Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL III

GA 237


CONFERINŢA A TREIA

Dornach, 6 iulie 1924

Am văzut că studiul karmei, în care este integrat destinul oamenilor, ne conduce de la cele mai îndepărtate întinderi ale Universului, ale lumilor stelare, până la experienţele cele mai intime ale inimii umane, în măsura în care inima umană este expresia a tot ceea ce simte omul acţionând asupra lui în timpul vieţii sale, a tot ceea ce se întâmplă cu el în legătură cu existenţa pământească. Dacă vrem să avem o judecată care să fie bazată pe o înţelegere aprofundată a raporturilor karmice, suntem chemaţi, iar şi iar, să considerăm aceste două domenii ale existenţei cosmice atât de îndepărtate una de alta. Trebuie, de fapt, să spunem: Orice am studia, fie natura, fie configuraţia mai mult naturală a evoluţiei istorice a omenirii sau viaţa popoarelor, nimic din toate acestea nu ne conduce atât de sus în tărâmurile cosmice cum o face tocmai studiul karmei. Acest studiu al karmei ne face atenţi, în principiu, la raporturile dintre viaţa umană ce se desfăşoară aici, pe Pământ, şi ceea ce se întâmplă în depărtările cosmice. Vedem această viaţă umană de pe Pământ, când ea îşi atinge, în anumite contexte, limita sa, dezvoltându-se până pe la vârsta de şaptezeci de ani. Ceea ce depăşeşte această vârstă ne este acordat, de fapt, ca un dar. Ceea se petrece înainte de această vârstă este supus influenţelor karmice; pe acestea le vom studia acum.

Dar se poate – noi am atins adesea această problemă din diferite puncte de vedere – să considerăm şaptezeci şi doi de ani ca durata medie a unei vieţi umane. Dar şaptezeci şi doi de ani este, de asemenea, văzut din planul ascuns al misterelor Cosmosului, un număr ciudat, adevărata lui semnificaţie nu se revelează decât atunci când luăm în considerare, aş spune, misterul cosmic al vieţii umane pământeşti. Noi am descris ceea ce este lumea stelară din punct de vedere spiritual. Când intrăm într-o nouă viaţă pământească, revenim, ca să spunem aşa, din lumea stelelor pe Pământ. Şi, privitor la acest subiect, poate părea frapant să vedem cum, de îndată ce abordăm acest domeniu cu ajutorul ştiinţei spirituale din zilele noastre, regăsim, pur şi simplu, vechile concepţii, chiar dacă nu am făcut legătura cu ele pe cale tradiţională. Am văzut cum diferitele planete, ca şi stelele fixe, participă la viaţa omului, la ceea ce pătrunde şi parcurge viaţa omului aici, pe Pământ. La urma urmei, când avem în faţa ochilor o viaţă umană ajunsă la capătul ei, care nu a fost prea scurtată la limita de jos, care a ajuns cel puţin la jumătatea duratei normale a unei vieţi pământeşti, putem spune: omul, atunci când coboară din spaţiile cosmice în existenţa pământească, vine întotdeauna dintr-o anumită stea. Se poate urmări direcţia pe care a luat-o, şi nu este o afirmaţie arbitrară, ci dimpotrivă, perfect exactă, a spune că fiecare om îşi are “steaua lui”. O anumită stea, o stea fixă, este patria spirituală a omului.

Dacă transpunem în imagine spaţială corespunzătoare ceea ce este trăit de un suflet în afara timpului şi spaţiului între moarte şi o nouă naştere, atunci trebuie să ajungem să ne spunem: fiecare om îşi are steaua lui, determinantă pentru tot ceea ce îşi elaborează el între moarte şi o nouă naştere, şi fiecare om vine din direcţia unei anumite stele. – Astfel încât putem primi în sufletul nostru reprezentarea următoare: Când luăm în considerare întregul neam omenesc ce locuieşte pe Pământ, atunci, dacă facem ocolul Pământului şi parcurgem continentele, găsim acele continente populate de oamenii care sunt încarnaţi în prezent. Pe ceilalţi oameni – unde îi găsim noi pe ceilalţi oameni în Univers? În ce direcţie trebuie să-i privim în Univers, pentru a-i vedea cu ochii sufletului nostru, după ce ei şi-au petrecut acolo un anumit timp, de când au trecut prin poarta morţii? Privim în direcţia bună dacă ne ridicăm ochii spre cerul înstelat. Aici sunt sufletele – cel puţin aceasta este direcţia în care le putem găsi – care se află între moarte şi o nouă naştere. Noi cuprindem întregul neam omenesc ce populează Pământul dacă privim în sus, spre cer, şi în jos, spre Pământ.

