Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL III

GA 237


CONFERINŢA A OPTA

Dornach, 1 august 1924

Urmează acum să vă arăt cum îşi trăieşte antroposoful karma sa tocmai prin faptul că, drept urmare a condiţiilor preliminare despre care v-am vorbit, el a intrat în Societatea Antroposofică sau cel puţin în Mişcarea antroposofică. Pentru aceasta va trebui să adaug unele explicaţii la ceea ce am expus lunea trecută. V-am vorbit despre marea şcoală suprasensibilă de la începutul secolului al 15-lea, care poate fi caracterizată în felul următor: În această şcoală, Mihael însuşi era marele învăţător; cete întregi de suflete umane care se aflau atunci între moarte şi o nouă naştere, dar şi cete întregi de entităţi spirituale care nu sunt destinate a trece printr-o încarnare pământească şi care trăiesc, de altfel, aceiaşi eoni ca şi noi, într-o stare eterică sau într-o stare mai înaltă, toate aceste fiinţe, fie că sunt umane, supraumane sau subumane, s-au aflat atunci printre discipolii din marea şcoală de sub conducerea puterii michaelice. Şi eu v-am caracterizat deja lunea trecută câte ceva din ceea ce constituia conţinutul acestei învăţături.

Astăzi aş vrea să încep prin a sublinia următorul aspect: penultima domnie a lui Mihael, cea care a precedat epoca michaelică actuală, şi care a durat trei secole, s-a terminat în epoca lui Alexandru, în perioada precreştină; atunci, Mihael s-a retras şi alţi Arhangheli au stăpânit pe Pământ. În momentul Misteriului de pe Golgotha, Mihael era în tovărăşia entităţilor spirituale şi umane care aparţineau sferei sale. Ele au trăit Misteriul de pe Golgotha prin faptul că au simţit cum Christos părăsea sfera lor, sfera Soarelui, în timp ce oamenii care se aflau atunci pe Pământ au simţit cum Christos sosea la ei, pe Pământ.

Există un puternic contrast, uriaş, aş putea spune, între ceea ce au trăit atunci unele suflete faţă de celelalte; să ne adâncim cu toată inima în acest contrast.

Atunci s-a deschis epoca în care, încetul cu încetul, inteligenţa cosmică, aşadar, fiinţa inteligenţei care este răspândită în întreg Universul şi care până la sfârşitul epocii lui Alexandru era guvernată în mod absolut de Mihael, a trecut în posesia oamenilor, a căzut, ca să spunem aşa, din mâinile lui Mihael.

Vedeţi dvs., dragii mei prieteni, din acest punct de vedere, evoluţia omenirii s-a desfăşurat în felul următor: până la sfârşitul epocii lui Alexandru şi puţin mai târziu, iar pentru anumite grupuri umane chiar mai mult timp, oamenii aveau întotdeauna conştienţa faptului că atunci când cineva este inteligent, nu el însuşi este sursa acestei inteligenţe, ci el o primeşte ca pe un dar din lumile spirituale. Când cineva gândea ceva inteligent, se considera că acel lucru inteligent se datora inspiraţiei unor entităţi spirituale. Este de dată recentă faptul că atunci când cineva este inteligent i se atribuie lui însuşi această inteligenţă. Şi aceasta se întâmplă pentru că administrarea inteligenţei a trecut din mâinile lui Mihael în mâinile ale oamenilor.

Atunci când, la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului al 19-lea, Mihael şi-a reluat puterea asupra conducerii destinelor pământeşti, el a găsit în sfera umană inteligenţa cosmică ce îi scăpase cu totul începând din secolul al 8-lea sau al 9-lea al erei creştine.

