Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL III

GA 237


CONFERINŢA A CINCEA

Dornach, 11 iulie 1924

Membrii Societăţii Antroposofice aderă la această societate, aşa cum este şi firesc, din motive care ţin de dispoziţiile lor sufleteşti. Aşadar atunci când vorbim despre karma Societăţii Antroposofice, aşa cum facem noi acum, despre karma Mişcării antroposofice în general, luând ca punct de plecare evoluţia karmică a membrilor săi şi a grupurilor de membri, se pune, bineînţeles, problema să vedem temeiurile acestei karme în dispoziţiile sufleteşti ale celor care caută antroposofia. Şi noi am început deja să facem acest lucru. Vom încerca să mai prezentăm câteva aspecte în legătură cu aceste dispoziţii interioare, pentru a putea merge apoi mai departe cu studiul karmei Mişcării antroposofice.

Dvs. aţi văzut, aşa cum am arătat, că ceea ce este esenţial în înclinaţiile sufletului antroposofilor provine din ceea ce au trăit în timpul încarnărilor lor din primele secole ale întemeierii creştinismului. Eu spuneam că puteau avea loc încarnări intermediare, dar că cea mai importantă era aceea care se situează între secolele 4 şi 8 ale erei creştine. Din examinarea acestei încarnări a reieşit că trebuie să distingem două grupuri diferite printre cei care vin spre Mişcarea antroposofică. Am caracterizat aceste două grupe. Dar acum vom avea în vedere un element comun, un element comun important ce se află în străfundul sufletelor care au urmat evoluţia pe care am caracterizat-o în ultima conferinţă pentru membri.

Dacă privim aceste prime secole creştine, ne situăm, desigur, într-o vreme când oamenii mai erau cu totul altfel decât astăzi. Putem spune: Când omul actual se trezeşte, el intră în corpul său fizic cu o mare rapiditate, bineînţeles, cu rezerva despre care am vorbit aici. Am spus deja că această inserare şi această intrare în corpul fizic se întinde pe toată durata zilei; dar perceperea faptului că Eul şi corpul astral se apropie este extrem de rapidă. Astăzi, pentru omul care se trezeşte nu există, ca să spunem aşa, nici un interval între momentul în care el devine conştient de corpul său eteric şi cel în care devine conştient de corpul său fizic. Trezindu-ne, noi trecem rapid prin percepţia corpului eteric, nu observăm deloc corpul eteric, şi ne adâncim imediat în corpul fizic. Aceasta este caracteristica omului actual.

Ceea ce îi caracterizează pe oamenii primelor secole ale erei creştine, pe care i-am descris, este faptul că ei percepeau la trezire în mod clar: Eu pătrund într-un element dublu, în corpul eteric şi în corpul fizic. Şi ei ştiau: Se trece prin perceperea corpului eteric şi abia după aceea se ajunge în corpul fizic. Astfel încât oamenii aveau în faţa lor de fapt, în momentul trezirii, chiar dacă nu întregul tablou al vieţii, cel puţin multe imagini din porţiunea de până atunci a vieţii lor pământeşti. Şi ei mai vedeau şi altceva, despre care voi vorbi imediat. Căci atunci când se revine astfel, pe etape, dacă pot spune aşa, în ceea ce rămâne în pat, în corpurile eteric şi fizic, acest fapt acţionează pentru întreaga perioadă de veghe puţin altfel decât experienţele pe care le face omul actual în cursul acestor ore de veghe.

La fel, dacă examinăm momentul adormirii la omul de astăzi, caracteristic este faptul că atunci când Eul şi corpul astral părăsesc corpurile fizic şi eteric, Eul aspiră foarte rapid corpul astral. Şi, din cauză că Eul nu ştie încă să se orienteze în raport cu Cosmosul, el nu poate încă percepe nimic, toate percepţiile încetează pentru om când adoarme. Ceea ce rezultă sub formă de vise nu este decât ceva fragmentar.