Numai pe cei care tocmai sunt pe drumul care îi duce dincolo sau pe drumul de întoarcere îi găsim în regiunea planetară. Dar nu putem vorbi despre Miezul de Noapte al existenţei dintre moarte şi o nouă naştere fără a ne gândi la o stea pe care omul locuieşte, într-un fel, în acest timp, ţinând seama totuşi de ceea ce v-am spus despre natura stelelor. Când ne apropiem de Cosmos, dragii mei prieteni, cu o asemenea cunoaştere: acolo sus sunt stelele, semne cosmice de unde licăreşte şi radiază viaţa sufletelor celor care se află între moarte şi o nouă naştere –, atenţia noastră se îndreaptă atunci asupra constelaţiilor şi ne întrebăm: Ce legătură există între tot ceea ce vedem în depărtările cosmice şi viaţa umană? – Învăţăm atunci să privim altfel, din tot sufletul nostru, Luna argintie, Soarele orbitor, stelele care licăresc în timpul nopţii; căci cu toate acestea ne simţim uniţi şi prin calitatea noastră de oameni. Căci acesta este un sentiment care trebuie să fie cucerit pentru sufletele umane, prin antroposofie: faptul că sufletele umane se simt unite şi prin umanitatea lor cu întregul Cosmos. Dar abia atunci se clarifică şi anumite mistere ale vieţii cosmice.

Dragii mei prieteni, Soarele răsare şi apune, stelele apar şi apun. Putem observa cum Soarele apune în regiunea cerului unde se află anumite grupări de stele. Noi putem urmări cu ochii mersul aparent, cum se spune astăzi, al stelelor prin rotaţia lor în jurul Pământului; putem urmări mersul Soarelui. Spunem astăzi că în cursul a douăzeci şi patru de ore Soarele şi stelele – toate acestea, bineînţeles, în mod aparent – fac înconjurul Pământului. Noi ne exprimăm astfel, dar acest lucru nu este întru totul exact. Dacă observăm cu atenţie, iar şi iar, mersul stelelor şi mersul Soarelui, atunci descoperim că, în raport cu stelele, Soarele nu răsare întotdeauna în acelaşi moment, ci întotdeauna cu foarte puţin mai târziu; în fiecare zi el ajunge foarte puţin timp mai târziu la locul în care era în raport cu stelele în ziua precedentă. Aceste întârzieri adăugându-se unele altora, devin o oră, două ore, trei ore, şi, în cele din urmă, o zi. Şi vine momentul în care putem spune: Soarele este în întârziere cu o zi în raport cu o anumită stea.

Şi acum, să presupunem că cineva s-ar fi născut la 1 martie şi că el ar fi trăit până la şaptezeci şi doi de ani împliniţi. El îşi serbează întotdeauna aniversarea la 1 martie, fiindcă Soarele îi spune că această aniversare cade la această dată. El are, de altfel, dreptate să o sărbătorească atunci, deoarece de-a lungul acestor şaptezeci şi doi de ani, deşi Soarele rămâne în urmă în raport cu stelele, el străluceşte mereu în vecinătatea stelei care strălucea atunci când acest om a ajuns pe Pământ.

Dar dacă acest om a trăit şaptezeci şi doi de ani, Soarele a acumulat o întârziere de o zi completă, şi omul ajunge la un moment când Soarele părăseşte constelaţiile în care intrase la naşterea sa. Şi, în ziua aniversării sale, el trece de 1 martie; stelele nu mai spun acelaşi lucru ca Soarele. Stelele spun că este 2 martie, Soarele, 1 martie; acest om a pierdut o zi cosmică, deoarece la capătul a şaptezeci şi doi de ani Soarele este în întârziere cu o zi faţă de stele.

