Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL III

GA 237


CONFERINŢA A UNSPREZECEA

Dornach, 8 august 1924 [ Nota 33 ]

Am vorbit mult timp despre aspectele karmice legate de Mişcarea antroposofică, de Societatea Antroposofică, de fiecare om care simte în mod sincer nevoia de a-şi parcurge drumul vieţii în interiorul Mişcării antroposofice. Voi avea încă multe de spus în legătură cu acest subiect după întoarcerea din Anglia; totuşi, aş vrea ca astăzi, în ultima oră înainte de plecarea mea în călătorie – o călătorie care se va întinde pe tot restul lunii august –, să fac un fel de încheiere, prin care să pot rotunji ideile pe care am putut să vi le comunic în cadrul acestor consideraţii karmice.

Dvs. aţi remarcat desigur, cu toţii, dragii mei prieteni, cum karma diferiţilor antroposofi îmbracă variate forme în vieţile anterioare şi în cursul existenţei dintre moarte şi o nouă naştere. Şi mai ales în ultimele două conferinţe v-am arătat ce înseamnă aceasta pentru karma fiecărui antroposof. Am văzut că această karmă se află în legătură cu întreaga evoluţie a principiului michaelic de-a lungul unor lungi, foarte lungi perioade de timp. Am văzut, mai întâi într-un mod mai mult abstract, cum a pierdut domnia lui Mihael ceea ce am putut numi administrarea inteligenţei cosmice. Odinioară, oamenii, aşa cum spuneam, nu îşi atribuiau lor înşişi inteligenţa, ci tot ceea ce manifestau ei în forme care conţineau inteligenţă se datora inspiraţiei puterilor superioare. Iar cunoscătorii în acest domeniu ştiau că aceste puteri superioare erau cele pe care terminologia creştină le numea puteri michaelice. V-am indicat secolele 8 şi 9 ca acel moment din evoluţia omenirii civilizate când inteligenţa cosmică a coborât treptat spre Pământ, divizându-se, ca să spunem aşa, în picături, care după aceea şi-au continuat existenţa, ca inteligenţă personală, în sufletele umane individuale. Şi eu v-am arătat de asemenea cum – prin tradiţie, dar şi printr-o anumită înţelegere a acestor fapte – se păstrase vederea asupra inteligenţei cosmice, aşadar, asupra vechii administrări a lui Mihael. Când îi privim pe savanţii, în multe privinţe eminenţi, care, sprijinindu-se pe arabism, sprijinindu-se pe ceea ce s-a răspândit în Asia în urma campaniilor lui Alexandru şi a trăit ca aristotelism şi a îmbibat apoi mistica Orientului, făcând-o, dacă pot spune astfel, inteligentă, când privim ceea ce a fost transportat în Spania, prin Africa, şi a acţionat acolo ca înţelepciune maură printr-o personalitate atât de eminentă cum a fost Averroes, atunci vedem în învăţăturile acestor savanţi hispano-mauri un reflex al concepţiilor care provin din inteligenţa cosmică.

Să privim odată în mod intens cum era imaginată această inteligenţă cosmică. În acest scop aş vrea să vă desenez o schiţă, pentru a vă arăta ce îi învăţau aceşti savanţi mauri pe discipolii lor în Spania secolelor 10, 11, 12, în acelaşi timp când în alte locuri din Europa îşi desfăşurau activitatea instituţii cum era Şcoala de la Chartres, despre care v-am vorbit în detaliu.

desen

Planşa 9
plansa 9
[măreşte imaginea]

În Spania, savanţii mauri, înainte de toate o personalitate cum a fost Averroes, învăţau că inteligenţa domneşte peste tot, că Universul, Cosmosul, este umplut de această inteligenţă atotputernică. În ceea ce-i priveşte pe oamenii de pe Pământ, ei au diferite însuşiri, dar ei nu au inteligenţă personală, proprie. Ci de fiecare dată când un om acţionează pe Pământ, o picătură de inteligenţă, o rază de inteligenţă, se desprinde din inteligenţa Universală, coboară, într-un fel, în cap, în corpul omului, îl umple, astfel încât, atunci când se deplasează pe Pământ, omul are în el o parte din această inteligenţă cosmică. Când moare, când trece prin poarta morţii, ceea ce a avut el ca inteligenţă se întoarce în inteligenţa Universală, se revarsă în aceasta. Astfel, ceea ce are omul în timpul vieţii sale dintre naştere şi moarte, ca gânduri, noţiuni, idei, revine în rezervorul comun al inteligenţei Universale; aşadar nu se poate spune că ceea ce poartă omul în sufletul său ca un bun deosebit de preţios, inteligenţa sa, ar avea o nemurire personală.