La fel, nici în această privinţă lucrurile nu stăteau aşa în epocile despre care am vorbit. Pe atunci Eul încă nu aspira corpul astral, ci corpul astral se menţinea independent în propria sa substanţă după ce omul adormea. Şi, până la un anumit punct, el se menţinea astfel în timpul întregii nopţi. Astfel încât, dimineaţa, omul nu ieşea la trezire dintr-un întuneric total al conştienţei, ci el se trezea având acest sentiment: Tu ai trăit într-o lume de lumină unde s-au întâmplat tot felul de lucruri; acestea erau imagini, ce-i drept, dar s-au întâmplat tot felul de lucruri. – Aşadar omul acestui timp cunoştea o senzaţie intermediară între veghe şi somn. Era ceva perceput ca în surdină, în mod intim, dar era prezent. Această percepţie nu a încetat complet în sânul omenirii civilizate decât la începutul secolului al 14-lea. Dar, prin aceasta, toate sufletele despre care am vorbit nu demult simţeau lumea altfel decât oamenii de astăzi. Să ne reprezentăm cum trăia lumea, oamenii de pe atunci, adică dvs. toţi, dragii mei prieteni.

Datorită faptului că omul se cufunda în etape în corpurile sale eteric şi fizic, în timpul întregii sale stări de veghe el nu privea natura văzând numai lumea senzorială seacă, prozaică, pe care o vede omul de astăzi, şi pe care el, când vrea să o completeze, poate s-o facă doar cu ajutorul fanteziei sale. Atunci când el privea, să spunem, în lumea plantelor de exemplu, o pajişte cu flori – mai ales cu un soare foarte dulce blând puţin înainte de amiază –, lui îi părea că o ceaţă albăstrui-roşiatică, o lumină vălurindu-se, unduindu-se, se întindea deasupra acestei pajişti înflorite. Ceea ce se vede astăzi atunci când dintr-o pajişte se ridică o ceaţă uşoară, dar care este provocată de evaporare, se vedea odinioară în elementul spiritual-astral. Şi astfel, propriu-zis, fiecare coroană de arbore era învăluită într-un astfel de nor, iar peste câmpiile semănate se vedeau raze de un roşu-albăstrui ieşind din ceaţă, ce păreau a coborî din Cosmos şi a se scufunda în Pământ.

Iar când oamenii priveau animalele, ei aveau impresia că ele nu au numai forma lor fizică, ci că această formă fizică se află într-o aură astrală. Această aură nu era percepută decât uşor, în mod intim, şi numai atunci când acţiunea luminii era atenuată într-un anumit fel. Dar era percepută cu adevărat. Aşadar peste tot în natura exterioară oamenii vedeau spiritul urzind şi acţionând.

Când omul murea, viziunea retrospectivă pe care o avea asupra vieţii proprii în primele zile care urmau trecerii prin poarta morţii apărea ca ceva în care avea încredere; căci, în faţa acestei retrospective a vieţii care îi apărea după moarte, omul avea un sentiment bine definit. El avea un sentiment care îl făcea să spună: Acum eu eliberez din organismul meu acea aură care merge în întâmpinarea aurei pe care am văzut-o în natură. Corpul meu eteric se reîntoarce în patria sa – aşa simţea el.

Toate aceste sentimente erau, bineînţeles, şi mai puternice în timpuri şi mai îndepărtate. În epoca despre care vorbesc eu, aceste sentimente erau încă prezente, deşi mai atenuate. Şi omul îşi spunea, după ce a trecut prin poarta morţii: În întreaga urzire şi viaţă spirituală pe care eu am perceput-o în jurul lucrurilor şi fenomenelor naturii vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu-tatăl, şi spre Tatăl merge corpul meu eteric.

Dacă omul, datorită faptului că se trezea altfel, vedea în acest fel natura exterioară, el îşi vedea şi propria înfăţişare exterioară altfel decât mai târziu. Când adormea, corpul său astral nu era aspirat imediat de Eu. Într-o asemenea situaţie, corpul astral “răsună”. Din înaltul lumilor spirituale răsunau în Eul omului adormit – dacă nu tot atât de clar ca în timpurile epocilor străvechi, cel puţin într-o formă mai uşoară, într-un mod mai intim – tot felul de sonorităţi care nu pot fi auzite în starea de veghe. Şi, la trezire, omul avea acest sentiment: de la adormire până la trezire, eu am participat la o vorbire spirituală din spaţiile luminoase ale Cosmosului.

