Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL IV

GA 238


PRIMA CONFERINŢĂ

Dornach, 5 septembrie 1924

Astăzi s-au adunat numeroşi prieteni care se află aici pentru prima dată de la Congresul de Crăciun [ Nota 1 ] şi de aceea îmi revine obligaţia de a mă referi, fie şi numai prin câteva cuvinte introductive, la acest Congres de Crăciun. Prin acest Congres de Crăciun, Societatea Antroposofică trebuia să primească un impuls nou, şi anume acel impuls care să o însufleţească, dacă, într-adevăr, prin ea trebuie să curgă în mod demn acea viaţă care poate fi integrată în viaţa civilizaţiei şi culturii umane o dată cu antroposofia. Începând de la acest Congres de Crăciun, în Societatea Antroposofică a intrat într-adevăr un impuls esoteric. Până atunci, această Societate Antroposofică era, ca să spunem aşa, un fel de cadru administrativ pentru antroposofie. Încă de la începuturile sale, antroposofia a fost acel curent prin care se revarsă viaţa spirituală accesibilă omenirii în prezent şi începând din ultima treime a secolului al 19-lea. Dar această Mişcare antroposofică trebuie concepută în aşa fel încât să înţelegem că ceea ce se desfăşoară pe Pământ venind de la ea nu este decât manifestarea exterioară a ceea ce se realizează în lumea spirituală pentru evoluţia omenirii. Şi cine vrea să se implice cu demnitate în Mişcarea noastră antroposofică, acela trebuie să ştie că pe tărâmul Societăţii Antroposofice înseşi, ceea ce are valoare sunt impulsurile spirituale.

Căci ce importanţă are, dragii mei prieteni, că omul crede la modul general, teoretic, în existenţa unei lumi spirituale? A crede în mod teoretic în lumea spirituală înseamnă a primi în gânduri lumea spirituală. Dar înseşi gândurile omului actual, chiar dacă ne reprezentăm natura lor cea mai specifică, în conformitate cu elementul cel mai spiritual din omul actual, ele sunt, aşa cum s-au plăsmuit ele ca spirit interior al omului în decursul ultimelor patru-cinci secole, ele sunt adecvate pentru a primi în ele doar adevăruri de ordin material. Astfel încât omenirea actuală are o viaţă spirituală care se desfăşoară sub formă de gânduri, dar această activitate spirituală de gândire a omenirii civilizate nu se aplică decât unor conţinuturi material. Cunoaşterea teoretică a antroposofiei rămâne un conţinut material, până în momentul în care acestuia vine să i se adauge convingerea profundă, conştientă: spiritualul este o realitate concretă. Pretutindeni acolo unde se oferă simţurilor omului o materie care trăieşte, spiritul nu numai că impregnează şi pătrunde această materie, ci, în ultimă instanţă, tot ce este material dispare din faţa adevăratei priviri a omului, atunci când omul este în stare să atingă spiritul.

Dar atunci un asemenea mod de a privi trebuie să se extindă la tot ceea ce ne priveşte în primă instanţă pe noi înşine. Ceea ce ne priveşte pe noi înşine este apartenenţa noastră la Societatea Antroposofică. Noi trebuie să fim în stare să recunoaştem că acestei realităţi care se află în sânul lumii sensibile exterioare, acestei apartenenţe la Societatea Antroposofică, îi corespunde o realitate spirituală, o mişcarea spirituală care a luat naştere recent în lumea spirituală şi că ea îşi va continua evoluţia în viaţa de pe Pământ dacă oamenii îi pot rămâne fideli. Altfel, ea se va dezvolta departe de viaţa de pe Pământ. Dar dacă oamenii gă-sesc în inima lor forţa de a-i rămâne fideli, atunci ea va evolua în conti-nuare în legătură cu viaţa de pe Pământ.

