Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


FORMA COSMICĂ A KARMEI ŞI STUDIUL INDIVIDUALIZAT AL CORELAŢIILOR KARMICE


CONFERINŢA A PAISPREZECEA

Dornach, 4 iunie 1924

Dacă vrem să luăm acum în considerare modul în care acţionează karma, trebuie să ţinem seama de faptul că Eul uman, care constituie esenţa propriu-zisă a omului, fiinţa sa cea mai profundă, dispune, într-un fel, de trei instrumente prin care îşi manifestă viaţa sa în lume: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Omul îşi poartă propriu-zis corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral ca pe un veşmânt în jurul lui. El nu este nici unul dintre aceste corpuri, căci el este, în sens propriu, Eul. Şi tot Eul este cel care îndură karma şi o formează.

Acum urmează să examinăm relaţia omului în calitate de fiinţă-Eu cu aceste trei, aş putea spune, formaţiuni-instrumente ale sale, corpurile fizic, eteric şi astral, ca să obţinem prin aceasta nişte elemente de bază pentru înţelegerea esenţei karmei. Şi noi ne vom cuceri, cu privire la karmă, un punct de vedere care ne va permite să studiem fizicul, etericul şi astralul din om dacă ţinem seama de ceea ce urmează.

Fizicul, aşa cum îl vedem în regnul mineral, etericul, aşa cum îl găsim activ în regnul vegetal, astralul, aşa cum îl găsim şi pe el activ în regnul animal, toate acestea le găsim în mediul înconjurător al omului pe Pământ. Noi avem în Cosmos de jur împrejurul Pământului, aş zice, acel Univers în care Pământul se prelungeşte în toate direcţiile. Simţim deja o anumită înrudire între ceea ce se întâmplă pe Pământ şi ceea ce se întâmplă în mediul cosmic. Dar pentru ştiinţa spirituală se iveşte o întrebare: Această înrudire, aş putea spune, este ea atât de grosieră cum şi-o reprezintă concepţia despre lume naturalist-ştiinţifică din zilele noastre?

Concepţia despre lume naturalist-ştiinţifică din zilele noastre cercetează ceea ce trăieşte şi, de asemenea, ceea ce nu trăieşte pe Pământ, în funcţie de proprietăţile fizice. Ea cercetează stelele, Soarele şi Luna ş.a.m.d., şi ea găseşte, bineînţeles – şi este deosebit de mândră de faptul că a găsit acest lucru –, că aceste corpuri cereşti ar fi, în fond, nişte corpuri de aceeaşi natură cu Pământul.

Dar la această concepţie se ajunge numai printr-o cunoaştere care nu îl sesizează nicăieri pe omul însuşi, ci numai ceea ce este exterior omului. În momentul în care îl sesizăm într-adevăr pe om ca fiinţă integrată în Univers, atunci putem găsi relaţiile dintre diferitele părţi constitutive ale omului, care sunt instrumentele sale, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, şi entităţile corespunzătoare, esenţele corespunzătoare din Cosmos.

Pentru corpul eteric al omului, noi găsim peste tot în Cosmos eterul cosmic. Desigur, corpul eteric al omului are o anumită structură care îi este proprie omului, el conţine în sine anumite forme mobile ş.a.m.d., care se prezintă altfel decât la eterul cosmic. Cu toate acestea, eterul cosmic este absolut de aceeaşi natură cu ceea ce se află în corpul eteric al omului. La fel, putem vorbi de o asemănare între ceea ce se află în corpul astral al omului şi o anumită astralitate care străbate, afară, în Cosmos, toate lucrurile şi toate fiinţele. Şi aici ajungem la ceva extraordinar de important, la ceva care, în esenţa sa, este de fapt complet străin omului modern.

desen
plansa 17
Planşa 17
[măreşte imaginea]

Să pornim de la o reprezentare schematică: Să ne imaginăm omul pe Pământ cu corpul său eteric (vezi desenul, centrul), apoi, împrejurul Pământului, eterul cosmic (galben), de aceeaşi natură cu eterul uman. În om mai există şi corpul astral (haşură închisă, în interiorul galbenului). În mediul cosmic există şi astralitate, dar unde o putem găsi? Unde este ea? O putem găsi uşor, numai că trebuie să ajungem la ceea ce trădează în Cosmos prezenţa astralităţii, la ceea ce o revelează. Astralitatea trebuie să fie undeva. Dar este astralitatea în Cosmos absolut invizibilă, absolut imperceptibilă, sau putem s-o percepem cumva? Bineînţeles, şi eterul este, în sine, în primă instanţă, imperceptibil pentru simţurile fizice. Dacă priviţi o bucată mică de eter, dacă pot să mă exprim astfel, nu vedeţi nimic cu simţurile fizice. Privirea trece pur şi simplu prin el; eterul este ca şi cum n-ar fi. Dar dacă aveţi în vedere mediul eteric în ansamblul său, atunci motivul pentru care dvs. vedeţi cerul albastru, care propriu-zis nici el nu există, este faptul că dvs. percepeţi aici limita etericului. Dvs. percepeţi, aşadar, eterul ca albastrul cerului. A percepe albastrul cerului înseamnă tocmai a percepe eterul. Astfel încât putem deja spune: Prin faptul că percepem albastrul cerului (vezi desenul, albastru), noi percepem eterul înconjurător.

