogie cu ceea ce a trăit el însuşi în secolul al 6-lea, atunci când, ca membru al unei misiuni trimise de papa Gregorius din Italia în Anglia, el venise din Italia până în Anglia. Acesta este cel de-al doilea element al dublei naturi a lui Conrad Ferdinand Meyer din încarnarea sa precedentă. În încarnarea sa precedentă, în secolul al 6-lea, el fusese, pe de o parte, un admirator entuziast a cea ce trece apoi în arta mozaicului – de aici provine talentul său absolut cuprinzător pentru formă. Pe de altă parte, el este un reprezentant entuziast al catolicismului, ceea ce explică faptul că el a făcut parte din această misiune. Membrii acesteia au întemeiat Canterbury, care mai târziu devine Episcopatul de Canterbury.

Această individualitate, care a trăit după aceea în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer, a fost asasinată în secolul al 6-lea de o căpetenie anglo-saxonă, în nişte circumstanţe care sunt extrem de interesante. Ceea ce s-a întâmplat cu ocazia acestui asasinat este întemeiat pe calomnii şi şmecherii juridice, la drept vorbind destul de grosiere.

Dar dvs. ştiţi, dragii mei prieteni, că şi în viaţa curentă, când ceva a intrat în orizontul nostru, ceva care, ca să spunem aşa, cheamă în amintire o anumită nuanţă – am auzit un nume căruia abia i-am dat atenţie – atunci poate apărea mai târziu, în legătură cu acest nume, o întreagă serie de asociaţii de idei. Datorită circumstanţelor deosebite care l-au legat pe acest membru al unei misiuni catolice în Anglia de viitorul Arhiepiscop de Canterbury, căci oraşul Canterbury a fost întemeiat de această misiune, toate acestea au trăit mai departe, au trăit mai departe, propriu-zis, la sunetul numelui Canterbury. Şi astfel, au reînviat în încarnarea lui Conrad Ferdinand Meyer.

Aşadar, Conrad Ferdinand Meyer a fost atras printr-o asociaţie de idei de personajul Thomas Becket, Lordul Cancelar de Canterbury, cancelarul lui Henric al II-lea Plantagenet, şi care a fost asasinat prin uneltiri. După ce mai întâi fusese favoritul său, regele Henric al II-lea a pus să fie asasinat, fiindcă el refuza să-i împărtăşească unele puncte de vedere. Aceste două destine, asemănătoare şi neasemănătoare, au avut drept consecinţă faptul că scriitorul Conrad Ferdinand Meyer a reprodus, plecând de la datele istoriei, în cu totul alte personaje, ceea ce trăise el în corpul său în încarnarea din secolul al 6-lea, departe de ţara sa natală.

Gândiţi-vă ce interesant este acest lucru! Când am găsit acest lucru, nu am mai fost trimis dintr-o parte în alta. Dar atunci vedem cum tocmai prin faptul că în Conrad Ferdinand Meyer trăieşte şi în secolul al 19-lea un fel de dublă natură, la el spiritual-sufletescul se desprinde uşor de organizarea corporal-fizică. Datorită acestei duble naturi, faptelor trăite în mod real li se substituie alte fapte, care numai se aseamănă cu cele trăite, la fel cum adesea imaginile se modifică în fantezia omului. În fantezia obişnuită a unui om, imaginile se modifică în cursul unei existenţe pământeşti, astfel încât fantezia creează în mod liber. Trecând prin vieţile pământeşti succesive, aspectul respectiv se modifică în aşa fel încât un alt eveniment istoric, care nu are în comun cu evenimentul trăit decât natura sa de imagine, se substituie adevăratului eveniment

