Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL III

GA 237


CONFERINŢA A PATRA

Dornach, 8 iulie 1924

Aş vrea să inserez astăzi în studiul nostru câteva observaţii care ne vor permite să urmărim raporturile karmice din Mişcarea antroposofică însăşi. Pentru aceasta, voi porni de la faptul că în Mişcarea antroposofică se află două grupuri distincte de oameni. Eu am caracterizat în general cum este alcătuită Mişcarea antroposofică din oameni individuali. Problema este, fireşte, prezentată la început doar în linii mari, dar există în mod clar două grupuri de oameni în Mişcarea antroposofică. Numai că faptele pe care le voi caracteriza nu sar imediat în ochi; ele nu se prezintă în aşa fel încât, la o observare superficială, să putem spune: În cazul acestui om este aşa, în cazul celuilalt este aşa. Multe lucruri pe care va trebui să le caracterizez astăzi nu îi sunt întru totul conştiente personalităţii respective, ci ele se situează, ca majoritatea aspectelor karmice, la nivelul instinctelor, al subconştientului, dar îşi pun amprenta asupra caracterului, temperamentului, asupra modului de a acţiona şi chiar asupra faptelor personalităţii în cauză.

Trebuie să distingem un prim grup de oameni, care se situează într-o asemenea relaţie faţă de creştinism încât cei care aparţin acestui grup au în mod deosebit la inimă apartenenţa lor la creştinism; în sufletele lor trăieşte dorul de a-şi putea spune, în calitate de antroposofi, că sunt creştini în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum înţeleg ei aceasta. Pentru ei, este o adevărată mângâiere faptul că îşi pot spune, cu toată inima: Mişcarea antroposofică este o mişcare pentru care impulsul lui Christos este o realitate, şi care poartă în sine acest impuls. Şi acest grup ar simţi mustrări de conştiinţă dacă ar fi altfel.

Celălalt grup nu este mai puţin sincer creştin, dar în manifestările lui sau în manifestările personalităţilor care îi aparţin totuşi, el a ajuns la creştinism plecând de la premise diferite. Ceea ce îl satisface în primul rând este cosmologia antroposofică, cunoştinţele antroposofice despre evoluţia Pământului pornind de la celelalte forme planetare, ceea ce are de spus antroposofia despre om în general şi, pornind de aici, cei ce aparţin acestui grup sunt conduşi într-un mod absolut firesc spre creştinism, dar ei nu simt în aceeaşi măsură ca cei din primul grup o profundă nevoie a inimii să-i dea neapărat lui Christos o poziţie centrală. Aşa cum am spus, toate acestea se desfăşoară în mare parte în subconştient. Acela care este exersat în observarea sufletelor va şti întotdeauna, în fiecare caz particular, să judece în mod just personalităţile respective.

Premisele acestei diviziuni în aceste două grupuri urcă în nişte timpuri străvechi. Dvs. ştiţi deja din lucrarea mea Ştiinţa ocultă că, într-o anumită epocă a evoluţiei Pământului, unele suflete şi-au luat rămas bun, într-un fel, de la această evoluţie şi că, într-un anumit moment al epocilor lemuriană şi atlanteană, ele au revenit pe Pământ. Şi noi mai ştim şi cum, sub influenţa faptului că aceste suflete au coborât, pentru a primi formă pământească, din diferite planete, de pe Jupiter, Saturn, Marte ş.a.m.d., dar şi din Soare, au luat naştere Misteriile originare, pe care în cartea mea Ştiinţa ocultă le-am numit şi oracole.

Dar printre aceste suflete se găseau, bineînţeles, multe suflete care erau înclinate, datorită unei foarte vechi karme, să intre tocmai în acel curent care a devenit apoi curentul creştin. Trebuie să ţinem seama de faptul că numai o treime din populaţia globului este de confesiune creştină şi că putem spune, aşadar, numai despre o parte a sufletelor care au coborât atunci că ele au dezvoltat o tendinţă, un impuls de a evolua în sensul curentului creştin.