La început, noi vedem prin eter. El ne permite acest lucru, totuşi, el însuşi devine perceptibil în albastrul cerului. Astfel, noi exprimăm în mod just existenţa albastrului cerului pentru percepţia omului dacă spunem: Eterul este, ce-i drept, imperceptibil, dar el se ridică la nivelul perceptibilităţii prin splendida maiestate cu care se situează în Univers, vestindu-se, relevându-se, în albastrul cerului.

Ştiinţa fizică gândeşte materialist despre albastrul cerului. Desigur, ştiinţei fizice îi este greu să gândească rezonabil despre albastrul cerului, pentru simplul motiv că ea ar trebui să recunoască în mod clar: Acolo unde se află albastrul cerului nu există nimic fizic. Dar aceasta nu-i împiedică pe oameni să-şi tortureze creierul pentru a explica felul deosebit în care razele luminoase se refractă şi se reflectă pentru a face să apară acest albastru al cerului. Însă aici deja începe să domnească suprasensibilul. Şi în Cosmos lucrurile stau în aşa fel încât suprasensibilul devine perceptibil, trebuie numai să găsim unde devine el perceptibil.

Aşadar eterul devine perceptibil în albastrul cerului. Acum, astralitatea trebuie să fie undeva. Eterul priveşte în lumea sensibilă prin albastrul cerului. Unde priveşte astralitatea în domeniul vizibilului, în domeniul perceptibilului?

Vedeţi dvs., în realitate fiecare stea pe care o vedem strălucind pe cer este o poartă de intrare pentru astral, astfel că, peste tot de unde ne vine strălucirea stelelor, astralul este cel ce străluceşte astfel. Aşadar când vedeţi cerul înstelat în diversitatea sa – aici, stelele grupate, acolo, mai dispersate, mai îndepărtate unele de altele –, atunci dvs. trebuie să vă spuneţi: În această minunată configuraţie luminoasă, corpul astral suprasensibil, invizibil, al Cosmosului devine vizibil. Aşadar nu avem voie să considerăm lumea stelelor nespirituală. A ne ridica ochii spre lumea suprasensibilă şi a vorbi de lumi constituite din gaze incandescente, asta este exact ca şi cum – scuzaţi această comparaţie paradoxală, dar ea este riguros exactă –, este ca şi cum cineva v-ar mângâia drăgăstos, ţinând degetele puţin depărtate în timp ce vă mângâie, iar dvs. v-aţi spune: Ceea ce simt la mângâiere sunt nişte fâşii mici pe care mi le pune pe obraz. Tot atât de puţin cât vi se pun pe obraz mici fâşii cand sunteti mângâiati, la fel de puţin se află în înalturi intrinsecitatea despre care vorbeşte fizica; corpul astral al Universului este cel care îşi trimite în permanenţă influenţele asupra organizării eterice, la fel ca mângâierea pe faţa dvs.

Numai că el este organizat pentru a avea o durabilitate foarte puternică. Iată de ce o stea durează multă vreme, ceea ce înseamnă că întotdeauna o influenţă provenind din lumea astrală şi exercitându-se asupra eterului cosmic durează mult mai mult decât mângâierea. Omul n-ar putea suporta o mângâiere care să dureze atât de mult, dar în Univers lucrurile durează mai multă vreme, fiindcă în Univers avem de-a face cu dimensiuni gigantice. Astfel încât în cerul înstelat trebuie să vedem o manifestare sufletească a astralităţii cosmice.

Prin aceasta este introdusă totodată în Cosmos o viaţă extraordinară, şi anume o viaţă de natură sufletească, o viaţă cu adevărat sufletească. Imaginaţi-vă cât de mort este Cosmosul dacă nu descoperim acolo decât corpuri gazoase în stare incandescentă, care strălucesc! Imaginaţi-vă cât de vii devin toate acestea dacă ştim: Aceste stele sunt expresia iubirii cu care Cosmosul astral acţionează asupra Cosmosului eteric! Atunci ne exprimăm în mod just.