Savanţii hispano-mauri mai dădeau şi această învăţătură: omul nu are o nemurire personală. Existenţa sa continuă, dar elementul esenţial din ea – aşa spuneau învăţaţii – este faptul că omul poate dezvolta în timpul vieţii o ştiinţă inteligentă. Dar fiinţa sa profundă nu ia această ştiinţă cu sine. Aşadar nu putem spune că inteligenţa are o nemurire personală. Vedeţi dvs., aceasta era fervoarea care înflăcăra lupta dusă de scolasticii din rândul dominicanilor, fervoarea de a face să prevaleze ideea de nemurire personală a omului. În acea epocă, această învăţătură nu se putea prezenta altfel decât sub forma a ceea ce dominicanii urmăreau să facă să fie recunoscut: omul are o nemurire personală, şi ceea ce învaţă Averroes este o erezie. Astăzi noi trebuie să exprimăm acest lucru altfel. Dar este de înţeles că pe atunci cel care, după exemplul lui Averroes din Spania, nu admitea nemurirea personală, era declarat eretic. Astăzi, trebuie să examinăm problema în sensul adevărului, să privim realitatea. Trebuie să spunem: În sensul în care omul a devenit nemuritor din punctul de vedere al sufletului conştienţei, această nemurire – această conştienţă durabilă a personalităţii – după ce a trecut prin poarta morţii, el şi-a cucerit-o abia din momentul în care un suflet al conştienţei a intrat în omul pământesc. Dacă i-am fi întrebat pe Aristotel sau pe Alexandru ce gândesc ei despre nemurire, cum ar fi răspuns? Aici nu au importanţă cuvintele, dar dacă ei ar fi fost întrebaţi şi ei ar fi răspuns slujindu-se de terminologia creştină, ei ar fi spus: Sufletul nostru este primit de Mihael şi noi trăim mai departe în comunitatea lui Mihael. – Sau ei s-ar fi exprimat în termeni cosmologici; tocmai în lumea din care făceau parte Aristotel şi Alexandru s-ar fi spus, din punctul de vedere al cosmologiei, şi chiar s-a spus: Pe Pământ, sufletul uman este inteligent, dar această inteligenţă este o picătură extrasă din masa a ceea ce revarsă Mihael ca o ploaie de inteligenţă care se răspândeşte asupra omenirii. Şi această ploaie provine din Soare; Soarele preia în propria sa fiinţă sufletul uman după moarte, şi acest suflet, care continuă să existe în perioada dintre moarte şi naştere, radiază atunci din Soare pe Pământ. Domnia lui Mihael ar trebui căutată pe Soare. Acesta ar fi fost răspunsul din punct de vedere cosmologic.

Această învăţătură a trecut în Asia, de aici ea a revenit, şi a mai înflorit încă la Mauri, în Spania, în epoca în care scolasticii erau angajaţi în apărarea nemuririi personale. Noi nu trebuie să spunem, aşa cum au făcut scolasticii: Aceasta este o eroare –, ci trebuie să spunem: Evoluţia omenirii a adus cu ea nemurirea individuală personală, şi scolastica dominicanilor a fost prima care a subliniat această nemurire personală. – Şi acest vechi adevăr, dar care în acea epocă, având în vedere evoluţia speciei umane, nu mai era adevărat, era prezentat în Universităţile întemeiate de mauri. Astăzi noi trebuie să fim toleranţi nu numai faţă de contemporani, trebuie să fim toleranţi şi faţă de cei care au perpetuat vechile învăţături. Dar acest lucru nu era posibil în vremurile de odinioară; de aceea, este important să nu încetăm să ne spunem: Ceea ce scolastica dominicană numea nemurire personală a devenit, propriu-zis, un adevăr abia de când sufletul conştienţei a intrat, lent şi progresiv, în omenire.

Putem descrie aceasta şi într-un mod imaginativ. Când astăzi moare un om care a avut cu adevărat posibilitatea, în timpul vieţii sale pământeşti, să-şi pătrundă sufletul cu inteligenţă, cu o adevărată inteligenţă, el trece apoi prin poarta morţii şi are viziunea retrospectivă a vieţii sale pământeşti, care a fost o viaţă pământească independentă. În secolele mai îndepărtate, omul vedea, după ce trecea prin poarta morţii, cu ocazia acestei viziuni retrospective, cum corpul său eteric se dizolvă în Cosmos, vedea apoi cum el traversează lumea sufletului, şi îşi retrăia, în sens invers, evenimentele existenţei. Atunci, el îşi putea spune: Astfel administrează Mihael, prin intermediul Soarelui, ceea ce a fost al meu. – Aceasta este marea deosebire. Dar nu putem judeca o asemenea evoluţie decât dacă privim în culisele existenţei pentru a vedea elementul spiritual în dosul celui material. Acest lucru este important: să vedem cum evenimentele exterioare din sânul omenirii sunt plăsmuite din lumea spirituală.