Acum, aceste suflete au coborât pe Pământ în diferite epoci; anumite suflete au coborât relativ curând, în primele timpuri ale evoluţiei atlanteene. (Planşa 4) Altele au coborât relativ târziu, după ce au cunoscut mai înainte o lungă existenţă planetară. Acestea din urmă sunt sufletele în cazul cărora, dacă ne întoarcem în urmă de la încarnările lor actuale, se poate întâmpla să dăm de o încarnare în prima jumătate a Evului Mediu, de o încarnare creştină, poate încă de o altă încarnare creştină, apoi, dacă mergem şi mai departe în urmă, de încarnări precreştine ş.a.m.d., şi, relativ curând după ce am găsit cea mai veche încarnare, trebuie să spunem: Acum drumul duce înapoi până la sferele planetare. Înainte, aceste suflete nu erau încă prezente în încarnări pământeşti. Pentru alte suflete, care au intrat şi ele în creştinism, lucrurile stau în aşa fel încât, dacă ne întoarcem înapoi în timp foarte departe, găsim de asemenea numeroase încarnări, apoi, după numeroase încarnări precreştine şi deja chiar atlanteene, ele s-au cufundat în curentul creştin.

plansa 4     Planşa 4

Acum, desigur, pentru orice cercetare intelectualistă, o asemenea problemă cum este aceea pe care tocmai am menţionat-o este cât se poate de înşelătoare; căci uşor s-ar putea ajunge la concluzia că, în cazul unor asemenea personalităţi, care în faţa judecăţii ce este în vigoare în cadrul civilizaţiei noastre trec ca deosebit de capabile, au în spatele lor numeroase încarnări. Dar nu este în mod necesar aşa, ci se poate foarte bine ca asemenea personalităţi, care sunt deosebit de înzestrate în sensul actual al cuvântului, care sunt capabile să se integreze în viaţă, asemenea personalităţi să fie dintre acelea la care nu găsim în urmă atât multe încarnări.

Permiteţi-mi să vă reamintesc ce spuneam – inaugurând curentul antroposofic, pe care îl avem acum în Mişcarea noastră –, ce spuneam cu ocazia Congresului de Crăciun, când v-am vorbit despre acele individualităţi de care se leagă apoi Epopeea lui Gilgameş [ Nota 8 ]. Eu am expus atunci unele lucruri despre aceste individualităţi. La una dintre aceste individualităţi, când ne întoarcem în urmă, nu găsim decât încarnări anterioare relativ puţine. În schimb, la cealaltă, când ne întoarcem în urmă, avem de-a face cu multe încarnări.

Acum, înainte de toate, pentru sufletele care ajung astăzi la antroposofie, indiferent dacă ele au avut sau nu încarnări intermediare, importantă este acea încarnare – situată, de regulă, undeva în cadrul a două sau trei secole – aproximativ în secolele 3, 4, 5 ale erei noastre, câteodată puţin mai târziu. Aşadar, pe noi trebuie să ne intereseze înainte de toate experienţele trăite de sufletele umane în aceste epoci – pentru unele dintre ele lucrurile merg până în secolele 7, 8 –, apoi, o încarnare ulterioară vine să consolideze aceste experienţe. Dar astăzi vreau să fac legătura, într-un mod cât mai precis, cu prima încarnare creştină.

La aceste suflete, trebuie să luăm în considerare mai ales cum s-au putut ele situa faţă de creştinism, având în vedere condiţiile preliminare datorate încarnărilor precedente. Vedeţi dvs., dragii mei prieteni, această problemă este esenţială din punct de vedere karmic, în primul rând – va trebuie să vorbim desigur mai târziu despre aşa-numitele probleme karmice secundare, dar această problemă este o problemă karmică esenţială –, pentru că, trecând peste multe alte lucruri, secundare, oamenii vin spre Societatea Antroposofică tocmai ca urmare a acestor experienţe interioare din încarnările anterioare, ca urmare a ceea ce a trăit sufletul lor cu privire la concepţia despre lume, la confesiunea religioasă ş.a.m.d. De aceea, atunci când e vorba despre karma Societăţii Antroposofice trebuie să punem pe primul plan ceea ce au trăit aceste suflete în ceea ce priveşte cunoaşterea, concepţia despre lume şi religia.