Dar gândiţi-vă la aceste fenomene enigmatice, care se explică prin cauze materiale şi din care în realitate nu se înţelege nimic, gândiţi-vă la aceste stele care încep să strălucească în anumite perioade. Stele care nu erau încă prezente încep să strălucească, apoi dispar din nou. Aşadar există şi în Univers asemenea scurte mângâieri. În epocile în care, aş putea spune, Zeii vor să acţioneze din lumea astrală asupra lumii eterice, atunci vedem aceste stele care se aprind şi apoi imediat strălucirea lor se estompează.

Noi avem, datorită corpului nostru astral, şi sub formele cele mai diverse, un sentiment de bunăstare; tot aşa avem în Cosmos, datorită corpului astral, configuraţia cerului înstelat. Aşadar nu este de mirare că o veche ştiinţă clarvăzătoare absolut instinctivă a numit acest al treilea element constitutiv al omului corp astral, căci el este de aceeaşi natură cu ceea ce se manifestă în stele. Numai Eul nu-l găsim manifestându-se în acest mediu ambiant. De ce? Ei bine, aflăm imediat de ce, dacă avem în vedere că acest Eu al omului, aşa cum se exteriorizează el pe Pământ – aşadar în Cosmos, care, în realitate, este o lume tripartită, fizică, eterică, astrală –, acest Eu este întotdeauna repetiţia existenţelor pământeşti anterioare. Şi el nu încetează să fie de fiecare dată prezent în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere.

Dar aici observaţia ne arată că, pentru acest Eu, lumea eterică pe care o avem în ambianţa lumii pământeşti nu are nici o semnificaţie; corpul eteric este depus puţin timp după moarte. Numai lumea astrală, care priveşte spre noi prin stele, numai lumea astrală are pentru Eu o semnificaţie în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Şi în această lume care îşi trimite spre noi prin stele licărul ei, în această lume trăiesc fiinţele Ierarhiilor superioare, împreună cu care omul îşi formează karma sa între moarte şi o nouă naştere.

Dar dacă urmărim acest Eu în evoluţiile sale succesive, trecând prin viaţa dintre naştere şi moarte şi prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, noi nu putem absolut deloc să rămânem în spaţiu. Două vieţi pământeşti succesive nu se pot afla în acelaşi spaţiu, aşadar, nici în Univers, care este supus simultaneităţii şi spaţialităţii. În acest caz, noi ieşim din spaţiu şi intrăm în timp. Şi, în realitate, când urmărim Eul în existenţele pământeşti succesive, noi ieşim din spaţiu, şi intrăm în pura curgere a timpului.

Dar gândiţi-vă acum la aceasta: În spaţiu, timpul este, bineînţeles, prezent şi el; dar nu avem absolut nici un mijloc care să ne permită să facem în interiorul spaţiului experienţa timpului ca atare. Nu avem nici un mijloc. Suntem întotdeauna obligaţi să facem experienţa timpului prin intermediul spaţiului şi al proceselor care au loc în spaţiu. Când vreţi să faceţi experienţa timpului, priviţi, de exemplu, ceasul, sau, să zicem, mersul Soarelui, ceasul fiind, nu-i aşa, doar o copie a Soarelui. Dar ce vedeţi atunci? Vedeţi poziţiile arătoarelor sau poziţia Soarelui: elemente spaţiale. Prin faptul că poziţiile arătătoarelor ceasului sau poziţia Soarelui se schimbă, aşadar, prin faptul că nişte elemente spaţiale sunt în curs de a se schimba în faţa dvs., aveţi o presimţire a timpului. Dar aici, în spaţiu, nu există propriu-zis nimic temporal. Aici există numai diferite aranjamente spaţiale, diferite poziţii ale arătătoarelor ceasului, diferite poziţii ale Soarelui. Experienţa timpului nu o puteţi face decât prin trăire sufletească. În suflet faceţi cu adevărat experienţa timpului, şi aici ieşiţi, de asemenea, din spaţiu. Aici, timpul este o realitate. În interiorul lumii pământeşti, timpul nu este deloc o realitate.