Acum, dvs. trebuie să vă transpuneţi din nou în tot ceea ce v-am spus. Transpuneţi-vă în criza care a avut loc în secolul al 9-lea al erei creştine: inteligenţa cosmică acum coboară printre oamenii de pe Pământ. Ceea ce s-a întâmplat atunci este un fapt obiectiv. Şi acum transpuneţi-vă în sfera solară pe care o administrau Mihael şi ai săi, după cum v-am relatat, astfel că, în timp ce-l vedeau pe Christos plecând de pe Soare şi trecând pe Pământ prin Misteriul de pe Golgotha, se putea vedea cum inteligenţa cosmică încetul cu încetul coboară şi devine cunoaştere umană individuală. Un eveniment important, care a făcut o profundă impresie tocmai asupra acelora care îi aparţin lui Mihael – i-am numit ultima dată “mihaeliţi” –, un eveniment important de natură excepţională, pe care l-am mai caracterizat deja şi în alte contexte, a intervenit în evoluţia civilizaţiei umane. Dar trebuie să-l caracterizez acum aşa cum apare văzut din Soare de către mihaeliţi, aşa cum poate fi văzut când este privit din perspectivă, când privim din împărăţia lui Mihael spre Pământ.

Acest eveniment important, greu de semnificaţie, s-a petrecut în anul 869. Este vorba despre al optulea Conciliu ecumenic, cel de la Constantinopol, care a fixat în mod dogmatic următorul lucru: Vechea concepţie a trihotomiei – omul constă din trup, suflet şi spirit – ar fi eretică, omul nu se compune decât din trup şi suflet, numai că sufletul este înzestrat cu unele proprietăţi spirituale. În timp ce are loc, în mod obiectiv, trecerea inteligenţei cosmice la oamenii individuali, pe Pământ se decreta – într-un mod atât de categoric încât nimeni care se afla situat în sânul civilizaţiei europene nu putea îndrăzni să se opună – că trihotomia ar fi falsă, că aceasta ar fi o erezie. Nu mai era voie să se spună că omul are trup, suflet şi spirit, nu se mai putea vorbi decât despre trup şi suflet, atribuindu-se sufletului proprietăţi şi forţe spirituale. Despre acest eveniment care a avut loc pe Pământ, în sfera michaelică, nu se putea spune decât aceasta: acum, în sufletele oamenilor se va infiltra convingerea că spiritual este o însuşire a sufletului, că spiritualul nu este elementul divin care domneşte în mersul înainte al evoluţiei umane. “Priviţi spre Pământ” – astfel a vorbit Mihael –, “conştienţa despre spirit dispare”. Dar, dragii mei prieteni, tocmai de această dispariţie a conştienţei despre spirit este legat ceea ce vom trata astăzi în mod cu totul special.

Aşa cum am spus mai înainte, eu am caracterizat până acum doar în mod abstract modul în care s-a desfăşurat evoluţia sferei lui Mihael în culisele existenţei pământeşti. Inteligenţa cosmică, spuneam, a coborât în fiecare om individual. Dar aceasta nu este decât o abstracţie, dragii mei prieteni. Atunci, ce este inteligenţa? Bineînţeles, nu avem voie să ne imaginăm că, ridicându-ne în lumile superioare, putem atinge inteligenţa cu mâna, aşa cum facem aici, în lumea fizică, atunci când atingem cu mâna arborii şi tufişurile. Ce este: “inteligenţa”? Asemenea generalităţi nu există deloc în realitate. Inteligenţă sunt directivele după care se conduc Ierarhiile superioare în relaţiile lor unele cu altele. Ceea ce fac ele, cum se comportă unele cu altele, ceea ce sunt unele pentru altele, aceasta este inteligenţa cosmică. Şi cum noi, ca oameni, trebuie să avem în vedere, fireşte, regnul care ne este cel mai apropiat, atunci pentru noi, în mod concret, inteligenţa cosmică este: Suma entităţilor Ierarhiei Îngerilor. Dacă vrem să ne exprimăm în mod concret, noi nu putem vorbi de o sumă a inteligenţei, ci de o sumă de Îngeri; aceasta este realitatea. Faptul că Părinţii Bisericii au pus în discuţie, în anul 869, dacă trebuie să se vorbească despre spirit la om, aceasta a fost consecinţa acelui eveniment prin care un anumit număr de fiinţe îngereşti s-au separat de sfera lui Mihael, unde ele se găseau până atunci, şi au adoptat concepţia că ele nu ar mai avea de-a face de acum înainte decât cu puterile pământeşti, că ele nu ar mai trebui să-i conducă pe oameni decât sub impulsul puterilor pământeşti. Aşadar, dvs. vedeţi ce eveniment a fost în realitate! Îngerii sunt entităţile care conduc omul de la o viaţă pământească la alta. Fiinţele care se află tocmai deasupra noastră în lumea spirituală sunt cele care ne conduc pe drumul dintre moarte şi o nouă naştere şi ne indică iarăşi drumul existenţei pământeşti, legând astfel unele de altele vieţile pământeşti succesive pentru a face din ele totalitatea unei existenţe umane. Un anumit număr de fiinţe îngereşti, care au această misiune, şi care mai înainte erau unite cu sfera lui Mihael, au ieşit din această sferă, au părăsit-o. Nu se putea ca un asemenea comportament să rămână fără urmări asupra destinului oamenilor. Căci cine participă în primul rând la modul în care evoluează karma, la modul cum faptele pământeşti, gândurile şi sentimentele pământeşti sunt prelucrate între moarte şi o nouă naştere? Acestea sunt fiinţele îngereşti! Dacă aceste fiinţe îngereşti ajung la o altă poziţie în Cosmos, dacă ele părăsesc, ca să spunem aşa, sfera solară şi din Îngeri cereşti devin Îngeri pământeşti, ce trebuie să se întâmple atunci în mod necesar? În realitate, în dosul faptelor exterioare, asupra întregii evoluţii din Europa planează un mare mister. Anumiţi Îngeri, fireşte, au rămas în sfera lui Mihael. În marea şcoală de la începutul secolului al 15-lea existau şi asemenea fiinţe îngereşti care ţineau de oamenii care se aflau atunci în sfera lui Mihael. Tuturor sufletelor umane care trăiau în sfera lui Mihael, despre care v-am vorbit, le aparţineau fiinţe îngereşti care rămăseseră în această sferă. Dar celelalte, ele au fost cele care au plecat, care s-au identificat cu ceea ce exista pe Pământ.

