Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL III

GA 237


PRIMA CONFERINŢĂ

Dornach, 1 iulie 1924

Aş vrea astăzi, pentru cei care au putut veni aici, să fac o expunere care va putea constitui un fel de episod în cadrul consideraţiilor pe care le cultivăm aici de câtva timp. Ceea ce aş vrea să spun are scopul de a ilustra şi explica anumite aspecte care pot apărea ca semne de întrebare în legătură cu ceea ce am tratat până în prezent, şi, în acelaşi timp, prin aceasta, expunerea mea ar putea proiecta puţină lumină asupra constituţiei sufleteşti a omului în cadrul civilizaţiei actuale.

De-a lungul anilor, noi a trebuit să atragem mereu atenţia asupra unui moment absolut precis în evoluţia, în esenţă, europeană a civilizaţiei, moment care se situează la mijlocul Evului Mediu, în jurul secolelor 14, 15. Ştim că acesta este momentul din evoluţia omenirii care marchează începutul intelectualismului, când oamenii încep să acorde o importanţă deosebită gândirii, intelectului, şi să facă din acesta judecătorul a ceea ce trebuie să gândească şi să facă oamenii.

Acum, când epoca intelectului a sosit deja, noi, cei care o trăim în prezent, ne putem face o reprezentare exactă despre ce este intelectualismul, despre ce anume iese la suprafaţa civilizaţiei în secolele 14 şi 15. În ceea ce priveşte constituţia sufletească ce a precedat această epocă, ea nu mai poate fi simţită astăzi în mod viu. Când examinăm istoria, atunci proiectăm de fapt asupra trecutului, asupra cursului desfăşurării istorice, ceea ce suntem obişnuiţi să vedem în prezent, şi nu ne putem reprezenta prea bine cât de diferite erau spiritele înainte de această perioadă. Iar când facem să vorbească documentele, noi le facem să spună, în majoritatea cazurilor, ceea ce corespunde modului actual de a gândi şi de a vedea.

Din perspectiva ştiinţei spirituale, multe lucruri se prezintă cu totul altfel. Când, de exemplu, ne îndreptăm privirea asupra acelor personalităţi care, din sânul arabismului, din sânul civilizaţiei asiatice, au fost influenţate, pe de o parte, de ceea ce a luat formă ca religie în mahomedanism, pe de altă parte, de aristotelism, când privim aceste personalităţi, care după aceea au găsit, trecând prin Africa, drumul Spaniei, pentru ca, la rândul lor, să influenţeze profund spiritele europene, până la Spinoza [ Nota 1 ] şi dincolo de Spinoza, noi nu putem înţelege deloc aceste personalităţi dacă le atribuim constituţia sufletească a oamenilor actuali, cu singura diferenţă că ele nu ar fi cunoscut multe lucruri care au fost descoperite mai târziu. Căci cam în acest fel îşi închipuie oamenii că stau lucrurile. Dar modul de a gândi şi de a vedea al personalităţilor care participau la acest curent de civilizaţie, care trăiau, să spunem, în secolul al 12-lea, era foarte diferit de cel actual.

Astăzi, omul care reflectează asupra lui însuşi se simte drept posesorul unor gânduri, sentimente, impulsuri de voinţă care conduc apoi la fapte. Şi, înainte de toate, omul îşi atribuie lui însuşi “eu gândesc”, “eu simt”, “eu vreau”. La spiritele, la personalităţile la care mă refer, “eu gândesc” încă nu era însoţit absolut deloc de sentimentul pe care îl avem noi când spunem: eu gândesc –, ci era adevărat numai pentru “eu simt” şi “eu vreau”. Aceşti oameni nu-şi atribuiau ca aparţinând propriei lor personalităţi decât simţirea şi voinţa. În străfundul fiinţei, ei trăiau mult mai mult în sentimentul, păstrat din civilizaţiile străvechi, că “ceva gândeşte în mine” decât în ideea “eu gândesc”. Ei aveau convingerea: “eu simt”, “eu vreau”, dar erau departe de a crede în aceeaşi măsură: “eu gândesc”, ci îşi spuneau – şi ei vedeau lucrurile, în mod absolut real, aşa cum vi le comunic acum: există gânduri în sfera sublunară, aici trăiesc gândurile. – Aceste gânduri sunt peste tot în acea sferă pe care o obţinem reprezentându-ne Pământul (vezi desenul, albastru) într-un anumit punct, Luna aici, într-un alt punct, apoi Mercur, Venus ş.a.m.d.

desen plansa 1 Planşa 1*

[măreşte imaginea]

* Pentru figuri vezi şi pag. 159 .