Şi omul poate trăi pe Pământ atâta timp cât Soarele rămâne în sfera stelei sale. Apoi, în condiţii normale, când Soarele nu mai poate linişti steaua acestui om în ceea ce priveşte existenţa sa pământească, când Soarele nu-i mai spune stelei lui: acest om este jos, pe Pământ, şi eu îţi dau de la mine însumi ceea ce are să-ţi dea acest om în timp ce, ocultându-te, eu fac cu el în mod provizoriu ceea ce, de altfel, faci tu cu el între moarte şi o nouă naştere –, când Soarele nu mai poate spune aceasta stelei, ea îl cheamă pe om din nou la ea.

Şi aici dvs. vedeţi cum procesele din Cer sunt într-o legătură directă cu existenţa umană de pe Pământ: Noi vedem exprimată în misterele Cerului durata vieţii omului. El poate trăi şaptezeci şi doi de ani fiindcă în acest timp Soarele rămâne în urmă cu o zi. Apoi Soarele nu mai poate linişti steaua, cum a făcut-o mai înainte, plasându-se în faţa ei, astfel încât aceasta devine iarăşi liberă pentru munca spiritual-sufletească pe care omul trebuie s-o desfăşoare în Cosmos.

Numai o veneraţie profundă ne poate permite să înţelegem aceste lucruri, acea veneraţie pe care vechile Misterii o numeau veneraţie pentru misterele înălţimilor. Căci această veneraţie pentru misterele înălţimilor ne îndrumă, iar şi iar, să vedem ceea ce se întâmplă aici, pe Pământ, în legătură cu cea ce se desfăşoară în puternica şi maiestuoasa scriere stelară. Şi este o viaţă foarte limitată aceea care îi conduce, de exemplu, pe oamenii de astăzi, în comparaţie cu ceea ce mai exista încă la începutul celei de a treia epoci post-atlanteene, când, pretutindeni, în cazul omului, nu se ţinea seama numai de urma pe care o lăsaseră paşii săi pe Pământ, ci şi de ceea ce spuneau despre viaţa umană stelele Cosmosului.

Vedeţi dvs., dacă suntem atenţi la corelaţiile de acest gen şi dacă suntem în stare să primim cu veneraţie aceste corelaţii în sufletul nostru, atunci putem spune, de asemenea: Ceea ce se întâmplă pe Pământ îşi are corelatul său, imaginea sa de oglindă, în lumile spirituale. Şi scrierea cerească exprimă relaţia dintre ceea ce se întâmplă aici, pe Pământ, şi – dacă ne exprimăm din punctul de vedere al Pământului – ceea ce s-a petrecut cu un anumit timp mai înainte în lumea spirituală. Şi, de fapt, orice studiu karmic trebuie să fie întreprins cu o veneraţie plină de sfială în faţa misterelor Universului.

Acum să ne apropiem cu o asemenea veneraţie plină de sfială de unele consideraţii karmice pe care le vom dezvolta aici în zilele următoare. Să luăm mai întâi un exemplu: Avem aici un anumit număr de persoane, un eşantion din cea ce se numeşte Societatea Antroposofică. În cadrul ei, oricare ar fi legătura, mai puternică sau mai slabă, care îl uneşte pe un anumit om cu această Societate, ţine de destinul omului, la unii de nişte aspecte fundamentale profunde ale destinului lor, faptul de a-şi fi găsit calea în Societatea Antroposofică. Şi ţine de natura procesului de spiritualizare pe care Societatea Antroposofică are posibilitatea să-l parcurgă, începând de la Congresul de Crăciun, faptul că în fiecare zi noi devenim tot mai conştienţi de ceea ce stă la baza unei asemenea comunităţi, ca element spiritual-cosmic. Atunci, pe baza acestei conştienţe, fiecare om individual se va putea situa în cadrul acestei Societăţi.

