Urmează acum să vă arăt cum își trăiește antroposoful karma sa tocmai prin faptul că, drept urmare a condițiilor preliminare despre care v-am vorbit, el a intrat în Societatea Antroposofică sau cel puțin în Mișcarea antroposofică. Pentru aceasta va trebui să adaug unele explicații la ceea ce am expus lunea trecută. V-am vorbit despre marea școală suprasensibilă de la începutul secolului al 15-lea, care poate fi caracterizată în felul următor: În această școală, Mihael însuși era marele învățător; cete întregi de suflete umane care se aflau atunci între moarte și o nouă naștere, dar și cete întregi de entități spirituale care nu sunt destinate a trece printr-o încarnare pământească și care trăiesc, de altfel, aceiași eoni ca și noi, într-o stare eterică sau într-o stare mai înaltă, toate aceste ființe, fie că sunt umane, supraumane sau subumane, s-au aflat atunci printre discipolii din marea școală de sub conducerea puterii michaelice. Și eu v-am caracterizat deja lunea trecută câte ceva din ceea ce constituia conținutul acestei învățături.
Astăzi aș vrea să încep prin a sublinia următorul aspect: penultima domnie a lui Mihael, cea care a precedat epoca michaelică actuală, și care a durat trei secole, s-a terminat în epoca lui Alexandru, în perioada precreștină; atunci, Mihael s-a retras și alți Arhangheli au stăpânit pe Pământ. În momentul Misteriului de pe Golgotha, Mihael era în tovărășia entităților spirituale și umane care aparțineau sferei sale. Ele au trăit Misteriul de pe Golgotha prin faptul că au simțit cum Christos părăsea sfera lor, sfera Soarelui, în timp ce oamenii care se aflau atunci pe Pământ au simțit cum Christos sosea la ei, pe Pământ.
Există un puternic contrast, uriaș, aș putea spune, între ceea ce au trăit atunci unele suflete față de celelalte; să ne adâncim cu toată inima în acest contrast.
Atunci s-a deschis epoca în care, încetul cu încetul, inteligența cosmică, așadar, ființa inteligenței care este răspândită în întreg Universul și care până la sfârșitul epocii lui Alexandru era guvernată în mod absolut de Mihael, a trecut în posesia oamenilor, a căzut, ca să spunem așa, din mâinile lui Mihael.
Vedeți dvs., dragii mei prieteni, din acest punct de vedere, evoluția omenirii s-a desfășurat în felul următor: până la sfârșitul epocii lui Alexandru și puțin mai târziu, iar pentru anumite grupuri umane chiar mai mult timp, oamenii aveau întotdeauna conștiența faptului că atunci când cineva este inteligent, nu el însuși este sursa acestei inteligențe, ci el o primește ca pe un dar din lumile spirituale. Când cineva gândea ceva inteligent, se considera că acel lucru inteligent se datora inspirației unor entități spirituale. Este de dată recentă faptul că atunci când cineva este inteligent i se atribuie lui însuși această inteligență. Și aceasta se întâmplă pentru că administrarea inteligenței a trecut din mâinile lui Mihael în mâinile ale oamenilor.
Atunci când, la sfârșitul anilor ‘70 ai secolului al 19-lea, Mihael și-a reluat puterea asupra conducerii destinelor pământești, el a găsit în sfera umană inteligența cosmică ce îi scăpase cu totul începând din secolul al 8-lea sau al 9-lea al erei creștine.
Așa se prezentau lucrurile în ultima treime a secolului al 19-lea, atunci când domnia lui Mihael a urmat domniei lui Gabriel. Prin faptul că el venea spre oamenii de acum înainte înzestrați cu propria lor inteligență, Mihael a ajuns să spună: Eu regăsesc ceea ce îmi scăpase, ceea ce odinioară administram eu. Și marea dispută din Evul Mediu între personalitățile conducătoare din Ordinul Dominicanilor și cele care duceau mai departe opera alexandrismului asiatic și trecuseră în Spania, de exemplu Averroes și discipolii săi, consta propriu-zis în faptul că Averroes și discipolii săi, așadar, post-aristotelicii mahomedani, spuneau: Inteligența este ceva general. Ei vorbeau numai despre o „pan-inteligență”, nu despre o inteligență umană personală. Inteligența umană individuală era pentru Averroes doar un fel de oglindire în fiecare cap uman a ceea ce, în realitate, nu există decât ca element general.