Ei îşi reprezentau Pământul ca o pe masă cosmică densă şi solidă, dar şi un al doilea element care ţine de el, sfera lunară până la orbita Lunii (galben).

Şi, tot aşa cum noi spunem: în aerul pe care îl respirăm există oxigen –, aceşti oameni îşi spuneau – s-a uitat complet că a fost aşa -: În eterul care se întinde până la Lună se află gânduri. – Şi, tot aşa cum noi spunem: inspirăm oxigenul din aer –, aceşti oameni nu-şi spuneau, bineînţeles: noi inspirăm gânduri, ci: noi percepem gândurile, noi preluăm gândurile în noi. – Şi ei aveau conştienţa de a le prelua în ei.

Vedeţi dvs., acest lucru este astăzi ceva despre care omul îşi poate face o idee teoretică. El poate chiar îl înţelege pe baza antroposofiei. Dar este uitat din nou, de îndată ce este vorba de viaţa practică. Când este vorba de viaţa practică, omul îşi reprezintă lucrurile imediat într-un fel foarte ciudat, el îşi reprezintă că gândurile izvorăsc din el, ceea ce este echivalent cu a spune că oxigenul pe care îl inspirăm nu este preluat din exterior, ci că el ar izvorî din noi înşine. Personalităţile despre care vă vorbesc aveau acest sentiment profund, această trăire nemijlocită: gândurile pe care le am nu sunt posesia mea, eu nu am voie, în realitate, să spun: “eu” gândesc, ci: “gândurile sunt”, şi eu preiau aceste gânduri în mine.

Acum, despre oxigenul din aer, noi ştim că el face un circuit al organismului nostru într-un timp relativ scurt. Noi socotim asemenea circuite după bătăile pulsului. Ele se efectuează rapid. Personalităţile despre care vorbesc îşi reprezentau preluarea în sine a gândurilor ca pe un fel de respiraţie, dar o respiraţie foarte lentă, o respiraţie care constă în faptul că la începutul vieţii sale pământeşti omul devine capabil să preia în sine gândurile. La fel cum între inspiraţie şi expiraţie noi ne reţinem respiraţia un anumit timp, tot astfel, aceşti oameni îşi reprezentau că ei doar reţin gândurile, exact aşa cum noi reţinem oxigenul care aparţine aerului exterior. Ei îşi reprezentau lucrurile astfel: ei reţin gândurile pe durata vieţii lor pământeşti, apoi le expiră, expulzându-le în întinderile Universului, când trec prin poarta morţii. Astfel, era vorba de o inspiraţie: începutul vieţii; reţinerea respiraţiei: durata vieţii; expiraţie: expulzarea gândurilor în Univers. Oamenii care aveau această trăire în interiorul lor se simţeau într-o atmosferă de gânduri comună cu toţi care trăiau acelaşi lucru, o atmosferă care nu urca numai cu câteva leghe deasupra Pământului, ci se întindea chiar până la orbita Lunii.

Acum, ne putem reprezenta că această concepţie, care pe vremea aceea a luptat pentru stăpânirea civilizaţiei europene, tindea să se extindă tot mai mult, şi mai ales prin acei aristotelicieni veniţi din Asia în Europa pe drumul pe care l-am indicat. Ne-am putea imagina că această concepţie s-ar fi răspândit cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat atunci?

Ei bine, atunci nu s-ar fi dezvoltat, în sensul deplin al cuvântului, ceea ce totuşi trebuia să se dezvolte în cursul evoluţiei pământeşti: şi anume, sufletul conştienţei. Acei oameni despre care vorbesc se aflau, ca să spunem aşa, în ultimul stadiu al dezvoltării sufletului afectiv sau al raţiunii. În secolele 14 şi 15 trebuia să apară sufletul conştienţei, care, mergând până la ultimele sale consecinţe, a făcut ca toate elementele civilizaţiei să fie impregnate de intelectualism.