Iată de ce se poate considera firesc ca, în virtutea acelor responsabilităţi ce rezultă din Congresul de Crăciun, să începem acum să vorbim despre karma Societăţii Antroposofice, despre această karmă foarte complexă; căci este o karmă colectivă, născută din confluenţa karmică a unui mare număr de oameni. Şi dacă dvs. luaţi în adevăratul său sens şi cu toată profunzimea ceea ce s-a spus în cursul acestor conferinţe despre karmă, şi ceea ce rezultă, de asemenea, din alte contexte pe care le-am studiat, veţi înţelege atunci, dragii mei prieteni, că ceea ce se întâmplă aici prin faptul că un număr de oameni au fost conduşi, prin karma lor, spre Societatea Antroposofică îşi are premisele sale, ca să mă exprim astfel, în ceea ce s-a întâmplat cu aceşti oameni înainte de a intra în existenţa pământească, şi care, la rândul său, este efectul evenimentelor care au avut loc în vieţile lor anterioare.

Dacă acum reflectaţi, măcar o dată, la tot ce poate trezi o idee ca aceasta, vă veţi spune: Această idee poate fi aprofundată încetul cu încetul, astfel încât să apară istoria spirituală care se află în dosul Societăţii Antroposofice. Dar aceasta nu se poate face într-o clipă, nu poate fi vorba decât de a ajunge să devenim conştienţi, lent şi progresiv, de faptul că activitatea Societăţii Antroposofice se clădeşte pe nişte substraturi care sunt absolut prezente pentru antroposofi.

Şi acum vedeţi dvs., mai întâi antroposofia este, bineînţeles, cea care dă Societăţii Antroposofice coeziunea ei, antroposofia ca atare. Şi antroposofia trebuie să fie căutată, într-un fel sau altul, de cel care se află în Societate. Această căutare îşi are premisele ei – pe moment, nu vom merge mai departe – în ceea ce au trăit înainte de a coborî în existenţa pământească sufletele celor care devin acum antroposofi.

Dar dacă privim în lume cu un anumit spirit de pătrundere pentru ceea ce s-a săvârşit atunci, trebuie să ajungem să spunem astăzi următoarele: Există astăzi în lume mulţi oameni care se află într-un loc sau altul şi despre care trebuie de fapt să spunem, dacă luăm în considerare legătura cu existenţa lor prenatală: prin existenţa lor prenatală, ei erau destinaţi să intre în Societatea Antroposofică, dar anumite evenimente nu le-au permis să găsească drumul spre ea. – Aceşti oameni sunt mult mai mulţi decât am crede. Atunci, noi ne punem cu căldură întrebarea: Prin ce predeterminare, prin ce predestinare este condus un suflet spre antroposofie?

Vedeţi dvs., mai întâi aş vrea să plec de la nişte cazuri extreme, care ne pot arăta cum intervine karma într-o asemenea împrejurare. În Societatea Antroposofică se pune pentru fiecare om individual şi, aş putea spune, într-un mod mult mai presant decât pe orice alt tărâm, problema karmei. Mă voi limita la a indica următoarele: Presupuneţi că sufletele încarnate în prezent într-un corp uman nu ne duc în urmă prea departe, am putea spune deja că, în general, ele nu ne duc în urmă prea departe în sensul că ele nu au putut face în existenţele lor trecute o experienţă care – să luăm un exemplu radical –, să le conducă, în interiorul Mişcării antroposofice, la euritmie; această euritmie, într-adevăr, nu exista pe vremea când erau încarnate sufletele care caută astăzi euritmia.

Atunci, se ridică următoarea întrebare arzătoare: Cum ajunge un suflet să facă, din înseşi temeiurile karmei sale, drumul care îl conduce la euritmie? Dar se întâmplă la fel în diferite domenii ale vieţii: există astăzi suflete care caută drumul spre ceea ce oferă antroposofia. Cum ajung aceste suflete să dezvolte ceea ce există în vieţile lor anterioare ca predispoziţii karmice tocmai în direcţia antroposofiei?

Există mai întâi asemenea suflete care simt imboldul spre antroposofie cu o anumită intensitate interioară. Această intensitate nu este aceeaşi la toate, dar există unele suflete care simt imboldul spre antroposofie cu o mare intensitate, aş spune că aceste suflete se îndreaptă spre antroposofie în linie dreaptă, fără ocolişuri, pentru a ancora într-unul din domeniile vieţii antroposofice.