Apoi, la câteva zile după ce a trecut prin poarta morţii, după ce şi-a depus corpul eteric şi trăia acum în corpul său astral, omul avea iarăşi acest sentiment: În acest corp astral, eu retrăiesc în sens invers tot ceea ce am gândit şi am făcut pe Pământ. Dar eu retrăiesc tot ceea ce am gândit şi am făcut pe Pământ în acest corp astral în care am trăit în fiecare noapte în timpul somnului. – Şi, în timp ce omul nu aducea la trezirea sa decât impresii foarte vagi, el simţea acum, retrăindu-şi în sens invers viaţa pământească în perioada dintre moarte şi o nouă naştere: În acest corp astral al meu trăieşte Christos. Eu nu am observat acest lucru, dar în fiecare noapte corpul meu astral trăia în fiinţialitatea lui Christos. – Atunci, omul ştia: Atâta timp cât trebuie să-şi retrăiască viaţa pământească în sens invers, Christos nu îl părăseşte, fiindcă El era în preajma corpului său astral.

Dvs. vedeţi care a fost atitudinea adoptată faţă de creştinism în aceste prime secole, fie că e vorba de sufletele care au făcut parte din primul grup de oameni despre care am vorbit, fie că e vorba de al doilea grup, fie că ele au simţit încă în sine forţa păgânismului, fie că au simţit o saturaţie faţă de păgânism, sufletele simţeau în mod absolut sigur – chiar dacă nu pe Pământ – după moarte, simţeau grandioasa realitate a Misteriului de pe Golgotha; Christos, până atunci Fiinţa regentă a Soarelui, s-a unit cu oamenii care locuiau pe Pământ. Această experienţă o aveau toţi cei care s-au apropiat în primele secole de creştinism. Pentru ceilalţi, ceea ce au trăit după moarte a rămas mai mult sau mai puţin de neînţeles. Dar existau deosebiri fundamentale între experienţele făcute de suflete în primele secole ale erei creştine şi experienţele care au fost posibile mai târziu.

Dar toate acestea au mai avut şi o altă consecinţă. Aceasta a fost că atunci când, fiind în stare de veghe, omul contempla natura, el o simţea ca fiind domeniul Dumnezeului-tată. Căci întreaga spiritualitate pe care o vedea urzind şi trăind era pentru el expresia, revelaţia lui Dumnezeu-tatăl. Şi el simţea că aceasta este o lume care, în epoca în care a apărut Christos pe Pământ, avea nevoie de ceva: şi anume, primirea lui Christos în însăşi substanţa Pământului, pentru salvarea omenirii. În faţa fenomenelor şi puterilor active în natură, omul mai simţea încă ceva, prezenţa unui principiu christic viu. Căci cu viziunea sa asupra naturii era unit ceva care îi permitea să perceapă în natură urzirea şi activitatea unui element spiritual.

Ceea ce era perceput astfel ca o urzire şi activitate spirituală, ceea ce plutea oarecum în forme spirituale schimbătoare deasupra întregii naturi vegetale, în jurul întregii naturi animale, era astfel simţit încât omul de atunci, în sentimentul său spontan, îl rezuma în aceste cuvinte: Aceasta este inocenţa naturii. Da, dragii mei prieteni, ceea ce era perceptibil în spirit se numea inocenţa naturii, şi se vorbea de o spiritualitate inocentă care domneşte în natură. Dar ceea ce simţea omul în mod interior când se trezea: faptul că de la adormire până la trezire se aflase într-o lume spirituală de lumină, într-o spiritualitate sonoră, aceasta o simţea ca pe o lume în care pot stăpâni Binele şi Răul, el simţea că în el urcă sunete din adâncurile spirituale atunci când vorbesc spiritele Binelui şi spiritele Răului, spiritele Binelui căutând să înalţe inocenţa naturii la un nivel superior, să o păstreze, pe când spiritele Răului introduc în inocenţa naturii păcatul. Şi, pretutindeni unde trăiau asemenea creştini ca aceia pe care i-am descris aici, ei percepeau domnind Binele şi Răul, tocmai prin faptul că în starea de somn Eul nu absorbea în sine corpul astral.