În secolele 10, 11, 12, populaţia europeană nu era nicidecum capabilă, în totalitatea ei, să suporte pur şi simplu concepţia pe care o aveau personalităţile caracterizate, căci atunci nu s-ar fi realizat dezvoltarea sufletului conştienţei. Dacă s-a decis şi în consiliul Zeilor, dacă mă pot exprima astfel, că sufletul conştienţei trebuie să se dezvolte, nu este mai puţin adevărat că acest suflet al conştienţei nu avea să se dezvolte printr-o activitate proprie omenirii europene în totalitatea ei, ci trebuia, într-un fel, să vină un impuls care să tindă să dezvolte în mod deosebit sufletul conştienţei.

Astfel ajungem să vedem, începând din epoca pe care tocmai am caracterizat-o, două curente spirituale. Un curent a fost reprezentat, ca să spunem aşa, de filosofii arabizaţi care, din Vestul Europei, au influenţat puternic civilizaţia europeană, mult mai puternic decât se crede astăzi. Celălalt curent era acela care combătea cu înverşunare acest curent pe care l-am caracterizat, prezentându-l, cu cea mai aspră severitate, drept cea mai rea erezie care ameninţa Europa. Cât de puternic a fost trăit acest lucru încă mult timp, o puteţi simţi, dragii mei prieteni, dacă priviţi tablouri în care erau înfăţişaţi călugări dominicani sau Toma d’Aquino [ Nota 2 ] însuşi triumfând; acesta era triumful unei concepţii absolut diferite, care pune accentul, înainte de toate, pe individualitate, pe ceea ce este personal în om, şi care lucrează în sensul ca omul să-şi considere gândurile ca bunul său propriu; în aceste tablouri au fost reprezentaţi aceşti dominicani călcându-i în picioare pe reprezentanţii arabismului. Aceştia sunt sub picioarele lor, sunt călcaţi în picioare. Cele două curente s-au aflat într-un asemenea antagonism vreme îndelungată. O energie emoţională ca aceea care se află transpusă în aceste tablouri nu mai există, propriu-zis, în omenirea de astăzi, care este destul de apatică. Ce-i drept, noi nu avem nevoie, fireşte, să luptăm pentru cauza pentru care s-au luptat ei atunci, dar am avea mare nevoie de alte lucruri!

Gândiţi-vă la ceea ce îşi reprezentau aceşti oameni: inspirarea gândurilor din eterul cosmic, din sfera sublunară: începutul vieţii; reţinerea respiraţiei: viaţă pământească; expiraţie: expulzarea gândurilor, dar acum având coloratura individualităţii umane, în eterul cosmic, pătrunzând în impulsurile sferei sublunare. (Planşa 1 sus dreapta)

Ce este, aşadar, această expiraţie? Exact acelaşi lucru, dragii mei prieteni, ca atunci când spunem: după trei zile de la moarte, corpul eteric al omului se extinde. Omul vede în urma lui corpul său eteric extinzându-se încet, el îşi vede gândurile răspândindu-se în Cosmos. Este exact acelaşi lucru, numai că, aş spune, reprezentat în acele vremuri dintr-un punct de vedere mai subiectiv. Căci ceea ce simţeau şi trăiau oamenii de atunci este mereu adevărat. Ei simţeau mai profund decât poate fi simţit astăzi circuitul vieţii.

Şi totuşi: dacă aceste concepţii ar fi domnit în Europa în forma pe care ele o îmbrăcau în acel timp, atunci la oamenii civilizaţiei europene s-ar fi dezvoltat doar un sentiment slab al Eului. Sufletul conştienţei nu ar fi putut apărea, Eul nu s-ar fi perceput în “eu gândesc”, ideea nemuririi ar fi devenit din ce în ce mai estompată. Oamenii şi-ar fi îndreptat tot mai mult privirea spre ceea ce urzeşte şi acţionează, în general, în sfera sublunară, spre ceea ce a lăsat acolo omul care a trăit aici pe Pământ. Omul ar fi resimţit spiritualitatea Pământului ca fiind atmosfera sa extinsă, el s-ar fi simţit trăind pe Pământ, dar nu în calitate de fiinţă individuală, distinctă de Pământ; căci oamenii pe care i-am caracterizat se simţeau, datorită acestui “ceva gândeşte în mine”, intim legaţi de Pământ. Ei nu se simţeau drept individualităţi în acelaşi grad cum începeau să se simtă, deşi într-un mod confuz, oamenii din restul Europei.