Aşa se prezentau lucrurile în ultima treime a secolului al 19-lea, atunci când domnia lui Mihael a urmat domniei lui Gabriel. Prin faptul că el venea spre oamenii de acum înainte înzestraţi cu propria lor inteligenţă, Mihael a ajuns să spună: Eu regăsesc ceea ce îmi scăpase, ceea ce odinioară administram eu. Şi marea dispută din Evul Mediu între personalităţile conducătoare din Ordinul Dominicanilor şi cele care duceau mai departe opera alexandrismului asiatic şi trecuseră în Spania, de exemplu Averroes şi discipolii săi, consta propriu-zis în faptul că Averroes şi discipolii săi, aşadar, post-aristotelicii mahomedani, spuneau: Inteligenţa este ceva general. Ei vorbeau numai despre o “pan-inteligenţă”, nu despre o inteligenţă umană personală. Inteligenţa umană individuală era pentru Averroes doar un fel de oglindire în fiecare cap uman a ceea ce, în realitate, nu există decât ca element general.

Imaginaţi-vă că cineva are o asemenea oglindă (vezi desenul), în loc de aceste nouă părţi, eu aş putea desena, fireşte, sute sau mii sau milioane. Să presupunem aici un obiect care se reflectă. Aşa stăteau lucrurile pentru Averroes, împotriva căruia a luptat energic Toma d’Aquino: Raţiunea, inteligenţa, era pentru el, şi conform tradiţiei vechii epoci michaelice, o “pan-inteligenţă”, o inteligenţă unică; iar capetele umane o reflectau, astfel că atunci când creierul nu mai funcţiona, nu mai exista nici o inteligenţă individuală. Atunci, cum stăteau lucrurile, în realitate, în această privinţă?

Vedeţi dvs., ceea ce îşi reprezenta Averroes a fost exact până la sfârşitul epocii lui Alexandru; până atunci, aceasta a fost pur şi simplu o realitate cosmic-umană; la aceasta a rămas Averroes. Dominicanii au avut în vedere evoluţia omenirii, ei au spus: Nu aşa stau lucrurile! – Ei ar fi putut, bineînţeles, să spună: A fost un timp când aceasta era aşa, dar astăzi este altfel! – Dar ei nu au făcut asta; ei au constatat starea de lucruri care exista în secolul al 13-lea şi care s-a accentuat în mod deosebit în secolele 14, 15. Ei au spus: acum, fiecare are propria sa înţelegere. – Era exact ceea ce se întâmplase.

desen
plansa 6 Planşa 6

[măreşte imaginea]

A aduce o deplină claritate în această privinţă, aceasta a fost sarcina şcolii suprasensibile despre care v-am vorbit lunea trecută. Acest lucru era subliniat în această şcoală suprasensibilă iar şi iar, sub toate formele, descriindu-se ceea ce fusese caracterul fundamental al vechilor Misterii. Într-un mod grandios, nu sub formă de Imaginaţiuni, acestea au apărut doar la începutul secolului al 19-lea, ci sub formă de inspiraţii suprasensibile, erau descrise acele realităţi al căror reflex vi l-am putut comunica aici adesea, atunci când v-am descris esenţa vechilor Misterii.

Dar acolo se indica şi asupra viitorului, asupra a ceea ce trebuiau să fie noile Misterii; se vorbea despre ceva care trebuie să intre în omenire nu în felul vechilor Misterii, când omul nu avea încă pe Pământ inteligenţa individuală, când, de aceea, el nu putea avea despre lumea spirituală decât o conştienţă asemănătoare celei de vis, ci se vorbea despre acea esenţă a Misteriilor pe care noi putem începe să o înţelegem pe tărâmul antroposofiei, şi care este absolut în acord cu deplina inteligenţă a omului, cu inteligenţa clară şi luminoasă.