Imaginați-vă că cineva are o asemenea oglindă (vezi desenul), în loc de aceste nouă părți, eu aș putea desena, firește, sute sau mii sau milioane. Să presupunem aici un obiect care se reflectă. Așa stăteau lucrurile pentru Averroes, împotriva căruia a luptat energic Toma d’Aquino: Rațiunea, inteligența, era pentru el, și conform tradiției vechii epoci michaelice, o „pan-inteligență”, o inteligență unică; iar capetele umane o reflectau, astfel că atunci când creierul nu mai funcționa, nu mai exista nici o inteligență individuală. Atunci, cum stăteau lucrurile, în realitate, în această privință?
Vedeți dvs., ceea ce își reprezenta Averroes a fost exact până la sfârșitul epocii lui Alexandru; până atunci, aceasta a fost pur și simplu o realitate cosmic-umană; la aceasta a rămas Averroes. Dominicanii au avut în vedere evoluția omenirii, ei au spus: Nu așa stau lucrurile! – Ei ar fi putut, bineînțeles, să spună: A fost un timp când aceasta era așa, dar astăzi este altfel! – Dar ei nu au făcut asta; ei au constatat starea de lucruri care exista în secolul al 13-lea și care s-a accentuat în mod deosebit în secolele 14, 15. Ei au spus: acum, fiecare are propria sa înțelegere. – Era exact ceea ce se întâmplase.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 6 |
A aduce o deplină claritate în această privință, aceasta a fost sarcina școlii suprasensibile despre care v-am vorbit lunea trecută. Acest lucru era subliniat în această școală suprasensibilă iar și iar, sub toate formele, descriindu-se ceea ce fusese caracterul fundamental al vechilor Misterii. Într-un mod grandios, nu sub formă de Imaginațiuni, acestea au apărut doar la începutul secolului al 19-lea, ci sub formă de inspirații suprasensibile, erau descrise acele realități al căror reflex vi l-am putut comunica aici adesea, atunci când v-am descris esența vechilor Misterii.
Dar acolo se indica și asupra viitorului, asupra a ceea ce trebuiau să fie noile Misterii; se vorbea despre ceva care trebuie să intre în omenire nu în felul vechilor Misterii, când omul nu avea încă pe Pământ inteligența individuală, când, de aceea, el nu putea avea despre lumea spirituală decât o conștiență asemănătoare celei de vis, ci se vorbea despre acea esență a Misteriilor pe care noi putem începe să o înțelegem pe tărâmul antroposofiei, și care este absolut în acord cu deplina inteligență a omului, cu inteligența clară și luminoasă.
Dar să aprofundăm puțin învățătura acelei școli suprasensibile. Această învățătură, în intimitatea ei, conducea la cunoașterea unui fapt care, propriu-zis, nu se află în concepțiile oamenilor de pe Pământ, începând din epoca ebraică și, la rândul ei, în cea creștină, decât sub forma unui fel de imagine palidă, un fapt care încă și astăzi, când ar trebui să domnească niște vederi mai profunde, nu se mai regăsește la marea majoritate a oamenilor decât ca o imagine palidă provenită din tradiție. Este învățătura despre păcat, despre omul păcătos, despre omul care, la punctul de plecare al evoluției umane, ar fi fost destinat să nu coboare atât de profund în materie cât a coborât deja în prezent.
O anumită versiune încă justă a acestei învățături se află, de exemplu, la Sfântul Martin [Nota 26], „filosoful necunoscut”. Sfântul Martin îi mai învăța pe discipolii săi că înainte de începutul evoluției sale pământești omul se mai afla încă la un anumit nivel, de unde a decăzut ca urmare a unui păcat originar, pe care Sfântul Martin îl numea adulterul cosmic. Prin păcatul originar, omul a decăzut până în starea în care se află acum. Ei bine, exprimându-se astfel, Sfântul Martin pune degetul pe ceea ce a fost întotdeauna, de-a lungul întregii evoluții, conținutul învățăturii despre păcatul originar: concepția că omul nu este la nivelul la care ar putea fi. Toate învățăturile privind păcatul moștenit au fost pe bună dreptate legate de această concepție că omul a decăzut de la nivelul său originar.