Ei bine, în primele secole ale dezvoltării creştinismului mai era încă absolut posibil să fie regăsite prin tradiţie anumite cunoştinţe, care existau de la întemeierea creştinismului, despre Fiinţa lui Christos, cunoştinţe care spuneau că cel care a trăit drept Christos în personalitatea lui Iisus era, înainte de a trăi pe Pământ, un locuitor al Soarelui, o fiinţă solară. Nu avem voie să credem că lumea creştină a fost întotdeauna atât de ignorantă cu privire la aceste lucruri cum este ea astăzi. În primele secole ale creştinismului se înţelegeau deja anumite pasaje din Evanghelie care indicau foarte clar că Fiinţa numită Christos a coborât aici, pe Pământ, din Soare într-un trup uman. Cum îşi reprezentau oamenii lucrurile în detaliu are puţină importanţă; dar această reprezentare, care mergea atât de departe, aşa cum am caracterizat-o, exista pe atunci.

Dar în acelaşi timp, în epoca despre care tocmai am vorbit, posibilitatea de a înţelege faptul că o fiinţă originară din Soare a coborât pe Pământ era deja mai redusă. Şi sufletele care nu mai puteau înţelege cum se poate spune despre Christos că este o fiinţă solară erau în special acele suflete – e vorba de numeroase suflete – care intraseră în curentul creştinismului după multe încarnări, dintre care unele se întorceau în urmă până în Atlantida. Tocmai acele suflete care, în vechile religii se simţeau legate de oracolele solare, cele care de fapt îl venerau pe Christos încă din timpurile atlanteene, dar îl venerau ridicând ochii spre Soare, aşadar, cele care – după spusele Sfântului Augustin [ Nota 9 ] –, erau, într-un fel, suflete creştine solare deja înainte de întemeierea creştinismului pe Pământ, aceste suflete erau tocmai sufletele care, din întreaga lor spiritualitate, nu puteau să aibă o înţelegere justă pentru Christos ca Erou Solar. De aceea, ele au preferat să păstreze, fără această cosmologie christică, ideea unui Christos considerat, bineînţeles, ca un Dumnezeu, dar ca un Dumnezeu venit nu se ştie de unde şi care s-ar fi unit cu trupul lui Iisus. Şi ele au acceptat în mod simplu povestirile Evangheliilor, conform predispoziţiilor pe care le-am prezentat. Ele nu mai ştiau să-şi ridice privirea spre întinderile Cosmosului pentru a înţelege Fiinţa lui Christos, tocmai pentru că ele nu învăţaseră să-l cunoască decât în lumile extra-pământeşti. Tocmai pentru că misteriile pământeşti, oracolele solare, le vorbiseră întotdeauna despre Christos ca despre o fiinţă solară, ele nu puteau concepe că acest Christos, acest Christos extra-pământesc, a devenit o adevărată fiinţă pământească.

Şi astfel, atunci când au trecut prin poarta morţii, aceste suflete au ajuns într-o situaţie stranie. Ele au ajuns într-o stare pe care, dacă ar trebui să o caracterizez folosind un limbaj familiar, aş putea să o descriu după cum urmează: În existenţa de după moarte, aceşti creştini se aflau în situaţia în care se găseşte un om care cunoaşte numele unui alt om, despre care poate a auzit povestindu-se multe, dar pe care nu-l cunoaşte conform entităţii sale. Atunci se poate întâmpla ca, dacă îi lipseşte acel punct de sprijin care îi servea atâta timp cât îi cunoştea doar numele, când apoi are posibilitatea de a face cunoştinţă cu acea entitate, se poate întâmpla ca viaţa lui sufletească să refuze ceea ce îi apare atunci.