Dar, dincolo de convingerea noastră teoretică despre prezenţa unui element spiritual în dosul mineralelor, plantelor, animalelor şi omului însuşi, în inima fiecărui om trebuie să pătrundă convingerea profundă că şi în dosul Societăţii Antroposofice, care este din punct de vedere exterior de domeniul mayei, al iluziei, planează arhetipul spiritual al Mişcării antroposofice. Această convingere trebuie să devină realitate în activitatea şi munca Societăţii Antroposofice. Foarte adesea, dragii mei prieteni, am arătat, înainte de Congresul de Crăciun, că ar trebui să se facă distincţie între Mişcarea antroposofică, despre care trebuia să se spună întotdeauna acelaşi lucru ca şi astăzi, şi Societatea Antroposofică, apărută drept cadru administrativ pentru esoterismul antroposofic. Începând de la Congresul de Crăciun, lucrurile stau tocmai invers. Atunci, la Crăciun, mi s-a prezentat ocazia de a lua o decizie dificil de luat: dacă trebuie să devin eu însumi preşedintele Societăţii Antroposofice. Pe parcursul tuturor anilor trecuţi, de când exista Societatea Antroposofică, eu mă consideram învăţătorul cauzei antroposofice, fără a fi legat şi de administraţie, şi, în cele mai diverse lucruri pe care trebuia să le am în vedere, eu m-am comportat strict în acest sens. Societatea Antroposofică era condusă de alte persoane. Misiunea care îmi revenea mie era să dau cauzei antroposofice locul său în sânul Societăţii Antroposofice, în măsura în care oamenii individuali sau grupurile de oameni doreau acest lucru.

În cursul acestor conferinţe, sau şi în alte împrejurări, prietenii noştri au avut ocazia să înveţe să înţeleagă ce înseamnă a prelucra în mod activ pe planul pământesc ceea ce vrea să se reveleze astăzi în lumea spirituală. Şi ar trebui să fie recunoscute dificultăţile legate de această sarcină atunci când acestei legături cu lumea spirituală trebuie să i se adauge, ca să spunem aşa, munca de administrare exterioară. Iar în perioada Crăciunului în faţa mea se prezenta într-adevăr eventualitatea: Ori acele puteri spirituale care ne-au dăruit antroposofia ar putea fi lezate de această unire dintre administraţia exterioară şi esoterism, ori ar interveni altceva. De aceea, decizia ce trebuia luată în acel moment era cea mai dificilă din câte se pot imagina. Căci se putea ivi foarte bine posibilitatea ca abundenţa vieţii spirituale care se revărsa spre noi să fie periculos compromisă prin această decizie.

Totuşi, decizia trebuia luată, căci condiţiile erau de-aşa natură încât de acum înainte, deoarece cauza antroposofică trebuia să rămână legată de Societatea Antroposofică, era necesar să se creeze situaţia inversă a ceea ce am caracterizat adineaori. Pentru viitorul Societăţii Antroposofice trebuia ca ea însăşi să fie acel centru de unde să se reverse în mod nemijlocit viaţa esoterică, să acţioneze ea însăşi esoteric şi să fie conştientă de această acţiune esoterică a ei.

Pentru aceasta trebuia să fie creat un comitet de conducere esoteric la Goetheanum. Pentru aceasta trebuia să fie recunoscut faptul că acestui comitet de conducere în ansamblul său îi revine o sarcină esoterică şi că pe viitor tot ceea ce străbate Societatea Antroposofică este nu numai o substanţă antroposofică pe care aceasta o preia în sine, ci că, în afară de ceea ce se va învăţa în viitor, antroposofia va fi şi înfăptuită, adică în toate măsurile exterioare care vor fi luate va acţiona antroposofia.

Pentru aceasta e nevoie să fie cunoscute forţele reale care trebuie să unească între ele personalităţile individuale adunate în Societate. Aceste forţe nu pot fi deloc nişte forţe subordonate unui program sau unor principii rezumate într-o serie de fraze abstracte. Ceea ce poate sta la baza Societăţii Antroposofice într-un sens esoteric şi să o susţină sunt relaţiile reale dintre oameni. Aşadar în viitor totul trebuie să fie întemeiat pe relaţiile umane reale, în sensul larg al cuvântului, pe viaţa spirituală concretă, nu abstractă.