Dar, trăgându-se consecințele acestei idei, se ajunsese la o anumită nuanță a concepției despre lume, o nuanță care spunea: Pentru că omul a devenit odinioară păcătos – a deveni păcătos înseamnă tocmai a cădea de la nivelul originar –, el nu poate vedea lumea cum ar fi putut-o vedea înainte de cădere. De aceea vede el lumea tulbure. El nu o vede sub adevăratul său aspect, o vede plină de iluzii și de fantasme. El percepe ceea ce se oferă privirii sale în natura exterioară, dar el nu vede natura cu fundalul său spiritual; el o vede sub o formă materială, care, în realitate, nu există. Aceasta era concepția vechilor timpuri despre omul păcătos, asemenea aceleia pe care și-o mai face încă și astăzi tradiția. Așadar cei care păstrau tradiția Misteriilor spuneau: Omul nu poate nici să vadă lumea, nici să o simtă, nici să acționeze în lume cum ar fi putut gândi, simți, acționa dacă nu ar fi devenit păcătos, adică dacă nu ar fi căzut din înălțimile care i-au fost destinate la origine de către Zeii de care el aparține.
Dacă ne îndreptăm acum privirea asupra spiritelor conducătoare din seria Arhanghelilor care se succed la guvernarea Pământului, fiecare stăpânind aproximativ trei secole și jumătate, ca Gabriel, în ultimele trei-patru secole, iar acum Mihael, dacă ne îndreptăm privirea asupra întregii serii a ființelor arhanghelice, Gabriel, Rafael, Zachariel, Anael, Orifiel, Samael, Mihael, noi putem caracteriza în felul următor relația care îi unește de spiritele Ierarhiilor superioare.
Vă rog să nu luați ușor termenii banali de care mă voi sluji – dar noi nu avem decât cuvinte umane – pentru a vorbi despre aceste lucruri sublime; ele sunt grele de sens. Dintre acești Arhangheli, care sunt în număr de șapte, șase au acceptat, ce-i drept, nu în întregime – dar Gabriel mai mult decât ceilalți, deși nici el cu totul –, șase au acceptat într-o mare măsură faptul că pentru oameni lumea este maya, marea iluzie, fiindcă din pricina calității lor, care nu corespunde destinației lor originare, ei au decăzut de la starea lor originară. Mihael este în mod absolut singurul – nu pot face altfel decât să mă exprim în mod banal – singurul care nu a vrut să cedeze și care, împreună cu spiritele michaelice care se află și în rândul oamenilor, se situează pe acest punct de vedere: Eu sunt regentul inteligenței. Inteligența trebuie să fie condusă în așa fel încât iluzia, fantasmele, să nu poată intra în ea, nimic din ceea ce întunecă și tulbură viziunea pe care omul și-o face despre lume.
Dragii mei prieteni, a-l vedea astfel pe Mihael, marele opozant din cohorta Arhanghelilor, este un spectacol înălțător și de o măreție sublimă. Și de fiecare dată când pe Pământ a fost prezentă o epocă michaelică, pe Pământ a apărut drept consecință faptul că inteligența, ca instrument de cunoaștere, a primit un caracter cosmopolit, așa cum am arătat și, pe lângă aceasta, oamenii s-au pătruns de conștiența următorului fapt: Noi ne putem ridica totuși până la Divinitate.
Acest „Noi ne putem ridica totuși până la Divinitate” a jucat la sfârșitul ultimei epoci michaelice un rol extraordinar de important. Pretutindeni, începând din Grecia, se răspândise o atmosferă de descurajare asupra locurilor vechilor Misterii. În Italia de Sud, în Sicilia descurajarea pusese stăpânire pe urmașii vechii școli pythagoreice; ei erau descurajați fiindcă strălucirea vrăjită care înconjurase această școală în secolul 6 înainte de era precreștină se stinsese. Se vedea din nou – chiar printre inițiații Misteriilor pitagoreice – că iluzia, iluzia materialistă se răspândea în lume.
