Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


CONFERINŢA A ŞAPTEA

Dornach 9 mai 1924

Vom începe astăzi prin a vorbi despre activităţile intime ale sufletului care îl pot conduce pe om, în mod treptat, la intuiţii, la gânduri cu privire la karmă. Dar omul poate ajunge la aceste gânduri, la aceste intuiţii, numai dacă este în stare să privească în lumina karmei trăirile care au origine karmică.

Când privim în jur la mediul nostru ambiant uman vedem, nu-i aşa, numai ceea ce se află în lumea fizică drept produs, rezultat pe cale fizică, al unei forţe fizice. Şi chiar atunci când vedem în lumea fizică ceva care nu este rezultat prin acţiunea unor forţe fizice, noi îl vedem prin intermediul substanţelor fizice exterioare, prin intermediul obiectelor fizice perceptibile pe cale exterioară. Desigur, când un om acţionează sub impulsul propriei sale voinţe, acest lucru nu este produs de nişte forţe, de nişte cauze fizice, căci această acţiune rezultă, în multe privinţe, din voinţa liberă a omului. Dar tot ceea ce vedem din punct de vedere exterior se consumă integral în fenomenele fizic-senzoriale din sânul lumii pe care le observăm în acest fel. Din întregul domeniu pe care îl putem observa în acest fel nu ni se poate revela contextul karmic al unui eveniment trăit. Căci imaginea completă a acestui context karmic se află în lumea spirituală, ea este, propriu-zis, înscrisă în lumea eterică, în ceea ce se află, apoi, la baza lumii eterice, drept lume astrală exterioară, sau chiar drept lume a entităţilor spirituale care locuiesc în această lume astrală exterioară. Toate acestea nu le vedem dacă ne îndreptăm simţurile numai asupra lumii fizice.

Tot ceea ce percepem în lumea fizică este perceput cu ajutorul organelor de simţ. Organele noastre de simţ acţionează fără ca noi să putem interveni prea mult în lucrarea lor. Ochiul nostru primeşte impresiile luminoase, impresiile colorate, fără ca noi să putem face mare lucru în acest sens. Noi putem, cel mult – şi aceasta pe jumătate involuntar –, să ne aţintim ochii într-o anumită direcţie, ne putem îndrepta privirea spre ceva, ne putem întoarce privirea de la ceva. Însă şi în aceasta există o mare parte de inconştienţă, dar şi o mică parte de conştientă. Dar ce putem spune cu privire la ceea ce trebuie să facă ochiul din punct de vedere interior pentru a vedea o culoare, cu privire la această activitate interioară minunată, de o neobişnuită înţelepciune, care se săvârşeşte atunci când privim ceva? Noi, ca oameni, nu suntem în stare s-o realizăm, dacă ar trebui s-o facem în mod conştient. Despre aşa ceva nici nu poate fi vorba. Toate acestea trebuie să se petreacă mai întâi în mod inconştient, deoarece în această activitate există mult prea multă înţelepciune, pentru ca omul să poată contribui aici cu ceva.

Pentru a ne cuceri un punct de vedere just faţă de cunoaşterea omului, noi trebuie să ne pătrundem o dată de toate lucrurile lumii organizate într-un mod plin de înţelepciune, pe care omul nu le poate realiza. Dacă omul se gândeşte numai la ceea ce este el în stare să realizeze, atunci el îşi închide toate căile care duc la cunoaştere. Calea cunoaşterii începe, de fapt, prin încercarea de a ne lămuri, cu toată modestia, asupra a ceea ce noi nu suntem în stare să facem, şi care, cu toate acestea, trebuie să se întâmple în Univers. Ochiul, urechea, chiar şi celelalte organe de simţ sunt opere impregnate de o înţelepciune atât de profundă, încât oamenii vor avea nevoie de studii îndelungate pentru a presimţi într-o infimă măsură această înţelepciune în timpul existenţei lor pământeşti. Acest lucru trebuie să îl avem în vedere în deplină conştienţă. Dar observarea aspectelor spirituale nu se poate face într-o asemenea stare de inconştienţă. În epocile trecute ale evoluţiei umane altfel stăteau lucrurile cu privire la observarea lumii spirituale; exista atunci o clarvedere instinctivă. Dar aceasta s-a stins pe parcursul evoluţiei omenirii.

În viitor, omul trebuie să-şi cucerească în mod conştient o poziţie în Univers care să-i permită să contemple elementul spiritual. Şi, bineînţeles, când vrem să contemplăm corelaţiile karmice ale unui anumit eveniment trebuie să contemplăm un element spiritual.

Acum trebuie să începem, cel puţin când e vorba de observarea propriei noastre karme, prin a deveni atenţi la ceea ce se poate petrece în noi când vrem să scoatem din adâncuri observarea relaţiilor karmice. Atunci trebuie să contribuim şi noi cu ceva pentru a ridica aceste observaţii în conştienţă. Trebuie să facem ceva mai mult decât facem, de exemplu, în privinţa ochiului pentru a deveni conştienţi de culoare. Dragii mei prieteni, ceea ce trebuie să învăţăm mai întâi în această împrejurare se rezumă la un singur cuvânt: să aşteptăm. Trebuie să ştim să aşteptăm evenimentele interioare.