Trebuie să fim în stare să sesizăm această viaţă spirituală concretă ca atare şi să o vedem în cele mai mici detalii ale vieţii. Aş dori să menţionez aici unul dintre aceste detalii infime. Când a fost primit acest impuls, noi am decis să dăm fiecăruia dintre membrii noştri un nou carnet de membru. Între timp, Societatea Antroposofică se extinsese la douăsprezece mii de membri; era vorba, aşadar, de a întocmi douăsprezece mii de carnete de membru şi, în ciuda obiecţiilor care au fost aduse de multe persoane, a trebuit să iau decizia – aşa cum am spus, acesta este un detaliu infim – de a semna eu însumi fiecare carnet de membru. Ceea ce era, fireşte, o muncă de mai multe săptămâni. Dar oare ce înseamnă aceasta? Aici nu e vorba de o încăpăţânare, nici de o anumită regulă administrativă exterioară; ci aceasta înseamnă că ochii mei au trecut cu privirea peste numele celui care urma să primească acest carnet de membru. Aici e vorba de o relaţie umană, fireşte, în primă instanţă, cu un conţinut infim, dar e vorba de o relaţie umană.

Astfel, relaţiile umane, care sunt nişte realităţi, se deosebesc de simplele reglementări administrative, de ceea ce se află numai în programele şi paragrafele lor. Nimic din ceea ce curge în mod real prin antroposofie nu trebuie să figureze sub formă de principii şi paragrafe, ci totul trebuie să fie viaţă adevărată. Numai viaţa adevărată se poate pătrunde de esoterism.

Aşadar trebuie să se spună că, începând de la Congresul de Crăciun, cauza antroposofică şi Societatea Antroposofică nu mai sunt distincte, ele au devenit una. Şi este vorba ca acest lucru să fie prezent în conştienţa fiecărui membru.

S-ar putea să vă pară, dragii mei prieteni, că acesta este un lucru de la sine înţeles. Reflectaţi la acest lucru şi veţi vedea că a-l pune în practică din toată inima, asta nu se face de la sine, ci este chiar un lucru dificil de realizat, în fiecare clipă a vieţii noastre.

Acum se pune problema, aş spune, de a ne preocupa mai întâi de următoarele: Oare, în aceste condiţii, viaţa spirituală va continua să cur-gă prin Societatea Antroposofică aşa cum curgea ea prin Mişcarea antroposofică?

Dar ne este permis să spunem un lucru, după ce de mai multe luni efectele Congresului de Crăciun se fac simţite printre noi când ne străduim să rămânem fideli faţă de ceea ce am intenţionat să facem punând piatra de temelie spirituală a Societăţii Antroposofice, acum ne-ar fi permis să spunem următoarele: Ceea ce s-a revărsat spre noi de ani de zile continuă să se reverse din abundenţă. Şi putem spune de asemenea că inimile s-au deschis şi mai mult pretutindeni acolo unde curge suflul mai esoteric ce străbate întreaga muncă antroposofică începând de la Congresul de Crăciun, acolo unde este prezent acest suflu mai esoteric.

Primiţi în inimile dvs., dragii mei prieteni, întreaga semnificaţie a acestui cuvânt, aşa cum îl rostesc eu după experienţele ultimelor luni! O asemenea înţelegere va contribui mult în viitor la constituirea solului just pentru această piatră de temelie spirituală pe care noi am pus-o în perioada Congresului de Crăciun pentru Societatea Antroposofică.

Şi, prin ceea ce vă spun aici, în această conferinţă introductivă, eu indic asupra a ceea ce urmează să vă spun în zilele următoare; eu indic asupra faptului că Mişcarea antroposofică se întoarce de fapt acum, în aceste momente grave, la germenul său originar. Atunci când, desprinzându-se din sânul Societăţii Teosofice, a fost întemeiată, la începutul secolului, la Berlin, Societatea Antroposofică, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. În timp ce era întemeiată Societatea Antroposofică, adică Secţia Germană a Societăţii Teosofice, eu ţineam la Berlin o serie de conferinţe cu tema “Antroposofia”. Prin aceasta, activitatea mea primea, din capul locului, pecetea acelui impuls care trebuia să dea naş-tere mai târziu Mişcării antroposofice.

Dar trebuie să vă amintesc aici încă ceva. Prima conferinţă anunţată atunci în faţa unui cerc foarte restrâns avea titlul: “Exerciţii practice cu privire la karmă”. Am simţit atunci ridicându-se împotriva acestui proiect o rezistenţă foarte puternică. Şi poate membrul cel mai în vârstă al Societăţii Antroposofice, care, spre marea noastră bucurie, astăzi se află iarăşi printre noi – Dl. Günther Wagner [ Nota 2 ], pe care îl salut din toată inima în calitatea sa de decan de vârstă al Societăţii noastre Antroposofice –, îşi aminteşte cât de puternică a fost rezistenţa faţă de multe lucruri pe care trebuia să le integrez încă de la început Mişcării antroposofice. Conferinţele proiectate nu au avut loc. Nu a fost posibil să cultivăm acel esoterism, opunându-ne curenţilor care proveneau de altfel din Mişcarea teosofică, nu a fost posibil să vorbim în mod deschis şi liber despre ceea ce, sub formă teoretică, existase propriu-zis întotdeauna.

