Am vorbit mult timp despre aspectele karmice legate de Mișcarea antroposofică, de Societatea Antroposofică, de fiecare om care simte în mod sincer nevoia de a-și parcurge drumul vieții în interiorul Mișcării antroposofice. Voi avea încă multe de spus în legătură cu acest subiect după întoarcerea din Anglia; totuși, aș vrea ca astăzi, în ultima oră înainte de plecarea mea în călătorie – o călătorie care se va întinde pe tot restul lunii august –, să fac un fel de încheiere, prin care să pot rotunji ideile pe care am putut să vi le comunic în cadrul acestor considerații karmice.
Dvs. ați remarcat desigur, cu toții, dragii mei prieteni, cum karma diferiților antroposofi îmbracă variate forme în viețile anterioare și în cursul existenței dintre moarte și o nouă naștere. Și mai ales în ultimele două conferințe v-am arătat ce înseamnă aceasta pentru karma fiecărui antroposof. Am văzut că această karmă se află în legătură cu întreaga evoluție a principiului michaelic de-a lungul unor lungi, foarte lungi perioade de timp. Am văzut, mai întâi într-un mod mai mult abstract, cum a pierdut domnia lui Mihael ceea ce am putut numi administrarea inteligenței cosmice. Odinioară, oamenii, așa cum spuneam, nu își atribuiau lor înșiși inteligența, ci tot ceea ce manifestau ei în forme care conțineau inteligență se datora inspirației puterilor superioare. Iar cunoscătorii în acest domeniu știau că aceste puteri superioare erau cele pe care terminologia creștină le numea puteri michaelice. V-am indicat secolele 8 și 9 ca acel moment din evoluția omenirii civilizate când inteligența cosmică a coborât treptat spre Pământ, divizându-se, ca să spunem așa, în picături, care după aceea și-au continuat existența, ca inteligență personală, în sufletele umane individuale. Și eu v-am arătat de asemenea cum – prin tradiție, dar și printr-o anumită înțelegere a acestor fapte – se păstrase vederea asupra inteligenței cosmice, așadar, asupra vechii administrări a lui Mihael. Când îi privim pe savanții, în multe privințe eminenți, care, sprijinindu-se pe arabism, sprijinindu-se pe ceea ce s-a răspândit în Asia în urma campaniilor lui Alexandru și a trăit ca aristotelism și a îmbibat apoi mistica Orientului, făcând-o, dacă pot spune astfel, inteligentă, când privim ceea ce a fost transportat în Spania, prin Africa, și a acționat acolo ca înțelepciune maură printr-o personalitate atât de eminentă cum a fost Averroes, atunci vedem în învățăturile acestor savanți hispano-mauri un reflex al concepțiilor care provin din inteligența cosmică.
Să privim odată în mod intens cum era imaginată această inteligență cosmică. În acest scop aș vrea să vă desenez o schiță, pentru a vă arăta ce îi învățau acești savanți mauri pe discipolii lor în Spania secolelor 10, 11, 12, în același timp când în alte locuri din Europa își desfășurau activitatea instituții cum era Școala de la Chartres, despre care v-am vorbit în detaliu.
  [mărește imaginea] |
Tabla 9 |
În Spania, savanții mauri, înainte de toate o personalitate cum a fost Averroes, învățau că inteligența domnește peste tot, că Universul, Cosmosul, este umplut de această inteligență atotputernică. În ceea ce-i privește pe oamenii de pe Pământ, ei au diferite însușiri, dar ei nu au inteligență personală, proprie. Ci de fiecare dată când un om acționează pe Pământ, o picătură de inteligență, o rază de inteligență, se desprinde din inteligența Universală, coboară, într-un fel, în cap, în corpul omului, îl umple, astfel încât, atunci când se deplasează pe Pământ, omul are în el o parte din această inteligență cosmică. Când moare, când trece prin poarta morții, ceea ce a avut el ca inteligență se întoarce în inteligența Universală, se revarsă în aceasta. Astfel, ceea ce are omul în timpul vieții sale dintre naștere și moarte, ca gânduri, noțiuni, idei, revine în rezervorul comun al inteligenței Universale; așadar nu se poate spune că ceea ce poartă omul în sufletul său ca un bun deosebit de prețios, inteligența sa, ar avea o nemurire personală.