Şi astfel, sufletele despre care tocmai vorbesc, şi care în trecut se simţeau aparţinând mai ales oracolelor solare, după moarte au ajuns să se întrebe: Dar unde este, de fapt, Christos? Noi ne aflăm acum printre fiinţele solare, unde îl găsisem întotdeauna până acum; dar acum nu-l mai găsim! – Faptul că El ar fi pe Pământ, aceasta nu făcea parte din gândurile şi sentimentele lor, care să le fi rămas după ce au trecut prin poarta morţii. Atunci aceste suflete s-au aflat într-o mare incertitudine cu privire la Christos, şi au rămas cu această incertitudine cu privire la Christos, au trăit cu această incertitudine cu privire la Christos, au rămas în această incertitudine din multe puncte de vedere, astfel încât – chiar dacă a intervenit între timp încă o încarnare – ele au fost înclinate să adere cu uşurinţă la acele grupuri de oameni care în istoria religiei europene sunt prezentate drept diverse comunităţi eretice.

După aceea, indiferent dacă ele au mai avut sau nu o asemenea încarnare, ele s-au aflat, aş putea spune, în acea mare comunitate suprasensibilă despre care am vorbit duminica trecută [ Nota 10 ] şi pe care am situat-o în prima jumătate a secolului al 19-lea. Ele s-au aflat atunci în faţa unui fel de cult suprasensibil, care consta în nişte Imaginaţiuni puternice, cu ajutorul cărora, în faţa privirii lor spirituale, stătea Misterul Solar al lui Christos. Aceasta avea scopul de a ajuta aceste suflete să iasă din impasul în care ajunseseră într-un anumit fel, aşa cum l-am caracterizat, cu privire la creştinism şi, înainte ca ele să coboare din nou pe Pământ, au fost conduse la Christos cel puţin prin imagini, la acest Christos pe care ele îl pierduseră, nu complet, totuşi într-o mare măsură, pentru că în aceste suflete pătrunseseră îndoiala şi incertitudinea în legătură cu El.

Aceste suflete s-au comportat atunci într-un mod straniu. Nu că ar fi ajuns într-o şi mai mare incertitudine din cauza a ceea ce li se arătase – ele au simţit chiar un fel de uşurare între o moarte şi o nouă naştere, un fel de eliberare de unele din îndoielile lor –, dar ele au păstrat de asemenea un fel de amintire a ceea ce înţeleseseră despre Christos atunci când ele nu se impregnaseră încă în mod just, şi anume în mod cosmic, de Misteriul de pe Golgotha. Astfel încât în cel mai adânc străfund al fiinţei lor au păstrat o intensă căldură şi dăruire faţă de sentimentul lor creştin, în timp ce din subconştientul lor urca lumina acestor puternice Imaginaţiuni. Toate acestea au dat naştere în aceste suflete dorului arzător de a deveni creştine, dar de data aceasta într-un mod just. Pe când ele recoborau, devenind din nou tinere, pe Pământ, la sfârşitul secolului al 19-lea sau la răscrucea secolelor 19 şi 20, ele au fost acele suflete care nu puteau face altfel – deoarece într-o încarnare datând de la începutul creştinismului ele îl primiseră pe Christos pe calea sentimentului, fără să-i înţeleagă deloc natura cosmică –, ele nu puteau face altfel decât să se simtă impulsionate spre Christos. Dar impresiile încercate în faţa puternicelor Imaginaţiuni, spre care fuseseră atrase în existenţa lor prepământească, au rămas în ele sub formă de doruri vagi. Şi astfel lor le era greu să se regăsească în concepţia antroposofică despre lume, în măsura în care aceasta ia în considerare mai întâi Cosmosul şi nu se ocupă de Christos decât după aceea. De ce le era greu? Le era greu, pur şi simplu, pentru că în faţa întrebării: Ce este antroposofia? – ele se situau într-un mod absolut special.