Începând de la Congresul de Crăciun, aici, în această sală [ Nota 3 ] şi pretutindeni unde am avut posibilitatea să vorbesc, am vorbit în mod deschis despre acţiunea concretă a karmei umane în cadrul evenimentelor istorice şi în viaţa oamenilor individuali. Astăzi un mare număr dintre antroposofii noştri ştiu deja care a fost succesiunea diferitelor încarnări ale personalităţilor importante şi, de asemenea, cum s-a format karma Societăţii Antroposofice înseşi, şi aceasta în legătură cu anumite personalităţi. Începând de la Congresul de Crăciun se vorbeşte despre aceste lucruri în mod absolut esoteric. Începând la Congresul de Crăciun, ciclurile noastre de conferinţe sunt accesibile în mod public oricui se interesează de ele. Am devenit, aşadar, o Societate Antroposofică mai esoterică şi, în acelaşi timp, absolut publică.

Într-un anumit sens, noi am revenit astfel la punctul de plecare. Ceea ce era atunci o intenţie trebuie să devină acum realitate. Cum mulţi dintre prietenii noştri sunt aici pentru prima dată după Congresul de Crăciun, voi trata în zilele următoarele problema karmei. Astăzi nu voi face decât un fel de introducere, vorbindu-vă despre lucruri care sunt indicate, deşi în mod schiţat, în «Comunicările» [ Nota 4 ] din această săptămână.

Dobândirea acelor cunoştinţe – acest lucru reiese din literatura antroposofică existentă – care fac trimitere la lumea spirituală, la realităţile şi entităţile acestei lumi spirituale, cercetarea acestor realităţi este legată de dezvoltarea conştienţei umane. Vom vedea cum această lume spirituală, o dată explorată de o conştienţă umană extinsă, poate deveni inteligibilă pentru raţiunea umană sănătoasă şi lipsită de prejudecăţi. Trebuie să ţinem seama întotdeauna de acest fapt: cercetarea spirituală este legată de dezvoltarea unor noi stări de conştienţă; dar înţelegerea a ceea ce descoperă cercetătorul spiritual nu cere decât o raţiune umană sănătoasă, care vrea să se dezvolte cu adevărat într-un mod lipsit de prejudecăţi.

Desigur, îndată ce ne exprimăm astfel ne izbim de o rezistenţă dură pe care o opune viaţa de gândire din zilele noastre. După ce spusesem, într-o zi, la Berlin, exact acelaşi lucru pe care l-am spus acum, a apărut un articol binevoitor [ Nota 5 ] despre conferinţa mea publică, prezentată în faţa unui auditoriu numeros. Acest articol spunea: Domnul Steiner a afirmat că raţiunea umană sănătoasă poate admite ceea ce se descoperă prin cercetarea în lumile superioare. Dar întreaga evoluţie a timpurilor moderne ne învaţă că raţiunea umană sănătoasă nu admite nimic care este de natură suprasensibilă şi că acea raţiune care admite ceva de natură suprasensibilă nu este sănătoasă. – Trebuie s-o spunem clar: Într-un anumit sens, aceasta este opinia generală a oamenilor cultivaţi ai timpului nostru. Dacă nu eşti nebun – ca să ne exprimăm pe şleau –, atunci nu înţelegi nimic despre lumea spirituală; şi dacă înţelegi ceva despre lumea spirituală, atunci în mod sigur eşti nebun! – Este acelaşi fel de a vorbi, dar formulat ceva mai pe şleau.