Aşadar ce experienţă trebuie să facem când, ieşind din spaţiu, în care trăim între naştere şi moarte, vrem să intrăm în non-spaţialitate, în care trăim între moarte şi o nouă naştere, ce experienţă trebuie să facem? Ei bine, dragii mei prieteni, trebuie să murim! Şi luaţi acum cu toată rigoarea, în întreaga sa profunzime, următorul fapt: Pe Pământ, noi nu putem face experienţa timpului decât prin intermediul spaţiului, prin locuri în spaţiu, prin poziţii ale obiectelor spaţiale, pe Pământ nu facem absolut deloc experienţa timpului în realitatea lui; veţi găsi atunci un alt cuvânt pentru a indica ceea ce se întâmplă când spuneţi: Pentru a intra în timp, ca realitate, trebuie să ieşim din spaţiu, să eliminăm tot ce este spaţial – şi aceasta înseamnă: a muri!

Acum, să ne întoarcem privirea de la această lume cosmică ce ne înconjoară în ambianţa lumii pământeşti, această lume căreia îi suntem asemănători prin corpul nostru eteric, căreia îi suntem asemănători prin corpul nostru astral, şi să privim elementul spiritual al acestei lumi cosmice. Au existat popoare, grupuri de oameni, a căror privire era îndreptată numai spre elementul spiritual al acestei lumi spaţial-cosmice. Aceşti oameni au pierdut posibilitatea de a concepe ideea vieţilor pământeşti succesive. Căci ideea vieţilor pământeşti succesive nu o aveau decât acei oameni şi acele grupuri de oameni care erau capabile să-şi reprezinte timpul în puritatea sa, în non-spaţialitatea sa. Şi dacă izolăm ceea ce avem ca lume pământească şi ambianţa ei, într-un cuvânt, Cosmosul nostru, Universul nostru, şi îi descoperim elementul spiritual, atunci avem aproximativ acel element despre care putem spune: Acesta trebuie să existe pentru ca noi să putem intra în existenţă ca oameni pământeşti. Acesta trebuie să existe.

Ei bine, în această reprezentare: Tot ceea ce tocmai am caracterizat trebuie să fie aici pentru ca să putem intra, ca oameni pământeşti, în existenţa pământească – în această reprezentare, se află un conţinut extraordinar de bogat. Se află o întreagă bogăţie în această reprezentare prin care evocăm elementul spiritual prezent în tot ceea ce tocmai am caracterizat astfel. Şi când evocăm acest element spiritual în această, aş putea spune, omogenitate a sa, când îl evocăm în această puritate, noi avem atunci aproximativ ceea ce popoarele care s-au limitat la percepţia spaţiului au numit Dumnezeu.

Aceste popoare au simţit cel puţin, în învăţământul dat de înţelepţii lor, că un element divin domneşte şi urzeşte în Cosmos, şi că trebuie să deosebim acest element divin de ceea ce se află pe Pământul însuşi în ambianţa noastră fizică. Atunci putem distinge ceea ce se revelează ca eteric în acest element cosmic, divin, spiritual, care ne priveşte din albastrul cerului; şi apoi putem să distingem astralul în acest element divin, astralul care ne priveşte în configuraţia cerului înstelat.

Să ne punem în situaţia de oameni din Univers care trăiesc pe Pământ, care spun: Noi oamenii, noi avem un corp fizic – unde este fizicul în Univers? Revin aici asupra unui lucru la care am făcut deja aluzie: Ştiinţa fizică ar vrea să regăsească în Univers tot ceea ce există pe Pământ. Dar organizarea fizică propriu-zisă nu există în Univers. Omul începe cu organizarea fizică, el are apoi organizarea eterică, apoi organizarea astrală; Universul începe imediat cu organizarea eterică. Elementul fizic nu există nicăieri afară, în Univers. Elementul fizic nu există decât pe Pământ şi este pură fantasmagorie să vorbim despre elementul fizic din Univers. În Univers există etericul, apoi astralul. Al treilea element care se află în Univers va apărea chiar astăzi în faţa sufletelor noastre. Dar tripartiţia Cosmosului extrapământesc este alta decât tripartiţia Cosmosului căruia spunem noi că îi aparţine Pământul.

Însă dacă ne situăm pe Pământ cu un asemenea sentiment, dacă simţim elementul fizic al locului de pe Pământ unde locuim în mod nemijlocit, dacă simţim etericul care există pe Pământ şi în Cosmos şi care acţionează împreună de pe Pământ şi din Cosmos ca element eteric, dacă privim astralul care îşi trimite licărirea spre Pământ prin stele şi cu cea mai mare intensitate prin astrul solar – dacă privim toate acestea şi situăm în faţa sufletului nostru măreţia acestui gând cosmic, atunci găsim perfect justificat faptul că, în epocile în care, pe baza unei clarvederi mai mult instinctive, oamenii nu gândeau în abstracţiuni, ci puteau simţi măreţia acestei reprezentări, ei să fi ajuns să înţeleagă: Un asemenea gând maiestuos nu poate fi gândit neîncetat în toată plenitudinea sa; trebuie să-l sesizăm o dată, să-l lăsăm să acţioneze asupra sufletului în toată gloria lui extraordinară, şi apoi – fără să-l ruinăm, fără să-l corupem prin conştienţă – să-l lăsăm să acţioneze în fiinţa interioară a omului. Şi dacă ne întrebăm cum a transpus vechea clarvedere instinctivă în realitate această dispoziţie interioară, atunci în epoca prezentă, din tot ceea ce s-a concentrat pentru a se transpune în realitate acest gând în sânul omenirii, ne rămâne instituirea Sărbătorii Crăciunului.