Dar să aprofundăm puţin învăţătura acelei şcoli suprasensibile. Această învăţătură, în intimitatea ei, conducea la cunoaşterea unui fapt care, propriu-zis, nu se află în concepţiile oamenilor de pe Pământ, începând din epoca ebraică şi, la rândul ei, în cea creştină, decât sub forma unui fel de imagine palidă, un fapt care încă şi astăzi, când ar trebui să domnească nişte vederi mai profunde, nu se mai regăseşte la marea majoritate a oamenilor decât ca o imagine palidă provenită din tradiţie. Este învăţătura despre păcat, despre omul păcătos, despre omul care, la punctul de plecare al evoluţiei umane, ar fi fost destinat să nu coboare atât de profund în materie cât a coborât deja în prezent.

O anumită versiune încă justă a acestei învăţături se află, de exemplu, la Sfântul Martin [ Nota 26 ], “filosoful necunoscut”. Sfântul Martin îi mai învăţa pe discipolii săi că, înainte de începutul evoluţiei sale pământeşti, omul se mai afla încă la un anumit nivel, de unde a decăzut ca urmare a unui păcat originar, pe care Sfântul Martin îl numea adulterul cosmic. Prin păcatul originar, omul a decăzut până în starea în care se află acum. Ei bine, exprimându-se astfel, Sfântul Martin pune degetul pe ceea ce a fost întotdeauna, de-a lungul întregii evoluţii, conţinutul învăţăturii despre păcatul originar: concepţia că omul nu este la nivelul la care ar putea fi. Toate învăţăturile privind păcatul moştenit au fost pe bună dreptate legate de această concepţie că omul a decăzut de la nivelul său originar.

Dar, trăgându-se consecinţele acestei idei, se ajunsese la o anumită nuanţă a concepţiei despre lume, o nuanţă care spunea: Pentru că omul a devenit odinioară păcătos – a deveni păcătos înseamnă tocmai a cădea de la nivelul originar –, el nu poate vedea lumea cum ar fi putut-o vedea înainte de cădere. De aceea vede el lumea tulbure. El nu o vede sub adevăratul său aspect, o vede plină de iluzii şi de fantasme. El percepe ceea ce se oferă privirii sale în natura exterioară, dar el nu vede natura cu fundalul său spiritual; el o vede sub o formă materială, care, în realitate, nu există. Aceasta era concepţia vechilor timpuri despre omul păcătos, asemenea aceleia pe care şi-o mai face încă şi astăzi tradiţia. Aşadar cei care păstrau tradiţia Misteriilor spuneau: Omul nu poate nici să vadă lumea, nici să o simtă, nici să acţioneze în lume cum ar fi putut gândi, simţi, acţiona dacă nu ar fi devenit păcătos, adică dacă nu ar fi căzut din înălţimile care i-au fost destinate la origine de către Zeii de care el aparţine.

Dacă ne îndreptăm acum privirea asupra spiritelor conducătoare din seria Arhanghelilor care se succed la guvernarea Pământului, fiecare stăpânind aproximativ trei secole şi jumătate, ca Gabriel, în ultimele trei-patru secole, iar acum Mihael, dacă ne îndreptăm privirea asupra întregii serii a fiinţelor arhanghelice, Gabriel, Rafael, Zachariel, Anael, Orifiel, Samael, Mihael, noi putem caracteriza în felul următor relaţia care îi uneşte de spiritele Ierarhiilor superioare.

Vă rog să nu luaţi uşor termenii banali de care mă voi sluji – dar noi nu avem decât cuvinte umane – pentru a vorbi despre aceste lucruri sublime; ele sunt grele de sens. Dintre aceşti Arhangheli, care sunt în număr de şapte, şase au acceptat, ce-i drept, nu în întregime – dar Gabriel mai mult decât ceilalţi, deşi nici el cu totul –, şase au acceptat într-o mare măsură faptul că pentru oameni lumea este maya, marea iluzie, fiindcă din pricina calităţii lor, care nu corespunde destinaţiei lor originare, ei au decăzut de la starea lor originară. Mihael este în mod absolut singurul – nu pot face altfel decât să mă exprim în mod banal – singurul care nu a vrut să cedeze şi care, împreună cu spiritele michaelice care se află şi în rândul oamenilor, se situează pe acest punct de vedere: Eu sunt regentul inteligenţei. Inteligenţa trebuie să fie condusă în aşa fel încât iluzia, fantasmele, să nu poată intra în ea, nimic din ceea ce întunecă şi tulbură viziunea pe care omul şi-o face despre lume.