Dvs. veţi spune acum: Ei bine, cum se face că un anumit număr de Îngeri mihaelici au avut dintr-o dată ideea de a ieşi din sfera lui Mihael? Celorlalţi nu le-a venit ideea să iasă din această sferă! – Trebuie să mărturisesc, dragii mei prieteni, că aceasta este una dintre întrebările cele mai dificile care se poate ridica în legătură cu recenta evoluţie a omenirii. Este, de fapt, o problemă care, atunci când ne preocupă în serios, nu poate decât să pună în mişcare toate forţele interioare ale omului. Este o problemă legată în mod profund şi intim de întreaga viaţă umană.

Vedeţi dvs., de fapt, la baza acestei stări de lucruri se află o realitate cosmică. Dvs. ştiţi din conferinţele pe care le-am ţinut aici acest lucru: Tot ceea ce numim planetă fizică este un ansamblu de entităţi spirituale. Când ne ridicăm ochii spre o stea, ceea ce ne apare sub formă fizică nu este decât aspectul exterior al acestei stele; în realitate, este vorba despre o colonie de entităţi spirituale. Dar există o anumită opoziţie – ea a existat întotdeauna de când a existat o evoluţie pământească – între inteligenţele celorlalte planete şi inteligenţa solară. Există, pe de o parte, inteligenţa solară, pe de altă parte, inteligenţele planetelor [ Nota 34 ]. Şi inteligenţa solară este, în principal, sub domnia lui Mihael, pe când inteligenţele planetare sunt sub domnia celorlalţi Arhangheli – întotdeauna a fost astfel. Aşadar, să spunem (se scrie la tablă):

Inteligenţă solară 

Inteligenţe planetare
Mihael

Mercur:
Rafael


Venus:
Anael


Marte:
Samael


Jupiter:
Zachariel


Lună:
Gabriel


Saturn:
Orifiel
plansa 10
Planşa 10

Cu toate acestea, dragii mei prieteni, lucrurile nu erau astfel încât să putem spune că Mihael stăpânea numai inteligenţa solară. În realitate, întreaga inteligenţă cosmică se diferenţiază în mod specific în inteligenţă solară şi inteligenţe planetare: Mercur, Venus, Marte ş.a.m.d. Inteligenţa cosmică este administrată de diversele entităţi ale Ierarhiei Arhanghelilor, dar deasupra tuturor stăpâneşte, întotdeauna, Mihael, astfel încât inteligenţa cosmică generală este administrată de Mihael. Bineînţeles că, în trecut, orice om era deja om pe vremea când Mihael administra inteligenţa cosmică şi când numai o rază a acesteia pătrundea în fiecare om, astfel încât omul se simţea totuşi ca om pe Pământ şi omul individual nu era numai un înveliş pentru inteligenţa cosmică generală. Dar această inteligenţă vine spre noi din Soare; orice inteligenţă umană vine de la Mihael, din sfera Soarelui.

Numai când s-a ajuns la secolele 8, 9, 10, numai atunci au ţinut seama inteligenţele planetare de faptul că Pământul se transformase, că şi Soarele se transformase. Dar ceea ce se întâmplă afară, în Univers, ceea ce descriu astronomii, aceasta nu este decât latura exterioară a lucrurilor. Dvs. ştiţi: Aproximativ din unsprezece în unsprezece ani avem o perioadă de pete solare; de pe Pământ pare că anumite părţi ale Soarelui sunt întunecate, acoperite de pete. Dar nu a fost întotdeauna aşa. În timpurile străvechi, Soarele strălucea ca un disc uniform, fără să aibă pete. Şi Soarele va avea, în mileniile viitoare, un număr de pete esenţial mai mare decât astăzi, el va fi din ce în ce mai acoperit de pete. Aceasta este întotdeauna expresia exterioară a faptului că puterea lui Mihael, puterea cosmică a inteligenţei, se va diminua mereu. Multiplicarea petelor solare, drept consecinţă a evoluţiei cosmice, indică declinul Soarelui; îl vedem pierzându-şi din strălucire şi îmbătrânind în sânul Cosmosului. Şi după apariţia unui număr suficient de mare de pete solare au recunoscut celelalte inteligenţe planetare că ele nu mai vor să fie dominate de Soare. Ele au hotărât să nu mai lase Pământul să depindă de Soare, ci să depindă în mod direct de Cosmosul întreg. Aceasta s-a făcut printr-o decizie a Arhanghelilor planetari. Şi în special sub conducerea lui Orifiel s-a emancipat inteligenţa planetară în raport cu inteligenţa solară. A avut loc o separare totală a puterilor cosmice care până acum fuseseră unite. Inteligenţa solară a lui Mihael şi inteligenţele planetare au intrat încetul cu încetul într-o opoziţie cosmică.