Există un anumit număr de suflete care iau din Cosmos această orientare, fiindcă în secolele trecute, în cursul existenţei lor pământeşti precedente, ele au simţit cu o forţă deosebită cum creştinismul ajunsese la o răscruce. Ele au trăit într-o epocă în care creştinismul devenise, mai mult sau mai puţin, un sentiment uman instinctiv, când creştinismul era practicat de la sine – dar aşa cum merge de la sine instinctul –, când sufletele de fapt nu se întrebau: De ce sunt eu creştin? – Şi noi ajungem, dacă ne îndreptăm privirea în urmă spre secolele 13, 12, 11, 10, 9 şi 8 ale evoluţiei creştine, în special la asemenea suflete impregnate de spiritul creştin care intrau în epoca sufletului conştienţei, dar care, înainte de această epocă a sufletului conştienţei, primiseră fără rezervă creştinismul în sufletul raţiunii, al înţelegerii; dar deja în problemele care sunt ale acestei lumi, ele vedeau aprinzându-se strălucirea a ceea ce trebuie să aducă sufletul conştienţei.

Ceea ce a trăit atunci, aş spune, la nivel inconştient şi, prin aceasta, întru câtva, fără participarea activităţii capului, s-a integrat în funcţiunile organismului, ceea ce a trăit atunci în multe privinţe sub forma unui creştinism plin de evlavie, dar un creştinism care nu era lămurit asupra lui însuşi, această evlavie pregătea în aceşti oameni – căci ceea ce este inconştient într-o viaţă pământească devine cu un grad mai conştient în viaţa următoare – cerinţa de a-şi pune întrebarea: De ce suntem noi creştini?

Dar aceasta – astăzi, eu doar sugerez aceste lucruri în chip de introducere, ele vor fi dezvoltate mai târziu –, aceasta a făcut ca, în existenţa lor dintre moarte şi o nouă naştere, asemenea suflete să se găsească în lumea spirituală în legătură unele cu altele, îndeosebi în timpul primei jumătăţi a secolului al 19-lea. În această primă jumătate a secolului al 19-lea au existat în lumea spirituală comunităţi de suflete care, în strălucirea şi în lumina atotcuprinzătoare, în sânul revelaţiilor atotcuprinzătoare ale lumii spirituale, au tras concluziile creştinismului pe care ele îl trăiseră aici, pe Pământ. Tocmai în prima jumătate a secolului al 19-lea au existat suflete între moarte şi o nouă naştere care simţeau imboldul de a transpune în Imaginaţiuni cosmice ceea ce simţiseră într-o viaţă creştină anterioară. Şi tocmai ceea ce eu am descris aici cândva ca fiind un cult s-a desfăşurat în lumea suprasensibilă. Un mare număr de suflete erau concentrate în aceste Imaginaţiuni cosmice urzite în mod colectiv, în aceste puternice imagini ale unei existenţe viitoare, spre care ele trebuiau să năzuiască apoi în timpul încarnărilor ulterioare, dar sub o formă diferită.

Dar în aceste Imaginaţiuni erau întreţesute lupte interioare grele, mult mai grele decât se crede de obicei, care avuseseră loc între secolele 7 şi 13, 14 ale erei creştine. Sufletele oamenilor despre care vorbesc eu au trecut atunci prin multe încercări. Şi ele au întreţesut în aceste puternice Imaginaţiuni cosmice, care au fost urzite în comun de către un mare număr de suflete în prima jumătate a secolului al 19-lea, au întreţesut toate încercările prin care au trecut.