Descurajarea pusese stăpânire pe fiii și fiicele vechilor Misterii egiptene. Oh, aceste Misterii egiptene, ele se scufundaseră în așa măsură în descurajare încă din timpul lui Alexandru, încât, aș putea spune, profundele învățături conținute în legenda lui Osiris sau în cultul lui Serapis nu mai transmiteau decât zgura a ceea ce fusese odinioară o magnifică operă turnată de metal. Iar în Asia, ce deveniseră aceste eforturi curajoase și puternice de a se înălța spre lumea spirituală, al căror punct de plecare erau Misteriile Dianei din Ephes? Înseși Misteriile din Samothrake, comoara înțelepciunii Kabirilor [Nota 27], nu mai puteau fi descifrate decât de cei care purtau în ei înșiși elanul care antrenează spre înălțimi, numai sufletele de această natură, numai Kabirii, mai puteau citi în norii de fum care se ridicau din Axieros, Axiokersos, Axiokersa.
Descurajarea domnea pretutindeni! Pretutindeni exista sentimentul că în vechile Misterii inițiații erau neputincioși în fața misterului solar, care este propriu-zis misterul lui Mihael –, pretutindeni exista acest sentiment: Omul este neputincios!
Această epocă michaelică a fost o epocă de mari încercări. În fond, platonismul nu era decât un fel de extract spălăcit al vechilor Misterii. Din acest extract, aristotelismul a preluat elementul cel mai intelectual, pe care Alexandru l-a luat după aceea pe umerii săi.
Cuvântul de ordine al lui Mihael a fost atunci: Omul trebuie să ajungă la „pan-inteligență”, pentru ca el să ajungă să sesizeze divinul pe Pământ sub o formă care să nu fie atinsă de păcat. Trebuie să fie răspândit pretutindeni ceea ce este mai bun din ceea ce a fost cucerit, plecând din centrul care va fi Alexandria, fără a ține seama de centrele Misteriilor unde domnește descurajarea. Acesta era impulsul lui Mihael. Și tocmai aceasta este deosebirea dintre el și ceilalți Arhangheli: faptul că el a protestat cu cea mai mare tărie împotriva căderii omului.
Acesta este, de asemenea, conținutul cel mai important al învățăturii pe care el a dat-o alor săi în școala suprasensibilă despre care am vorbit lunea trecută. Conținutul mai important al acestei învățături era următorul: Dacă inteligența își găsește acum loc printre oameni, dacă inteligența, scăpată din mâinile mihaeliților, urmează să-și găsească locul pe Pământ, atunci în această epocă michaelică oamenii trebuie să simtă că e nevoie ca ei să vegheze, pentru că inteligența nu are voie să fie atinsă de starea de păcat, și oamenii trebuie să se folosească de această epocă a inteligenței pentru a se ridica prin inteligența pură, eliberată de iluzie, până la viața spirituală.
Aceasta este, în opoziție cu atmosfera ahrimanică, atmosfera care domnește în sfera lui Mihael. Lunea trecută eu am caracterizat această opoziție: am arătat că Ahriman se străduiește cu orice preț, acum și în viitor, să-și însușească această inteligență coborâtă printre oameni, să facă în așa fel încât oamenii să ajungă în stăpânirea lui, și astfel Ahriman să devină posesorul inteligenței din creierele umane.
Vedeți dvs., dragii mei prieteni, acest Ahriman, vreau să spun aceste legiuni ale lui Ahriman trebuie să ne fie cunoscute. Nu am făcut nimic considerând numele Ahriman de disprețuit și dând numele de Ahriman unei legiuni de ființe demne de disprețuit. Cu aceasta nu am făcut nimic. Ceea ce este important este să ajungem să vedem că prin Ahriman avem de-a face cu o entitate cosmică de inteligența cea mai înaltă, o entitate cosmică ce a preluat în sine deja în mod absolut individual inteligența. Ahriman este, din toate punctele de vedere, superinteligent; el este stăpânul unei inteligențe orbitoare, care provine din întreaga ființă umană, nu numai din această parte a ființei umane care se arată tocmai în forma frunții umane.