Dragii mei prieteni, a-l vedea astfel pe Mihael, marele opozant din cohorta Arhanghelilor, este un spectacol înălţător şi de o măreţie sublimă. Şi de fiecare dată când pe Pământ a fost prezentă o epocă michaelică, pe Pământ a apărut drept consecinţă faptul că inteligenţa, ca instrument de cunoaştere, a primit un caracter cosmopolit, aşa cum am arătat şi, pe lângă aceasta, oamenii s-au pătruns de conştienţa următorului fapt: Noi ne putem ridica totuşi până la Divinitate.

Acest “Noi ne putem ridica totuşi până la Divinitate” a jucat la sfârşitul ultimei epoci michaelice un rol extraordinar de important. Pretutindeni, începând din Grecia, se răspândise o atmosferă de descurajare asupra locurilor vechilor Misterii. În Italia de Sud, în Sicilia descurajarea pusese stăpânire pe urmaşii vechii şcoli pythagoreice; ei erau descurajaţi fiindcă strălucirea vrăjită care înconjurase această şcoală în secolul 6 înainte de era precreştină se stinsese. Se vedea din nou – chiar printre iniţiaţii Misteriilor pitagoreice – că iluzia, iluzia materialistă se răspândea în lume.

Descurajarea pusese stăpânire pe fiii şi fiicele vechilor Misterii egiptene. Oh, aceste Misterii egiptene, ele se scufundaseră în aşa măsură în descurajare încă din timpul lui Alexandru, încât, aş putea spune, profundele învăţături conţinute în legenda lui Osiris sau în cultul lui Serapis nu mai transmiteau decât zgura a ceea ce fusese odinioară o magnifică operă turnată de metal. Iar în Asia, ce deveniseră aceste eforturi curajoase şi puternice de a se înălţa spre lumea spirituală, al căror punct de plecare erau Misteriile Dianei din Ephes? Înseşi Misteriile din Samothrake, comoara înţelepciunii Kabirilor [ Nota 27 ], nu mai puteau fi descifrate decât de cei care purtau în ei înşişi elanul care antrenează spre înălţimi, numai sufletele de această natură, numai Kabirii, mai puteau citi în norii de fum care se ridicau din Axieros, Axiokersos, Axiokersa.

Descurajarea domnea pretutindeni! Pretutindeni exista sentimentul că în vechile Misterii iniţiaţii erau neputincioşi în faţa misterului solar, care este propriu-zis misterul lui Mihael –, pretutindeni exista acest sentiment: Omul este neputincios!

Această epocă michaelică a fost o epocă de mari încercări. În fond, platonismul nu era decât un fel de extract spălăcit al vechilor Misterii. Din acest extract, aristotelismul a preluat elementul cel mai intelectual, pe care Alexandru l-a luat după aceea pe umerii săi.

Cuvântul de ordine al lui Mihael a fost atunci: Omul trebuie să ajungă la “pan-inteligenţă”, pentru ca el să ajungă să sesizeze divinul pe Pământ sub o formă care să nu fie atinsă de păcat. Trebuie să fie răspândit pretutindeni ceea ce este mai bun din ceea ce a fost cucerit, plecând din centrul care va fi Alexandria, fără a ţine seama de centrele Misteriilor unde domneşte descurajarea. Acesta era impulsul lui Mihael. Şi tocmai aceasta este deosebirea dintre el şi ceilalţi Arhangheli: faptul că el a protestat cu cea mai mare tărie împotriva căderii omului.