Toate aceste Imaginaţiuni cosmice erau impregnate, pe de o parte, de ceea ce eu nu pot descrie altfel decât ca pe un fel de nostalgie, de aşteptare. Elaborând aceste puternice Imaginaţiuni cosmice, aceste suflete încercau într-un fel un sentiment care se năştea în ele, dar ele aveau în sufletele lor, în sufletele lor destrupate, un sentiment condensat din elemente foarte diverse; este sentimentul pe care eu l-aş putea descrie astfel: Cu ocazia ultimei noastre existenţe pe Pământ, noi ne-am simţit atraşi spre Christos. Am simţit profund misterele pe care tradiţia le păstrase pentru creştini, amintirea evenimentului, marcat de gravitate sacră, care s-a desfăşurat în Palestina la începutul erei creştine. Dar s-a menţinut El înaintea sufletului nostru în toată măreţia sa, în toată gloria sa, în toată strălucirea sa, acest Christos? Această întrebare stătea în faţa acestor suflete. Ele spuneau: Nu am învăţat noi numai după moartea noastră cum a coborât Christos pe Pământ din înalturile cosmice, ca Fiinţă Solară? L-am trăit noi ca pe o Fiinţă Solară? El nu mai este aici, El s-a unit cu Pământul; aici există numai un fel de amintire cosmică despre El. Noi trebuie să regăsim drumul spre Pământ, pentru ca să-l avem în faţa sufletelor noastre pe Christos. – Nostalgia lui Christos însoţea aceste suflete. Ele dădeau naştere unor mari, maiestuoase Imaginaţiuni cosmice pe care le ţeseau împreună cu spiritele Ierarhiilor superioare; această nostalgie însoţea aceste suflete din existenţa lor prepământească până în existenţa lor pământească.

Acestea sunt nişte realităţi pe care le putea percepe cu o intensitate înflăcărată privirea spirituală care observa în cursul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20 ceea ce se întâmpla în omenirea încarnată şi neîncarnată încă. Şi elementele cele mai diverse se amestecau în aceste impresii. Căci, tocmai datorită faptului că sufletele care reapăreau acum pe Pământ au participat, cu sentimentul pe care îl aveau despre Christos, la tot ceea ce s-a desfăşurat între cei care năzuiau după creştinism şi cei care încă se mai aflau cufundaţi în reprezentările vechiului păgânism, cum era în general cazul în secolele pe care le-am indicat, tocmai datorită acestui fapt în aceste suflete existau multe elemente care creau posibilitatea ca ele să cadă în prada ispitirilor lui Lucifer, pe de o parte, iar pe de altă parte în prada ispitirilor lui Ahriman. Iar în karmă urzesc şi Ahriman, şi Lucifer, tot aşa ca şi Zeii buni. Noi am văzut deja acest lucru.

Acum, diversele elemente care s-au întreţesut în ceea ce se manifestă astăzi în efectele sale karmice trebuie să fie urmărite în detaliu, dacă vrem să cunoaştem cu adevărat temeiurile spirituale ale aspiraţiilor antroposofice. Şi a sosit momentul, dacă luăm în serios Congresul de Crăciun, când este permis, dacă mă pot exprima astfel, să dăm la o parte vălul care acoperă anumite lucruri. Numai că aceste lucruri trebuie să fie înţelese cu seriozitatea necesară.

Să începem, aşa cum am spus, cu un caz extrem. Să păstrăm prezent în spirit ceea ce tocmai a fost spus în ora de astăzi, în timp ce vom comenta următorul caz.

Vedem că se găsesc suflete care, trecând de la existenţa prepământească la existenţa pământească, caută, prin educaţia primită, prin experienţele pe care le fac pe Pământ, drumul Societăţii Antroposofice; apoi ele rămân un anumit timp în Societate. Se poate întâmpla ca unul din aceste suflete, după ce s-a comportat un anumit timp ca un membru plin de zel, adesea chiar prea plin de zel, să devină mai târziu adversarul cel mai violent. Să vedem cum acţionează karma într-un asemenea caz extrem.

Să luăm acest caz extrem: Cineva intră în Societatea Antroposofică, acest om se dovedeşte un membru plin de zel; după câtva timp, iată-l devenit nu numai un adversar, ci, poate, un adversar care recurge la insultă – de fapt, este o karmă ciudată, foarte ciudată.

Să considerăm un caz particular. Iată un suflet. Să privim în urmă, la încarnarea sa anterioară. Ne îndreptăm atunci privirea spre epoca în care vechi amintiri ale păgânismului sunt încă prezente, ele sunt pentru oameni ademenitoare, o epocă în care oamenii se adaptaseră unui creştinism care se răspândise cu căldură în acea vreme, dar la care, totuşi, mulţi aderaseră cu o anumită superficialitate.