Ei bine, individualitatea care a trăit această experienţă ce s-a păstrat, continuând să acţioneze de-a lungul a două existenţe dintre moarte şi o nouă naştere, apărând în povestirea intitulată “Sfântul”, această individualitate s-a reîncarnat mai târziu, în perioada Războiului de Treizeci de Ani, dar acum ca femeie. Ne va fi suficient să ne reamintim situaţia haotică ce stăpânea Europa Centrală în perioada Războiului de Treizeci de Ani, pentru a simţi ceea ce se putea întâmpla în sufletul acestei femei sensibile, care în această situaţie haotică din timpul Războiului de Treizeci de Ani se căsătoreşte cu un mic burghez filistin şi pedant; acesta din urmă nu a putut suporta situaţia din Germania, el a emigrat şi şi-a găsit o patrie în Elveţia, în cantonul Grizon. El şi-a lăsat căminul în grija soţiei sale. Iar el însuşi a dus o viaţă de vagabondaj destul de brutală. Dar soţia sa avea ocazia să observe multe, multe lucruri; atât evenimentele istorice de mare importanţă, cât şi ciudata situaţie care domnea în cantonul Grizon, au acţionat asupra sufletului ei. Şi experienţele pe care le-a avut acest suflet de femeie, colorate şi nuanţate de trăirile datorate convieţuirii cu acel bărbat filistin, mic-burghez, toate acestea coboară în adâncurile individualităţii şi au continuat să trăiască în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Avem aici de-a face cu o încarnare feminină, în perioada Războiului de Treizeci de Ani, a celui care trăise în secolul al 6-lea şi devine apoi Conrad Ferdinand Meyer. Această individualitate a trăit din nou în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer. Iar ceea ce a trăit odinioară această femeie, reapare, transformat printr-o fantezie de o mare bogăţie, în povestirea intitulată “Jürg Jenatsch” a lui Conrad Ferdinand Meyer.

Astfel, în fiinţa sufletească a lui Conrad Ferdinand Meyer găsim ceva care este o continuare şi căruia îi obţinem sinteza adunând elementele prezente în încarnările sale anterioare. Dar ceea ce apare astfel ca individualitate clar conturată când îl privim pe Conrad Ferdinand Meyer din punct de vedere literar – fiindcă el apare aici în forme clare, astfel încât îl putem caracteriza pe artist cu precizie, căci el are nişte forme clar conturate –, tocmai acest lucru derutează, dat fiind că de la această formă precis conturată, atenţia este orientată imediat spre natura labilă, dublă, a omului însuşi.

Dacă nu îl vedem decât pe poetul Conrad Ferdinand Meyer, personalitatea celebră care a creat nişte opere, rămânem, fără îndoială, incapabili să ştim ceva despre încarnările anterioare ale acestei personalităţi. Trebuie să ne întoarcem privirea de la aspectele care ţin de personalitatea poetului şi s-o îndreptăm asupra omului; atunci, în dosul imaginii, apar figurile încarnărilor trecute.

Vedeţi dvs., oricât de paradoxal li se poate părea contemporanilor noştri, nu vom putea aprofunda cu adevărat ceea ce este viaţa umană decât dacă o vom aprofunda în aşa fel încât să orientăm studiul istoriei, această istorie exterioară, care astăzi este numită adesea istorie, spre observarea omului în cadrul istoriei. Dar noi nu putem să-l privim pe om legat de o singură epocă, el nu trăieşte numai o singură viaţă pământească, ci noi trebuie să-l privim pe om observându-i individualitatea care trece dintr-o viaţă pământească în alta şi văzând apoi cum acţionează în intervalul dintre două încarnări, în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, transformând tocmai ceea ce în viaţa de pe Pământ se desfăşoară mai mult în subconştient, dar care se află în strânsă legătură tocmai cu formarea propriu-zisă a destinului uman. Căci destinul uman se plăsmuieşte nu din ceea ce se manifestă la nivelul ideilor clare ale intelectului, ci din ceea ce trăieşte şi urzeşte în subconştient.

Aş vrea să vă dau un alt exemplu în legătură cu felul în care acţiunea individualităţilor umane se prelungeşte în istorie. În primul secol, aproximativ la o sută de ani după naşterea creştinismului, avem un scriitor eminent în persoana scriitorului roman Tacitus [ Nota 32 ].