Acesta este, de asemenea, conţinutul cel mai important al învăţăturii pe care el a dat-o alor săi în şcoala suprasensibilă despre care am vorbit lunea trecută. Conţinutul mai important al acestei învăţături era următorul: Dacă inteligenţa îşi găseşte acum loc printre oameni, dacă inteligenţa, scăpată din mâinile mihaeliţilor, urmează să-şi găsească locul pe Pământ, atunci în această epocă michaelică oamenii trebuie să simtă că e nevoie ca ei să vegheze, pentru că inteligenţa nu are voie să fie atinsă de starea de păcat, şi oamenii trebuie să se folosească de această epocă a inteligenţei pentru a se ridica prin inteligenţa pură, eliberată de iluzie, până la viaţa spirituală.

Aceasta este, în opoziţie cu atmosfera ahrimanică, atmosfera care domneşte în sfera lui Mihael. Lunea trecută eu am caracterizat această opoziţie: am arătat că Ahriman se străduieşte cu orice preţ, acum şi în viitor, să-şi însuşească această inteligenţă coborâtă printre oameni, să facă în aşa fel încât oamenii să ajungă în stăpânirea lui, şi astfel Ahriman să devină posesorul inteligenţei din creierele umane.

Vedeţi dvs., dragii mei prieteni, acest Ahriman, vreau să spun aceste legiuni ale lui Ahriman trebuie să ne fie cunoscute. Nu am făcut nimic considerând numele Ahriman de dispreţuit şi dând numele de Ahriman unei legiuni de fiinţe demne de dispreţuit. Cu aceasta nu am făcut nimic. Ceea ce este important este să ajungem să vedem că prin Ahriman avem de-a face cu o entitate cosmică de inteligenţa cea mai înaltă, o entitate cosmică ce a preluat în sine deja în mod absolut individual inteligenţa. Ahriman este, din toate punctele de vedere, superinteligent; el este stăpânul unei inteligenţe orbitoare, care provine din întreaga fiinţă umană, nu numai din această parte a fiinţei umane care se arată tocmai în forma frunţii umane.

Dacă am vrea să-l reprezentăm pe Ahriman cu ajutorul unei Imaginaţiuni umane, ar trebui să-l arătăm cu o frunte înclinată înapoi şi cu o expresie frivol-cinică, fiindcă la el totul provine de la aceste forţe inferioare, dar de la aceste forţe inferioare provine inteligenţa cea mai înaltă. Cel care s-ar angaja într-o discuţie cu Ahriman ar fi absolut copleşit de rigoarea înlănţuirii logice, de extraordinara precizie cu care el îşi mânuieşte argumentele. În ceea ce priveşte lumea oamenilor, aceasta este părerea lui Ahriman, abia de-acum înainte trebuie să se decidă dacă aici va domni deşteptăciunea sau prostia. Pentru Ahriman, este prostie tot ceea ce nu cuprinde inteligenţă în individualitatea strict personală. Căci fiecare din fiinţele ahrimanice este personal superinteligentă, aşa cum am spus adineaori, este critică, refuzând tot ceea ce este ilogic, are o gândire ironică şi dispreţuitoare.

Vedeţi dvs., când îl avem astfel pe Ahriman în faţa noastră, atunci simţim, bineînţeles, absoluta opoziţie dintre Ahriman şi Mihael. Căci ceea ce are importanţă la Mihael nu este absolut deloc caracterul personal al inteligenţei; numai că la om există întotdeauna tentaţia de a-şi face inteligenţa personală după modelul lui Ahriman. În realitate, Ahriman îl judecă pe Mihael cu un foarte mare dispreţ, el îl crede prost şi lipsit de minte. Desigur, el îl judecă în raport cu sine însuşi: căci Mihael, într-adevăr, nu îşi propune să atragă personal inteligenţa la sine însuşi, el vrea şi a vrut timp de milenii, timp de eoni, să administreze pan-inteligenţa, şi acum, din nou, deoarece oamenii trebuie să fie posesorii inteligenţei, el vrea s-o administreze ca pe ceva pe care oamenii îl au în comun şi de care trebuie să beneficieze fiecare om ca atare, ca de inteligenţa comună.