Savanții hispano-mauri mai dădeau și această învățătură: omul nu are o nemurire personală. Existența sa continuă, dar elementul esențial din ea – așa spuneau învățații – este faptul că omul poate dezvolta în timpul vieții o știință inteligentă. Dar ființa sa profundă nu ia această știință cu sine. Așadar nu putem spune că inteligența are o nemurire personală. Vedeți dvs., aceasta era fervoarea care înflăcăra lupta dusă de scolasticii din rândul dominicanilor, fervoarea de a face să prevaleze ideea de nemurire personală a omului. În acea epocă, această învățătură nu se putea prezenta altfel decât sub forma a ceea ce dominicanii urmăreau să facă să fie recunoscut: omul are o nemurire personală, și ceea ce învață Averroes este o erezie. Astăzi noi trebuie să exprimăm acest lucru altfel. Dar este de înțeles că pe atunci cel care, după exemplul lui Averroes din Spania, nu admitea nemurirea personală, era declarat eretic. Astăzi, trebuie să examinăm problema în sensul adevărului, să privim realitatea. Trebuie să spunem: În sensul în care omul a devenit nemuritor din punctul de vedere al sufletului conștienței, această nemurire – această conștiență durabilă a personalității – după ce a trecut prin poarta morții, el și-a cucerit-o abia din momentul în care un suflet al conștienței a intrat în omul pământesc. Dacă i-am fi întrebat pe Aristotel sau pe Alexandru ce gândesc ei despre nemurire, cum ar fi răspuns? Aici nu au importanță cuvintele, dar dacă ei ar fi fost întrebați și ei ar fi răspuns slujindu-se de terminologia creștină, ei ar fi spus: Sufletul nostru este primit de Mihael și noi trăim mai departe în comunitatea lui Mihael. – Sau ei s-ar fi exprimat în termeni cosmologici; tocmai în lumea din care făceau parte Aristotel și Alexandru s-ar fi spus, din punctul de vedere al cosmologiei, și chiar s-a spus: Pe Pământ, sufletul uman este inteligent, dar această inteligență este o picătură extrasă din masa a ceea ce revarsă Mihael ca o ploaie de inteligență care se răspândește asupra omenirii. Și această ploaie provine din Soare; Soarele preia în propria sa ființă sufletul uman după moarte, și acest suflet, care continuă să existe în perioada dintre moarte și naștere, radiază atunci din Soare pe Pământ. Domnia lui Mihael ar trebui căutată pe Soare. Acesta ar fi fost răspunsul din punct de vedere cosmologic.
Această învățătură a trecut în Asia, de aici ea a revenit, și a mai înflorit încă la Mauri, în Spania, în epoca în care scolasticii erau angajați în apărarea nemuririi personale. Noi nu trebuie să spunem, așa cum au făcut scolasticii: Aceasta este o eroare –, ci trebuie să spunem: Evoluția omenirii a adus cu ea nemurirea individuală personală, și scolastica dominicanilor a fost prima care a subliniat această nemurire personală. – Și acest vechi adevăr, dar care în acea epocă, având în vedere evoluția speciei umane, nu mai era adevărat, era prezentat în Universitățile întemeiate de mauri. Astăzi noi trebuie să fim toleranți nu numai față de contemporani, trebuie să fim toleranți și față de cei care au perpetuat vechile învățături. Dar acest lucru nu era posibil în vremurile de odinioară; de aceea, este important să nu încetăm să ne spunem: Ceea ce scolastica dominicană numea nemurire personală a devenit, propriu-zis, un adevăr abia de când sufletul conștienței a intrat, lent și progresiv, în omenire.
Putem descrie aceasta și într-un mod imaginativ. Când astăzi moare un om care a avut cu adevărat posibilitatea, în timpul vieții sale pământești, să-și pătrundă sufletul cu inteligență, cu o adevărată inteligență, el trece apoi prin poarta morții și are viziunea retrospectivă a vieții sale pământești, care a fost o viață pământească independentă. În secolele mai îndepărtate, omul vedea, după ce trecea prin poarta morții, cu ocazia acestei viziuni retrospective, cum corpul său eteric se dizolvă în Cosmos, vedea apoi cum el traversează lumea sufletului, și își retrăia, în sens invers, evenimentele existenței. Atunci, el își putea spune: Astfel administrează Mihael, prin intermediul Soarelui, ceea ce a fost al meu. – Aceasta este marea deosebire. Dar nu putem judeca o asemenea evoluție decât dacă privim în culisele existenței pentru a vedea elementul spiritual în dosul celui material. Acest lucru este important: să vedem cum evenimentele exterioare din sânul omenirii sunt plăsmuite din lumea spirituală.