Nu toţi cei care se numeau pe atunci creştini, sau care se apropiaseră într-un fel de creştinism, cunoşteau aceste dispoziţii ale sufletului. Dar printre locuitorii regiunilor meridionale şi centrale ale Europei exista un mare număr de oameni care spuneau: Da, această parte intimă din mine însumi care duce o existenţă autonomă între adormire şi trezire ţine de regiunea unei lumi a Binelui şi de regiunea unei lumi a Răului. Oamenii reflectau mult şi meditau mult asupra forţelor profunde care declanşează în sufletul uman Binele şi Răul. Ei simţeau în mod dureros că sufletul este situat într-o lume în care se înfruntă puterile Binelui şi puterile Răului. În primele secole, aceste sentimente nu existau încă în regiunile meridionale şi centrale ale Europei, dar în secolele 5 şi 6 ele au devenit din ce în ce mai frecvente; şi această stare sufletească s-a născut mai ales printre oamenii la care ajungeau mai mult învăţăturile din Orient – aceste învăţături veneau din Orient pe căile cele mai diverse. Şi, fiindcă această stare sufletească s-a răspândit cu o forţă cu totul deosebită în acele ţinuturi cărora li s-a dat apoi numele de “Bulgaria” – acest nume, lucru curios, s-a păstrat chiar şi mai târziu, când aceste ţinuturi erau locuite de populaţii foarte diferite –, în secolele ulterioare, pentru o vreme foarte îndelungată în Europa, cei la care această stare sufletească era deosebit de dezvoltată au fost numiţi bulgari. În ultimele secole creştine a primei jumătăţi a Evului Mediu, bulgarii erau, pentru locuitorii Europei de Vest şi Centrale, oameni care erau deosebit de afectaţi de opoziţia între puterile cosmic-spirituale ale Binelui şi cele ale Răului. În toată Europa găsim numele de bulgari folosit pentru asemenea oameni ca cei pe care i-am caracterizat.

Dar într-o asemenea dispoziţie se aflau, mai mult sau mai puţin, sufletele despre care vorbesc eu aici: acele suflete pe care evoluţia lor ulterioară le-a condus să contemple puternicele imagini ale cultului suprasensibil şi să participe la punerea lor în activitate, care au avut loc în prima jumătate a secolului al 19-lea. Tot ceea ce putuseră trăi aceste suflete cunoscând că ele erau angajate în lupta dintre Bine şi Rău au luat cu sine în existenţa dintre moarte şi o nouă naştere. Şi aceasta a dat sufletelor o anumită nuanţă, o anumită coloratură, atunci când s-au găsit în faţa puternicelor imagini pe care le-am descris.

Dar aici mai intervine şi altceva. Aceste suflete erau, într-un fel, ultimele care au păstrat, în sânul civilizaţiei europene, ceva din posibilitatea de a percepe în mod separat corpurile eteric şi astral în starea de veghe şi în starea de somn. Recunoscându-se după această particularitate a vieţii lor interioare, ele trăiau în comunităţi. Pentru acei creştini care se ataşau din ce în ce mai mult de Roma, aceşti oameni erau eretici. Pe atunci încă nu se ajunsese la a-i condamna pe eretici cu aceeaşi severitate ca mai târziu, dar ei erau consideraţi eretici. În general, le făceau celorlalţi o impresie care îi neliniştea. Oamenii aveau chiar impresia că aceia pe care îi numeau eretici vedeau ceea ce ceilalţi nu văd, că ei au alte raporturi cu divinul, datorită faptului că percep în stare de somn. Căci ceilalţi oameni, printre care ei locuiau, îşi pierduseră de multă vreme această facultate şi se apropiau de starea sufletească ce a devenit generală în secolul al 14-lea în Europa.

Dar când aceşti oameni, la care mă refer eu aici, când aceşti oameni înzestraţi cu facultatea de a percepe corpul astral şi corpul eteric în mod separat treceau după aceea prin poarta morţii, ei se deosebeau, de asemenea, de ceilalţi. Şi nu trebuie să credem că între moarte şi o nouă naştere omul nu ia deloc parte la ceea ce se întâmplă pe Pământ prin ceea ce fac oamenii. La fel cum aici, jos, noi ne ridicăm privirea spre lumea ceresc-spirituală, tot aşa între moarte şi o nouă naştere noi privim din lumile superioare spre Pământ. La fel cum, de aici, avem interes pentru fiinţele spirituale, tot aşa, din lumea spirituală, omul ia parte la ceea ce fac fiinţele care trăiesc pe Pământ.