Să ne punem întrebare: Ce este antroposofia, conform realităţii ei? Ei bine, dragii mei prieteni, dacă dvs. percepeţi întregul conţinut al acestor minunate, al acestor maiestuoase Imaginaţiuni care au fost prezente sub forma unui cult suprasensibil în prima jumătate a secolului al 19-lea, şi îl transpuneţi în noţiuni umane, atunci aveţi antroposofia.

Pentru nivelul de trăire superior cel mai accesibil, pentru lumea spirituală cea mai apropiată, de unde omul coboară în existenţa pământească, antroposofia era prezentă din prima jumătate a secolului al 19-lea. Ea nu era pe Pământ, dar ea era prezentă. Şi atunci când avem astăzi percepţia spirituală a antroposofiei o percepem în direcţia primei jumătăţi a secolului al 19-lea; aici poate fi percepută, într-un mod absolut firesc. Ea poate fi percepută chiar la sfârşitul secolului al 18-lea.

Şi, vedeţi dvs., sunt oameni care pot să facă experienţa următoare. Există o personalitate care s-a aflat într-o zi într-o situaţie absolut specială. Unul dintre prietenii săi a ridicat grava problemă [ Nota 11 ] a existenţei pământeşti a omului. Dar acest prieten era, într-o oarecare măsură, prizonierul gândirii kantiene, astfel încât problema a ajuns să fie formulată într-un mod abstract-filosofic. Celălalt nu se putea regăsi în această gândire kantiană “colţuroasă” (în germană, joc de cuvinte: “kantige” Kantsche Denken, de la die Kante = muchie; kantig = cu muchii – n. tr.) şi toate acestea trezeau în el întrebarea: Care este relaţia între raţiune şi simţuri în fiinţa omului? – Atunci i s-au deschis într-un fel, nu nişte porţi, ci nişte ecluze, prin care, pentru moment, a ajuns până în sufletul său lumina regiunilor lumii unde se desfăşurau aceste puternice Imaginaţiuni. Şi ceea ce se revărsa aici nu prin nişte porţi, nici prin nişte ferestre, ci prin nişte ecluze, a ajuns să fie transpus, aş spune, sub forma unor imagini miniaturale în “Basmul despre Şarpele cel verde şi frumoasa Floare de Crin”. Căci personalitatea la care mă refer este Goethe.

Ceea ce cobora astfel pentru a fi transpus în “Basmul despre Şarpele cel verde şi frumoasa Floare de Crin”, sunt imagini miniaturale, mici imagini-reflex, uneori chiar foarte graţioase. Aşadar nu trebuie să ne mirăm dacă, atunci când a fost vorba pentru mine să ofer antroposofia sub formă artistică şi s-o transpun în imagini care trimiteau la aceste Imaginaţiuni, drama mea misteriu Poarta Iniţierii [ Nota 12 ] a prezentat în structura ei – chiar dacă nu în conţinutul său, care este altul – analogii cu “Basmul despre Şarpele cel verde şi frumoasa Floare de Crin”.

Vedeţi dvs., lucrurile se prezintă în aşa fel încât ceea ce s-a întâmplat mai înainte ne permite să vedem clar contextul. Oricine s-a ocupat câtuşi de puţin de fapte oculte ştie că ceea ce se întâmplă pe Pământ este, în realitate, reflexul a ceea ce s-a desfăşurat cu multă vreme mai înainte în lumea spirituală, totuşi puţin diferit, astfel că aici nu sunt amestecate anumite spirite ale obstacolelor, spirite ale piedicilor, ci evenimente care s-au desfăşurat mai înainte în lumea spirituală.

Şi acele suflete care tocmai erau pregătite, la sfârşitul secolului al 19-lea, la începutul secolului 20, sau, mai curând, la răscrucea celor două secole, să coboare în existenţa pământească, aduceau cu ele un anumit dor, fireşte, subconştient, de a cunoaşte câteva elemente de cosmologie şi alte lucruri de acest fel, de a privi lumea în sens antroposofic. Dar ceea ce era mai ales puternic în ele era fervoarea arzătoare pentru Christos şi de aceea ele ar fi simţit mustrări de conştiinţă dacă antroposofia, spre care ele se simţeau atrase din existenţa lor prepământească, nu ar fi fost pătrunsă de impulsul lui Christos. Acesta este aici unul dintre grupuri, văzut, bineînţeles, în ansamblu.