Acum, dvs. trebuie să vă transpuneți din nou în tot ceea ce v-am spus. Transpuneți-vă în criza care a avut loc în secolul al 9-lea al erei creștine: inteligența cosmică acum coboară printre oamenii de pe Pământ. Ceea ce s-a întâmplat atunci este un fapt obiectiv. Și acum transpuneți-vă în sfera solară pe care o administrau Mihael și ai săi, după cum v-am relatat, astfel că, în timp ce-l vedeau pe Christos plecând de pe Soare și trecând pe Pământ prin Misteriul de pe Golgotha, se putea vedea cum inteligența cosmică încetul cu încetul coboară și devine cunoaștere umană individuală. Un eveniment important, care a făcut o profundă impresie tocmai asupra acelora care îi aparțin lui Mihael – i-am numit ultima dată „mihaeliți” –, un eveniment important de natură excepțională, pe care l-am mai caracterizat deja și în alte contexte, a intervenit în evoluția civilizației umane. Dar trebuie să-l caracterizez acum așa cum apare văzut din Soare de către mihaeliți, așa cum poate fi văzut când este privit din perspectivă, când privim din împărăția lui Mihael spre Pământ.
Acest eveniment important, greu de semnificație, s-a petrecut în anul 869. Este vorba despre al optulea Conciliu ecumenic, cel de la Constantinopol, care a fixat în mod dogmatic următorul lucru: Vechea concepție a trihotomiei – omul constă din trup, suflet și spirit – ar fi eretică, omul nu se compune decât din trup și suflet, numai că sufletul este înzestrat cu unele proprietăți spirituale. În timp ce are loc, în mod obiectiv, trecerea inteligenței cosmice la oamenii individuali, pe Pământ se decreta – într-un mod atât de categoric încât nimeni care se afla situat în sânul civilizației europene nu putea îndrăzni să se opună – că trihotomia ar fi falsă, că aceasta ar fi o erezie. Nu mai era voie să se spună că omul are trup, suflet și spirit, nu se mai putea vorbi decât despre trup și suflet, atribuindu-se sufletului proprietăți și forțe spirituale. Despre acest eveniment care a avut loc pe Pământ, în sfera michaelică, nu se putea spune decât aceasta: acum, în sufletele oamenilor se va infiltra convingerea că spiritual este o însușire a sufletului, că spiritualul nu este elementul divin care domnește în mersul înainte al evoluției umane. „Priviți spre Pământ” – astfel a vorbit Mihael –, „conștiența despre spirit dispare”. Dar, dragii mei prieteni, tocmai de această dispariție a conștienței despre spirit este legat ceea ce vom trata astăzi în mod cu totul special.
Așa cum am spus mai înainte, eu am caracterizat până acum doar în mod abstract modul în care s-a desfășurat evoluția sferei lui Mihael în culisele existenței pământești. Inteligența cosmică, spuneam, a coborât în fiecare om individual. Dar aceasta nu este decât o abstracție, dragii mei prieteni. Atunci, ce este inteligența? Bineînțeles, nu avem voie să ne imaginăm că, ridicându-ne în lumile superioare, putem atinge inteligența cu mâna, așa cum facem aici, în lumea fizică, atunci când atingem cu mâna arborii și tufișurile. Ce este: „inteligența”? Asemenea generalități nu există deloc în realitate. Inteligență sunt directivele după care se conduc Ierarhiile superioare în relațiile lor unele cu altele. Ceea ce fac ele, cum se comportă unele cu altele, ceea ce sunt unele pentru altele, aceasta este inteligența cosmică. Și cum noi, ca oameni, trebuie să avem în vedere, firește, regnul care ne este cel mai apropiat, atunci pentru noi, în mod concret, inteligența cosmică este: Suma entităților Ierarhiei Îngerilor. Dacă vrem să ne exprimăm în mod concret, noi nu putem vorbi de o sumă a inteligenței, ci de o sumă de Îngeri; aceasta este realitatea. Faptul că Părinții Bisericii au pus în discuție, în anul 869, dacă trebuie să se vorbească despre spirit la om, aceasta a fost consecința acelui eveniment prin care un anumit număr de ființe îngerești s-au separat de sfera lui Mihael, unde ele se găseau până atunci, și au adoptat concepția că ele nu ar mai avea de-a face de acum înainte decât cu puterile pământești, că ele nu ar mai trebui să-i conducă pe oameni decât sub impulsul puterilor pământești. Așadar, dvs. vedeți ce eveniment a fost în realitate! Îngerii sunt entitățile care conduc omul de la o viață pământească la alta. Ființele care se află tocmai deasupra noastră în lumea spirituală sunt cele care ne conduc pe drumul dintre moarte și o nouă naștere și ne indică iarăși drumul existenței pământești, legând astfel unele de altele viețile pământești succesive pentru a face din ele totalitatea unei existențe umane. Un anumit număr de ființe îngerești, care au această misiune, și care mai înainte erau unite cu sfera lui Mihael, au ieșit din această sferă, au părăsit-o. Nu se putea ca un asemenea comportament să rămână fără urmări asupra destinului oamenilor. Căci cine participă în primul rând la modul în care evoluează karma, la modul cum faptele pământești, gândurile și sentimentele pământești sunt prelucrate între moarte și o nouă naștere? Acestea sunt ființele îngerești! Dacă aceste ființe îngerești ajung la o altă poziție în Cosmos, dacă ele părăsesc, ca să spunem așa, sfera solară și din Îngeri cerești devin Îngeri pământești, ce trebuie să se întâmple atunci în mod necesar? În realitate, în dosul faptelor exterioare, asupra întregii evoluții din Europa planează un mare mister. Anumiți Îngeri, firește, au rămas în sfera lui Mihael. În marea școală de la începutul secolului al 15-lea existau și asemenea ființe îngerești care țineau de oamenii care se aflau atunci în sfera lui Mihael. Tuturor sufletelor umane care trăiau în sfera lui Mihael, despre care v-am vorbit, le aparțineau ființe îngerești care rămăseseră în această sferă. Dar celelalte, ele au fost cele care au plecat, care s-au identificat cu ceea ce exista pe Pământ.