În operele sale, mai ales în scrierea sa “Germania”, Tacitus a arătat că ştie să scrie într-un stil extraordinar de precis şi concis; în prezentarea faptelor istorice, ca şi în descrierile sale geografice, frazele sunt minunat rotunjite, lapidare, absolut lapidare. Ne putem aminti, de asemenea, că el, acest mare cetăţean al lumii, care ştie, de fapt, tot ceea ce timpul său considera demn de ştiut, care a trăit la un secol după întemeierea creştinismului, nu aminteşte de Christos decât cu totul în treacăt [ Nota 33 ], ca despre cineva pe care evreii l-au crucificat, dar care nu avea nici o importanţă deosebită. Şi totuşi, Tacitus este, în realitate, unul dintre cei mai mari romani.

Tacitus era prieten cu o personalitate pe care istoria o cunoaşte sub numele de Plinius cel Tânăr [ Nota 34 ], care este autorul a numeroase scrisori şi care avea o mare admiraţie pentru stilul lui Tacitus, astfel că Plinius cel Tânăr, el însuşi scriitor, îl admira pe Tacitus fără rezerve.

Acum, să ne oprim mai întâi pe Plinius cel Tânăr. El trece, desigur, prin poarta morţii, trece prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere şi se reîncarnează în secolul al 11-lea al erei noastre în persoana unei prinţese toscane, în Italia, care se căsătoreşte cu un prinţ din Europa Centrală. Acesta este jefuit de pământurile sale de către Heinrich cel Negru, din familia imperială a francilor salieni, şi trebuie să se reîntoarcă în Italia. Această Beatrice [ Nota 35 ] este proprietara castelului de Canossa, unde mai târziu Heinrich al IV-lea, succesorul lui Heinrich al III-lea, cel Negru, a trebuit să-şi facă celebra penitenţă în faţa papei Gregorius.

Această margrafă Beatrice este o personalitate extraordinar de activă, care se interesează de tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. Şi trebuie să se intereseze de toate, căci soţul ei, Gottfried, care, înainte de a o lua în căsătorie, fusese alungat din Alsacia în Italia de către Heinrich cel Negru, unde s-a căsătorit cu Beatrice, este din nou urmărit de Heinrich al III-lea, cel Negru. Heinrich este, într-adevăr, un senior plin de energie care, pur şi simplu, îi destituie unul după altul pe prinţii şi seniorii din vecinătatea sa şi face într-o mare măsură ceea ce vrea; el nu este satisfăcut o dată ce a alungat un adversar, ci el o face şi a doua oară, atunci când celălalt s-a stabilit undeva. Aşadar, el este, cum spuneam, un senior plin de energie, un suveran medieval de mare anvergură. Atunci când Gottfried s-a stabilit în Toscana, mai întâi îl alungă, iar apoi o şi ia pe margrafă cu el în Germania.

Datorită acestui fapt, ceea ce Beatrice observase cu multă fineţe în Italia s-a unit în spiritul ei cu ceea ce a observat în Germania. Astfel că avem deja în această margrafă o personalitate foarte reprezentativă a epocii sale, o femeie care observă cu acuitate, excepţional de activă, energică, dar care are, totodată, o inimă largă şi o privire pătrunzătoare.

În momentul când Heinrich al IV-lea a trebuit să meargă la Canossa pentru a-şi face penitenţa, stăpâna castelului era fiica Beatricei, Mathilde [ Nota 36 ], care se înţelegea foarte bine cu mama ei, fiica întrunind şi ea toate calităţile mamei, era o femeie încă şi mai remarcabilă. Sunt două femei extrem de simpatice şi care, tocmai din cauza a tot ceea ce s-a desfăşurat sub Heinrich al III-lea şi Heinrich al IV-lea, se interesează în mod profund de aspectul istoric al evenimentelor.

Dacă mergem acum mai departe cu cercetarea, descoperim un fapt ciudat: Margrafa Beatrice este Plinius cel Tânăr reîncarnat, iar fiica sa, Mathilde, este Tacitus reîncarnat. Îl aflăm, aşadar, pe Tacitus, care în vechile timpuri a scris istorie, îl găsim – femeia, când este o femeie superioară, are darul observaţiei – ca martor al istoriei la scară mare, ca participant, ca participant direct la istorie; căci Mathilde este chiar proprietara castelului Canossa, şi aici se desfăşoară întreaga scenă, un eveniment care a decis în Evul Mediu un număr considerabil de lucruri. Îl găsim ca martor al istoriei.