Dar trebuie să ţinem seama şi de următorul lucru: curentul spiritual de care vorbesc eu era singurul care ştia că atunci când omul moare gândurile pe care le-a preluat în sine pe durata vieţii sale pământeşti parcurg cu undele lor eterul cosmic ce înconjoară Pământul şi sunt active acolo. Şi această concepţie a fost combătută, aşadar, în mod sever, mai ales de personalităţile ivite din Ordinul Dominicanilor; ele susţineau cu înverşunare această concepţie: Omul este o individualitate; trebuie să vedem, înainte de toate, ceea ce trece din om, ca individualitate, dincolo de poarta morţii şi nu ceea ce se dizolvă în eterul Universal. Aceasta este ceea ce subliniau mai ales dominicanii, deşi ei nu au fost singurii care au făcut-o, dar, aş spune, dominicanii deosebit de reprezentativi. Această concepţie despre individualitatea omului a fost apărată cu înverşunare şi în mod energic împotriva concepţiei primului curent pe care l-am caracterizat. Dar tocmai acest lucru a făcut să apară o situaţie precis determinată.

Să-i examinăm o dată pe reprezentanţii a ceea ce numim noi acum individualism. Existau aici, divers colorate individual, aceste gânduri, şi ele treceau în eterul Universal. Iar cei care luptau împotriva primului curent, tocmai fiindcă mai ştiau încă într-un mod viu: se susţine acest lucru, această concepţie există, tocmai pentru că ştiau că lucrurile erau cu adevărat astfel, ei încercau în această privinţă o mare nelinişte. Această nelinişte provocată în ei de existenţa forţelor care se dilată şi se dizolvă şi transmit eterului cosmic gândurile umane, această nelinişte care era tocmai cea a gânditorilor celor mai eminenţi, nu a încetat decât în secolele 16 şi 17.

Trebuie să ne putem transpune în starea sufletească a acestor oameni, mai ales a dominicanilor, pentru a aprecia cât erau ei de tulburaţi de existenţa a ceea ce lasă în urmă oamenii murind, de existenţa a ceva în care, din cauza ideilor lor, ei nu mai aveau voie să creadă, ei nu mai puteau crede. Trebuie să ne transpunem în simţirea acestor oameni. Nici un spirit eminent din secolele 13, 14 nu putea să gândească atât de sec, de abstract, atât de îngheţat noţional, cum gândesc oamenii din zilele noastre. Astăzi avem impresia că oamenii, când apără o opinie, consideră că pentru aceasta trebuie să-şi smulgă inima din piept. În acel timp nu era aşa, în această privinţă. Când se susţinea o idee, se punea cordialitate, aş spune chiar căldură a inimii. Prin aceasta, prin faptul că era prezentă această căldură a inimii, se dădea, chiar într-un asemenea caz cum este cel despre care vorbesc eu aici, o puternică luptă interioară.

Şi chiar în luptele interioare cele mai teribile s-a plăsmuit ceea ce a apărut, de exemplu, drept o anumită filosofie în cadrul ordinului dominican, care mai târziu a exercitat o influenţă considerabilă asupra vieţii, fiindcă aceasta se edifica mult mai mult decât astăzi pe autoritatea câtorva oameni individuali. Cultura, pe atunci, nu era încă un fenomen general; ceea ce venea să alimenteze cultura, tot ceea ce ştiau oamenii, provenea, în principal, de la un număr mic de spirite, care, datorită acestui fapt, constituiau vârfurile vieţii şi cercetării filosofice. În tot ceea ce se revărsa în sânul civilizaţiei era conţinut ceea ce trăiau aceşti oameni în asemenea lupte interioare. Astăzi, citind scrierile scolastice avem impresia că nu mai găsim acolo decât noţiuni seci. Dar, de fapt, numai cititorii de astăzi sunt seci. Sufletele oamenilor care au produs aceste scrieri nu aveau nimic sec. Ele erau pline de foc interior pentru ideile lor. Şi acest foc interior provenea din eforturile pe care le făceau pentru a îndepărta influenţa gândurilor obiective.