Desigur, noi, ca oameni, ar fi bine să ne spunem: credinţa că putem avea inteligenţa numai pentru noi este prostească. Nu putem fi inteligenţi numai pentru noi înşine. Când vrem să demonstrăm ceva în mod logic cuiva, începem prin a presupune că această persoană are logica pe care o avem şi noi şi că această logică este valabilă pentru toţi. Dacă fiecare şi-ar avea propria sa logică, nu am putea pretinde să demonstrăm ceva şi celorlalţi după propria noastră logică. Şi tocmai aceasta este particularitatea epocii michaelice actuale, faptul că ceea am înţeles definitiv trebuie să treacă până în sentiment.

Şi astfel vuieşte, în culisele existenţei, lupta lui Ahriman împotriva curentului mihaelic. Aşa cum spuneam deja lunea trecută, una dintre obligaţiile antroposofului este aceasta: să-şi cucerească un simţ pentru faptul că acum lucrurile stau în acest fel, pentru faptul că, am putea spune, Cosmosul se află în focul acestei lupte.

Vedeţi dvs., această luptă care se dădea în Cosmos încă din secolele 8, 9, a dobândit importanţă atunci când, încetul cu încetul, inteligenţa cosmică i-a scăpat lui Mihael şi cetelor sale şi a coborât printre oameni; această luptă a devenit actuală când, în momentul pe care eu l-am indicat adesea, la începutul secolului al 15-lea, a început să se dezvolte în omenire sufletul conştienţei. Noi vedem de asemenea pe Pământ, în anumite spirite care trăiau atunci pe Pământ, un fel de oglindire a ceea ce s-a întâmplat în marea şcoală suprasensibilă despre care am vorbit lunea trecută; noi vedem aici cum ceva din toate acestea se oglindeau în oamenii individuali de pe Pământ.

Am discutat adesea în ultimul timp despre activităţile cereşti care se oglindesc în şcolile şi instituţiile pământeşti. Am vorbit despre marea Şcoală de la Chartres şi despre altele. Dar acest lucru poate fi spus şi despre anumiţi oameni individuali. Şi noi avem acest fenomen curios că tocmai aici unde sufletul conştienţei începe să se dezvolte în omenirea civilizată, aici, unde adevărata Mişcare rosicruciană trebuie să ia în stăpânire impulsul spre sufletul conştienţei, tocmai aici, într-un spirit al acestui timp, se aprinde ca un fulger ceva din acest impuls suprapământesc. (Planşa 6) Este vorba de Raimund de Sabunda [ Nota 28 ], care a trăit în secolul al 15-lea. Şi ceea ce învăţa Raimund de Sebunda la începutul secolului al 15-lea este aproape o reflectare pământească a înaltei învăţături suprasensibile a lui Mihael.

Raimund de Sabunda spunea: Oamenii au decăzut de la nivelul care le fusese acordat la origine de către Zeii de care ei aparţin. Dacă ar fi rămas la acest nivel, ei ar fi văzut sub adevărata sa formă tot ceea ce trăieşte în minunatele cristale ale regnului mineral, în lumea minerală amorfă, în ceea ce trăieşte în sutele şi miile de forme ale lumii vegetale, în formele regnului animal, în tot ce este viu şi se mişcă în apă şi în aer, în căldură şi în elementul pământesc, ei ar fi văzut toate acestea sub adevărata lor formă.