Eu am vorbit deja odată despre această capacitate de a aştepta. Era prin în anul 1889 – va trebui să povestesc acest lucru în Autobiografia mea [ Nota 57 ] –, când mi s-a prezentat pentru prima dată structura internă, spirituală, a “Basmului despre Şarpele cel verde şi frumosul Crin” de Goethe. Şi atunci a fost pentru prima dată că mi-a apărut, într-un fel, viziunea unui context mai vast, mult mai vast decât cel pe care îl oferă basmul însuşi. Dar atunci eu ştiam, de asemenea: Ceea ce aş putea face într-o zi din acest context, acum nu pot încă s-o fac. Şi astfel, ceea ce mi s-a revelat atunci prilejuit de basmul lui Goethe a rămas, pur şi simplu, în adâncul sufletului.

Acest lucru a mai ieşit la lumină încă o dată în 1896, şapte ani mai târziu, dar încă nu în aşa fel încât să-i pot da o formă. Apoi, iarăşi, şapte ani mai târziu, prin 1903. Nici acum, deşi mi-a apărut cu o mai mare claritate şi într-un ansamblu, nu i-am putut da formă. Când am conceput prima mea creaţie misterială, Poarta iniţierii [ Nota 58 ], după alţi şapte ani, acest lucru mi s-a prezentat astfel metamorfozat, încât abia atunci am putut să-l modelez în mod plastic într-o formă absolut adecvată.

Aşadar asemenea lucruri cer să ştim aştepta cu adevărat, să le lăsăm să se maturizeze. Trebuie să transpunem, în acest caz, cu privire la evenimentele propriei vieţi, ceea ce se întâmplă de altfel şi în lume. Când nu avem decât sămânţa unei plante, încă nu avem planta întreagă. Trebuie să punem sămânţa în condiţiile necesare, trebuie s-o punem în condiţiile care îi permit să crească şi apoi să aşteptăm până când din sămânţă va da floarea, apoi fructul. În acelaşi fel trebuie să fim în stare să procedăm cu evenimentele pe care le trăim. Nu trebuie să ne situăm pe acest punct de vedere: Când apare un anumit eveniment, care ni se întâmplă tocmai în clipa aceasta, îl trăim şi apoi îl uităm. Cine procedează în acest fel cu evenimentele vieţii sale şi nu vrea să le aibă decât sub forma lor de moment, acela va putea realiza foarte puţin în ceea ce priveşte pătrunderea în lumea spirituală pentru a face acolo observaţii. Trebuie să ştii să aştepţi, trebuie să ştii să laşi evenimentele să se maturizeze în suflet.

Ei bine, există o posibilitate de a dobândi relativ repede o anumită maturitate care să ne permită înţelegerea corelaţiilor karmice; aceasta constă în a încerca, timp destul de îndelungat, cu răbdare, cu o mare energie interioară, să faci să se desfăşoare în conştienţă, într-o conştienţă mereu mai vie, ceea ce altfel se desfăşoară, pur şi simplu, fiind prezent, dar nu este înţeles în mod just şi se şterge pe parcursul vieţii. Aşa se întâmplă, în cele din urmă, cu evenimentele vieţii. Ce face, de fapt, omul cu evenimentele, cu evenimentele care vin spre el în cursul zilei? El le trăieşte observându-le doar pe jumătate. Vă veţi putea face o imagine despre felul în care evenimentele sunt observate doar pe jumătate, dacă vă aşezaţi o dată – şi vă sfătuiesc s-o faceţi – într-o după-amiază, sau chiar seara – şi vă întrebaţi: Ce am trăit azi dimineaţă pe la ora nouă şi jumătate? – Dar încercaţi să evocaţi o asemenea trăire în toate amănuntele, cu toate detaliile sale, ca şi cum ar fi din nou prezentă, să spunem, pe la ora şapte şi jumătate seara, ca şi cum ar fi în faţa dvs. sub o formă spiritual-artistică. Veţi vedea câte lipsesc, câte nu aţi observat, veţi vedea cât de greu este. Dacă luaţi o peniţă sau un creion, ca să notaţi totul pe hârtie, nu veţi întârzia să muşcaţi creionul sau tocul peniţei fiindcă detaliile nu vă vin în minte, şi parcă aţi vrea să le faceţi să răsară din creionul pe care îl muşcaţi.