Astăzi, atunci când reflectăm la marile probleme filosofice, nimic nu ne tulbură. Putem gândi cele mai mari absurdităţi şi o putem face în toată liniştea, fiindcă omenirea, care a evoluat deja de atâta timp în sânul sufletului conştienţei, nu se nelinişteşte la gândul că ar putea simţi ce devin gândurile oamenilor când, după moartea lor, ele se revarsă în ambianţa eterică a Pământului. Astăzi, asemenea lucruri, aşa cum mai puteau fi încă trăite în secolele 13, 14, sunt total necunoscute; în acel timp, tinerii preoţi mergeau să-i caute pe cei mai în vârstă ca să le încredinţeze frământările interioare pe care le aveau pentru a rămâne fermi în confesiunea lor religioasă, frământări pe care le exprimau spunând: fantomele morţilor mă torturează.

Căci, într-adevăr, la fantomele morţilor mă refer, prin ceea ce tocmai vă descriu. Oamenii mai puteau să se implice în mod personal în ceea ce ei învăţau. În sânul unei comunităţi, o comunitate de dominicani, să spunem, se preda învăţătura că omul este o fiinţă individuală, care îşi are nemurirea sa individuală. Se învăţa că este o concepţie falsă, o erezie, să se vorbească, în legătură cu gândirea, despre un suflet al întregului Pământ, şi se învăţa că această idee trebuie să fie combătută cu înverşunare. Dar, în anumite momente, când omul ţinea sfat cu sine însuşi, el percepea acţiunea obiectivă a gândurilor lăsate de defuncţi [ Nota 3 ]şi atunci se întreba: Este absolut just ca eu să fac cea ce fac? În sufletul meu există ceva necunoscut care acţionează aici. Eu nu pot face nimic împotriva acestui ceva necunoscut. Este ceva ce mă reţine. – Da, în acele vremuri intelectul oamenilor, sau al unui mare număr de oameni, era organizat în aşa fel încât pentru ei morţii, cel puţin câteva zile după moarte, îşi făceau auzită, în general, vocea. Şi când unul înceta să vorbească, începea un altul. Atunci, oamenii se simţeau, în asemenea situaţii, scăldaţi cu totul în spiritualitatea cosmică generală, cel puţin în lumea eterică.

Această participare la viaţa Universului a încetat complet în zilele noastre. În schimb, noi ne-am cucerit facultatea de a trăi în sufletul conştienţei. Şi tot ceea ce ne înconjoară ca realitate, tot atât de reală cum sunt masa şi scaunele, arborii şi râurile, tot ceea ce ne înconjoară ca realitate spirituală, nu mai acţionează decât asupra adâncurilor subconştientului omului. Interioritatea vieţii, interioritatea spirituală a vieţii, a încetat să existe. Ea va putea fi cucerită din nou numai printr-o cunoaştere spiritual-ştiinţifică vie.

În acest fel viu trebuie să gândim noi cuceririle ştiinţei spirituale aşa cum ni se oferă acestea când examinăm asemenea fenomene care ne conduc înapoi la un trecut nu prea îndepărtat. Să ne imaginăm un gânditor sau un scriitor scolastic din secolul al 13-lea. El îşi pune gândurile pe hârtie. Astăzi este uşor să gândim, căci oamenii s-au obişnuit deja să gândească în mod intelectual. Dar atunci eram în această privinţă la începuturi, era încă ceva dificil. Omul mai avea conştienţa că desfăşoară un teribil efort interior, era conştient că a gândi oboseşte aşa cum te oboseşte să spargi lemne, dacă mă pot exprima într-un limbaj familiar. În zilele noastre, nu-i aşa, a gândi a devenit deja pentru mulţi oameni ceva absolut automat. Şi oare ni se mai întâmplă astăzi să fim cuprinşi de dorinţa de a ne angaja persoana noastră umană urmărindu-ne fiecare gând al nostru? Ascultăm cum oamenii pot face să rezulte în mod automat un gând din altul, fără să putem sesiza firul, fără să vedem deloc de ce este aşa, căci aici nu există nici o urmă de necesitate. Dar atâta timp cât omul trăieşte într-un trup, el trebuie să se angajeze în gândurile sale cu toată personalitatea sa. Atunci, aceste gânduri vor lua un alt curs: ele se vor răspândi în Cosmos după ce el va fi murit.