Când vorbim despre asemenea lucruri, trebuie ne fie întotdeauna foarte clar faptul că noi trebuie să ne luăm undeva un punct de plecare, într-o anumită viaţă pământească. Fiecare viaţă, la rândul ei, ne trimite în urmă la o viaţă anterioară, astfel încât, fireşte, se menţin resturi ale trecutului care nu s-au clarificat, pe care nu le putem decât menţiona pur şi simplu ca realităţi. Ele sunt, la rândul lor, consecinţele karmice ale unor fapte anterioare; dar noi trebuie totuşi să începem undeva.

Aşadar putem observa un asemenea suflet, aşa cum îl găsim tocmai în acea epocă – şi, ce-i drept, a-l găsi astfel a însemnat mult pentru mine şi pentru alte persoane din Societate –, îl găsim în acea epocă la care m-am referit, un fel de făcător de aur care o apucase pe căi greşite, posesor al unor scrieri, manuscrise, pe care el nu le putea înţelege aproape deloc; interpretându-le în felul său, el făcea nişte experienţe după aceste precepte, fără să aibă propriu-zis nici cea mai mică idee despre ceea ce făcea. Căci a vedea clar corelaţiile spiritual-chimice nu este un lucru simplu. Şi astfel, vedem un asemenea experimentator dispunând de o mică bibliotecă în care se găsesc preceptele cele mai diverse, care merg în urmă departe, până în civilizaţia arabo-maură, şi noi vedem cum acest om îşi desfăşoară activitatea într-un loc aproape solitar, dar pe care îl vizitau totuşi mulţi curioşi. Sub influenţa acestei activităţi căreia el i se consacră fără s-o înţeleagă, el contractează o boală deosebită care îi atacă mai ales laringele – este vorba de o încarnare masculină –, astfel încât vocea sa, încetul cu încetul, se voalează, pentru ca în cele din urmă să se stingă aproape cu totul.

Dar învăţăturile creştine se răspândesc şi câştigă peste tot teren. Îl vedem, pe de o parte, pe acest om avid să facă aur, şi, o dată cu aurul, multe alte lucruri care s-ar fi putut realiza dacă aceasta ar fi fost posibil în acest timp; pe de altă parte, ideile creştine care îl asaltează, pline de reproşuri. În el se dezvoltă, aş putea spune, ceva ca o stare sufletească faustică nepurificată complet. El are sentimentul copleşitor: Oare nu ai făcut tu ceva îngrozitor de rău? Şi, sub influenţa acestor gânduri, se formează în sufletul său, încetul cu încetul, această idee acută în care el ezită să creadă: Dacă tu ţi-ai pierdut vocea, aceasta este pedeapsa divină, justa pedeapsă pentru faptul că tu ai întreprins lucruri rele.

Cu această stare sufletească, omul respectiv caută sfat la oamenii care şi ei sunt în prezent legaţi de Societatea Antroposofică şi care, în acea epocă, au putut interveni în destinul său în aşa fel încât să-i salveze, întru câtva, sufletul de la îndoiala profundă în care se afla. Putem vorbi, desigur, despre un fel de salvare a sufletului. Dar toate acestea au avut loc în cadrul unor evenimente secundare, astfel încât omul respectiv a avut un sentiment intens, dar care a rămas totuşi absolut exterior. Pe de o parte, el a fost copleşit de un fel de recunoştinţă faţă de cei care îl scoseseră din disperarea sa; pe de altă parte, prin ceea ce se întâmplase, în această confuzie interioară s-a amestecat un teribil impuls ahrimanic: după o puternică înclinaţie spre magia interzisă, a apărut un sentiment care nu era absolut sincer despre justiţia creştină, iar în toate acestea se amestecase un element ahrimanic. Deoarece confuzia îi invadase sufletul, acest om ajunge să introducă în recunoştinţa sa un element ahrimanic, şi recunoştinţa s-a transformat într-un sentiment care a luat în sufletul său o expresie nedemnă, şi acest sentiment îi apare din nou în faţa sufletului când, în timpul existenţei sale între moarte şi o nouă naştere, a ajuns în acel loc pe care l-am desemnat ca fiind prima jumătate a secolului al 19-lea. Astfel încât el a retrăit atunci ceea ce se dezvoltase odinioară în sufletul său, aş putea spune, ca recunoştinţă cu totul exterioară, slugarnică, astfel încât el a retrăit acest sentiment cu desăvârşire nedemn de un om.