Ei bine, deşi noi atribuim entităţilor Ierarhiei îngereşti o forţă sufletească şi dispoziţii interioare în întregime diferite de ale noastre –, au şi ele totuşi facultatea de a lua decizii, de a reflecta asupra a ceea ce se întâmplă. Şi noi, oamenii, luăm decizii în funcţie de ceea ce vedem că se întâmplă, în funcţie de ceea ce se întâmplă în mod exterior, lăsând realităţile să vorbească şi, sub influenţa acestora, facem un lucru sau altul. Numai că pentru noi, între naştere şi moarte, sunt determinante realităţile de pe Pământ. Pentru entităţile Ierarhiei Îngerilor, determinante sunt asemenea realităţi cum este această sciziune în viaţa planetară. Un grup de îngeri s-a întors spre inteligenţa pământească şi, prin aceasta, în acelaşi timp, spre inteligenţa planetară; alt grup a rămas fidel sferei lui Mihael, pentru a transporta în viitor elementul etern pe care îl administrează Mihael. Dar aceasta este o problemă decisivă, dacă Mihael va putea transporta în viitor ceea ce este veşnic în impulsul michaelic, acum, când întreaga putere le aparţine oamenilor şi când ceea ce se arată în Soarele fizic se întunecă şi dispare încetul cu încetul.

Astfel, vedem producându-se, drept consecinţă a evenimentelor cosmice, o sciziune printre Îngerii care mai înainte erau uniţi cu Mihael. Dar tocmai aceste entităţi intervin în evoluţia karmei. Şi acum, consideraţi ansamblul a ceea ce se desfăşoară în existenţa dintre moarte şi o nouă naştere. Lucrurile nu se petrec în aşa fel încât fiecare suflet uman poate merge singur, nici fiecare Înger din cei care îi conduc pe oameni nu poate merge singur, ci întreaga Ierarhie a Îngerilor acţionează împreună. Karma se realizează prin acţiunea lor comună. Bineînţeles, dacă într-o viaţă pământească eu sunt legat de un om şi această legătură se continuă în viaţa următoare, atunci Îngerul unuia trebuie să se întâlnească şi să colaboreze cu Îngerul celuilalt. Trebuie să existe o colaborare, şi a fost adesea astfel. Ceea ce este extraordinar de zguduitor, consternant, aş spune, în Conciliul ecumenic care s-a ţinut pe Pământ în 869, este faptul că acesta reprezintă semnul unui eveniment teribil survenit în lumea spirituală. Ceea ce este zguduitor – când ne slujim în mod just de inteligenţa cosmică faţă de un asemenea ansamblu copleşitor –, faptul zguduitor, care s-a produs deja şi care se produce într-o măsură tot mai mare, este următorul: Îngerul unui suflet uman, care era unit mai înainte prin karmă cu un alt suflet uman, nu se mai întâlneşte cu Îngerul celuilalt suflet uman. Unul din Îngeri a rămas în preajma lui Mihael, celălalt a coborât pe Pământ. Atunci, ce a trebuit să se întâmple? În intervalul dintre întemeierea creştinismului şi epoca sufletului conştienţei, începută în mod special de secolul al 9-lea şi anul 869, a trebuit ca în karma oamenilor să se introducă o anumită dezordine! Acesta este unul dintre cuvintele cele mai grave pe care îl putem pronunţa când vorbim despre istoria modernă a omenirii. În karma omenirii moderne s-a introdus dezordinea! În anii care au urmat, nu tot ceea ce au trăit oamenii pe Pământ a fost în mod corect integrat karmei. Aspectul haotic al istoriei moderne, haosul crescând din viaţa socială, din cultură, care face ca nimic să nu-şi atingă ţelul, acest haos este consecinţa dezordinii introduse în karmă în urma sciziunii intervenite în Ierarhia Îngerilor din sfera lui Mihael.