Aceste două personalităţi, mamă şi fiică, sunt în mod intim legate; vechea activitate de scriitor le face capabile, în inconştientul lor, să înţeleagă în profunzime istoria şi, prin aceasta, să se unească în mod instinctiv foarte intens cu mersul lumii, atât în natură, cât şi în desfăşurarea istoriei.

Şi iată ceea ce se întâmplă mai târziu: Îl vedem pe Plinius cel Tânăr, care este în Evul Mediu margrafa Beatrice, reîncarnându-se în secolul al 19-lea într-un mediu romantic, într-o ambianţă romantică. El îşi asimilează romantismul, nu putem spune că o face cu un mare entuziasm, dar cu o mare bucurie estetică, se regăseşte la început în tot ce este romantic, deoarece el, pe de o parte, este tocmai acest romantic, pe de altă parte, în virtutea mediului său familial, el are un stil cam savant. Adoptă acest stil savant – vreau să spun un stil savant în ceea ce priveşte scrisul, nu un stil de viaţă savant –, dar acest stil nu se acordă cu natura sa. Încearcă mereu să se elibereze de el, să-l respingă.

Destinul vrea ca această personalitate, Plinius cel Tânăr reîncarnat şi margrafa Beatrice reîncarnată, aflându-se într-o zi în vizită la cineva, să răsfoiască o carte în engleză pusă acolo pe o masă; stilul acestei lucrări o captivează şi în acest moment are impresia: Celălalt stil, cel pe care l-am moştenit de la rudele mele, nu mi se potriveşte. Acesta este stilul meu, stilul de care am nevoie, care merită să fie admirat, pe care eu trebuie să mi-l însuşesc!

El devine scriitor, el imită acest stil, bineînţeles îl imită în mod artistic, nu pedant, în cel mai bun sens al cuvântului, el imită acest stil într-un sens artistic-estetic.

Şi, vedeţi dvs., cartea care era acolo deschisă pe masă şi care a făcut ca această personalitate să simtă nevoia să citească cât de repede posibil toate lucrările disponibile ale acestui scriitor, această carte era “Representative Men” de Emerson. Personajul nostru i-a asimilat stilul, a tradus imediat două pasaje ale lucrării, a devenit un admirator entuziast al lui Emerson, şi nu s-a lăsat până nu a putut să-l întâlnească şi în realitate.

În cazul acestei personalităţi, care se află pe sine, care şi-a găsit propriul său stil datorită admiraţiei sale pentru cealaltă personalitate, în cazul acestei personalităţi, care este reîncarnarea lui Plinius cel Tânăr şi a margrafei Beatrice, noi avem de-a face cu Herman Grimm [ Nota 37 ]; în ceea ce-l priveşte pe Emerson [ Nota 38 ], el este reîncarnarea lui Tacitus, reîncarnarea margrafei Mathilde.

Şi, iarăşi: În admiraţia lui Herman Grimm pentru scriitorul Emerson, în felul în care cei doi oameni se întâlnesc, regăsim relaţia de odinioară dintre Plinius cel Tânăr şi Tacitus. Aş spune că în fiecare frază scrisă ulterior de Herman Grimm vedem reînviind vechea legătură dintre Plinius şi Tacitus. Iar admiraţia pe care Plinius i-o mărturiseşte lui Tacitus o vedem reapărând, într-o concordanţă deplină, în admiraţia pe care Herman Grimm o are faţă de Emerson.

Şi noi înţelegem abia acum ce se află la originea marelui stil al lui Emerson, şi cum retrăieşte Emerson, într-un mod deosebit, ceea ce a trăit Tacitus în modul său propriu. Cum lucra Emerson? Oamenii care îl vizitau pe Emerson descopereau cum lucra. El se afla într-o cameră mobilată cu numeroase scaune şi cu mai multe mese. Peste tot erau cărţi deschise, în mijlocul cărora el se plimba. Citea uneori o frază, se îmbiba de ea: pornind de aici, el îşi construia marile sale fraze lapidare, îşi plăsmuia lucrările. Avem aici imaginea exactă a vieţii lui Tacitus: Cum era Tacitus în timpul vieţii, cum călătorea el pretutindeni, noi vedem toate acestea iarăşi în cărţile lui Emerson. Toate acestea prindeau din nou viaţă.