Celălalt grup a trăit altfel. Când a apărut în încarnarea sa prezentă, acest grup nu simţea încă, dacă pot spune astfel, această saturaţie faţă de păgânism pe care o simţeau sufletele descrise mai înainte. În comparaţie cu acestea din urmă, sufletele celui de-al doilea grup petrecuseră relativ puţin timp pe Pământ, ele trecuseră prin mai puţine încarnări. În cursul acestui mic număr de încarnări, ele se îmbibaseră de acele puternice impulsuri pe care cineva le poate avea tocmai atunci când în cursul vieţilor pământeşti anterioare a mai păstrat o legătură foarte vie cu numeroşii Zei păgâni, şi când această legătură îşi face simţită încă puternic efectele în încarnările ulterioare. De aceea ele sunt şi suflete care în primele secole ale creştinismului încă nu simţeau acea saturaţie faţă de vechiul păgânism, suflete în care vechile impulsuri păgâne încă mai acţionau cu putere, chiar dacă ele înclinau, mai mult sau mai puţin, spre creştinism, care se desprindea doar încetul cu încetul de păgânism. Aceste suflete au adoptat creştinismul mai ales cu intelectul pătruns de simţire, dar totuşi cu intelectul, şi ele au gândit mult asupra creştinismului. Nu trebuie să vă imaginaţi că era vorba de o gândire savantă; aceştia puteau fi oameni relativ simpli trăind în condiţii modeste, dar ei gândeau mult.

Aici, de asemenea, e indiferent dacă ele au avut o încarnare ulterioară, căci aceasta a schimbat foarte puţin situaţia, dar esenţialul este că atunci când aceste suflete au trecut prin poarta morţii şi au avut viziunea retrospectivă a vieţii lor pământeşti, creştinismul le-a apărut ca ceva în care abia de acum înainte urmau să se integreze. Căci ele erau mai puţin sătule decât celelalte suflete de vechiul păgânism, ele purtau încă în sine puternice impulsuri ale vechiului păgânism, ele încă mai aşteptau, într-un fel, să devină cu adevărat creştine.

Tocmai acele personalităţi despre care v-am spus acum opt zile că au luptat împotriva păgânismului de partea creştinismului făceau parte dintre acele suflete care mai purtau încă în ele mult păgânism, multe impulsuri păgâne şi, propriu-zis, mai aşteptau încă să devină cu adevărat creştine. Când aceste suflete au trecut prin poarta morţii, au ajuns în lumea spirituală, au trăit existenţa dintre moarte şi o nouă naştere şi apoi, în epoca pe care am indicat-o – prima jumătate a secolului al 19-lea sau puţin mai devreme –, s-au găsit în faţa acestor puternice, magnifice Imaginaţiuni, ele au perceput în aceste imaginaţiuni impulsuri clare pentru munca lor, pentru activitatea lor. Ele au preluat aceste impulsuri mai ales în voinţa lor. Şi, am putea spune: Când ocultistul priveşte ceea ce purtau aceste suflete mai ales în voinţa lor, atunci i se arată adesea tocmai astăzi în această voinţă amprenta acelor puternice Imaginaţiuni.