Raimund de Sabunda reamintea că în categoriile lui Aristotel, ca odinioară în arborele Sephiroth, în aceste concepte generale care par atât de stranii celui care nu le înţelege, în toate acestea este conţinut ceea ce, cu ajutorul inteligenţei, trebuie să conducă în lumea spirituală. Cât de seci, înfiorător de seci, par pentru oameni categoriile lui Aristotel care se învaţă în logică: fiinţa, relaţia, acţiunea, aici, acolo – zece asemenea categorii, zece asemenea noţiuni generale. Oamenii spun: Fireşte că îţi vine să o iei la fugă când trebuie să înveţi asemenea noţiuni generale! De ce să ne înflăcărăm în faţa unor asemenea noţiuni generale: fiinţa, posesia, devenirea şi aşa mai departe? – Este exact ca şi când cineva ar spune: De ce fac oamenii atâta caz de “Faustul” lui Goethe! Nu există nimic altceva în el decât diverse combinaţii de litere de la a, b, c, d, e, f şi aşa mai departe, până la litera z! Cel care ia “Faust” în mână şi nu ştie să citească nu va avea nici o idee despre extraordinara măreţie a acestei opere, el nu va vedea niciodată decât literele, a, b, c, d, e, f, până la z. Cel care nu ştie cum sunt combinate a, b, c, acela nu va putea citi “Faust”.

Vedeţi dvs., la fel este şi cu citirea cuvintelor care compun categoriile lui Aristotel. Acestea sunt în număr de zece: fiinţa, cantitatea, calitatea, relaţia, spaţiul, timpul, locul, situaţia, acţiunea, suferinţa – sunt mai puţine decât literele alfabetului. Acestea sunt literele spiritului. Cel care ştie să folosească în mod just fiinţa, situaţia, acţiunea etc., aşa cum ştie să se folosească de litere pentru ca ele să dea “Faustul”, presimte ceea ce spunea Aristotel despre aceste lucruri atunci când, de exemplu, îl instruia pe Alexandru.

Raimund de Sabunda, în vremea sa, încă mai atrăgea atenţia asupra acestui lucru, lui încă îi mai erau cunoscute aceste lucruri. El spunea: Când privim, de exemplu, ceea ce mai exista în aristotelism, se vede că acesta era un vestigiu al stării de unde au decăzut oamenii la începutul evoluţiei umane, şi de care ei îşi mai aminteau: aceasta era “citirea în Cartea Naturii”. Dar oamenii au căzut atât de jos, încât ei nu mai pot citi adevărul conţinut în “Cartea Naturii” [ Nota 29 ]. De aceea Dumnezeu, care a avut milă de ei, le-a dat Biblia, “Cartea Revelaţiei”, pentru ca ei să nu se îndepărteze cu totul de ceea ce este spiritual-divin.

Aşadar Raimund de Sabunda mai învăţa, în secolul al 15-lea: “Cartea Revelaţiei” este aici pentru omul păcătos, fiindcă el nu ştie să citească în “Cartea Naturii”; dar, spunând aceasta, el gândea deja: Oamenii trebuie să regăsească posibilitatea de a citi în “Cartea Naturii”. Şi acesta este impulsul pe care îl dă Mihael: să îi conducă din nou pe oameni, acum, după ce inteligenţa administrată de el a venit printre oameni, să redeschidă marea Carte a Naturii şi să citească în “Cartea Naturii”.

La drept vorbind, toţi cei care se află în Mişcarea antroposofică ar trebui să simtă că pentru a înţelege karma va trebui mai întâi ca ei să ştie că fiecăruia dintre ei i se adresează în mod personal chemarea: Citeşte din nou cu ochii spiritului în “Cartea Naturii”, descoperă substraturile spirituale ale naturii, după ce Dumnezeu ţi-a dat, pentru epoca intermediară, Revelaţia.