Când, în timpul nopţii de Crăciun, omul îşi imaginează cum este situat pe Pământ cu corpurile sale fizic, eteric şi astral, înrudit cu Cosmosul tripartit, care îi apare omului, în etericul său, ca albastrul cerului, într-un mod atât de maiestuos, dar în timpul nopţii şi cu totul îmbibat de o vrajă magică; şi când el îşi reprezintă că are în faţa sa astralitatea Cosmosului în strălucirea stelelor, atunci el simte, în sfinţenia a ceea ce îl înconjoară, în legătură cu tot ceea ce este pământesc, el simte cum este integrat cu fiinţa-Eu care îi este proprie în spaţialitate. Lui îi este atunci permis să-şi îndrepte privirea interioară asupra Misterului de Crăciun, asupra copilului nou născut, reprezentantul omenirii pe Pământ, care, păşind în copilărie, intră prin naştere în această lume a spaţiului. Şi când, la vederea copilului născut de Crăciun, descoperă ideea Crăciunului în toată plenitudinea şi măreţia ei, el spune: Ex Deo nascimur. – Eu sunt născut din divin, din divinul care străbate şi urzeşte spaţiul.

Dar apoi, după ce omul simte aceasta, după ce el s-a pătruns în mod intim de acest sentiment, el îşi poate aminti adevărul despre sensul Pământului pe care i-l aduce antroposofia. Acest copil spre care ne îndreptăm privirea este învelişul exterior a ceea ce intră în spaţiu prin naştere. Şi de unde se naşte această fiinţă, pentru a intra prin naştere în spaţiu? Conform consideraţiilor noastre de astăzi, ea nu se poate naşte decât din timp. Ea se naşte din timp.

Şi când urmărim apoi viaţa acestui copil, spiritualizarea sa prin Entitatea-Christos, atunci descoperim că această fiinţă, această Fiinţă-Christos, vine din Soare. Şi acum, ne ridicăm ochii spre Soare şi ne spunem: Înălţându-ne privirea spre Soare trebuie să descoperim în radiaţia solară timpul, care este ascuns pentru spaţialitate. Timpul se află în interiorul Soarelui. Şi din acest timp care urzeşte în interiorul Soarelui a ieşit Christos şi, intrând în spaţiu, El a venit pe Pământ. Şi ce avem noi acum în Christos, pe Pământ? În Christos, avem pe Pământ ceea ce, venind din afara spaţiului, se uneşte cu Pământul.

Gândiţi-vă acum cât de mult se schimbă reprezentarea noastră despre Univers, în comparaţie cu reprezentarea obişnuită, când acceptăm ca real tot ceea ce facem să apară acum în faţa sufletelor noastre! Avem în Univers Soarele, cu tot ceea ce ne apare în Univers, în Cosmos, unit cu el, ceea ce este cuprins în albastrul cerului, în lumea stelelor. Avem, de asemenea, undeva Pământul, cu omenirea. Dar când ne înălţăm ochii de pe Pământ spre Soare, privirea noastră pătrunde, totodată, în curgerea timpului.

Dar de aici rezultă ceva foarte important. De aici rezultă faptul că omul nu priveşte în mod just spre Soare, chiar şi atunci când îşi înalţă spre Soare privirea spirituală, decât dacă el uită spaţiul, pentru a nu mai avea în vedere decât timpul. Soarele nu emană atunci numai lumină, ci emană spaţiul însuşi. Soarele este acest astru prin excelenţă pentru că, prin intermediul său, noi privim dincolo de spaţiu. Dar din acest dincolo-de-spaţiu a venit Christos la oameni. Când Christos a întemeiat pe Pământ creştinismul, omul se afla deja de multă vreme numai în Ex Deo nascimur. El se înrudise cu aceasta. El pierduse cu totul timpul. El devenise o fiinţă absolut spaţială.