Da, în vremurile de odinioară putea fi apărată cu pana în mână învăţătura despre omul individual şi despre nemurirea individuală, şi aceasta cu ajutorul gândurilor celor mai agere, mai pătrunzătoare, se putea polemiza împotriva lui Averroes [ Nota 4 ] sau a altor reprezentanţi ai primului curent pe care l-am caracterizat. Dar atunci exista o posibilitate: exista posibilitatea ca ceea ce emanase de la o personalitate atât de eminentă cum a fost Averroes să se dizolve după moartea acestuia ca un fel de fantomă în sfera sublunară, să se concentreze puternic la marginile acestei sfere – sub influenţa Lunii înseşi – şi să se menţină acolo, iar ulterior, după ce s-a dilatat, să se concentreze iarăşi într-un punct, luând formă, astfel încât să se solidifice rezultând atunci o fiinţă plăsmuită în eter. Se putea întâmpla aşa ceva. Se încerca atunci să se dea un fundament individualismului: se polemiza împotriva lui Averroes – şi Averroes apărea, ameninţând, şi el tulbura sufletele. Împotriva lui Averroes, care murise cu mult timp în urmă, s-au ridicat în secolul 13 autorii scolastici cei mai importanţi. Se polemiza împotriva unui om mort de mult timp, se polemiza împotriva învăţăturii pe cale o lăsase: el demonstra că gândurile sale se densificaseră din nou, se consolidaseră, şi că ele continuau să trăiască!

Aceste lupte interioare care au precedat începutul epocii sufletului conştienţei au fost de aşa natură încât astăzi noi ar trebui să le vedem întreaga intensitate şi profunzime. În cele din urmă, cuvintele sunt cuvinte, şi oamenii de mai târziu înţeleg ce este în dosul acestor cuvinte cu ajutorul noţiunilor pe care le posedă. Dar asemenea cuvinte cuprindeau adesea o bogată viaţă sufletească, ele indică viaţa sufletească pe care tocmai am caracterizat-o.

Astfel, avem două curente, care, în realitate, au rămas active până astăzi. Avem un prim curent, care vrea – acum numai din lumea spirituală, dar cu atât mai puternic –, care vrea să-i facă pe oameni să înţeleagă că o viaţă comună de gânduri înconjoară Pământul, că respirăm din punct de vedere sufletesc-spiritual într-o lume de gânduri; şi celălalt curent, care vrea înainte de toate să-i arate omului că el ar trebui să devină independent faţă de un asemenea element comun, că el ar trebui să se trăiască în individualitatea sa. Un curent, primul, mai curând ca un fel de murmur nedesluşit în ambianţa spirituală a Pământului, astăzi nu mai este perceptibil pentru mulţi oameni care sunt deja prezenţi pe Pământ decât atunci când, în anumite nopţi deosebite, ei se află în patul lor şi ascultă acest murmur nedesluşit, când acest ceva nedesluşit face să ia naştere în sufletul lor tot felul de îndoieli cu privire la afirmaţiile decisive pe care le fac oamenii de astăzi, pe baza individualităţii lor. Şi noi avem apoi, la ceilalţi oameni, care întotdeauna dorm bine fiindcă sunt mulţumiţi de ei înşişi, accentuarea înverşunată a principiului individual.

Şi flăcările acestei lupte ard, într-adevăr, în adâncurile civilizaţiei europene. Ele ard până în zilele noastre. Iar în ceea ce se desfăşoară astăzi în mod exterior la suprafaţa vieţii noastre noi nu avem deloc, în realitate, altceva decât agitaţiile superficiale a ceea ce există în străfundul sufletelor ca vestigiu al acelei vieţii sufleteşti mai profunde, mai intense, a timpurilor de odinioară.

Acum, bineînţeles, multe suflete din acea epocă se află din nou în viaţa pământească în timpul nostru. Într-un anumit fel, ele au învins ceea ce le neliniştea puternic la nivelul conştienţei superficiale, cel puţin ceea ce le neliniştiseră puternic la acest nivel în anumite momente. Dar în adâncurile multor suflete flăcările nu ard astăzi decât cu mai multă ardoare. Ştiinţa spirituală este prezentă tocmai pentru a atrage atenţia asupra unor asemenea fenomene istorice.