Dacă am vrea să-l reprezentăm pe Ahriman cu ajutorul unei Imaginațiuni umane, ar trebui să-l arătăm cu o frunte înclinată înapoi și cu o expresie frivol-cinică, fiindcă la el totul provine de la aceste forțe inferioare, dar de la aceste forțe inferioare provine inteligența cea mai înaltă. Cel care s-ar angaja într-o discuție cu Ahriman ar fi absolut copleșit de rigoarea înlănțuirii logice, de extraordinara precizie cu care el își mânuiește argumentele. În ceea ce privește lumea oamenilor, aceasta este părerea lui Ahriman, abia de-acum înainte trebuie să se decidă dacă aici va domni deșteptăciunea sau prostia. Pentru Ahriman, este prostie tot ceea ce nu cuprinde inteligență în individualitatea strict personală. Căci fiecare din ființele ahrimanice este personal superinteligentă, așa cum am spus adineaori, este critică, refuzând tot ceea ce este ilogic, are o gândire ironică și disprețuitoare.
Vedeți dvs., când îl avem astfel pe Ahriman în fața noastră, atunci simțim, bineînțeles, absoluta opoziție dintre Ahriman și Mihael. Căci ceea ce are importanță la Mihael nu este absolut deloc caracterul personal al inteligenței; numai că la om există întotdeauna tentația de a-și face inteligența personală după modelul lui Ahriman. În realitate, Ahriman îl judecă pe Mihael cu un foarte mare dispreț, el îl crede prost și lipsit de minte. Desigur, el îl judecă în raport cu sine însuși: căci Mihael, într-adevăr, nu își propune să atragă personal inteligența la sine însuși, el vrea și a vrut timp de milenii, timp de eoni, să administreze pan-inteligența, și acum, din nou, deoarece oamenii trebuie să fie posesorii inteligenței, el vrea s-o administreze ca pe ceva pe care oamenii îl au în comun și de care trebuie să beneficieze fiecare om ca atare, ca de inteligența comună.
Desigur, noi, ca oameni, ar fi bine să ne spunem: credința că putem avea inteligența numai pentru noi este prostească. Nu putem fi inteligenți numai pentru noi înșine. Când vrem să demonstrăm ceva în mod logic cuiva, începem prin a presupune că această persoană are logica pe care o avem și noi și că această logică este valabilă pentru toți. Dacă fiecare și-ar avea propria sa logică, nu am putea pretinde să demonstrăm ceva și celorlalți după propria noastră logică. Și tocmai aceasta este particularitatea epocii michaelice actuale, faptul că ceea am înțeles definitiv trebuie să treacă până în sentiment.
Și astfel vuiește, în culisele existenței, lupta lui Ahriman împotriva curentului mihaelic. Așa cum spuneam deja lunea trecută, una dintre obligațiile antroposofului este aceasta: să-și cucerească un simț pentru faptul că acum lucrurile stau în acest fel, pentru faptul că, am putea spune, Cosmosul se află în focul acestei lupte.
Vedeți dvs., această luptă care se dădea în Cosmos încă din secolele 8, 9, a dobândit importanță atunci când, încetul cu încetul, inteligența cosmică i-a scăpat lui Mihael și cetelor sale și a coborât printre oameni; această luptă a devenit actuală când, în momentul pe care eu l-am indicat adesea, la începutul secolului al 15-lea, a început să se dezvolte în omenire sufletul conștienței. Noi vedem de asemenea pe Pământ, în anumite spirite care trăiau atunci pe Pământ, un fel de oglindire a ceea ce s-a întâmplat în marea școală suprasensibilă despre care am vorbit lunea trecută; noi vedem aici cum ceva din toate acestea se oglindeau în oamenii individuali de pe Pământ.
Am discutat adesea în ultimul timp despre activitățile cerești care se oglindesc în școlile și instituțiile pământești. Am vorbit despre marea Școală de la Chartres și despre altele. Dar acest lucru poate fi spus și despre anumiți oameni individuali. Și noi avem acest fenomen curios că tocmai aici unde sufletul conștienței începe să se dezvolte în omenirea civilizată, aici, unde adevărata Mișcare rosicruciană trebuie să ia în stăpânire impulsul spre sufletul conștienței, tocmai aici, într-un spirit al acestui timp, se aprinde ca un fulger ceva din acest impuls suprapământesc. (Tabla 6) Este vorba de Raimund de Sabunda [Nota 28], care a trăit în secolul al 15-lea. Și ceea ce învăța Raimund de Sebunda la începutul secolului al 15-lea este aproape o reflectare pământească a înaltei învățături suprasensibile a lui Mihael.