De aceea, trebuie să încercăm să vedem în ce măsură raţiunea umană sănătoasă poate admite rezultatele cercetării spirituale, care sunt dobândite prin dezvoltarea altor stări de conştienţă. De secole, noi ne-am înarmat simţurile cu instrumente, cu telescopul, cu microscopul. Cercetătorul spiritual îşi înarmează şi el simţurile exterioare cu ceea ce dezvoltă în propriul său suflet. Cercetarea din domeniul ştiinţelor naturii a fost îndreptată spre exterior; ea a folosit instrumente exterioare. Cercetarea spirituală este îndreptată spre interior; ea se slujeşte de instrumente interioare, pe care sufletul şi le plăsmuieşte printr-o activitate interioară perseverentă.

Aş vrea acum, în chip de introducere, să vă fac să înţelegeţi cum se dezvoltă alte stări de conştienţă, comparând stările de conştienţă obişnuită ale omului epocii noastre, în primă instanţă numai comparându-le pur şi simplu cu acele stări de conştienţă pe care le-a cunoscut omenirea odinioară, în nişte vechi stadii de evoluţie, primitive, preistorice, nu istorice.

Omul trăieşte astăzi în trei stări de conştienţă, dintre care, de fapt, una singură este recunoscută de el ca izvor al cunoaşterii sale: El trăieşte în starea de veghe obişnuită, el trăieşte în starea de conştienţă a visului, şi el trăieşte în starea de conştienţă a somnului fără vise.

În conştienţa obişnuită, în conştienţa de veghe, noi ne situăm faţă de lumea exterioară în aşa fel încât tot ceea ce putem percepe prin simţurile noastre considerăm realitate, realitate pe care o lăsăm să acţioneze asupra noastră, şi înţelegem această lume exterioară senzorială cu ajutorul raţiunii legate de creierul nostru, sau, cel puţin, o înţelegem cu raţiunea legată de natura umană, noi elaborăm după aceea reprezentări, idei şi chiar sentimente ş.a.m.d. despre ceea ce am perceput prin simţuri. De asemenea, în cadrul acestei conştienţe de veghe, noi ne percepem între anumite limite, propria viaţă interioară şi, prin tot felul de reflecţii, conexiuni de idei, ajungem să recunoaştem existenţa unui element suprasensibil dincolo de cel sensibil. Nu e nevoie să descriu mai pe larg această stare de conştienţă; este, desigur, aceea pe care fiecare o cunoaşte, pe care de fapt omul o recunoaşte drept viaţa sa de cunoaştere şi de voinţă pe Pământ.

Starea de conştienţă a visului este pentru omul de astăzi vagă, crepusculară. În conştienţa de vis, omul vede ceea ce se petrece în lumea exterioară sub o formă simbolică de care nu este întotdeauna conştient. Dimineaţa, de exemplu, în momentul trezirii, noi stăm culcaţi, astfel că nu ne îndreptăm ochii deschişi complet spre Soarele care răsare, ci lumina care trece prin geam ne atinge ochiul deocamdată doar întredeschis. Omul este încă separat ca printr-un văl subţire de ceea ce el percepe, de altfel, în impresii senzoriale clar conturate, în percepţii senzoriale cu contururi riguroase: sufletul se umple atunci de reprezentarea unui puternic incendiu. Incendiul imens pe care îl visează omul este simbolul corespunzător al luminii care îi atinge ochiul, deocamdată doar întredeschis, când răsare Soarele.

Sau omul visează că trece printre două şiruri de pietre albe, situate de o parte şi de alta a unei alei. Se apropie de una din aceste pietre şi constată că ea a fost deteriorată printr-un fenomen natural oarecare sau de mâna omului. Se trezeşte. Simţind o durere de dinţi, îşi dă seama că are un dinte cariat. Cele două rânduri de dinţi au fost simbolizate de pietrele albe din vis; cea care era deteriorată era dintele cariat.

Avem senzaţia că ne-am afla într-o cameră supraîncălzită, unde ne simţim prost. Ne trezim din somn: Inima bate cu putere, pulsul este rapid. Intensitatea bătăilor inimii şi a pulsului este simbolizată de came-ra supraîncălzită. În vis apar stări interioare şi exterioare sub o formă simbolică; reminiscenţe ale vieţii din timpul zilei, metamorfozate în multiple feluri, transformate în adevărate drame, umplu sufletul omului. El nu ştie întotdeauna cum se realizează această metamorfoză în cuprinsul vieţii sale sufleteşti. Şi, adesea, în această viaţă de vis, care poate să-i influenţeze şi viaţa de veghe, atunci când conştienţa este estompată fie şi numai foarte puţin, omul poate cădea în prada unei uşoare iluzii.