Apoi avem imboldul irezistibil care l-a împins pe Herman Grimm spre Emerson. Destinul a făcut ca el să descopere “Representative Men”. El îşi dă seama imediat: Aşa trebuie să scrii, acesta este stilul tău. – El avea, cum spuneam, un stil de erudit, pe care îl moştenise de la unchiul său Jakob Grimm, de la tatăl său Wilhelm Grimm. El îl abandonează. Destinul îl face să îşi asimileze un altul, cu totul diferit.

În sfârşit, vedem interesul lui Herman Grimm pentru istorie manifestându-se în conţinutul lucrărilor sale; el reunea în persoana sa o relaţie sufletească intimă cu Germania şi un profund interes pentru Italia.

Acestea sunt nişte aspecte care ne arată cum se întâmplă lucrurile în acest domeniu. Şi cum suntem conduşi spre asemenea lucruri? Ei bine, vedeţi dvs., este vorba de a primi o anumită impresie, în jurul căreia totul se cristalizează. Mai întâi prinde formă o reprezentare: Herman Grimm deschizând “Representative Men” de Emerson. Acum, Herman Grimm citea într-un mod curios. El citea, şi imediat avea ca o mişcare de retragere faţă de ceea ce citea. El a făcut-o, în mod sigur, şi de data aceasta, căci ai impresia, văzând acest gest, că el înghiţea frază după frază din ceea ce citea. Acesta este gestul interior care ne poate conduce de la Herman Grimm la încarnările sale anterioare. Iar perindarea prin faţa cărţilor deschise şi atitudinea puţin cam exagerată, “romană”, cu care l-a întâmpinat pe Herman Grimm pentru prima dată, ca şi cum ei s-ar fi întâlnit în Italia, acesta este aspectul care ne permite să ne întoarcem în trecut de la Emerson la Tacitus. Trebuie să avem o viziune plastică, pentru a putea urmări astfel de lucruri.

Şi, vedeţi dvs., dragii mei prieteni, prin acest exemplu voiam să schiţez felul în care trebuie să fie aprofundată cercetarea istorică. Şi o aprofundare de acest fel trebuie să apară printre noi. Căci aceste lucruri trebuie să fie un rezultat al acelui suflu nou care, prin Congresul de Crăciun, trebuie să-şi facă intrarea în Societatea noastră antroposofică. În viitor, noi trebuie să trecem, cu curaj şi îndrăzneală, la studiul marilor contexte spirituale; trebuie să ne situăm pe acea poziţie de unde aceste contexte spirituale pot fi observate cu adevărat. Pentru aceasta, noi avem nevoie, înainte de toate, de seriozitate, seriozitate în felul în care trăim, toţi împreună, cauza antroposofică.

Şi această seriozitate se va instaura în Societatea Antroposofică dacă cei care vor să fie activi în cadrul ei vor ţine seama tot mai mult de ceea ce este acum difuzat în fiecare săptămână în cercurile tuturor prietenilor noştri antroposofi, de ceea ce este conţinut în “Foile pentru membri”, alăturate la “Goetheanum”. Aici se descrie cum trebuie să se lucreze şi să se studieze în spiritul Congresului de Crăciun în Ramuri, în cadrul întâlnirilor membrilor, şi ele relatează, de asemenea, ce se întâmplă în Societatea Antroposofică. Căci doar ele sunt intitulate: „Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică”. Obiectivul lor este acela de a răspândi în Societate Antroposofică o gândire comună, de a face să domnească o atmosferă comună între miile de antroposofi. Când vom trăi în această atmosferă comună, când vom înţelege ce vrea să însemne faptul că Tezele [ Nota 39 ] sunt făcute pentru a stimula gândirea, când vom înţelege că prin aceasta Goetheanumul trebuie să fie, de fapt, în mod real şi concret, situat în centru prin iniţiativa Comitetului director esoteric – îmi revine misiunea de a sublinia mereu faptul că noi avem acum de-a face cu un Comitet director care îşi concepe activitatea drept inaugurare a unei munci esoterice –, când vom fi înţeles în mod just acest lucru, atunci ceea ce acum poate curge prin Mişcarea antroposofică va fi propagat în mod just prin ea. Mişcarea antroposofică şi Societatea Antroposofică trebuie să fie una. Societatea Antroposofică trebuie să-şi însuşească pe deplin cauza antroposofică.