Da, acest lucru trebuie să-l facem mai întâi, să ne luăm sarcina de a evoca în faţa sufletului nostru, cu întreaga acuitate – nu în clipa în care se întâmplă, ci după aceea –, un eveniment pe care l-am trăit, ca şi cum am vrea să-l pictăm în spirit; să-l evocăm în aşa fel încât, dacă, de exemplu, cineva ne-a vorbit, să ne reprezentăm în mod absolut obiectiv: sunetul vocii sale, modul mai mult sau mai puţin ingenios în care a aşezat cuvintele ş.a.m.d., să ne reprezentăm aceasta în mod intens şi cu energie, într-un cuvânt, să transpunem în imagine ceea ce am trăit. Dacă transpunem astfel în imagine o experienţă făcută în timpul zilei, atunci, în noaptea următoare, când corpul astral se află afară din corpul eteric şi din corpul fizic, corpul astral se ocupă de această imagine. El însuşi este, propriu-zis, purtătorul acestei imagini, el modelează această imagine în timp ce este în afara corpului. O ia cu sine când iese din corp în prima noapte. O modelează în timp ce se află afară din corpul fizic şi din corpul eteric.

Aceasta ar fi prima etapă, dacă vrem să luăm aceste etape în mod exact: Corpul astral, în timpul somnului, modelează, în afara corpului fizic şi a corpului eteric, imaginea evenimentului trăit. Unde face el aceasta? El o face în etericul exterior. Imaginea se află acum în lumea eterică exterioară.

Reprezentaţi-vi-l acum pe om: Corpul său fizic şi corpul său eteric sunt în pat, şi corpul astral se află în afara lor. Să facem abstracţie de Eu. Aici, în exterior, se află corpul astral, ocupat să reproducă imaginea pe care şi-a făcut-o omul; dar el o reproduce în etericul exterior. Prin aceasta, se petrece următorul lucru.

Reprezentaţi-vă corpul astral, care se află aici, în exterior (vezi desenul, galben). Acum, el modelează aici, în exterior, această imagine, pe care vreau să o desenez în roşu – toate acestea sunt, bineînţeles, schematice. El modelează această imagine. Toate acestea se întâmplă în etericul exterior; etericul exterior încrustează, într-un fel, cu propria lui substanţă ceea ce a fost modelat, ca imagine, în corpul astral. Aşadar, etericul exterior modelează aici, peste tot, forma eterică (albastru), drept imagine sesizată cu claritate de ochiul spiritual.

desen plansa 5 Planşa 5
[măreşte imaginea]

Dimineaţa, când vă întoarceţi în corpurile fizic şi eteric, dvs. introduceţi în ele ceea ce şi-a primit substanţa sa din etericul exterior. Aşadar: corpul astral, în timpul somnului, modelează, în afara corpurilor fizic şi eteric, imaginea evenimentului trăit; etericul exterior impregnează această imagine cu propria sa substanţă.

Dvs. vă puteţi reprezenta că prin aceasta imaginea se consolidează şi că acum, în momentul în care, dimineaţa, corpul astral revine cu această imagine mai bogată în substanţă, el poată să lase o amprentă în corpul eteric. Cu ceea ce provine de la forţele eterului exterior, el lasă acum o amprentă asupra corpului eteric al omului. Astfel că a doua etapă este aceasta: Imaginea este imprimată de către corpul astral în corpul eteric.

Acestea sunt evenimentele: prima zi, prima noapte (vezi schema de la pagina 108). Ajungem acum la ziua a doua. În timpul acestei zile, pe când dvs. sunteţi ocupat, în deplină conştienţă de veghe, cu mărunţişurile vieţii, se întâmplă următoarele: sub nivelul conştienţei, în inconştient, imaginea se depune în corpul eteric. Iar în noaptea următoare, corpul eteric, pe care nimic nu-l tulbură, deoarece corpul astral se află din nou în afară, prelucrează această imagine. Astfel, în cursul celei de-a doua nopţi, imaginea este prelucrată de propriul corp eteric al omului. Aşadar, a doua etapă: Imaginea este imprimată de corpul astral în corpul eteric şi, în noaptea următoare, corpul eteric prelucrează această imagine.

Cu acestea avem: Ziua a doua şi noaptea a doua (vezi schema).

Iar acum, dacă dvs. faceţi această experienţă, dacă, într-adevăr, nu renunţaţi să vă ocupaţi în continuare de imaginea pe care aţi format-o în ajun – şi veţi putea să vă ocupaţi în continuare de ea dintr-un motiv pe care îl voi indica îndată –, dacă nu renunţaţi să vă ocupaţi în continuare de ea, atunci dvs. veţi trăi în continuare cu această imagine.