Dar sufletele care intră în existenţa pământească cu asemenea dispoziţii simt înainte de toate nevoia să transpună sub forma în care acest lucru este posibil pe Pământ ceea ce ele au trăit ca determinant în existenţa lor prepământească în munca de elaborare a karmei. Astfel, pentru sufletele din primul grup, viaţa în lumea spirituală s-a desfăşurat în prima jumătate a secolului al 19-lea în aşa fel încât imboldul de a lua parte la acest cult suprasensibil a izvorât dintr-un dor profund. Dar, prin aceasta, ele au ajuns într-o stare sufletească destul de confuză, astfel încât, cu ocazia coborârii lor pe Pământ, le mai rămâneau doar nişte reminiscenţe obscure, cu care apoi se putea uni – fireşte, pe baza înţelegerii – antroposofia, sub forma pe care o luase ea pe Pământ. În schimb, în al doilea grup, era ca o regăsire, ca urmare a unei decizii pe care o luaseră aceste suflete, care încă nu erau complet sătule de păgânism, dar care aşteptau să poată deveni creştine printr-o evoluţie normală. Era ca şi cum ele îşi reaminteau o decizie pe care o luaseră în prima jumătate a secolului al 19-lea: să ia cu ei, coborând pe Pământ, tot ce exista în aceste puternice imagini, pentru a le transpune într-o formă pământească. Sufletele pe care le-am caracterizat astfel sunt tocmai cele pe care le găsim când îi privim pe unii antroposofi care poartă în ei, înainte de toate, impulsul de a lucra în mod activ în domeniul antroposofiei. Trebuie să distingem foarte clar unul de altul cele două tipuri de suflete.

Acum, dragii mei prieteni, dvs. îmi veţi spune: Într-adevăr, tot ceea ce ne spui aici ne lămureşte asupra multor aspecte ale karmei Societăţii Antroposofice; dar am avea de ce să ne simţim neliniştiţi în legătură cu viitorul, când vedem cum aici au fost clarificate multe lucruri pe care am dori poate să nu le ştim. Căci acum trebuie să începem să ne întrebăm oare căruia dintre cele două tipuri îi aparţinem noi?

La o asemenea întrebare trebuie să dăm un răspuns absolut precis. Răspunsul pe care trebuie să-l dăm este următorul: Dacă Societatea Antroposofică ar fi ceva care ar aduce doar un învăţământ teoretic, poate şi credinţa într-o idee sau alta a cosmologiei, christologiei ş.a.m.d., dacă ar fi, prin natura ei, conform cu acestea, atunci ea nu ar mai fi cu adevărat ceea ce ea trebuie să fie în sensul realităţilor care sunt la originea ei. Antroposofia trebuie să fie, în realitate, ceva care să poată modela viaţa adevăratului antroposof, să spiritualizeze ceea ce noi trăim astăzi doar în aspectele sale nespirituale.

Acum, eu vă întreb: Asupra copilului acţionează chiar atât de dăunător faptul că în legătură cu anumite lucruri îl lămurim la o anumită vârstă? Până la o anumită vârstă, copiii nu ştiu, desigur, că ei sunt francezi, germani, norvegieni, belgieni sau italieni, cel puţin acest gen de consideraţii, că sunt una sau alta, nu are pentru ei prea mare importanţă. Putem spune că ei nu ştiu nimic despre aceasta. Dvs. nu veţi întâlni mulţi sugari şovini, nici şovini de trei ani. Abia într-o anumită perioadă a vieţii sale omul îşi dă seama: tu eşti german, tu eşti francez, tu eşti englez, tu eşti olandez ş.a.m.d. Nu trăim oare atunci un asemenea lucru într-un mod absolut firesc, preluându-l în sine? Se poate spune că este ceva insuportabil ca cineva să afle la un anumit moment al copilăriei că este polonez, francez, german sau rus sau olandez? Acesta este un lucru obişnuit, considerat ca de la sine înţeles. Toate acestea, dragii mei prieteni, se situează însă pe tărâm exterior, pe tărâmul lumii sensibile. Dar antroposofia trebuie să înalţe întreaga noastră viaţă la un nivel superior. Trebuie să învăţăm să suportăm alte lucruri decât cele care ne şochează în viaţa sensibilă, atunci când le înţelegem greşit. Şi printre lucrurile pe care trebuie să le recunoaştem este tocmai faptul că acum este tot atât de la sine înţeles că e nevoie să progresăm în cunoaşterea de sine: aparţinem acestui tip sau celuilalt.