Şi acum noi putem vorbi despre un fapt care are legătură cu karma Societăţii Antroposofice, fapt de o importanţă extraordinară şi care, aş putea spune, abia el conferă acestei karme adevărata ei nuanţă. Căci, la urma urmei, tot ce putem spune sprijinindu-ne pe împrejurări nu epuizează ceea ce se întâmplă în mod spiritual în culise. Gândurile pe care le deducem din împrejurările pământeşti sunt slabe şi incolore. Acestea nu reprezintă decât o pregătire în vederea sesizării aspectului pur spiritual al lucrurilor.

Atunci, trebuie să spunem: Desigur, tot ceea ce a făcut ca în Societatea Antroposofică să se adune sufletele care au simţit sincer nevoia să facă parte din ea îşi păstrează deplina valoare. Dar de unde vine faptul că sunt prezente şi forţele care acţionează aici, care fac ca oamenii să găsească astăzi drumul unii spre alţii aderând la nişte principii pur spirituale, care de altfel sunt străine lumii de astăzi? De unde provin forţele care fac ca oamenii să se întâlnească? Ele apar deoarece, prin faptul că începe domnia lui Mihael, în epoca mihaelică în care trăim noi, când Mihael ajunge din nou să domnească asupra Pământului, când domnia lui Gabriel este înlocuită prin domnia lui Mihael, Mihael aduce cu sine forţa care să le permită celor care l-au urmat să-şi pună din nou în ordine karma. Astfel încât putem spune: Ce îi uneşte pe membrii Societăţii Antroposofice? Îi uneşte faptul că ei trebuie să-şi pună ordine în karma! Când cineva observă în cursul vieţii că se angajează, aici sau acolo, în nişte relaţii care nu sunt conforme cu imboldurile sale cele mai profunde şi care poate, într-un fel, ies din cadrul care asigură armonia justă între bine şi rău în fiinţa umană – aceasta, pe de o parte – şi când, pe de altă parte, el simte fără încetare nevoia de a progresa în antroposofie, atunci înseamnă că el se străduieşte să revină la karma sa, la adevărata sa karmă, să-şi trăiască această adevărată karmă. Aceasta este raza cosmică pe care cunoscătorul o vede clar răspândindu-se în Mişcarea antroposofică: Restabilirea adevărului karmei! Vedeţi dvs., ceea ce spun eu aici este legat de multe aspecte, atât ale destinului fiecăruia în interiorul Societăţii Antroposofice, cât şi ale destinului întregii societăţi. Şi aşa şi este firesc, căci toate se întrepătrund.

Trebuie să avem în vedere acum următoarele: Vedeţi dvs., oamenilor care depind de fiinţele Ierarhiei Îngerilor ce rămân în sfera lui Mihael le este greu să găsească forme intelectuale corespunzătoare pentru ceea ce ei trebuie să înţeleagă. Ei se străduiesc să trateze şi inteligenţa personală în aşa fel încât să o poată uni cu veneraţia lor pentru Mihael. Sufletele despre care am spus că au luat parte la acele pregătiri care au avut loc în secolele al 15-lea şi al 19-le, ele revin pe Pământ, fiind încă puternic atrase spre Mihael şi sfera sa. Şi totuşi, conform principiilor care guvernează evoluţia omenirii, ele trebuie să preia în sine o inteligenţă individuală, personală. Aceasta creează o sfâşiere interioară, dar această situaţie trebuie să fie rezolvată printr-o evoluţie spirituală, prin întâlnirea activităţii individuale cu ceea ce ne aduc lumile spirituale în epoca actuală, în epoca inteligenţei. Celelalte suflete, cele ai căror Îngeri au căzut – ceea ce, desigur, are legătură cu karma, căci Îngerul cade atunci când este legat de o asemenea karmă –, celelalte suflete acceptă inteligenţa personală ca pe ceva de la sine înţeles, dar atunci această inteligenţă acţionează în ele într-un mod automat, ea acţionează prin corporalitate. Ea acţionează în aşa fel încât aceşti oameni gândesc, gândesc în mod inteligent, dar ei nu sunt angajaţi în ceea ce gândesc. Acesta a fost obiectul marii dispute care i-a opus mult timp pe dominicani franciscanilor. Dominicanii nu puteau concepe principiul inteligenţei personale altfel decât cu cel mai mare ataşament posibil faţă de sfera lui Mihael. Franciscanii, discipolii lui Duns Scott [ Nota 35 ]– nu Scott Erigena – erau cu totul nominalişti. Ei spuneau: Inteligenţa nu este decât o înşiruire de cuvinte. Şi toate disputele care aveau loc între oameni nu erau, în realitate, decât o reflectare a marilor lupte ale cetelor îngereşti una împotriva alteia.