Ce înseamnă a te ocupa în continuare de ea? Vedeţi dvs., dacă vă străduiţi cu adevărat să vă faceţi în prima zi o imagine în linii caracteristice, clar conturate, într-un mod absolut plastic, după ce aţi trăit evenimentul respectiv, atunci aţi fi făcut deja un efort de natură spirituală. Un asemenea lucru cere un efort spiritual. Iertaţi-mă, aici nu fac referire la cineva anume – când e vorba de asemenea lucruri, persoanele prezente sunt întotdeauna exceptate –, dar trebuie totuşi să o spun: Majoritatea oamenilor nu ştiu absolut deloc ce înseamnă efortul spiritual, căci efortul spiritual, adevăratul efort spiritual se realizează prin activitatea sufletului. Când ne mulţumim să lăsăm lumea să acţioneze asupra noastră, când lăsăm gândurile să se desfăşoare în voia lor, fără a le stăpâni, aici nu avem nici un efort spiritual. Dacă ne simţim obosiţi, aceasta nu înseamnă că am făcut un efort spiritual. Nu trebuie să ne imaginăm că dacă suntem obosiţi din cauza unui lucru, asta înseamnă că am făcut un efort spiritual. Te poţi simţi obosit, de exemplu, doar prin faptul că ai citit ceva. Dar dacă nu eşti activ tu însuţi într-un fel în timp ce citeşti, dacă te mulţumeşti să laşi ca asupra ta să acţioneze numai ideile conţinute în carte, atunci nu faci nici un efort. Dimpotrivă, cel care face într-adevăr un efort spiritual, cel care a făcut un efort prin activitatea sufletului, acela va putea lua o carte, şi o carte foarte interesantă; şi atunci, citind-o, îi va dispărea cel mai bine, ca după un somn bun, efortul spiritual pe care l-a făcut. Dar, bineînţeles, putem adormi pe o carte atunci când suntem obosiţi. Această oboseală care vă apucă atunci nu este deloc semnul efortului spiritual.

Dar un semn al efortului spiritual este faptul că ne simţim creierul uzat, tot aşa cum simţim, după ce am ridicat de mai multe ori braţele, că am recurs la muşchii braţului. Activitatea de gândire obişnuită nu afectează creierul în acest fel. Acum, această imagine vă urmăreşte, şi dvs. chiar remarcaţi, dacă exersaţi o dată, apoi a doua, a treia şi a zecea oară, că sunteţi cuprinşi de o uşoară durere de cap. Nu că obosiţi sau adormiţi, ci dimpotrivă; nu mai puteţi adormi, mai curând această situaţie vă dă o uşoară durere de cap. Nu trebuie să consideraţi această durere de cap ca ceva ce să detestaţi, ci ca o dovadă că v-aţi pus creierul să facă un efort.

Ei bine, această imagine vă urmăreşte, ea vă urmăreşte până când aţi adormit. A doua zi, dacă aţi făcut într-adevăr în ajun ceea ce am spus, vă treziţi cu următorul sentiment: Există ceva în mine! Nu ştiu precis ce, dar există ceva în mine şi aceasta cere ceva de la mine. Desigur, nu este fără importanţă faptul că ieri mi-am făcut această imagine, acest lucru înseamnă ceva: Această imagine s-a transformat. Ea se află la originea faptului că eu am astăzi absolut alte sentimente decât cele pe care le aveam până acum; această imagine trezeşte în mine nişte sentimente absolut precise.

Aceasta rămâne în dvs. pentru ziua următoare ca o trăire reziduală a imaginii pe care v-aţi făcut-o. Şi ceea ce simţiţi aici, de care toată ziua nu vă puteţi desface, este dovada faptului că acum imaginea coboară, în felul descris adineaori, în corpul eteric, şi că acesta o preia.

Apoi, trezindu-vă după noaptea următoare – aşadar, strecurându-vă din nou în corp, aici (vezi schema), după aceste două zile –, vă veţi da seama, probabil că regăsiţi această imagine puţin transformată, puţin metamorfozată. O regăsiţi tocmai când vă treziţi în ziua a treia, o regăsiţi în dvs.; ea vă pare un vis foarte real. Dar ea a suferit o modificare, nu a rămas aceeaşi, ea este acum altceva. Ea va lua diverse înfăţişări, până când devine altceva. Vi se va înfăţişa înveşmântată în imagine, ca şi cum aţi fi în prezenţa unor fiinţe spirituale care vă aduc acum acest eveniment pe care l-aţi trăit. Şi dvs. aveţi pur şi simplu impresia următoare: Da, acest eveniment pe care l-am trăit, pe care mi l-am transpus în imagine, acest eveniment, în realitate, mi-a fost adus. – Dacă este vorba de un eveniment în legătură cu un anumit om, după ce totul s-a întâmplat, avem sentimentul: Propriu-zis, acesta nu a fost un eveniment pe care l-am trăit numai prin intermediul acestui om, ci este ceva care a fost adus până la mine. Alte puteri, nişte puteri spirituale sunt aici în joc, ele sunt cele care mi-au adus acest eveniment.

Vine acum ziua următoare. În ziua următoare, imaginea este coborâtă de corpul eteric în adâncurile corpului fizic. Corpul eteric imprimă în această zi imaginea în corpul fizic, el o imprimă, propriu-zis, proceselor nervoase, proceselor sanguine. A treia zi, imaginea se imprimă în corpul fizic. Aşadar, trebuie să spunem, în al treilea rând: Imaginea este imprimată de către corpul eteric în corpul fizic al omului.