Raimund de Sabunda spunea: Oamenii au decăzut de la nivelul care le fusese acordat la origine de către Zeii de care ei aparțin. Dacă ar fi rămas la acest nivel, ei ar fi văzut sub adevărata sa formă tot ceea ce trăiește în minunatele cristale ale regnului mineral, în lumea minerală amorfă, în ceea ce trăiește în sutele și miile de forme ale lumii vegetale, în formele regnului animal, în tot ce este viu și se mișcă în apă și în aer, în căldură și în elementul pământesc, ei ar fi văzut toate acestea sub adevărata lor formă.
Raimund de Sabunda reamintea că în categoriile lui Aristotel, ca odinioară în arborele Sephiroth, în aceste concepte generale care par atât de stranii celui care nu le înțelege, în toate acestea este conținut ceea ce, cu ajutorul inteligenței, trebuie să conducă în lumea spirituală. Cât de seci, înfiorător de seci, par pentru oameni categoriile lui Aristotel care se învață în logică: ființa, relația, acțiunea, aici, acolo – zece asemenea categorii, zece asemenea noțiuni generale. Oamenii spun: Firește că îți vine să o iei la fugă când trebuie să înveți asemenea noțiuni generale! De ce să ne înflăcărăm în fața unor asemenea noțiuni generale: ființa, posesia, devenirea și așa mai departe? – Este exact ca și când cineva ar spune: De ce fac oamenii atâta caz de „Faustul” lui Goethe! Nu există nimic altceva în el decât diverse combinații de litere de la a, b, c, d, e, f și așa mai departe, până la litera z! Cel care ia „Faust” în mână și nu știe să citească nu va avea nici o idee despre extraordinara măreție a acestei opere, el nu va vedea niciodată decât literele, a, b, c, d, e, f, până la z. Cel care nu știe cum sunt combinate a, b, c, acela nu va putea citi „Faust”.
Vedeți dvs., la fel este și cu citirea cuvintelor care compun categoriile lui Aristotel. Acestea sunt în număr de zece: ființa, cantitatea, calitatea, relația, spațiul, timpul, locul, situația, acțiunea, suferința – sunt mai puține decât literele alfabetului. Acestea sunt literele spiritului. Cel care știe să folosească în mod just ființa, situația, acțiunea etc., așa cum știe să se folosească de litere pentru ca ele să dea „Faustul”, presimte ceea ce spunea Aristotel despre aceste lucruri atunci când, de exemplu, îl instruia pe Alexandru.
Raimund de Sabunda, în vremea sa, încă mai atrăgea atenția asupra acestui lucru, lui încă îi mai erau cunoscute aceste lucruri. El spunea: Când privim, de exemplu, ceea ce mai exista în aristotelism, se vede că acesta era un vestigiu al stării de unde au decăzut oamenii la începutul evoluției umane, și de care ei își mai aminteau: aceasta era „citirea în Cartea Naturii”. Dar oamenii au căzut atât de jos, încât ei nu mai pot citi adevărul conținut în „Cartea Naturii” [Nota 29]. De aceea Dumnezeu, care a avut milă de ei, le-a dat Biblia, „Cartea Revelației”, pentru ca ei să nu se îndepărteze cu totul de ceea ce este spiritual-divin.
Așadar Raimund de Sabunda mai învăța, în secolul al 15-lea: „Cartea Revelației” este aici pentru omul păcătos, fiindcă el nu știe să citească în „Cartea Naturii”; dar, spunând aceasta, el gândea deja: Oamenii trebuie să regăsească posibilitatea de a citi în „Cartea Naturii”. Și acesta este impulsul pe care îl dă Mihael: să îi conducă din nou pe oameni, acum, după ce inteligența administrată de el a venit printre oameni, să redeschidă marea Carte a Naturii și să citească în „Cartea Naturii”.