Un cercetător în domeniul ştiinţelor naturii trece pe o stradă prin faţa unei librării. El vede în vitrină o carte despre animalele inferioare, o carte care l-a interesat întotdeauna extraordinar de mult, căci el este un cercetător în domeniul ştiinţelor naturii. Dar acum, deşi titlul acestei cărţi anunţă un conţinut extraordinar de important pentru un om de şti-inţă, el nu se mai interesează deloc de carte, ci, dintr-o dată, în timp ce privirea sa se fixează asupra acestei cărţi pe care o privise întotdeauna cu cel mai mare interes, aude din depărtare o flaşnetă care cântă o me-lodie uitată complet de multă vreme. El este absorbit cu totul. Gândiţi-vă: Cercetătorul vede titlul unei cărţi care tratează o problemă de ştiinţe-le naturii. El nu mai este atent la carte, ci ceea ce îl fascinează este sunetul din depărtare al acestei flaşnete, pe care în mod obişnuit nu l-ar fi auzit. Ce s-a întâmplat? Cu patruzeci de ani în urmă, pe când el era încă foarte tânăr, a dansat pentru prima oară în viaţă cu o fată, pe această melodie pe care o cântă acum flaşneta. Melodia cântată de flaşnetă, pe care n-o mai auzise de patruzeci de ani, îi aminteşte tocmai această în-tâmplare. Spiritul rămânându-i liber, el şi-a amintit acest fapt într-un mod destul de exact.

Misticul ajunge adesea să transforme un asemenea eveniment interior în aşa fel încât el devine cu totul altceva. Tocmai acela care întreprinde cu toată conştiinciozitatea explorarea vieţii spirituale trebuie să-şi poată reprezenta în mod clar toate rătăcirile şi iluziile care se pot naşte în cadrul vieţii sufleteşti umane. Putem foarte uşor crede când ne adâncim, ca să spunem aşa, în viaţa sufletului, că am găsit o cale interioară spre o realitate spirituală sau alta; dar avem numai reminiscenţa transformată a unei melodii cântate de o flaşnetă. Această viaţă de vis este ceva minunat, ceva grandios, dar omul o poate înţelege în mod just numai când poate sta în faţa fenomenelor vieţii umane având o adevărată formaţie spirituală.

Şi, dacă examinăm starea de somn fără vise, vedem că omul de astăzi nu păstrează în starea de conştienţă obişnuită din acest somn profund, fără vise, decât, de exemplu, amintirea faptului că trebuie să se fi scurs un anumit timp între adormirea şi trezirea sa. Tot restul, el trebuie să-l trăiască tot cu ajutorul conştienţei de veghe. Ceea ce îi rămâne din somnul fără vise este doar un sentiment general estompat de a fi existat între momentul adormirii şi al trezirii.

Aşadar, noi avem astăzi aceste trei stări de conştienţă: conştienţa de veghe, conştienţa de vis şi conştienţa somnului fără vise. Dar, dacă ne întoarcem în urmă la nişte timpuri străvechi ale evoluţiei umane – cum spuneam, nu la nişte epoci istorice, ci la nişte epoci preistorice, care nu pot fi cunoscute decât prin mijloacele cercetării spirituale despre care va fi vorba în zilele următoare –, atunci găsim tot trei stări de conştienţă; dar ele sunt absolut diferite. Omul nu avea experienţa deplinei conştienţe de veghe pe care o trăim noi în prezent, ci în aceste timpuri îndepărtate ale evoluţiei umane, în locul realităţilor materiale clar conturate şi delimitate, el vieţuia entităţi şi graniţe fizice imprecise.

În aceste vremuri, un om care v-ar fi privit pe toţi aşa cum vă aflaţi dvs. acum aici, nu v-ar fi văzut contururile clar distincte, care delimitează astăzi entitatea umană, astfel încât să vadă o linie aşa cum o vedem noi astăzi, ci forma ar fi dispărut pentru conştienţa de veghe obişnuită; tot ceea ce vede omul astăzi şi care era atunci imprecis, apărea pretutindeni învăluit de un element auric, de o luminozitate, de o strălucire scânteietoare, de o licărire spirituală, care depăşea cu mult forma vizibilă astăzi. Pentru un asemenea observator, toate aurele dvs. s-ar fi întrepătruns. Şi un asemenea observator s-ar fi adâncit cu privirea în aurele strălucitoare, sclipitoare, luminoase, cu reflexe deschise, ale sufletelor celor care se aflau în faţa lui. Privirea se mai putea adânci în elementul sufletesc, căci omul mai trăia încă într-o atmosferă sufletesc-spirituală.