Vine apoi noaptea următoare, după ce, în timpul zilei – când vă ocupaţi iarăşi de mărunţişurile obişnuite ale existenţei –, în adâncurile fiinţei dvs. se întâmplă acest lucru important, faptul că această imagine este transportată în corpul fizic. Aceasta se petrece în subconştient. Apoi, când vine noaptea următoare, ea este prelucrată în corpul fizic. Şi anume, în corpul fizic ea este spiritualizată. Mai întâi, în timpul zilei, această imagine coboară în procesele nervoase şi sanguine; dar în timpul nopţii ea este spiritualizată. Cel care are aici capacitatea de a vedea, vede cum această imagine este prelucrată acum de către corpul fizic, dar ea apare ca imagine total transformată, spiritualizată. Putem spune: În noaptea următoare, corpul fizic prelucrează imaginea.

Prima zi
Prima noapte
1. Corpul astral, în stare de somn, în afara corpurilor fizic şi eteric, modelează imaginea evenimentului trăit. Eterul exterior impregnează această imagine cu propria sa substanţă.
Ziua a doua
Noaptea a doua
2. Imaginea este imprimată de către corpul astral în corpul eteric. Iar corpul eteric prelucrează imaginea în timpul nopţii următoare.
Ziua a treia
Noaptea a treia
3. Imaginea este imprimată de către corpul eteric în corpul fizic. Iar corpul fizic prelucrează imaginea în timpul nopţii următoare.
(înapoi)

Trebuie să vă reprezentaţi aceste lucruri foarte exact. Corpul fizic prelucrează într-adevăr imaginea în mod spiritual. El o spiritualizează. Astfel încât, dacă aţi trecut cu adevărat prin toate acestea, atunci intervine următorul lucru: când sunteţi adormit, corpul fizic prelucrează întregul ansamblu, dar nu în aşa fel încât acesta să rămână în corpul fizic. Din toate părţile ia naştere şi se degajă din corpul fizic o imagine transformată, o imagine transformată puternică, mărită. Iar când vă treziţi, este prezentă această imagine, în interiorul căreia, la drept vorbind, dvs. plutiţi, care este ca un fel de nor în interiorul căruia vă aflaţi. Vă treziţi cu această imagine.

desen

Aceasta este, aşadar, a treia zi şi a treia noapte. Cu această imagine, total transformată, ieşiţi în a patra zi din pat. Dvs. vă treziţi ca închis în acest nor (vezi desenul, roşu). Şi dacă în prima zi aţi format într-adevăr imaginea cu intensitatea necesară, dacă în ziua a doua aţi fost atent la ceea ce v-a dat sentimentul dvs., acum remarcaţi acest lucru: Aici, în imaginea actuală, se află voinţa dvs. În interiorul acestei imagini se află voinţa, dar această voinţă nu se poate exercita, ea este ca încătuşată. De fapt, este ca şi cum, exprimându-ne puţin cam radical, ne-am fi propus – ca un alergător de viteză incredibil de îndrăzneţ care-şi propune, cu o anumită bravură: o să cobor, o să cobor cu toată viteza colina până la Oberdornach, îmi reprezint deja acest lucru, eu îl am în mine. Asta este voinţa mea; dar exact în clipa în care vreau să mă lansez, când voinţa este concentrată la maximum, cineva mă leagă şi eu nu mă pot urni din loc; întreaga mea voinţă este concentrată, dar nu pot da frâu liber voinţei să se realizeze. Cam aşa ceva se întâmplă aici.

Dacă ne continuăm această experienţă şi ne simţim ca prinşi într-o menghină – căci aşa ne simţim, ca într-o menghină, după a treia noapte –, dacă ne trezim din nou simţindu-ne astfel ca prinşi într-o menghină, simţind că voinţa ne este total încătuşată, atunci, dacă ne putem îndrepta atenţia asupra ei, această voinţă se metamorfozează: ea devine viziune. Ea este neputincioasă, dar ne conduce la a vedea ceva. Ea devine ochi sufletesc iar imaginea cu care ne trezim, această imagine devine obiectivă. Şi atunci evenimentul vieţii pământeşti precedente sau al unei vieţi pământeşti anterioare să află la originea a ceea ce am schiţat în imagine în prima zi. Obţinem, prin această metamorfoză care s-a săvârşit pe baza simţirii şi voinţei, imaginea evenimentului care a fost cauza într-o viaţă anterioară.

Toate aceste lucruri, când le descriem, au ceva puţin forţat. Însă nu-i de mirare, căci ele sunt total necunoscute omului de astăzi. Dar ele nu erau necunoscute celor care trăiau în epocile de civilizaţie mai vechi. Numai că aceşti oameni erau, în întreaga lor viaţă – din punctul de vedere al oamenilor de astăzi, care sunt inteligenţi –, nişte proşti. Dar aceşti oameni proşti aveau deja asemenea experienţe în epocile de cultură mai vechi. Omul de astăzi nu face decât să întunece toate acestea prin intelectul său, care îl face inteligent, dar, în mod sigur, nu înzestrat cu înţelepciune.