Dacă noi înţelegem atât de greu vechile tradiţii, cu această conştienţă a omului civilizat din epoca actuală, acest lucru se întâmplă de fapt din cauză că oamenii ţin seama pretutindeni de elementul spaţial şi nu de cel temporal; elementul temporal nu este pentru ei decât o anexă a celui spaţial.

A venit apoi Christos, care a adus oamenilor elementul temporal. Şi inima omului, sufletul şi spiritul omului, unindu-se cu Fiinţa-Christos, regăseşte curentul timpului care curge din eternitate în eternitate. Ce altceva putem face noi, oamenii, când murim, aşadar, când ieşim din spaţiu, decât să ne agăţăm de ceea ce ne redă atunci timpul, având în vedere că în epoca Misteriului de pe Golgotha omul devenise în aşa măsură o fiinţă spaţială, încât el pierduse timpul! Christos le-a redat oamenilor timpul.

Şi dacă oamenii nu vor să moară şi cu sufletul lor când ies din spaţiu, atunci ei trebuie să moară în Christos. Noi putem fi foarte bine nişte fiinţe spaţiale, şi atunci putem spune: Ex Deo nascimur. – Apoi ne putem îndrepta privirea spre copilul care, venind din timp, pătrunde în spaţiu, pentru a-L uni pe Christos cu oamenii.

Dar noi nu ne putem gândi la limita vieţii pământeşti, la moarte, începând cu Misteriul de pe Golgotha, dacă nu vrem să plătim pierderea timpului prin pierderea lui Christos, dacă nu vrem să fim captivi în spaţiu şi să rămânem în el ca nişte fantome. Noi trebuie să murim în Christos. Trebuie să ne pătrundem de Misteriul de pe Golgotha. Trebuie să găsim un mijloc de a adăuga la Ex Deo nascimur pe In Christo morimur. Trebuie să adăugăm la ideea de Crăciun ideea de Paşti.

Astfel, Ex Deo nascimur face să apară în faţa sufletului nostru ideea de Crăciun, In Christo morimur face să apară în faţa sufletului nostru ideea de Paşti.

Putem spune: Pe Pământ, omul îşi are elementul său fizic, elementul său eteric, şi elementul său astral. Etericul se află şi afară, în Cosmos; astralul se află şi afară, în Cosmos (vezi desenul, roşu); fizicul se află numai pe Pământ. Aşadar, noi trebuie să spunem: Pământ: fizic, eteric, astral; Cosmos: fizicul este absent, dar etericul şi astralul sunt prezente.

Dar şi Cosmosul este tripartit. El nu are un element în partea de jos, în schimb, el mai are un element în partea de sus. În Cosmos, elementul cel mai de jos este etericul; pe Pământ, elementul cel mai de jos este fizicul. Pe Pământ, astralul este elementul cel mai înalt, în Cosmos, elementul cel mai înalt este un element pe care omul îl are astăzi în el doar sub formă de rudimente, acel element din care va fi ţesută cândva Sinea lui spirituală. Putem spune: În Cosmos, al treilea element este Sinea spirituală.

Şi acum stelele ne apar ca manifestări a ceva. Eu le-am comparat cu o mângâiere; Sinea spirituală, care se află în dosul stelelor, este fiinţa care mângâie. Numai că aici fiinţa care mângâie nu este o unitate, ci întreaga lume a Ierarhiilor.

Când privesc la un om statura sa, când îi privesc ochii ce-mi trimit strălucirea lor, când îi aud vocea, acestea sunt manifestările omului. Când privesc în depărtările Universului, când privesc stelele, acestea sunt manifestările Ierarhiilor, manifestările vieţii Ierarhiilor care ne mişcă sufletul. Când îmi cufund privirea în infinitatea firmamentului albastru al lumii, eu văd revelându-se spre exterior corpul lor eteric, care este însă elementul cel mai de jos al întregii lumi a Ierarhiilor.

desen

Planşa 18
plansa 18
[măreşte imaginea]

Când privim Cosmosul şi depărtările sale presimţim ceva ce se înalţă deasupra a ceea ce este pământesc, tot aşa cum Pământul, cu substanţele sale, cu forţele sale fizice, coboară sub nivelul a ceea ce este cosmic. Pământul are în fizic un element subcosmic, Cosmosul are în Sinea spirituală un element suprapământesc.