Dvs. veți spune acum: Ei bine, cum se face că un anumit număr de Îngeri mihaelici au avut dintr-o dată ideea de a ieși din sfera lui Mihael? Celorlalți nu le-a venit ideea să iasă din această sferă! – Trebuie să mărturisesc, dragii mei prieteni, că aceasta este una dintre întrebările cele mai dificile care se poate ridica în legătură cu recenta evoluție a omenirii. Este, de fapt, o problemă care, atunci când ne preocupă în serios, nu poate decât să pună în mișcare toate forțele interioare ale omului. Este o problemă legată în mod profund și intim de întreaga viață umană.
Vedeți dvs., de fapt, la baza acestei stări de lucruri se află o realitate cosmică. Dvs. știți din conferințele pe care le-am ținut aici acest lucru: Tot ceea ce numim planetă fizică este un ansamblu de entități spirituale. Când ne ridicăm ochii spre o stea, ceea ce ne apare sub formă fizică nu este decât aspectul exterior al acestei stele; în realitate, este vorba despre o colonie de entități spirituale. Dar există o anumită opoziție – ea a existat întotdeauna de când a existat o evoluție pământească – între inteligențele celorlalte planete și inteligența solară. Există, pe de o parte, inteligența solară, pe de altă parte, inteligențele planetelor [Nota 34]. Și inteligența solară este, în principal, sub domnia lui Mihael, pe când inteligențele planetare sunt sub domnia celorlalți Arhangheli – întotdeauna a fost astfel. Așadar, să spunem (se scrie la tablă):
| Inteligență solară | Inteligențe planetare |  Tabla 10 |
|
| Mihael | Mercur: Venus: Marte: Jupiter: Lună: Saturn: |
Rafael Anael Samael Zachariel Gabriel Orifiel |
|
Cu toate acestea, dragii mei prieteni, lucrurile nu erau astfel încât să putem spune că Mihael stăpânea numai inteligența solară. În realitate, întreaga inteligență cosmică se diferențiază în mod specific în inteligență solară și inteligențe planetare: Mercur, Venus, Marte ș.a.m.d. Inteligența cosmică este administrată de diversele entități ale Ierarhiei Arhanghelilor, dar deasupra tuturor stăpânește, întotdeauna, Mihael, astfel încât inteligența cosmică generală este administrată de Mihael. Bineînțeles că, în trecut, orice om era deja om pe vremea când Mihael administra inteligența cosmică și când numai o rază a acesteia pătrundea în fiecare om, astfel încât omul se simțea totuși ca om pe Pământ și omul individual nu era numai un înveliș pentru inteligența cosmică generală. Dar această inteligență vine spre noi din Soare; orice inteligență umană vine de la Mihael, din sfera Soarelui.
Numai când s-a ajuns la secolele 8, 9, 10, numai atunci au ținut seama inteligențele planetare de faptul că Pământul se transformase, că și Soarele se transformase. Dar ceea ce se întâmplă afară, în Univers, ceea ce descriu astronomii, aceasta nu este decât latura exterioară a lucrurilor. Dvs. știți: Aproximativ din unsprezece în unsprezece ani avem o perioadă de pete solare; de pe Pământ pare că anumite părți ale Soarelui sunt întunecate, acoperite de pete. Dar nu a fost întotdeauna așa. În timpurile străvechi, Soarele strălucea ca un disc uniform, fără să aibă pete. Și Soarele va avea, în mileniile viitoare, un număr de pete esențial mai mare decât astăzi, el va fi din ce în ce mai acoperit de pete. Aceasta este întotdeauna expresia exterioară a faptului că puterea lui Mihael, puterea cosmică a inteligenței, se va diminua mereu. Multiplicarea petelor solare, drept consecință a evoluției cosmice, indică declinul Soarelui; îl vedem pierzându-și din strălucire și îmbătrânind în sânul Cosmosului. Și după apariția unui număr suficient de mare de pete solare au recunoscut celelalte inteligențe planetare că ele nu mai vor să fie dominate de Soare. Ele au hotărât să nu mai lase Pământul să depindă de Soare, ci să depindă în mod direct de Cosmosul întreg. Aceasta s-a făcut printr-o decizie a Arhanghelilor planetari. Și în special sub conducerea lui Orifiel s-a emancipat inteligența planetară în raport cu inteligența solară. A avut loc o separare totală a puterilor cosmice care până acum fuseseră unite. Inteligența solară a lui Mihael și inteligențele planetare au intrat încetul cu încetul într-o opoziție cosmică.