Permiteţi-mi să recurg la o comparaţie: Dacă astăzi mergem seara, într-o zi caldă şi uscată, pe stradă, atunci vedem felinarele în aşa fel încât becurile ne apar în contururi precise. Dar dacă mergem pe stradă într-o seară ceţoasă, atunci vedem aceleaşi felinare înconjurate de nişte formaţiuni colorate, pe care fizica actuală le consideră, în mod absolut eronat, fenomene subiective, dar care, în realitate, constituie ceea ce poate fi perceput din entitatea acestei flăcări, dar transpărând prin ceaţa umedă. Oamenii vremurilor străvechi se deplasau astfel în acest element sufletesc-spiritual; ei vedeau aurele, care nu erau ceva subiectiv, ci aparţineau în mod obiectiv entităţilor umane, omului. Aceasta era una dintre stările lor de conştienţă.

Apoi, ei mai aveau o altă stare de conştienţă, care exista alături de prima, aşa cum pentru noi somnul însufleţit de vise există alături de conştienţa noastră de veghe, şi această a doua stare de conştienţă, la rândul ei, nu avea nimic comparabil cu conştienţa noastră actuală de vis, ci, pentru ea, tot ceea ce era percepţie senzorială dispărea. Pentru noi, impresiile senzoriale devin în vise simboluri: lumina Soarelui devine foc arzător, dinţii noştri devin două şiruri de ţăruşi ş.a.m.d., vise născute din amintiri iau forma unor scene dramatice desfăşurându-se pe Pământ sau şi mai spiritualizate, scene dramatice de vis. Lumea simţurilor este mereu prezentă; lumea amintirilor se menţine. Pentru conştienţa umană a acelor timpuri infinit de îndepărtate – vom vedea, desigur, că noi toţi existam pe atunci, dvs. toţi care staţi aici existaţi deja odinioară în vieţi pământeşti anterioare – era altfel. Când lumina Soarelui devenea mai slabă, omul nu vedea simbolurile obiectelor fizice, ci aceste obiecte dispăreau pentru ochii săi. Copacul care se afla în faţa lui se ştergea; el se transforma în ceva spiritual – legendele care vorbesc despre spiritele copacilor nu au fost inventate de imaginaţia populară; interpretarea lor este cea care a fost inventată de imaginaţia eronată a erudiţilor –, spiritul copacului apărea, aşadar, în locul său. Şi aceste spirite – spiritul copacu-lui, spiritul muntelui, spiritul stâncii ş.a.m.d. –, la rândul lor, orientau privirea sufletului spre acea lume în care se află omul între moarte şi o nouă naştere, o lume unde el trăieşte printre realităţi şi entităţi spirituale tot aşa cum trăieşte pe Pământ printre realităţi şi entităţi materiale, tot aşa cum trăieşte pe Pământ printre entităţi fizice. Aceasta era a doua stare de conştienţă. Vom vedea în continuare cum la omul care se străduieşte astăzi să ajungă la cunoaşterea spirituală, starea actuală a conştienţei de vis se poate transforma în acea stare de conştienţă.

Şi există şi o a treia stare de conştienţă. Oamenii dormeau, bineînţeles, şi odinioară. Dar, când se trezeau, ei nu aveau numai amintirea obscură de a fi trăit un anumit timp, sau un sentiment obscur de viaţă, ci ei, când se trezeau, aveau o amintire clară a ceea ce trăiseră în timpul somnului. Şi tocmai din acest somn le veneau impresiile despre vieţile pământeşti trecute ale omului, cu înlănţuirile de destin, şi cunoaşterea, viziunea karmei.

Astăzi, omul cunoaşte trei stări de conştienţă: conştienţa de veghe, conştienţa de vis şi conştienţa somnului fără vise. Omenirea primitivă cunoştea tot trei stări de conştienţă: starea de conştienţă în care percepea realitatea impregnată de spirit, starea de conştienţă în care privirea atingea lumea spirituală şi stare de conştienţă în care apărea viziunea karmei. Era vorba, în esenţă, pentru omenirea originară, de un fel de conştienţă de amurg.