Ei bine, când relatăm lucrurile în acest fel, pare ceva destul de tulburător. Dar trebuie să folosim, desigur, asemenea cuvinte. Căci, fiind vorba despre nişte lucruri total necunoscute astăzi, nu le-am putea prezenta într-un mod atât de caracteristic dacă ne-am exprima într-un mod mai comod. Dar ele trebuie să fie prezentate într-un mod caracteristic. Întreaga experienţă, de la început şi până la sfârşit, aşa cum am descris-o de-a lungul celor trei zile, trebuie să se desfăşoare în intimitatea sufletului în toată liniştea şi cu tot calmul. Căci experienţele pe care le numim oculte – şi acestea sunt experienţe oculte – nu se desfăşoară în aşa fel încât să ne putem lăuda cu ele. Când începem să ne lăudăm, ele încetează imediat. Ele trebuie să se desfăşoare cu calm şi în linişte. Cel mai bine este, înainte de toate, ca nimeni să nu remarce nimic dintr-o asemenea succesiune de experienţe, în afara celui care le trăieşte.

Acum, să nu credeţi că experienţa o să va reuşească de prima dată. Putem observa întotdeauna: Când descriem asemenea experienţe, acest lucru place oamenilor. Putem înţelege foarte bine aşa ceva – este atât de frumos de auzit! Putem învăţa toate aceste lucruri! Şi oamenii se aruncă asupra lor cu mare zel. Ei încep: nu merge. Şi iată că le lipseşte deja curajul. Poate mai încearcă, de patru-cinci ori – iar nu merge. Dar, în realitate, dacă cineva încearcă, să spunem, de patruzeci şi nouă de ori, sau o altă persoană încearcă de şaizeci şi nouă de ori, a cincizecea sau a şaptezecea oară reuşeşte. Căci despre ce este vorba în toate acestea? Este vorba, în primul rând, să ne formăm un fel de obişnuinţă a sufletului. În primul rând, trebuie să pătrundem într-adevăr în aceste lucruri, să ne formăm nişte obişnuinţe sufleteşti. Ar trebui să observăm cu grijă că acest lucru a devenit, în cadrul Societăţii Antroposofice, începând de la Congresul de Crăciun, expresia deplină şi integrală a Mişcării antroposofice.

În Societatea Antroposofică s-au oferit într-adevăr foarte multe lucruri membrilor societăţii. Ţi se învârte capul când vezi ordonate una după alta toate ciclurile care au fost tipărite. Cu toate acestea, diferiţi oameni individuali vin mereu şi mereu să ne caute pentru a pune întrebări în legătură cu diferite amănunte. În majoritatea cazurilor, acest lucru nu corespunde absolut deloc unei necesităţi, căci dacă ei ar studia cu adevărat conţinutul ciclurilor, majoritatea întrebărilor şi-ar găsi de la sine răspunsul, şi pe o cale mult mai sigură. Trebuie numai să avem răbdare, să avem cu adevărat răbdare. În literatura antroposofică găsim deja multe lucruri care pot fi prelucrate sufleteşte. Trebuie să avem mult curaj pentru a realiza, sub impulsul Comitetului director esoteric care a fost constituit acum, ceea ce trebuie să realizăm, şi ceea ce avem de făcut ne va umple tot timpul. Dar, pe de altă parte, în privinţa multor lucruri pe care oamenii doresc să le ştie, trebuie să vă amintiţi că există cicluri vechi, cursuri vechi, care acum, după ce au fost prezentate, au fost abandonate şi mulţi oameni nu se preocupă decât să ceară un ciclu “nou”. Ciclurile şi cursurile vechi sunt, pur şi simplu, abandonate. Aceste lucruri au o strânsă legătură tocmai cu subiectul pe care trebuie să-l tratez astăzi.

Când alergăm astfel de la o noutate la alta nu ne putem cuceri o continuitate în urmărirea a ceea ce germinează şi dă roade în suflet; este într-adevăr important ca lucrurile să se maturizeze în suflet. Trebuie să ne dezobişnuim cu totul de multe lucruri care, în multe privinţe, au devenit curente. Trebuie să ne obişnuim cu o muncă interioară activă a sufletului, o muncă în spirit. Aceasta ne poate ajuta să fim în stare să realizăm lucruri cum sunt cele pe care le-am expus astăzi, şi anume, în esenţă, să ne cucerim, după a treia zi, dispoziţia sufletească legată de un anumit eveniment trăit, pe care vrem să-l pătrundem din punct de vedere karmic.

Şi trebuie să procedăm în acest fel întotdeauna când vrem să ajungem la cunoştinţe spirituale. Trebuie să ne spunem încă de la început: În primul moment, când abordăm acest element spiritual prin gândire, aici nu avem decât un prim început. Dacă vrei să obţii un rezultat imediat, aşa ceva este absolut imposibil – trebuie să ştii să aştepţi. Nu-i aşa, când trăiesc astăzi un eveniment care îşi are cauza karmică într-o viaţă pământească anterioară, noi putem desena acest lucru în mod schematic astfel: Aici sunt eu, aici este evenimentul pe care l-am trăit astăzi (vezi desenul, alb, roşu).

desen

Acolo este cauza, provenind de la o personalitate diferită, purtătoare a aceluiaşi Eu, dintr-o viaţă anterioară (verde, galben). Ea se află aici. A încetat de multă vreme să facă parte din personalitatea mea, dar s-a înscris în eterul cosmic, respectiv în lumea astrală care se află în dosul lumii eterice. Acum eu trebuie să merg înapoi, să fac drumul invers.