Vedeţi dvs., entităţile ierarhiei Îngerilor care s-au unit cu principiul pământesc trăiesc pe Pământ aproximativ din secolele 9, 10. Şi aceasta este încă un lucru zguduitor, dragii mei prieteni: aici, pe Pământ, materialismul câştigă teren; tocmai oamenii cei mai avansaţi, cei mai inteligenţi, sunt cei care neagă existenţa spiritualului, se apucă să ironizeze ideea că în mediul lor ambiant s-ar putea afla fiinţe spirituale, aşa cum există oameni fizici. În această epocă, în care se extinde materialismul, din ce în ce mai mulţi Îngeri coboară şi trăiesc pe Pământ. Ei participă la tot ce se realizează pe Pământ. Tocmai ei sunt cei care, în anumite epoci, atunci când apare o întunecare a conştienţei umane, se încorporează şi acţionează pe Pământ. Un mare număr de fiinţe îngereşti nu intervin, dar cele care, prin karma lor de Îngeri, sunt cele mai apropiate de puterile ahrimanice, acestea nu rămân în rezervă, ele se încorporează în oameni, se cufundă, pentru un anumit timp, în oameni.

Atunci se întâmplă ceea ce v-am spus cu ocazia ultimei conferinţe: Atunci noi vedem trăind pe Pământ un asemenea om; el posedă atunci talente umane, el manifestă o inteligenţă umană, poate o manifestă în mod genial; dar, pentru un anumit timp, când conştienţa sa este întunecată, atunci se instalează în el o inteligenţă îngerească ahrimanică. Atunci putem asista la următoarele: Acest om este, în aparenţă, un om ca toţi oamenii, şi fiind un om ca toţi oamenii, el scrie un lucru sau altul. Dar Ahriman se apropie de oameni tocmai slujindu-se de ceea ce asimilează ei sub formă intelectuală. Astăzi trebuie să ne solicităm personalitatea, dacă nu vrem să fim copleşiţi de tot ce am vorbit în aceste conferinţe. Şi de aceea este posibil ca Ahriman să poată apărea sub înfăţişarea unui scriitor. El se slujeşte, bineînţeles, de o fiinţă îngerească. El poate face muncă de scriitor. Şi, pentru că noi suntem acum reuniţi sub semnul Congresului nostru de Crăciun, nu este cazul să păstrăm tăcere asupra unor asemenea fapte. De aceea, aş vrea să vă mai spun următorul lucru.

Vedeţi dvs., înainte de apariţia ultimelor sale lucrări, era posibil să avem o altă atitudine faţă de unul dintre cei mai străluciţi scriitori ai acestor ultimi ani, faţă de unul dintre cei mai mari scriitori. Pe vremea când îmi scriam cartea Nietzsche, un luptător împotriva timpului său [ Nota 36 ], acesta era pentru publicul de atunci strălucitul scriitor care adusese facultăţile umane la nivelul lor cel mai înalt. Abia după aceea am cunoscut ceea ce scrisese Nietzsche în epoca declinului său [ Nota 37 ]. În principal, sunt două lucrări, “Antichristul” şi “Ecce homo”: acestea sunt două lucrări pe care le-a scris Ahriman – nu Nietzsche, ci un spirit ahrimanic, incorporat în persoana lui Nietzsche. Pentru prima dată Ahriman a apărut pe Pământ cu trăsăturile unui scriitor. El va continua să mai apară. Nietzsche a fost zdrobit de Ahriman. Gândiţi-vă în faţa căror impulsuri ne aflăm când suntem în prezenţa ideilor care trăiau în Nietzsche pe vremea în care, inspirat de acest spirit a lui Ahriman, el scria aceste lucrări strălucite, dar diabolice, “Antichristul” şi “Ecce homo” – opere inteligente! Eu v-am vorbit despre marea, vasta inteligenţă a lui Ahriman. Când este vorba de o operă grandioasă, strălucită, nu o defăimăm spunând că ea este ahrimanică, cum ar putea crede spiritele naive care nu ştiu ce măreţie poate exista în Ahriman. A vorbi de Ahriman nu înseamnă nici a blama, nici a lăuda; pe Pământ, multe lucruri depind de el. Celui căruia i-a sângerat inima cum a sângerat a mea când am citit pentru prima dată “Voinţa de putere” a lui Nietzsche, publicată după aceea sub o formă care nu le mai permite oamenilor să-şi facă o idee exactă asupra ei, şi care, în acelaşi timp, îşi poate îndrepta privirea spre sferele care, de când a început domnia lui Mihael, din anii ‘80 ai ultimului secol, nu sunt separate de sferele pământeşti decât printr-un perete despărţitor subţire, cel care ştie că această sferă a lui Mihael este în imediata vecinătate a lumii fizice, astfel încât se poate spune că ea este asemănătoare cu sfera pe care o traversează omul după moarte, cel care vede ce eforturi se desfăşoară în această direcţie, acela ştie să vadă cum au ajuns acestea să-şi găsească expresia în opere cum sunt “Ecce homo” şi ”Antichristul”. Este suficient să ne gândim la remarcile de inspiraţie ahrimanică care se află în “Antichristul”. Nu ştiu dacă în ediţiile mai recente pasajul despre care vă vorbesc se prezintă sub această formă. Într-un pasaj unde este vorba despre Iisus – citez din memorie –, şi autorul spune că Renan îl consideră pe Iisus un geniu, Nietzsche nu îl vede ca pe un geniu, el spune: Dacă am vrea să ne exprimăm cu rigoarea fiziologului, ar trebui să folosim un cu totul alt cuvânt ... În ediţia operelor lui Nietzsche pe care o am, în acest loc se află trei puncte, nu ştiu dacă în ediţiile recente este la fel; în manuscris aici stă scris cuvântul “idiot”, cu toate literele. În faptul că Iisus a fost numit “idiot” se vede mâna lui Ahriman. Şi în această lucrare se află multe alte lucruri de acelaşi fel. Da, cine ar putea crede că nu se ascunde o enigmă profundă în Nietzsche, în acest om care, exact în epoca în care scria aceste lucruri, avea în sufletul său veleităţi de convertire la catolicism – cele două lucruri au mers în paralel, nu trebuie să uitaţi –, cine ar putea crede că aici nu se ascunde o enigmă? “Antichristul” – cu ce cuvinte se încheie? El se încheie – nu pot cita textual – prin aceste cuvinte: Aş vrea să scriu pe toţi pereţii, şi eu am cu ce să aştern nişte litere care să strălucească până departe, aş vrea să scriu pe toţi pereţii ce este creştinismul: Creştinismul este cel mai mare blestem al omenirii! – Aşa se încheie cartea. Aici este, într-adevăr, o problemă. Trebuie să vedem clar cum această întreagă sferă separată de a noastră printr-un perete despărţitor subţire, în care s-au desfăşurat toate luptele spirituale de la sfârşitul erei Kali Yuga – şi chiar puţin după aceea –, cum această întreagă sferă tinde să pătrundă în lumea fizică pământească.