După epoca pe care o descriu eu aici a urmat acea epocă în cursul căreia, în Europa, creştinismul s-a organizat pentru a dura şi în situaţia în care omul nu mai ştie nimic despre corpul său astral şi corpul său eteric. Creştinismul s-a organizat în aşa fel încât să poată vorbi despre lumea spirituală fără premisa cunoaşterii la om a acestor corpuri. Gândiţi-vă numai, dragii mei prieteni: atunci când învăţătorii creştini din primele secole le vorbeau creştinilor, existau deja un mare număr de creştini care puteau accepta cuvintele lor ca adevărate numai prin supunere la autoritate; dar dispoziţia sufletească încă naivă a sufletelor din acel timp făcea ca aceste cuvinte să fie acceptate numai dacă ele erau spuse cu entuziasm şi căldură a inimii. Şi cu ce entuziasm şi căldură a inimii se propovăduia în primele secole ale creştinismului, noi nu ne mai putem face astăzi nici cea mai mică idee, când atâtea propovăduiri s-au transformat într-o simplă vorbărie.

Dar cei care ştiau vorbi unor asemenea suflete cum erau cele pe care le-am descris, ce fel de cuvinte le puteau adresa? Ei bine, dragii mei prieteni, ei le puteau spune: Vedeţi această lumină deasupra plantelor, ca un curcubeu care licăreşte, vedeţi dorinţa care se manifestă la animale, priviţi: acesta este reflexul, este manifestarea lumii spirituale despre care vă vorbim şi noi, a lumii spirituale de unde a venit Christos. Când li se vorbea acestor oameni despre comorile înţelepciunii spirituale, pentru ei nu era ceva necunoscut; li se vorbea, pentru că îşi puteau aminti de ceea ce ei puteau percepe în anumite împrejurări, în razele blânde ale Soarelui, ca spirit din natură.

Iar când, pe de altă parte, li se spunea că există Evanghelia, care vesteşte despre lumea spirituală, despre misterele spiritului, când li se vorbea despre misterele Vechiului Testament, nici atunci nu li se vorbea despre ceva necunoscut, ci li se putea spune: Iată cuvântul Testamentului; acest cuvânt a fost transpus în scris de către acei oameni care, ce-i drept, au perceput mai clar decât voi şoapta acelei spiritualităţi în care se află sufletele voastre între adormire şi trezire, dar voi ştiţi că această şoaptă există, căci vă amintiţi de ea când vă treziţi dimineaţa. Şi astfel acestor oameni li se putea vorbi despre aceasta ca despre ceva cunoscut. Astfel, în dialogul pe care preoţii, pe care predicatorii de atunci îl aveau cu aceşti oameni, exista, într-un fel, ceva asemănător cu ceea ce se desfăşura în sufletele acestor oameni. Şi astfel, în acea perioadă, cuvântul însuşi era încă viu şi putea fi cultivat ca ceva viu.

Şi atunci când, după aceea, aceste suflete, cărora li se putuse adresa un cuvânt viu, îşi coborau privirea spre Pământ, după ce trecuseră prin poarta morţii, ele vedeau coborând amurgul asupra acestui cuvânt viu, şi ele aveau sentimentul: Logosul se scufundă în acest amurg. Acesta era sentimentul fundamental al sufletelor pe care le-am descris, cele care trecuseră prin poarta morţii după secolele 7, 8, 9 sau puţin mai devreme, când priveau în jos, spre Pământ: Aici, jos, pe Pământ, este amurgul Logosului viu. Şi în aceste suflete trăia în toată plenitudinea cuvântul: “Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi”, şi ele simţeau: Dar oamenii au din ce în ce mai puţin o locuinţă pentru Cuvântul care trebuie să trăiască în trup, care trebuie să continue a trăi pe Pământ.

Acest sentiment a determinat, la rândul său, o aceeaşi stare de spirit la toţi cei care trăiau în lumea spirituală între secolele 7, 8 şi secolele 19, 20, chiar dacă aceştia au cunoscut în acest interval o întrerupere prin faptul că au mai avut o existenţă pământească; a determinat o stare de spirit fundamentală care se poate traduce astfel: Christos trăieşte, ce-i drept, pentru Pământ, căci el a murit pentru Pământ, dar Pământul nu-l poate primi; trebuie ca pe Pământ să fie regăsită forţa care permite sufletelor să-l primească pe Christos! Acest sentiment, alături de altele, pe care le-am descris, trăia în acest suflete după moartea lor, tocmai în acele suflete care în timpul vieţii lor pământeşti fuseseră considerate ca eretice: ele simţeau nevoia unei noi vestiri a lui Christos, după o revelaţie reînnoită a lui Christos.