La drept vorbind, toți cei care se află în Mișcarea antroposofică ar trebui să simtă că pentru a înțelege karma va trebui mai întâi ca ei să știe că fiecăruia dintre ei i se adresează în mod personal chemarea: Citește din nou cu ochii spiritului în „Cartea Naturii”, descoperă substraturile spirituale ale naturii, după ce Dumnezeu ți-a dat, pentru epoca intermediară, Revelația.
Vă rog să înțelegeți bine sensul cărții mele Mistica în zorii vieții spirituale a timpului nostru. Veți vedea la ultima pagină a acestei cărți – sub forma pe care puteam și trebuia să o dau atunci – că este vorba de a conduce Mișcarea antroposofică în așa fel încât omul să poată citi din nou nu numai în „Cartea Revelației”, despre care spuneam că Jakob Böhme [Nota 30] mai știuse încă să o citească, ci și în „Cartea Naturii”. Începuturile stângace, insuficiente, adesea groaznice, ale științei moderne trebuie să fie transformate, metamorfozate, printr-o concepție spirituală despre lume, într-o adevărată citire în „Cartea Naturii”. Eu cred că am folosit această expresie, „Cartea Naturii”, la sfârșitul cărții „Mistica în zorii vieții spirituale a timpului nostru”. Aceasta a fost încă de la început semnul distinctiv (în text, „Schibboleth” – n. t.) [Nota 31] al Mișcării antroposofice. De la început a existat apelul adresat celor care trebuiau să-și asculte acum vocea karmei, să perceapă mai mult sau mai puțin conștient și clar acest apel: Karma mea este atinsă și cuprinsă de mesajul lui Mihael care răsună în lume; datorită karmei mele, acest mesaj mă privește.
Căci este vorba, la urma urmei, de oamenii care sunt încă pe Pământ, care întotdeauna sunt aici, care vin, care au venit, care revin și vor reveni mereu, și care sunt pregătiți să se îndepărteze într-un anumit sens de lume, și să se adune în Societatea Antroposofică. Că această izolare de lume trebuie să fie înțeleasă ca fiind mai mult sau mai puțin reală, mai mult sau mai puțin categorică ș.a.m.d., aceasta este o altă problemă; pentru anumite suflete, aceasta este un fel de plecare și un mers spre altceva decât lumea de care ele s-au desprins. La diferiți oameni individuali, evenimentele karmei se prezintă în modul cel mai variat. Unul face o experiență sau alta, fiindcă el trebuie să rupă anumite legături, pentru a se uni cu cei care vor să cultive mesajul lui Mihael. Există suflete care simt adeziunea la mesajul lui Mihael ca pe un fel de descătușare. Altele, în schimb, au sentimentul de a se afla în situația următoare: Eu sunt atras pe de o parte de Mihael, pe de altă parte de ahrimanism; nu pot să aleg, viața este cea care mă menține în această situație! – Iar alte suflete au curajul să se smulgă din această situație, menținând totuși legăturile exterioare. Altele, în sfârșit, stabilesc ușor aceste legături cu lumea exterioară; și acest lucru este posibil și, poate, pentru starea actuală a Societății Antroposofice, este deocamdată lucrul cel mai bun. Dar întotdeauna există oameni care se află în interiorul Mișcării, stând în fața altora, care se află în afara ei, și, de asemenea, în fața unora cu care, având în vedere viețile lor anterioare, au legături karmice profunde. Descoperim atunci firele karmice cele mai ciudate.
Noi nu putem înțelege aceste ciudate fire karmice decât dacă ne amintim aceste premise despre care am vorbit adineaori; am văzut că, într-adevăr, sufletele care în inconștientul lor simt imboldul spre Mișcarea antroposofică au avut în încarnările precedente experiențe comune, căci ele făceau parte, în marea lor majoritate, din grupurile care în secolele 15, 16, 17 au auzit în lumea suprasensibilă mesajul lui Mihael și care, după aceea, la începutul secolului al 19-lea, au participat la marele cult imaginativ despre care v-am vorbit aici. Vedem o chemare cosmic-telurică puternică adresată legăturilor karmice ale membrilor Societății Antroposofice. Așa cum am auzit lunea trecută, această chemare va răsuna de-a lungul întregului secol 20, pentru a-și atinge punctul culminant la sfârșitul secolului 20.
Despre aceasta, dragii mei prieteni, aș vrea să vă vorbesc duminica viitoare.