Ei bine, deși noi atribuim entităților Ierarhiei îngerești o forță sufletească și dispoziții interioare în întregime diferite de ale noastre –, au și ele totuși facultatea de a lua decizii, de a reflecta asupra a ceea ce se întâmplă. Și noi, oamenii, luăm decizii în funcție de ceea ce vedem că se întâmplă, în funcție de ceea ce se întâmplă în mod exterior, lăsând realitățile să vorbească și, sub influența acestora, facem un lucru sau altul. Numai că pentru noi, între naștere și moarte, sunt determinante realitățile de pe Pământ. Pentru entitățile Ierarhiei Îngerilor, determinante sunt asemenea realități cum este această sciziune în viața planetară. Un grup de îngeri s-a întors spre inteligența pământească și, prin aceasta, în același timp, spre inteligența planetară; alt grup a rămas fidel sferei lui Mihael, pentru a transporta în viitor elementul etern pe care îl administrează Mihael. Dar aceasta este o problemă decisivă, dacă Mihael va putea transporta în viitor ceea ce este veșnic în impulsul michaelic, acum, când întreaga putere le aparține oamenilor și când ceea ce se arată în Soarele fizic se întunecă și dispare încetul cu încetul.
Astfel, vedem producându-se, drept consecință a evenimentelor cosmice, o sciziune printre Îngerii care mai înainte erau uniți cu Mihael. Dar tocmai aceste entități intervin în evoluția karmei. Și acum, considerați ansamblul a ceea ce se desfășoară în existența dintre moarte și o nouă naștere. Lucrurile nu se petrec în așa fel încât fiecare suflet uman poate merge singur, nici fiecare Înger din cei care îi conduc pe oameni nu poate merge singur, ci întreaga Ierarhie a Îngerilor acționează împreună. Karma se realizează prin acțiunea lor comună. Bineînțeles, dacă într-o viață pământească eu sunt legat de un om și această legătură se continuă în viața următoare, atunci Îngerul unuia trebuie să se întâlnească și să colaboreze cu Îngerul celuilalt. Trebuie să existe o colaborare, și a fost adesea astfel. Ceea ce este extraordinar de zguduitor, consternant, aș spune, în Conciliul ecumenic care s-a ținut pe Pământ în 869, este faptul că acesta reprezintă semnul unui eveniment teribil survenit în lumea spirituală. Ceea ce este zguduitor – când ne slujim în mod just de inteligența cosmică față de un asemenea ansamblu copleșitor –, faptul zguduitor, care s-a produs deja și care se produce într-o măsură tot mai mare, este următorul: Îngerul unui suflet uman, care era unit mai înainte prin karmă cu un alt suflet uman, nu se mai întâlnește cu Îngerul celuilalt suflet uman. Unul din Îngeri a rămas în preajma lui Mihael, celălalt a coborât pe Pământ. Atunci, ce a trebuit să se întâmple? În intervalul dintre întemeierea creștinismului și epoca sufletului conștienței, începută în mod special de secolul al 9-lea și anul 869, a trebuit ca în karma oamenilor să se introducă o anumită dezordine! Acesta este unul dintre cuvintele cele mai grave pe care îl putem pronunța când vorbim despre istoria modernă a omenirii. În karma omenirii moderne s-a introdus dezordinea! În anii care au urmat, nu tot ceea ce au trăit oamenii pe Pământ a fost în mod corect integrat karmei. Aspectul haotic al istoriei moderne, haosul crescând din viața socială, din cultură, care face ca nimic să nu-și atingă țelul, acest haos este consecința dezordinii introduse în karmă în urma sciziunii intervenite în Ierarhia Îngerilor din sfera lui Mihael.
Și acum noi putem vorbi despre un fapt care are legătură cu karma Societății Antroposofice, fapt de o importanță extraordinară și care, aș putea spune, abia el conferă acestei karme adevărata ei nuanță. Căci, la urma urmei, tot ce putem spune sprijinindu-ne pe împrejurări nu epuizează ceea ce se întâmplă în mod spiritual în culise. Gândurile pe care le deducem din împrejurările pământești sunt slabe și incolore. Acestea nu reprezintă decât o pregătire în vederea sesizării aspectului pur spiritual al lucrurilor.