În această stare de spirit, aceşti oameni descarnaţi şi-au dat seama că pe Pământ se întâmpla ceva care lor, pe Pământ, a trebuit să le fie total necunoscut. Ei au învăţat să înţeleagă ce se întâmpla pe Pământ. Ei au văzut că sufletele pământeşti erau din ce în ce mai puţin locuite de spirit, că nu mai existau deloc oameni cărora să li se poată spune: Vă vestim spiritul pe care voi înşivă l-aţi mai putea vedea planând deasupra lumii plantelor şi strălucind în jurul animalelor. Vă anunţăm Testamentul care a fost inspirat de acele sunete cărora le mai auziţi încă şoapta atunci când aveţi reminiscenţe ale experienţelor voastre din timpul nopţii. – Nimic din toate acestea nu mai există.

De sus, de unde lucrurile au un aspect cu totul diferit, aceste suflete au văzut că în evoluţia creştină pătrunsese un surogat, înlocuind vechiul cuvânt. Căci, în cele din urmă, deşi predicatorii trebuiau să se adreseze deja unor oameni care, în marea lor majoritate, nu aveau în timpul vieţii lor pământeşti nici o conştienţă despre spiritual, întreaga tradiţie, întreaga tradiţie în materie de elocvenţă provenea din epocile în care, atunci când li se vorbea despre spirit, se putea presupune că oamenii mai simţeau încă ceva din prezenţa spiritului.

În realitate, toate acestea nu s-au şters complet decât prin secolele 9, 10, 11. S-a instaurat un cu totul alt fel de a asculta. Atunci când, mai înainte, oamenii îl ascultau vorbind pe un om inspirat, plin de un entuziasm divin, ascultându-l, ei aveau sentimentul de a ieşi puţin din sine, de a intra în corpul eteric, de a-şi părăsi puţin propriul corp fizic. Astfel ei aveau sentimentul de a se apropia de corpul astral. Când ei ascultau, ei aveau într-adevăr un uşor sentiment de desprindere. Oamenii nu acordau încă atât de multă importanţă singurului fapt de a asculta, ci mult mai mult la ceea ce trăiau în interiorul lor prin această uşoară desprindere. Ei participau la viaţa cuvintelor pe care le rosteau aceşti oameni inspiraţi de Dumnezeu.

Acest sentiment a dispărut cu totul între secolele 9, 10, 11 până prin secolul al 14-lea. Simplul ascultat a devenit din ce în ce mai curent. S-a născut nevoia de a se apela la altceva atunci când se vorbea despre spirit. S-a născut nevoia de a scoate într-un fel de la auditorul însuşi ideea pe care el ar trebui s-o aibă despre lumea spirituală. S-a născut nevoia de a acţiona într-un anumit fel asupra lui, astfel încât, în ciuda corpului său învârtoşat, el să se simtă totuşi constrâns să spună ceva în legătură cu lumea spirituală. Şi de aici s-a născut nevoia de a da învăţământul spiritual sub forma unui joc de întrebări şi răspunsuri. Atunci când întrebăm – întrebările au întotdeauna ceva sugestiv -: Ce este botezul? – şi când l-am pregătit pe om să dea un anumit răspuns, sau: Ce este confirmarea? Ce este Sfântul Spirit? Ce este moartea? Care sunt cele şapte păcate capitale? – pregătind elevul pentru acest joc de întrebări şi răspunsuri, punem ceva în locul simplului fapt de a asculta. Şi s-a ajuns, în epoca respectivă – mai întâi pentru acei oameni care veneau în anumite şcoli unde se putea practica acest lucru –, să se propovăduiască sub formă de întrebări şi răspunsuri ceea ce se urmărea să se spună despre lumea spirituală: aşa s-a născut catehismul.