Se poate spune: Când va exista această comuniune, când ea va acţiona ca o gândire comună, atunci ea va fi capabilă, de asemenea, să fie purtătoarea unei cunoaşteri spirituale cu adevărat vaste şi cuprinzătoare. Dar atunci în Societatea Antroposofică va trăi acea forţă care trebuie de fapt să trăiască în ea, căci, dacă vrem să evităm decăderea iremediabilă a civilizaţiei moderne, noi trebuie să-i dăm un puternic elan.

Oricât de paradoxal ar putea să pară ceea ce trebuie să spunem în legătură cu vieţile pământeşti succesive ale unor personalităţi, cel care poate vedea lucrurile mai exact, cel care poate vedea până şi paşii acestor oameni despre care este vorba în legătură cu asemenea vieţi pământeşti succesive, acela va putea vedea cât de întemeiate pe realitate sunt cuvintele pe care le rostim în legătură cu aceste lucruri şi că noi putem pătrunde cu privirea în realitatea vieţii şi acţiunii Zeilor şi oamenilor atunci când ne străduim în acest fel să cuprindem cu privirea spiritului forţele spirituale.

Toate acestea, dragii mei prieteni, aş vrea să le depun în sufletele dvs., aş vrea să le fac să coboare în inimile dvs. şi aş vrea ca acesta să fie acum sentimentul pe care să-l duceţi cu dvs. de la acest Curs de Paşti. Atunci, acest Curs de Paşti va fi ca un fel de reînnoire a Congresului de Crăciun. Pentru ca acest Congres de Crăciun să poată acţiona în mod just, el trebuie să fie reînnoit mereu, ca şi cum ar fi prezent, prin tot ceea ce izvorăşte din el.

Fie ca, pornind de la acest Congres de Crăciun, multe lucruri să se dezvolte în continuare, reînnoindu-se. Şi, înainte de toate, fie ca acest lucru să poată fi realizat graţie acelor suflete sincere, inimoase, curajoase, care apără în viaţă cauza antroposofică, drept reprezentanţi ai ei, graţie sufletelor curajoase ale antroposofilor. Dacă, prin ceea ce organizăm noi, curajul nu va înceta să crească în sufletele şi inimile prietenilor noştri antroposofi, atunci va creşte, de asemenea, şi ceea ce îi este necesar Societăţii Antroposofice – trupul antroposofiei – drept suflet antroposofic: a introduce în mod curajos în lume ceea ce, născut din revelaţiile spiritului în zorii epocii luminii, care succede epocii Kali Yuga, este necesar pentru evoluţia ulterioară a omenirii. Dacă simţim în noi conştienţa acestui lucru, vom acţiona cu curaj pornind chiar de la această conştienţă. Fie ca fiecare din manifestările noastre să fortifice un asemenea curaj. Fie ca noi să putem privi într-adevăr cu seriozitate ceea ce li se pare paradox şi nebunie celor care astăzi încă mai dau, de cele mai multe ori, tonul. Dar ceea ce a dat tonul într-o anumită epocă, adesea a fost foarte curând înlocuit de ce ceea se încercase a fi înăbuşit. Fie ca dintr-o recunoaştere a istoriei, unită cu activitatea umană care se continuă de la o viaţă la alta, să ia naştere curajul de a acţiona în spiritul antroposofiei, curajul necesar progresului civilizaţiei umane. [ Nota 40 ]