Atunci, trebuie să spunem: Desigur, tot ceea ce a făcut ca în Societatea Antroposofică să se adune sufletele care au simțit sincer nevoia să facă parte din ea își păstrează deplina valoare. Dar de unde vine faptul că sunt prezente și forțele care acționează aici, care fac ca oamenii să găsească astăzi drumul unii spre alții aderând la niște principii pur spirituale, care de altfel sunt străine lumii de astăzi? De unde provin forțele care fac ca oamenii să se întâlnească? Ele apar deoarece, prin faptul că începe domnia lui Mihael, în epoca mihaelică în care trăim noi, când Mihael ajunge din nou să domnească asupra Pământului, când domnia lui Gabriel este înlocuită prin domnia lui Mihael, Mihael aduce cu sine forța care să le permită celor care l-au urmat să-și pună din nou în ordine karma. Astfel încât putem spune: Ce îi unește pe membrii Societății Antroposofice? Îi unește faptul că ei trebuie să-și pună ordine în karma! Când cineva observă în cursul vieții că se angajează, aici sau acolo, în niște relații care nu sunt conforme cu imboldurile sale cele mai profunde și care poate, într-un fel, ies din cadrul care asigură armonia justă între bine și rău în ființa umană – aceasta, pe de o parte – și când, pe de altă parte, el simte fără încetare nevoia de a progresa în antroposofie, atunci înseamnă că el se străduiește să revină la karma sa, la adevărata sa karmă, să-și trăiască această adevărată karmă. Aceasta este raza cosmică pe care cunoscătorul o vede clar răspândindu-se în Mișcarea antroposofică: Restabilirea adevărului karmei! Vedeți dvs., ceea ce spun eu aici este legat de multe aspecte, atât ale destinului fiecăruia în interiorul Societății Antroposofice, cât și ale destinului întregii societăți. Și așa și este firesc, căci toate se întrepătrund.
Trebuie să avem în vedere acum următoarele: Vedeți dvs., oamenilor care depind de ființele Ierarhiei Îngerilor ce rămân în sfera lui Mihael le este greu să găsească forme intelectuale corespunzătoare pentru ceea ce ei trebuie să înțeleagă. Ei se străduiesc să trateze și inteligența personală în așa fel încât să o poată uni cu venerația lor pentru Mihael. Sufletele despre care am spus că au luat parte la acele pregătiri care au avut loc în secolele al 15-lea și al 19-le, ele revin pe Pământ, fiind încă puternic atrase spre Mihael și sfera sa. Și totuși, conform principiilor care guvernează evoluția omenirii, ele trebuie să preia în sine o inteligență individuală, personală. Aceasta creează o sfâșiere interioară, dar această situație trebuie să fie rezolvată printr-o evoluție spirituală, prin întâlnirea activității individuale cu ceea ce ne aduc lumile spirituale în epoca actuală, în epoca inteligenței. Celelalte suflete, cele ai căror Îngeri au căzut – ceea ce, desigur, are legătură cu karma, căci Îngerul cade atunci când este legat de o asemenea karmă –, celelalte suflete acceptă inteligența personală ca pe ceva de la sine înțeles, dar atunci această inteligență acționează în ele într-un mod automat, ea acționează prin corporalitate. Ea acționează în așa fel încât acești oameni gândesc, gândesc în mod inteligent, dar ei nu sunt angajați în ceea ce gândesc. Acesta a fost obiectul marii dispute care i-a opus mult timp pe dominicani franciscanilor. Dominicanii nu puteau concepe principiul inteligenței personale altfel decât cu cel mai mare atașament posibil față de sfera lui Mihael. Franciscanii, discipolii lui Duns Scott [Nota 35] – nu Scott Erigena – erau cu totul nominaliști. Ei spuneau: Inteligența nu este decât o înșiruire de cuvinte. Și toate disputele care aveau loc între oameni nu erau, în realitate, decât o reflectare a marilor lupte ale cetelor îngerești una împotriva alteia.
Vedeți dvs., entitățile ierarhiei Îngerilor care s-au unit cu principiul pământesc trăiesc pe Pământ aproximativ din secolele 9, 10. Și aceasta este încă un lucru zguduitor, dragii mei prieteni: aici, pe Pământ, materialismul câștigă teren; tocmai oamenii cei mai avansați, cei mai inteligenți, sunt cei care neagă existența spiritualului, se apucă să ironizeze ideea că în mediul lor ambiant s-ar putea afla ființe spirituale, așa cum există oameni fizici. În această epocă, în care se extinde materialismul, din ce în ce mai mulți Îngeri coboară și trăiesc pe Pământ. Ei participă la tot ce se realizează pe Pământ. Tocmai ei sunt cei care, în anumite epoci, atunci când apare o întunecare a conștienței umane, se încorporează și acționează pe Pământ. Un mare număr de ființe îngerești nu intervin, dar cele care, prin karma lor de Îngeri, sunt cele mai apropiate de puterile ahrimanice, acestea nu rămân în rezervă, ele se încorporează în oameni, se cufundă, pentru un anumit timp, în oameni.