Pământ
Cosmos
fizic subcosmic
eteric
astral
eteric
astral
Sine spirituală suprapământească

Ştiinţa fizicii vorbeşte despre o mişcare a Soarelui. Ea poate s-o facă. În interiorul imaginii spaţiale care ne înconjoară drept Cosmos se poate vedea într-adevăr în diverse fenomene că Soarele este în mişcare. Dar aceasta nu este decât copia spaţială a mişcării Soarelui. Şi când vorbim despre adevăratul Soare, atunci este pur şi simplu un nonsens să spunem că Soarele se deplasează în spaţiu. Un nonsens, fiindcă spaţiul este emanat de Soare! Soarele nu radiază numai lumina, Soarele creează, de asemenea, spaţiul. Iar mişcarea Soarelui însuşi nu este ceva spaţial decât în interiorul spaţiului; în afara spaţiului, aceasta este o mişcare în timp. Ceea ce apare la Soare, faptul că el aleargă spre constelaţia Hercules, aceasta nu este decât o copie a unei evoluţii în timp a fiinţei Soarelui.

Ucenicilor săi celor mai apropiaţi, Christos le-a spus: Priviţi viaţa Pământului. Ea este înrudită cu viaţa Cosmosului. În măsura în care priviţi Pământul şi Cosmosul din jurul său, Tatăl este cel care pătrunde cu viaţă acest Univers. Dumnezeu-Tatăl este Dumnezeul spaţiului. Dar eu trebuie să vă vestesc că sunt venit din Soare, din timp, din timpul pe care omul nu-l poate primi în sine decât atunci când moare. Eu v-am adus din timp propria mea fiinţă. Dacă mă primiţi în voi, spunea Christos, primiţi în voi timpul şi nu mai sunteţi supuşi spaţiului. Dar pentru aceasta trebuie să găsiţi calea de trecere de la o trinitate – fizicul, etericul, astralul – la cealaltă trinitate: etericul, astralul, până la Sinea spirituală. Sinea spirituală nu poate fi găsită în cele pământeşti, tot aşa cum elementul fizic-pământesc nu poate fi găsit în Cosmos. Dar eu vă aduc solia Cosmosului, căci eu sunt din Soare.

Da, Soarele are un aspect triplu. Când trăim în interiorul Soarelui şi privim din Soare spre Pământ (vezi desenul, roşu), ceea ce vedem este fizicul, etericul şi astralul. Sau, dacă privirea se îndreaptă asupra a ceea ce este în Soare, atunci privirii i se oferă în permanenţă Sinea spirituală. Vedem elementul fizic când ne amintim de Pământ sau când privim spre Pământ. Dacă ne întoarcem privirea, atunci vedem, în cealaltă parte, Sinea spirituală. Oscilăm între fizic şi Sinea spirituală. Rămân stabile numai elementele intermediare, etericul şi astralul. Când ne îndreptăm privirea spre Univers, elementul pământesc dispare cu totul. Aici se află etericul, astralul şi Sinea spirituală. Aceasta este viziunea pe care o aveţi când intraţi în timpul solar, între moarte şi o nouă naştere.

Să ne reprezentăm omul încapsulat în întregime, cu dispoziţiile sale sufleteşti, în fiinţa Pământului: el poate simţi divinul, căci el s-a născut din divin. Ex Deo nascimur.

Să ne reprezentăm că omul nu este numai încapsulat în interiorul lumii spaţiale, ci el Îl primeşte pe Christos, care, venind din lumea timpului, a intrat în lumea spaţiului şi a adus în spaţiul pământesc timpul însuşi. Astfel, Christos biruie moartea prin moarte. Ex Deo nascimur. În Christo morimur.

Dar Christos ne aduce această solie: Când am învins spaţiul şi cunoaştem Soarele ca fiind creatorul spaţiului, când ne simţim în Soare, prin Christos, când ne simţim transportaţi în Soarele viu, atunci elementul fizic-pământesc dispare; etericul şi astralul sunt prezente. Etericul se deschide, acum nu în albastrul cerului, ci în strălucirea de un roşu deschis a Cosmosului. Şi, din acest fond de un roşu deschis, stelele nu licăresc spre noi, ci stelele vin să ne atingă cu razele lor de iubire. Iar omul – când se adânceşte cu adevărat în toate acestea – se poate simţi stând pe Pământ, eliberat acum de fizic, cu etericul prezent, pătrunzându-l şi radiind spre el ca un roşu-violet; stelele nu mai sunt nişte puncte ce licăresc, ci o radiere încărcată de iubire, asemeni mângâierii afectuoase a unui om.

Dar, prin faptul că omul simte acest lucru, prin faptul că simte în sine însuşi divinul, focul cosmic divin, ca esenţă a omului radiind din el ca flacără, simţindu-se pe sine în Cosmosul eteric, trăind manifestările spiritului în radiaţia cosmică a astralului, atunci aceasta face ca în om să apară trăirea intimă a spiritului ce radiază, la care el este chemat în Univers.