Sunt nişte lucruri asupra cărora trebuie să ne putem îndrepta privirile, dacă vrem să înţelegem cum se poate situa omenirea în faţa a ceea ce trebuie să-şi facă intrarea în civilizaţie o dată cu inaugurarea epocii lui Mihael. Dacă, în momentul trecerii de la era Kali Yuga, era întunericului, la era luminii, am vrea să caracterizăm – aş cum am făcut-o eu în prefaţa cărţii mele “Mistica în zorii vieţii spirituale a timpului nostru” – dispoziţia sufletească pe care trebuie să o avem faţă de spirit şi materie, ar trebui să avem cu adevărat o privire care pătrunde în cele spirituale şi în cele fizice. Într-adevăr, am putea folosi toate mijloacele posibile pentru a caracteriza măreţia acestei perioade de trecere care marchează zorii epocii michaelice. Trebuie să ne simţim situaţi în miezul acestei perioade cu tot ceea ce constituie Mişcarea antroposofică. Căci această întreagă măreţie, această grandoare, se manifestă la început în dezordinea care s-a introdus în karma oamenilor. Când ne gândim cât adevăr se află în legăturile karmice, şi că lumea este astfel făcută încât până şi în legăturile karmice generale s-au putut produce anomalii în decursul secolelor, când ne apare necesitatea de a readuce la ordine aceste anomalii cosmice, atunci simţim – căci aceasta este sarcina, misiunea Mişcării antroposofice –, atunci simţim ceva din importanţa şi dimensiunile Mişcării antroposofice.

Acesta este, dragii mei prieteni, sentimentul care trebuie să fie viu în sufletele dvs. atunci când vă spuneţi: Cei care astăzi, discernând această situaţie pe care tocmai am descris-o, simt imboldul să intre în viaţa antroposofică, vor fi chemaţi din nou la sfârşitul secolului 20, pentru ca în acest punct culminant Mişcarea antroposofică să atingă cea mai mare extindere posibilă. Dar acest lucru se poate întâmpla numai dacă aceste gânduri pot trăi în noi, dacă putem face să se aprindă în noi viziunea forţelor cosmic-spirituale care se întrezăresc în sfera pământească şi dacă în însăşi inteligenţa pământească, în concepţiile oamenilor, va pătrunde cunoaşterea a ceea ce înseamnă Mihael.

Acest impuls trebuie să fie sufletul strădaniei antroposofice; sufletul însuşi trebuie să vrea să se angajeze în Mişcarea antroposofică. Atunci, noi vom putea găsi nu numai posibilitatea de a păstra în sufletele noastre câtva timp gânduri de o deschidere imensă, ci şi de a le da viaţă; astfel încât gândurile noastre să continue să ne formeze sufletele în spiritul antroposofiei, pentru ca sufletele să devină cu adevărat ceea ce trebuie ele să fie prin faptul că au simţit nevoia inconştientă de a se apropia de antroposofie – pentru ca ele să fie luate în stăpânire de misiunea antroposofiei. Pentru a lăsa ca acest sentiment să acţioneze în dvs. oarecum în linişte, eu v-am adresat aceste cuvinte grave în ultima oră. Vom continua aceste consideraţii când ne vom întâlni din nou în primele zile ale lui septembrie. În aşteptarea acestui moment, am vrut să încredinţez inimilor dvs. ceea ce aveam să vă spun cu privire la karma antroposofilor şi la karma Societăţii Antroposofice.