Dar acum nu trebuie să uităm un lucru. În măsura în care oamenii, în existenţa lor pământească, pierd conştienţa a ceva care totuşi există: gândurile eterice din ambianţa imediată a Pământului, în măsura în care, în consecinţă, ei fac din “eu gândesc” proprietatea lor personală, în aceeaşi măsură sufletul uman se strânge în sine însuşi şi omul străbate poarta morţii cu un suflet îngustat. Acest suflet îngustat introduce atunci în eterul cosmic nişte gânduri pământeşti false, incomplete, contradictorii. Acestea reacţionează, la rândul lor, asupra sufletelor oamenilor. Şi de aici se nasc mişcările sociale aşa cum le vedem apărând astăzi. Dacă sesizăm care este geneza lor profundă, atunci vom înţelege şi că nu există un alt remediu împotriva acestor concepţii sociale, adesea atât de distrugătoare, decât răspândirea adevărului despre viaţa spiritului.

Conferinţa care a fost deja prezentată aici, conferinţă tocmai asupra istoriei şi cu referire la ideea reîncarnării [ Nota 5 ], ne-a dus la a menţiona nişte exemple absolut concrete şi v-a arătat cum acţionează lucrurile sub nivelul de suprafaţă al istoriei exterioare, cum ceea ce trăieşte în timpul unei anumite epoci este transportat în viaţa unei epoci ulterioare de către oamenii care se reîncarnează. Dar tot ceea ce există ca element spiritual între moarte şi o nouă naştere contribuie la a da formă acelor aspecte pe care oamenii le transportă dintr-o viaţă pământească în alta. Astăzi ar fi bine dacă numeroase suflete şi-ar putea cuceri acea obiectivitate care să le permită să-şi trezească înţelegerea tocmai atunci când sunt caracterizaţi oamenii care au trăit în perioada de declin a epocii raţiunii sau a inimii.

Aceşti oameni care au fost odinioară aici pe Pământ şi sunt în parte din nou reîncarnaţi au trăit până în adâncurile sufletului lor tocmai acest declin al unei epoci. Prin atacurile permanente ale acelor fantome despre care v-am vorbit, ei au ajuns să simtă o îndoială profundă cu privire la valoarea exclusivă a intelectualismului. Această îndoială este de înţeles. Căci în secolul al 13-lea au existat mulţi oameni consacraţi cunoaşterii, care se ocupau aproape exclusiv de teologie, care trata ca pe o gravă problemă de conştiinţă următoarea problemă: Ce se va întâmpla acum?

Asemenea suflete aveau adesea în vremurile de atunci idei măreţe, puternice, care ţineau de încarnările lor anterioare, pe care le-au transportat în vremurile noastre. Ele le aduceau colorate deja de intelectualism, dar ele simţeau toate aceste idei ca aparţinând curentului descendent, şi ele simţeau mustrări de conştiinţă în prezenţa curentului ascendent, care împingea spre individualism – până în momentul când au venit acei filosofi care se aflau sub o anumită influenţă, care, la drept vorbind, au sugrumat orice simţ. Dacă vrem să ne exprimăm în mod radical, putem spune de asemenea: până în momentul când au venit cei care se aflau sub influenţa lui Descartes [ Nota 6 ], a lui Cartesius; căci un număr foarte mare dintre cei care cultivaseră scolastica au devenit, ca să spunem aşa, victimele modului de a gândi cartezian. Nu spun că ei au devenit filosofi. Desigur, aceste lucruri se transformă, şi, când oamenii încep să reflecteze în aceste direcţii, atunci unele lucruri, care sunt nişte nonsensuri ciudate, sunt prezentate drept evidenţe, căci Descartes este cel care a pronunţat fraza: Cogito ergo sum – Gândesc, deci, eu sunt.