Vedeţi dvs., trebuie să ne îndreptăm privirea asupra unor evenimente de acest fel. Aceasta vedeau sufletele care, din lumea spirituală unde se găseau, priveau spre Pământ: Aici intervine ceva pentru oameni, ceva ce noi nu am putut cunoaşte, de care nu ne-am putut apropia! Şi le-a făcut o profundă impresie faptul că aici jos, pe Pământ, s-a născut catehismul. Când istoricii relatează în mod exterior despre apariţia catehismului, cu aceasta nu s-a spus nimic extraordinar; dar când această apariţie a catehismului este privită, relatată, din punctul de vedere al lumii suprasensibile, atunci se întâmplă cu totul altfel: Aici jos, pe Pământ, oamenii trebuie să traverseze în adâncul cel mai profund al sufletului lor o nouă etapă, ei trebuie să înveţe din catehism ceea ce ele trebuie să creadă.

Cu aceasta, v-am descris unul din sentimente. Un alt sentiment îl voi descrie în felul următor. Dacă ne întoarcem în urmă la primele secole ale creştinismului, încă era posibil ca orice creştin să intre într-o biserică, să se aşeze acolo sau să îngenuncheze, pentru a asculta Serviciul divin de la început, de la Introitus până la rugăciunile care urmează după comuniune. Oamenii nu puteau asista toţi la întregul Serviciu divin, ci cei care deveneau creştini erau împărţiţi în două grupe: catehumenii, care aveau voie să rămână la Serviciul divin până la sfârşitul citirii Evangheliei; după Evanghelie, se pregătea Jertfa, ei trebuiau să iasă afară. Şi numai ceilalţi, care în urma unei îndelungi pregătiri ajunseseră la acea stare sufletească interioară sfântă, în care aveau voie să perceapă misterul transsubstanţierii, numai ei aveau voie să rămână şi să asculte Serviciul divin până la capăt.

Era un cu totul alt mod de a participa la Serviciul divin. Oamenii despre care v-am spus că trăiau în sufletul lor stările pe care le-am descris, despre care spuneam că priveau spre Pământ şi percepeau acest eveniment ciudat şi de neînţeles pentru ei care era învăţământul catihetic, aceşti oameni păstraseră din viaţă, mai mult sau mai puţin, pentru cultul lor, vechiul obicei creştin: credincioşii să nu fie lăsaţi să asiste la întregul Serviciu divin decât după o lungă pregătire. Aceşti oameni ştiau că în cadrul Serviciului divin exista o parte exoterică şi o parte esoterică. Tot ceea ce se întâmplă începând de la transsubstanţiere era considerat de ei ca esoteric.

Acum, ei priveau de sus ceea ce se întâmpla în cultul creştin. Ei vedeau: Întregul Serviciu divin devenise exoteric, întregul Serviciu divin se celebra şi în faţa celor care nu primiseră nici o pregătire pentru o stare interioară deosebită. Ei se întrebau: Oare omul care trăieşte pe Pământ se poate apropia cu adevărat de Misteriul de pe Golgotha dacă asistă la transsubstanţiere fără să aibă dispoziţie sufletească sacră? – Aceasta este ceea ce simţeau aceste suflete din regiunile în care se scurge viaţa între moarte şi o nouă naştere. Dar dacă nu înţelegem transsubstanţierea nu înţelegem Misteriul de pe Golgotha. Aşa gândeau, din nou, aceste suflete, în starea lor dintre moarte şi o nouă naştere: Christos nu mai este cunoscut în Entitatea Sa; cultul nu mai este înţeles.

Acest sentiment se depunea în interiorul sufletelor pe care le-am descris. Şi atunci când aceste suflete priveau ceea ce s-a format ca un simbol la citirea Serviciului divin – aşa-numitul “Sanctissimum”, în care se afla ostia aşezată pe un suport în formă de semilună – ele simţeau: Acesta este simbolul viu pentru faptul că odinioară în Christos era căutată Fiinţa Solară, căci pe fiecare Sanctissimum se văd razele Soarelui. Dar legătura lui Christos cu Soarele a fost pierdută; ea nu a mai rămas decât în simbol. Ea a fost păstrată până astăzi în simbol, dar simbolul nu mai este înţeles! – Acest al doilea sentiment nu putea decât să consolideze în acele suflete ideea că trebuie să ia naştere un nou sentiment pentru Christos.

desen
plansa 5 Planşa 5
[măreşte imaginea]

În conferinţele noastre de poimâine, vom continua studiul nostru asupra karmei Societăţii Antroposofice.