Vă rog să înţelegeţi bine sensul cărţii mele “Mistica în zorii vieţii spirituale a timpului nostru”. Veţi vedea la ultima pagină a acestei cărţi – sub forma pe care puteam şi trebuia să o dau atunci – că este vorba de a conduce Mişcarea antroposofică în aşa fel încât omul să poată citi din nou nu numai în “Cartea Revelaţiei”, despre care spuneam că Jakob Böhme [ Nota 30 ] mai ştiuse încă să o citească, ci şi în “Cartea Naturii”. Începuturile stângace, insuficiente, adesea groaznice, ale ştiinţei moderne trebuie să fie transformate, metamorfozate, printr-o concepţie spirituală despre lume, într-o adevărată citire în “Cartea Naturii”. Eu cred că am folosit această expresie, “Cartea Naturii”, la sfârşitul cărţii “Mistica în zorii vieţii spirituale a timpului nostru”. Aceasta a fost încă de la început semnul distinctiv (în text, “Schibboleth” – n. t. Nota 31) al Mişcării antroposofice. De la început a existat apelul adresat celor care trebuiau să-şi asculte acum vocea karmei, să perceapă mai mult sau mai puţin conştient şi clar acest apel: Karma mea este atinsă şi cuprinsă de mesajul lui Mihael care răsună în lume; datorită karmei mele, acest mesaj mă priveşte.

Căci este vorba, la urma urmei, de oamenii care sunt încă pe Pământ, care întotdeauna sunt aici, care vin, care au venit, care revin şi vor reveni mereu, şi care sunt pregătiţi să se îndepărteze într-un anumit sens de lume, şi să se adune în Societatea Antroposofică. Că această izolare de lume trebuie să fie înţeleasă ca fiind mai mult sau mai puţin reală, mai mult sau mai puţin categorică ş.a.m.d., aceasta este o altă problemă; pentru anumite suflete, aceasta este un fel de plecare şi un mers spre altceva decât lumea de care ele s-au desprins. La diferiţi oameni individuali, evenimentele karmei se prezintă în modul cel mai variat. Unul face o experienţă sau alta, fiindcă el trebuie să rupă anumite legături, pentru a se uni cu cei care vor să cultive mesajul lui Mihael. Există suflete care simt adeziunea la mesajul lui Mihael ca pe un fel de descătuşare. Altele, în schimb, au sentimentul de a se afla în situaţia următoare: Eu sunt atras pe de o parte de Mihael, pe de altă parte de ahrimanism; nu pot să aleg, viaţa este cea care mă menţine în această situaţie! – Iar alte suflete au curajul să se smulgă din această situaţie, menţinând totuşi legăturile exterioare. Altele, în sfârşit, stabilesc uşor aceste legături cu lumea exterioară; şi acest lucru este posibil şi, poate, pentru starea actuală a Societăţii Antroposofice, este deocamdată lucrul cel mai bun. Dar întotdeauna există oameni care se află în interiorul Mişcării, stând în faţa altora, care se află în afara ei, şi, de asemenea, în faţa unora cu care, având în vedere vieţile lor anterioare, au legături karmice profunde. Descoperim atunci firele karmice cele mai ciudate.

Noi nu putem înţelege aceste ciudate fire karmice decât dacă ne amintim aceste premise despre care am vorbit adineaori; am văzut că, într-adevăr, sufletele care în inconştientul lor simt imboldul spre Mişcarea antroposofică au avut în încarnările precedente experienţe comune, căci ele făceau parte, în marea lor majoritate, din grupurile care în secolele 15, 16, 17 au auzit în lumea suprasensibilă mesajul lui Mihael şi care, după aceea, la începutul secolului al 19-lea, au participat la marele cult imaginativ despre care v-am vorbit aici. Vedem o chemare cosmic-telurică puternică adresată legăturilor karmice ale membrilor Societăţii Antroposofice. Aşa cum am auzit lunea trecută, această chemare va răsuna de-a lungul întregului secol 20, pentru a-şi atinge punctul culminant la sfârşitul secolului 20.

Despre aceasta, dragii mei prieteni, aş vrea să vă vorbesc duminica viitoare.