Dragii mei prieteni, pentru nenumăraţi gânditori cu spiritul pătrunzător, fraza menţionată are valoare de adevăr: gândesc, deci, eu sunt. Din aceasta rezultă că de dimineaţa până seara: eu gândesc, deci, eu sunt. Când dorm: eu nu gândesc, deci, eu nu sunt. Mă trezesc: eu gândesc, deci, eu sunt. Eu adorm, aşadar, cum eu nu gândesc, eu nu sunt. – Şi, consecinţa necesară este: nu numai că adormim, dar încetăm să fim când dormim! Nu există o dovadă mai puţin potrivită pentru existenţa spiritului omului decât propoziţia: eu gândesc. Totuşi, această formulă a început să aibă valoare în epoca dezvoltării sufletului conştienţei, drept formulă care avea autoritate

Astăzi, când ni se atrage atenţia asupra unui asemenea lucru, suntem constrânşi să-l considerăm un sacrilegiu. Dar aici aş vrea să vă prezint un fel de dialog, care nu este atestat istoriceşte, dar pe care cercetarea spirituală îl poate descoperi în miezul faptelor care au avut loc, un dialog între doi dominicani, unul în vârstă şi unul mai tânăr, şi care suna cam aşa.

Tânărul dominican spune: Gândirea îi cuprinde pe oameni. Gândirea – umbra realităţii – îi cuprinde pe oameni. Gândirea a fost întotdeauna, în timpurile vechi, ultima revelaţie a spiritului viu din înalturi. Acum, ea este cea care a uitat acest spirit viu din înalturi, oamenii nu o mai trăiesc decât ca pe o umbră. Este foarte adevărat – spune tânărul dominican – că atunci când vedem o umbră, această umbră indică existenţa unei realităţi: realităţile, bineînţeles, există! – Aşadar, eu nu atac gândirea ca atare, ci faptul că din gândire a fost pierdut spiritul viu.

Cel mai în vârstă spuse: În gândire – prin faptul că omul îşi îndreaptă cu iubire privirile spre natura exterioară, şi preia Revelaţia ca Revelaţie, în loc să abordeze Revelaţia cu gândirea sa –, tocmai în gândire trebuie să fie găsită, la rândul ei, o realitate pământească, în locul realităţii cereşti de odinioară.

Ce se va întâmpla? – spuse cel mai tânăr. Va fi omenirea europeană destul de puternică pentru a găsi această realitate pământească a gândirii, sau ea va fi numai atât de slabă încât să piardă realitatea cerească a gândirii?

Tot ceea ce există în acest dialog poate fi, în realitate, valabil şi pentru civilizaţia europeană. Căci după acea perioadă intermediară, în care a avut loc întunecarea elementului viu din gândire, trebuie să ne cucerim din nou gândirea vie, altfel omenirea va rămâne slabă şi, pierzând realitatea gândirii, ea îşi va pierde propria sa realitate. Iată de ce este necesar, după ce în Mişcarea antroposofică a intervenit impulsul nostru de Crăciun [ Nota 7 ], să ne exprimăm fără nici o rezervă sub forma gândurilor vii. Altfel vom ajunge treptat la faptul că până şi ceea ce se ştie ici şi colo – că omul are un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral –, nu va mai fi sesizat decât cu formele gândirii moarte. Dar aceste lucruri nu trebuie să fie sesizate cu formele gândirii moarte, căci atunci ar fi un adevăr desfigurat, nu adevărul însuşi.

Aceasta este ceea ce voiam să caracterizez astăzi. Trebuie să ajungem, depăşind istoria tradiţională, să simţim interior nevoia unei istorii care trebuie să fie citită şi poate fi citită din spirit. Această istorie trebuie să fie cultivată tot mai mult în Mişcarea antroposofică. Astăzi, dragii mei prieteni, am vrut mai ales să aşez un program concret, în această direcţie, în faţa sufletelor dvs. M-am exprimat adesea sub formă aforistică, dar veţi sesiza legătura dintre aceste aforisme dacă încercaţi nu atât să urmăriţi din punct de vedere intelectual ceea ce am vrut să spun, cât să simţiţi cu toată fiinţa – să simţiţi cunoscând, să cunoaşteţi simţind –, pentru ca, într-adevăr, să fie din ce în ce mai mult purtat de spiritualitate nu numai ce a fost spus în cercul nostru, ci şi ceea ce a fost auzit.

Avem nevoie să ne educăm pentru auzul spiritual; atunci vom fi dezvoltat spiritualitatea printre noi. Acest sentiment am vrut să-l trezesc astăzi în dvs., nu să fac o expunere sistematică, ci, pe cât posibil – referindu-mă, bineînţeles, la anumite fapte spirituale – să vorbesc inimilor dvs.