Când cei cărora Christos le vestise aceasta s-au pătruns un timp destul de îndelungat de acest gând, ei au simţit efectul acestui gând în limbile de foc ale Sărbătorii Rusaliilor. Ei au simţit atunci moartea, când fizicul Pământului se desprinde şi cade picătură cu picătură. Dar ei au simţit, de asemenea: Aceasta nu este moartea, ci pentru fizicul Pământului se ivesc zorii Sinei spirituale a Universului: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.

Astfel ne putem îndrepta privirea asupra acestei tripartiţii a unei jumătăţi a anului: ideea Crăciunului – Ex Deo nascimur; ideea Paştilor – In Christo morimur; ideea Rusaliilor – Per Spiritum Sanctum reviviscimus.

Şi rămâne cealaltă jumătate de an. Dacă o înţelegem în acelaşi fel, atunci pentru om se revelează, la rândul ei, şi cealaltă latură a vieţii sale. Dacă înţelegem această relaţie de la elementul fizic la cel sufletesc al omului şi până la suprafizic, care conţine în sine libertatea la care omul pământesc devine participant pe Pământ, atunci îl înţelegem pe omul liber pe Pământ în corelaţia dintre Sărbătoarea Crăciunului, Sărbătoarea Paştilor şi Sărbătoarea Rusaliilor. Şi dacă îl înţelegem, pornind de la aceste trei idei, ideea Crăciunului, ideea Paştilor şi ideea Rusaliilor, şi dacă ne străduim să înţelegem restul anului, atunci ni se prezintă cealaltă jumătate a vieţii umane, la care am făcut aluzie când v-am spus: Dacă privim destinul omului, în dosul destinului apar Ierarhiile, lucrarea, activitatea Ierarhiilor. De aceea, este ceva plin de măreţie când pătrundem cu adevărat cu privirea în intimitatea unui destin uman, căci vedem cum în dosul destinului se află ansamblul Ierarhiilor.

Dar, în realitate, de la ideea Crăciunului, de la ideea Paştilor şi de la ideea Rusaliilor răsună până la noi limbajul stelelor: de la ideea Crăciunului, în măsură în care Pământul este o stea în Univers; de la ideea Paştilor, în măsură în care astrul cel mai strălucitor, Soarele, ne oferă darurile harului său; de la ideea Rusaliilor, în măsură în care ceea ce este ascuns dincolo de stele intră în suflet ca o lumină şi iese din nou din suflet sub forma limbilor de foc.

Dacă luaţi ceea ce a fost spus în acest fel despre Tatăl, purtătorul ideii de Crăciun, dar care îl trimite pe Fiul pentru ca ideea de Paşti să-şi găsească împlinirea; apoi, ceea ce a fost spus despre Fiul, care, la rândul său, aduce solia Spiritului, pentru ca în ideea de Rusalii viaţa omului pe Pământ să se desăvârşească în triadă; dacă prelucraţi toate acestea prin meditaţie, dacă meditaţi în mod just asupra acestor lucruri, atunci veţi avea, adăugându-se elementelor fundamentale descrise deja, pe care vi le-am oferit pentru înţelegerea karmei, o temelie pentru viaţa dvs. de simţire.

Încercaţi să înţelegeţi ideea de Crăciun, ideea de Paşti, ideea de Rusalii aşa cum am făcut-o noi astăzi, astfel încât să acţioneze asupra sentimentului dvs., asupra simţirii dvs. de oameni. Încercaţi să aprofundaţi acest sentiment. Iar când ne vom întâlni din nou – după călătoria care trebuie s-o fac – tocmai de Rusalii, pentru a ţine cursul pentru agricultori, atunci să aduceţi cu dvs. acest sentiment, care trebuie să trăiască în dvs. mai departe, drept idee a Rusaliilor, prin căldura sa, prin focul său, şi ne vom putea continua atunci consideraţiile cu privire la karmă.

Astfel, înţelegerea dvs. va fi fecundată în mod just prin ideea de Rusalii. La fel cum odinioară, prin instituirea Sărbătorii Rusaliilor la prima celebrare a Sărbătorii Rusaliilor, din fiecare apostol a ţâşnit ceva ca o lumină, tot aşa ideea de Rusalii ar trebui să devină iarăşi vie şi pentru înţelegerea antroposofică.

Ar trebui ca din sufletele dvs. să răsară o lumină. Iată de ce v-am oferit ca sentiment de Rusalii pentru continuarea consideraţiilor noastre karmice, care se referă la a doua jumătate a anului, ceea ce aveam să vă spun astăzi despre legătura dintre ideea de Crăciun, ideea de Paşti şi ideea de Rusalii.