Această conştienţă de amurg s-a stins, s-a şters, pe parcursul evoluţiei omenirii. Trebuie să reapară o conştienţă de auroră. Cercetarea spirituală actuală se găseşte deja în această stare de conştienţă. Omul trebuie să ajungă să poată privi copacul, stânca, izvorul, muntele, stelele, să fie în stare să le privească şi, prin intensificarea forţelor sale sufleteşti, să ajungă să i se reveleze realitatea spirituală sau entitatea spirituală prezentă în dosul unui obiect fizic.

Aceasta poate deveni o ştiinţă exactă, o cunoaştere exactă – deşi se vorbeşte încă şi astăzi despre o asemenea cunoaştere ca despre o nebunie, ca despre o rătăcire –, prin faptul că cel care cunoaşte cu adevărat va putea vedea copacul, copacul care stă în faţa privirii sale, totuşi, ca ceva material, el îl va vedea părăsind, într-un fel, spaţiul, dispărând, în timp ce omului îi va apărea entitatea spirituală a copacului. Aşa cum ochii noştri fizici reflectă lumina solară venind de la toate fiinţele fizice exterioare, tot aşa omenirea va ajunge – şi antroposofia anticipează pe acest drum – va ajunge să vadă că entitatea spirituală a Soarelui, care pătrunde şi însufleţeşte lumea, trăieşte de asemenea în toate entităţile fizice. Aşa cum lumina fizică se reflectă în ochiul nostru fizic, la fel se poate reflecta în ochiul sufletesc, radiind de la orice fiinţă pământească, Fiinţa Solară divin-spirituală, ca realitate ce pătrunde tot ceea ce există. Şi, aşa cum omul spune acum: Trandafirul este roşu –, şi aceasta se bazează pe faptul că trandafirul îi dăruieşte ceea ce el însuşi a primit de la fiinţa fizic-eterică a Soarelui, tot astfel, într-o zi omul va putea spune: Trandafirul îi dăruieşte ceea ce el a primit de la fiinţa spiritual-sufletească a Soarelui, ale cărei unde parcurg şi însufleţesc Universul.

Omul va trăi din nou în sânul unei atmosfere spirituale, îşi va da seama atunci că el îşi are rădăcinile în această atmosferă spirituală. Dar atunci el va vedea cum această conştienţă de vis, care nu-i propune, în primă instanţă, decât un simbolism haotic al vieţii sale senzoriale, îi va aduce revelaţiile unei lumi spirituale, lumea spirituală în care ne găsim între moarte şi o nouă naştere; el va vedea cum în timpul somnului profund în noi urzeşte şi acţionează un ansamblu real de forţe, care îşi prelungeşte ecourile după trezire şi ne duce spre ceea ce ţese destinul nostru, karma noastră. Ceea ce trăim noi, în ciuda libertăţii, ca destin în viaţa noastră din timpul zilei este urzit şi ţesut în timpul vieţii de somn, acolo unde, cu partea sufletesc-spirituală, desprinsă de partea fizic-eterică, ducem o viaţă împreună cu spiritele divine şi, de asemenea, împreună cu acele spirite divine care transportă rezultatele vieţilor noastre anterioare în viaţa noastră actuală. Şi cel care reuşeşte, dezvoltând forţele sufleteşti corespunzătoare, să-şi cufunde privirea în viaţa somnului fără vise, acela va descoperi acolo legăturile karmice. Abia atunci istoria omenirii dobândeşte un sens. Ea este urzită din ceea ce aduc oamenii din epocile anterioare în epocile mai recente, după ce au trecut prin existenţa dintre moarte şi o nouă naştere. Când examinăm o personalitate din zilele noastre sau dintr-o anumită epocă, o putem înţelege doar dacă ţinem seama de vieţile ei trecute.

Despre acea cercetare care, pornind de la epoca prezentă sau de la alte epoci, urcă spre vieţile pământeşti anterioare vom vorbi în zilele ce urmează, referindu-ne mai întâi la nişte personalităţi istorice, dar apoi şi la nişte exemple din viaţa cotidiană.