Eu v-am spus deja: În primă instanţă, eu am impresia că acest eveniment mi-a fost adus de cineva. Aşa se prezintă situaţia în special a doua zi. Dar apoi, în a treia zi, lucrurile se schimbă, acele fiinţe care mi-au adus acest eveniment, acele fiinţe spirituale se retrag, şi atunci îmi dau seama că ceea ce am perceput îmi aparţine mie, că eu am depus acest lucru drept cauză într-o existenţă anterioară. Şi de aceea eu îmi apar mie însumi, situat acolo înăuntru, ca încătuşat, pentru că acest eveniment nu se mai află în prezent, ci eu trebuie să-l văd într-o viaţă anterioară. Această impresie de a fi încătuşat nu încetează decât atunci când văd că am o imagine a ceea ce s-a petrecut în viaţa anterioară, şi când, după aceea, îmi îndrept privirea asupra evenimentului pe care nu l-am pierdut din vedere în timpul acestor trei zile şi îl privesc din nou; atunci, revenind la acest eveniment, îmi regăsesc libertatea, căci acum efectul nu-mi mai ia libertatea de mişcare. Atâta timp cât nu fac decât să rămân la cauză, aceasta mă încătuşează. Eu revin, aşadar, la viaţa anterioară, sunt încătuşat de cauză, şi numai când mă întorc la viaţa pământească prezentă această încătuşare dispare.

Să luăm un exemplu. Să presupunem că într-o zi, la o anumită oră, cineva îl aude pe un prieten spunându-i ceva destul de dezagreabil; poate nu se aştepta din partea lui la aşa ceva. Acum, el se pune în starea de spirit în care l-a adus ceea ce a auzit din partea prietenului, îşi face o imagine vie despre ceea ce a simţit: cum a avut un uşor şoc, a fost puţin agasat, poate chiar s-a simţit ofensat ş.a.m.d. Există aici un proces interior, şi acest proces interior trebuie să ia forma unei imagini.

Acum, el lasă să treacă cele trei zile. Pe parcursul zilei a doua, el îşi spune: această imagine pe care mi-am făcut-o ieri a acţionat asupra mea într-un mod ciudat. Toată ziua am avut în gură ca o acreală, ceva mi-a creat o proastă dispoziţie – o impresie ca aceea care se degajă din această imagine nu am mai avut până acum. La sfârşitul întregului proces, în dimineaţa zilei a treia, mă trezesc, şi această impresie, despre care simt în mod precis că vine de la această imagine, mă leagă fedeleş. Rămân pentru moment astfel încătuşat. Apoi, mi se revelează acest eveniment din viaţa anterioară: îl văd în faţa mea. Ajung acum la acest eveniment, care este încă absolut proaspăt, absolut întreg. Atunci, această impresie de a fi încătuşat încetează şi eu îmi spun: Aha, aşadar, aceasta mi s-a întâmplat în viaţa mea anterioară! Aici este cauza: eu trăiesc acum efectul. Eu pot trăi din nou cu acest efect, faptul este din nou aici.

Acest exerciţiu trebuie refăcut fără încetare, căci de obicei firul se rupe încă de la prima încercare, chiar din prima zi. Atunci nu ajungem la nimic.

Ar fi foarte bine, când facem ca lucrurile să se desfăşoare unul alături de celălalt, să nu rămânem la un singur eveniment, ci să transpunem astfel în imagine mai multe evenimente ale zilei. Dvs. vă veţi spune: Atunci a doua zi sunt nevoit să trăiesc având cele mai diferite sentimente. – Dar puteţi să faceţi acest lucru. Nu vă dăunează cu nimic. Încercaţi numai, aceste sentimente vor merge foarte bine împreună. Şi atunci eu trebuie să fiu de tot atâtea ori încătuşat la capătul zilei a treia? – Nici asta nu vă dăunează cu nimic. N-o să vi se întâmple nimic. Lucrurile se vor disocia iarăşi unele de altele. Ceea ce, dintr-o existenţă anterioară, se referă la cea de astăzi, îi va reveni în mod firesc.

Dar nu ne atingem imediat scopul, de la prima încercare; firul se rupe. Trebuie să avem răbdarea de a începe mereu şi mereu, fără încetare. Atunci simţim că în suflet se fortifică ceva. Simţim atunci că ceva se trezeşte în suflet, astfel încât putem spune: Până acum erai umplut doar cu sânge, simţeai pulsaţia sângelui şi a respiraţiei. Acum mai există şi altceva în afară de sânge, eşti umplut cu ceva.