Atunci se întâmplă ceea ce v-am spus cu ocazia ultimei conferințe: Atunci noi vedem trăind pe Pământ un asemenea om; el posedă atunci talente umane, el manifestă o inteligență umană, poate o manifestă în mod genial; dar, pentru un anumit timp, când conștiența sa este întunecată, atunci se instalează în el o inteligență îngerească ahrimanică. Atunci putem asista la următoarele: Acest om este, în aparență, un om ca toți oamenii, și fiind un om ca toți oamenii, el scrie un lucru sau altul. Dar Ahriman se apropie de oameni tocmai slujindu-se de ceea ce asimilează ei sub formă intelectuală. Astăzi trebuie să ne solicităm personalitatea, dacă nu vrem să fim copleșiți de tot ce am vorbit în aceste conferințe. Și de aceea este posibil ca Ahriman să poată apărea sub înfățișarea unui scriitor. El se slujește, bineînțeles, de o ființă îngerească. El poate face muncă de scriitor. Și, pentru că noi suntem acum reuniți sub semnul Congresului nostru de Crăciun, nu este cazul să păstrăm tăcere asupra unor asemenea fapte. De aceea, aș vrea să vă mai spun următorul lucru.
Vedeți dvs., înainte de apariția ultimelor sale lucrări, era posibil să avem o altă atitudine față de unul dintre cei mai străluciți scriitori ai acestor ultimi ani, față de unul dintre cei mai mari scriitori. Pe vremea când îmi scriam cartea Nietzsche, un luptător împotriva timpului său [Nota 36], acesta era pentru publicul de atunci strălucitul scriitor care adusese facultățile umane la nivelul lor cel mai înalt. Abia după aceea am cunoscut ceea ce scrisese Nietzsche în epoca declinului său [Nota 37]. În principal, sunt două lucrări, „Antichristul” și „Ecce homo”: acestea sunt două lucrări pe care le-a scris Ahriman – nu Nietzsche, ci un spirit ahrimanic, incorporat în persoana lui Nietzsche. Pentru prima dată Ahriman a apărut pe Pământ cu trăsăturile unui scriitor. El va continua să mai apară. Nietzsche a fost zdrobit de Ahriman. Gândiți-vă în fața căror impulsuri ne aflăm când suntem în prezența ideilor care trăiau în Nietzsche pe vremea în care, inspirat de acest spirit a lui Ahriman, el scria aceste lucrări strălucite, dar diabolice, „Antichristul” și „Ecce homo” – opere inteligente! Eu v-am vorbit despre marea, vasta inteligență a lui Ahriman. Când este vorba de o operă grandioasă, strălucită, nu o defăimăm spunând că ea este ahrimanică, cum ar putea crede spiritele naive care nu știu ce măreție poate exista în Ahriman. A vorbi de Ahriman nu înseamnă nici a blama, nici a lăuda; pe Pământ, multe lucruri depind de el. Celui căruia i-a sângerat inima cum a sângerat a mea când am citit pentru prima dată „Voința de putere” a lui Nietzsche, publicată după aceea sub o formă care nu le mai permite oamenilor să-și facă o idee exactă asupra ei, și care, în același timp, își poate îndrepta privirea spre sferele care, de când a început domnia lui Mihael, din anii ‘80 ai ultimului secol, nu sunt separate de sferele pământești decât printr-un perete despărțitor subțire, cel care știe că această sferă a lui Mihael este în imediata vecinătate a lumii fizice, astfel încât se poate spune că ea este asemănătoare cu sfera pe care o traversează omul după moarte, cel care vede ce eforturi se desfășoară în această direcție, acela știe să vadă cum au ajuns acestea să-și găsească expresia în opere cum sunt „Ecce homo” și ”Antichristul”. Este suficient să ne gândim la remarcile de inspirație ahrimanică care se află în „Antichristul”. Nu știu dacă în edițiile mai recente pasajul despre care vă vorbesc se prezintă sub această formă. Într-un pasaj unde este vorba despre Iisus – citez din memorie –, și autorul spune că Renan îl consideră pe Iisus un geniu, Nietzsche nu îl vede ca pe un geniu, el spune: Dacă am vrea să ne exprimăm cu rigoarea fiziologului, ar trebui să folosim un cu totul alt cuvânt ... În ediția operelor lui Nietzsche pe care o am, în acest loc se află trei puncte, nu știu dacă în edițiile recente este la fel; în manuscris aici stă scris cuvântul „idiot”, cu toate literele. În faptul că Iisus a fost numit „idiot” se vede mâna lui Ahriman. Și în această lucrare se află