Şi astfel, vedem cum tocmai această imagine a unei recunoştinţe ahrimanice s-a amestecat în Imaginaţiunile cosmice despre care v-am vorbit. Şi vedem acest suflet coborând din existenţa pre-pământească în cea pământească, pe de o parte, cu toate acele impulsuri care îi vin din timpul când el încerca să facă aur, să materializeze aspiraţiile spirituale, în timp ce, pe de altă parte, sub influenţa ahrimanică se dezvolta ceva ce putea fi perceput în mod clar ca sentiment de ruşine pentru a fi încercat această recunoştinţă nelegitimă, cu totul exterioară. Aceste două curente trăiesc în suflet la coborârea sa, şi ele se vor exprima în faptul că această personalitate, ca personalitate care trăieşte din nou pe Pământ, încearcă să-i întâlnească pe cei care erau prezenţi acolo unde era şi acest suflet în prima jumătate a secolului al 19-lea.

Atunci ia naştere mai întâi ceva ca o amintire a ceea ce a fost trăit când s-a format imaginea acestei recunoştinţe nelegitime şi cu totul exterioare – toate acestea se desfăşoară, ca să spunem aşa, în mod automat –, apoi se trezeşte ceea ce am descris ca sentiment de ruşine în faţa propriei sale lipse de demnitate umană. Amintirea şi ruşinea pun stăpânire pe acest suflet. Dar cum acest sentiment este ahrimanizat – şi sub efectul karmei de odinioară, bineînţeles –, el revarsă un fel de ură înfiorătoare asupra a tot spre ceea ce sufletul se îndreptase la început. Şi acest sentiment de ruşine se transformă într-o ostilitate nestăpânită, care se asociază totodată cu imensa decepţie provocată de faptul că dorinţele inconştiente şi-au găsit atât de puţin satisfacţia. Ele şi-ar fi găsit o satisfacţie dacă li s-ar fi oferit ceva analog cu această artă ilegitimă de a fabrica aur.

Vedeţi dvs., dragii mei prieteni, aveţi aici un exemplu care arată cum se transformă lucrurile în interior, într-un caz extrem; cum trebuie să căutăm într-o existenţă anterioară căile stranii, misterioase, pe care le poate lua asocierea ruşinii şi a urii, dacă vrem să înţelegem o viaţă de astăzi pornind de la antecedentele sale.

Vedeţi dvs., când examinăm asemenea lucruri, tot ceea ce se întâmplă în lume prin intermediul oamenilor devine ceva ce poate fi înţeles, şi apoi încep, dacă luăm în serios ideea karmei, marile dificultăţi ale vieţii. Dar aceste dificultăţi trebuie să apară, căci ele sunt întemeiate în întreaga natură a vieţii umane. Şi o asemenea mişcare cum este Mişcarea antroposofică chiar trebuie să fie expusă unor numeroase dificultăţi, fiindcă numai prin aceasta se poate dezvolta acea puternică forţă care îi este necesară.

Am dat mai întâi acest exemplu pentru a vă arăta prin aceasta că şi aşa-numitele aspecte negative trebuie să fie căutate în corelaţie karmică, pe de o parte, cu întregul destin care a făcut să ia naştere Mişcarea antroposofică pornind de la încarnările anterioare ale membrilor reuniţi în Societate şi, pe de altă parte, cu ceea ce se întâmplă acum în Societate.

Astfel, dragii mei prieteni, putem spera că, încetul cu încetul, se va trezi o înţelegere cu totul nouă despre ceea ce este Societatea Antroposofică, putem spera să poată fi explorat, într-un anumit fel, sufletul Societăţii Antroposofice, cu diferitele sale dificultăţi. Căci şi aici, nu trebuie să ţinem seama numai de viaţa fiecărui om individual, ci trebuie să ne întoarcem înapoi, să nu spunem la ceea ce se reîncarnează, ci la ce trăieşte din nou. Şi cu aceasta voiam să încep astăzi.