Prin aceasta a fost creată, aş spune, temelia pe care omul poate situa în mod just celelalte tendinţe ale karmei sale în timpul vieţii. Şi, de aceea trebuia să indicăm într-un fel, ca primă direcţie, cum se situează fiecare în cadrul Mişcării antroposofice, în funcţie de felul special al predestinării sale pentru antroposofie, pentru această întreagă christologie, pentru o atitudine mai pasivă sau mai activă.

Bineînţeles, între aceste două tipuri există tipuri intermediare. Dar aceste tipuri intermediare ţin de ceea ce vine din încarnarea precedentă, de ceea ce acţionează în încarnarea prezentă, de ceea ce străluminează din încarnări şi mai vechi. Este adesea cazul mai ales pentru sufletele celui de-al doilea grup. Regăsim la acest suflete multe elemente provenind din încarnările lor autentic păgâne. De aceea, ele au o înclinaţie absolut predestinată de a-l înţelege imediat pe Christos aşa cum trebuie să fie El înţeles: ca o entitate cosmică.

Ceea ce vă spun eu aici se referă mai puţin la ideile oamenilor, ci se referă mai mult la considerarea practică a vieţii. Putem recunoaşte oamenii, în ceea ce priveşte cele două tipuri, mai curând decât după ideile lor – ideile, ideile abstracte, desigur, nu au prea mare importanţă pentru om –, putem distinge cele două tipuri de oameni după modul în care ei se comportă în aspectele de amănunt ale vieţii. Se vor găsi adesea tipuri intermediare între un grup şi celălalt, de exemplu, printre aceia care – orice aluzie personală este, bineînţeles, exclusă – nu pot face altfel decât să aducă în Mişcarea antroposofică obiceiurile lumii exterioare neantroposofice, care nu sunt deloc înclinate să ia prea în serios Mişcarea antroposofică, şi care se caracterizează mai ales prin faptul că aduc mereu insulte antroposofilor, în cadrul Mişcării antroposofice. Tocmai printre cei care nu încetează să profereze critici la adresa situaţiei din Mişcarea antroposofică şi mai ales împotriva anumitor personalităţi, să insulte în mod meschin, se găsesc tipurile intermediare, cei care oscilează între un tip şi celălalt. În asemenea cazuri, nici unul din cele două impulsuri nu are o foarte mare intensitate.

De aceea este, în orice caz, necesar, chiar dacă aceasta reprezintă un fel de examen de conştiinţă, de conştiinţă şi de caracter, să ajungem să ne cucerim în viaţă posibilitatea de a aprofunda Mişcarea antroposofică, în aşa fel încât, atunci când abordăm aceste probleme, să reflectăm puţin asupra următorului aspect: Cum aparţinem noi Mişcării antroposofice conform naturii noastre suprasensibile? Dacă procedăm în acest fel, atunci vom vedea apărând o concepţie din ce în ce mai spirituală despre Mişcarea antroposofică. Ceea ce susţinem ca teorii, şi care nu ajung prea departe când nu le susţinem decât ca teorii, transpunem apoi în viaţă. Înseamnă că ne transpunem solid în viaţă dacă ne situăm pe noi înşine în viaţă corespunzător cu aceste lucruri. Faptul că cineva vorbeşte mult despre karmă: acest lucru va fi recompensat aşa, celălalt va fi pedepsit aşa, de la o viaţă la alta – asta nu atinge pe nimeni. Dar când suntem noi înşine în cauză, când este vorba de a ne situa în încarnarea noastră prezentă cu o calitate spirituală bine definită, care să-i stea la bază, atunci acest lucru se apropie mai mult de propria noastră entitate. Şi ceea ce aducem noi prin antroposofie în viaţa pământească, în civilizaţia pământească, aceasta trebuie să fie o aprofundare a fiinţei umane.

Ei bine, dragii mei prieteni, toate acestea au fost un intermezzo în studiul nostru, studiu pe care îl vom continua vinerea viitoare.