Puteţi avea senzaţia de a fi umplut cu ceva despre care vă spuneţi foarte clar: Este ceva ca un metal care a devenit gazos. Simţiţi într-adevăr ceva ca un metal, simţiţi asta în dvs. Nu putem descrie acest fapt altfel, chiar aşa este. Avem impresia de a fi impregnat de metal, întregul corp este impregnat, tot aşa cum putem spune despre anumite ape pe care le bem că ele au gust de metal, ne simţim întregul corp ca şi cum ar fi impregnat interior de un metal, ca şi cum ar fi străbătut de o substanţă subtilă, dar care în realitate este de natură spirituală.

Acest lucru îl simţiţi atunci când descoperiţi ceva care, bineînţeles, s-a aflat totdeauna în dvs., dar la care abia acum deveniţi atent. Iar dvs. prindeţi curaj când simţiţi aşa ceva. Căci atunci când firul se rupe şi lucrurile rămân ca înainte – aţi vrea mult să sesizaţi undeva un raport karmic, dar firul se rupe –, v-aţi putea pierde curajul. Dar atunci când aveţi sentimentul de a fi umplut cu ceva, prindeţi din nou curaj şi vă spuneţi: Se va întâmpla, desigur, într-o zi.

Dar, dragii mei prieteni, aceste lucruri trebuie să fie trăite în toată liniştea, cu calm. Cel care nu le poate trăi în linişte şi cu calm, cel care se enervează, care se lasă stăpânit de emoţii, acela aşterne el însuşi o ceaţă asupra a ceea ce ar trebui să se întâmple, şi de aici nu va mai rezulta nimic.

S-ar putea spune următoarele: Există astăzi în lume oameni care nu cunosc antroposofia decât din auzite, care poate nu au citit nimic despre ea, sau numai ceea ce scriu adversarii antroposofiei. Este, într-adevăr, teribil de comic: Multe lucrări ale adversarilor noştri – ele răsar, într-adevăr, aşa cum răsar ciupercile din pământ – sunt însoţite de o bibliografie; dar în această bibliografie nu se suflă nici un cuvânt despre lucrările mele, numai despre cele ale adversarilor. Oamenii mărturisesc că nu au absolut deloc acces la adevăratele surse, că nu cunosc decât literatura adversarilor. Sunt lucruri care se întâmplă astăzi. Şi aceşti oameni din exterior vorbesc despre toate acestea şi ei spun: Ah, antroposofii sunt nebuni! – Dar lucrul care ne-ar permite cel mai puţin să ajungem la ceva în lumea spirituală este tocmai nebunia. Nu avem voie să fim câtuşi de puţin nebuni. Să fii puţin nebun este deja un obstacol. Trebuie să evităm aşa ceva. Trebuie să evităm chiar şi să ne lăsăm în voia micilor noastre toane şi capricii. Căci toate acestea: A te lăsa în voia dispoziţiilor zilei, a te lăsa în voia toanelor, a capriciilor zilei, toate acestea sunt adevărate obstacole şi piedici în calea celui ce vrea să înainteze pe drumul lumii spirituale. Dacă vrem să progresăm pe tărâmul antroposofiei, nu putem face altfel decât să ne păstrăm capul şi inima perfect echilibrate. Cu exaltarea, care este deja începutul nebuniei, nu ajungem la nimic.

Toate lucrurile despre care v-am vorbit astăzi, oricât de ciudat sună, trebuie să fie trăite în lumina prudenţei absolute, a stării pe deplin echilibrate a capului şi a inimii. Şi dacă ele sunt trăite în mod just, atunci, într-adevăr, nu există mijloc mai sigur împotriva celor mai uşoare forme de dezechilibru cotidian decât tocmai antroposofia. Orice rătăciri de acest gen ar putea fi vindecate prin antroposofie, dacă ne-am dărui acesteia într-un mod intens. Aşadar dacă i-ar veni cuiva ideea că şi-ar pierde echilibrul din cauza antroposofiei, aşa ceva s-ar putea întâmpla în mod sigur dacă cineva ar aborda-o cu mijloace improprii.

Nu spun acest lucru în glumă, ci îl spun pentru că acesta trebuie să fie un aspect al atitudinii interioare a celui ce năzuieşte spre cunoaşterea spiritual-ştiinţifică. Trebuie să adoptăm atitudinea pe care tocmai am indicat-o, exprimându-mă pe jumătate ironic, dacă vrem să abordăm acest domeniu în mod just, având o orientare justă. Cât mai puţină nebunie, aceasta este atitudinea justă. Dar trebuie cel puţin să ne străduim să ajungem la această atitudine, mai ales cu privire la micile nebunii ale existenţei.

Eu am fost odinioară prieten cu un profesor de filosofie foarte deştept – el a murit deja de multă vreme –, care spunea la cea mai mică ocazie: Fiecare om are un dram de nebunie! – El voia să spună că toţi oamenii au un pic de nebunie. Era un om foarte inteligent. Am crezut întotdeauna că în dosul acestui lucru se ascunde ceva: că el nu făcea această afirmaţie fără motive întemeiate! El nu a devenit niciodată antroposof.

Vom continua mâine aceste consideraţii.