multe alte lucruri de același fel. Da, cine ar putea crede că nu se ascunde o enigmă profundă în Nietzsche, în acest om care, exact în epoca în care scria aceste lucruri, avea în sufletul său veleități de convertire la catolicism – cele două lucruri au mers în paralel, nu trebuie să uitați –, cine ar putea crede că aici nu se ascunde o enigmă? „Antichristul” – cu ce cuvinte se încheie? El se încheie – nu pot cita textual – prin aceste cuvinte: Aș vrea să scriu pe toți pereții, și eu am cu ce să aștern niște litere care să strălucească până departe, aș vrea să scriu pe toți pereții ce este creștinismul: Creștinismul este cel mai mare blestem al omenirii! – Așa se încheie cartea. Aici este, într-adevăr, o problemă. Trebuie să vedem clar cum această întreagă sferă separată de a noastră printr-un perete despărțitor subțire, în care s-au desfășurat toate luptele spirituale de la sfârșitul erei Kali Yuga – și chiar puțin după aceea –, cum această întreagă sferă tinde să pătrundă în lumea fizică pământească.
Sunt niște lucruri asupra cărora trebuie să ne putem îndrepta privirile, dacă vrem să înțelegem cum se poate situa omenirea în fața a ceea ce trebuie să-și facă intrarea în civilizație o dată cu inaugurarea epocii lui Mihael. Dacă, în momentul trecerii de la era Kali Yuga, era întunericului, la era luminii, am vrea să caracterizăm – aș cum am făcut-o eu în prefața cărții mele „Mistica în zorii vieții spirituale a timpului nostru” – dispoziția sufletească pe care trebuie să o avem față de spirit și materie, ar trebui să avem cu adevărat o privire care pătrunde în cele spirituale și în cele fizice. Într-adevăr, am putea folosi toate mijloacele posibile pentru a caracteriza măreția acestei perioade de trecere care marchează zorii epocii michaelice. Trebuie să ne simțim situați în miezul acestei perioade cu tot ceea ce constituie Mișcarea antroposofică. Căci această întreagă măreție, această grandoare, se manifestă la început în dezordinea care s-a introdus în karma oamenilor. Când ne gândim cât adevăr se află în legăturile karmice, și că lumea este astfel făcută încât până și în legăturile karmice generale s-au putut produce anomalii în decursul secolelor, când ne apare necesitatea de a readuce la ordine aceste anomalii cosmice, atunci simțim – căci aceasta este sarcina, misiunea Mișcării antroposofice –, atunci simțim ceva din importanța și dimensiunile Mișcării antroposofice.
Acesta este, dragii mei prieteni, sentimentul care trebuie să fie viu în sufletele dvs. atunci când vă spuneți: Cei care astăzi, discernând această situație pe care tocmai am descris-o, simt imboldul să intre în viața antroposofică, vor fi chemați din nou la sfârșitul secolului 20, pentru ca în acest punct culminant Mișcarea antroposofică să atingă cea mai mare extindere posibilă. Dar acest lucru se poate întâmpla numai dacă aceste gânduri pot trăi în noi, dacă putem face să se aprindă în noi viziunea forțelor cosmic-spirituale care se întrezăresc în sfera pământească și dacă în însăși inteligența pământească, în concepțiile oamenilor, va pătrunde cunoașterea a ceea ce înseamnă Mihael.
Acest impuls trebuie să fie sufletul strădaniei antroposofice; sufletul însuși trebuie să vrea să se angajeze în Mișcarea antroposofică. Atunci, noi vom putea găsi nu numai posibilitatea de a păstra în sufletele noastre câtva timp gânduri de o deschidere imensă, ci și de a le da viață; astfel încât gândurile noastre să continue să ne formeze sufletele în spiritul antroposofiei, pentru ca sufletele să devină cu adevărat ceea ce trebuie ele să fie prin faptul că au simțit nevoia inconștientă de a se apropia de antroposofie – pentru ca ele să fie luate în stăpânire de misiunea antroposofiei. Pentru a lăsa ca acest sentiment să acționeze în dvs. oarecum în liniște, eu v-am adresat aceste cuvinte grave în ultima oră. Vom continua aceste considerații când ne vom întâlni din nou în primele zile ale lui septembrie. În așteptarea acestui moment, am vrut să încredințez inimilor dvs. ceea ce aveam să vă spun cu privire la karma antroposofilor și la karma Societății Antroposofice.
