Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL IV

GA 238


CONFERINŢA A DOUA

Dornach, 7 septembrie 1924

Am spus alaltăieri că o expunere teoretică despre karmă şi despre vieţile pământeşti succesive rămâne ceva lipsit de viaţă atâta timp cât observarea orientată în acest sens nu acţionează în mod real asupra modului practic de a concepe viaţa, adică atâta timp cât nu examinăm viaţa din punctul de vedere al karmei şi al vieţilor pământeşti succesive. Dar o asemenea cercetare la care ne referim aici trebuie să fie întreprinsă cu cea mai mare seriozitate. Căci s-ar putea spune: Tentaţia, pentru om, de a imagina tot felul de relaţii karmice, tot felul de lucruri în legătură cu vieţile pământeşti succesive, de a-şi forma idei despre ele, această tentaţie este foarte mare şi izvorul iluziilor pe acest tărâm este extraordinar de mare. O cercetare în acest domeniu poate fi întreprinsă cu adevărat numai dacă, datorită dezvoltării sufleteşti, lumea spirituală i s-a deschis într-un anumit sens cercetătorului.

Dar apoi, fireşte, tocmai în cazul unor asemenea cercetări, se cere şi din partea auditorilor să-şi întemeieze convingerea lor pe bazele ce rezultă de altfel din tot ceea ce apare în cursul unei asemenea cercetări. Nu ar trebui de fapt să se acorde încredere celui care ar începe pur şi simplu să vorbească despre vieţile pământeşti succesive, ci ceea ce este adus astfel la lumină din profunzimile oculte trebuie să fie confirmat prin faptul că mai înainte vor fi stabilite multe alte lucruri, care să îndreptăţească încrederea.

Eu cred că pe parcursul a douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani în care a fost cultivată antroposofia s-a adunat un material ocult suficient, astfel încât astăzi este permis să se comunice rezultatele acestei cercetări cu privire la karmă şi vieţile pământeşti succesive în faţa acelor auditori care şi-au putut câştiga încrederea pe baza altor domenii ale vieţii spirituale care au fost abordate de-a lungul timpului. Desigur, mulţi dintre dvs. nu sunt decât de puţină vreme în Societate. Dar ar fi imposibil ca Societatea să se dezvolte dacă ar trebui ca pentru fiecare nou membru să fie reluat totul de la început; căci, pe de altă parte, avem marea bucurie şi satisfacţie de a vedea venind la această conferinţă un mare număr dintre cei mai vechi prieteni antroposofi, antroposofi care au participat la aproape întreaga dezvoltare a antroposofiei. Va trebui, de asemenea, ca în cursul timpului să fie create posibilităţile pentru ca cei care au devenit membri de curând să poată fi conduşi, în cadrul Societăţii Antroposofice, la ceea ce a trebuit să fie cultivat pe parcursul evoluţiei Societăţii Antroposofice.

Trebuie să spun aceasta drept preambul, pentru că tocmai consideraţiile pe care le voi face astăzi, şi care vor servi ca punct de plecare pentru ceea ce va urma în viitoarele conferinţe, vor constitui mai mult decât o comunicare, căci multe lucruri vor putea părea aici într-adevăr foarte îndrăzneţe. Dar, dragii mei prieteni, viaţa umană apare în justa ei lumină abia atunci când avem în vedere, conform adevărului ei, mai multe existenţe pământeşti succesive. Numai că nu este deloc uşor să ne dăruim cercetării pe acest tărâm cu seriozitate şi având conştienţa responsabilităţii. Căci rezultatele care se obţin pe acest tărâm sunt de fapt, într-un fel, în contradicţie cu reprezentările curente.

Lucrurile sunt de aşa natură încât atunci când observăm viaţa pământească a unui om şi ceea ce constituie destinul său, loviturile de destin care îl ating, acestea sunt legate în primă instanţă de profesia exterioară sau de vocaţia sa interioară, de poziţia socială şi altele de acest fel. Pare uşor să caracterizăm un om, în ceea ce priveşte conţinutul vieţii sale pământeşti, prin prisma anumitor însuşiri care nu trebuie să fie neapărat exterioare, care pot avea, desigur, o semnificaţie pentru viaţa cea mai intimă a fiinţei sale sufleteşti; dar când e vorba de profunzimile în care trebuie să pătrundă privirea pentru a contempla vieţile pământeşti succesive este necesar să facem abstracţie de multe lucruri care îşi pun amprenta, din punct de vedere exterior, asupra destinului unui om într-o viaţă pământească.

Mai ales, nu trebuie să ne imaginăm că pentru karma care se ţese de-a lungul diferitelor vieţi pământeşti profesia exterioară sau vocaţia interioară au o mare importanţă. Reprezentaţi-vă o profesie relativ bine conturată din punct de vedere exterior – să spunem, profesia de funcţionar de birou sau ceva de acest fel –, legată, de asemenea, de aspectul exterior al destinului. Dar s-ar putea ca pentru legăturile karmice propriu-zise, pentru legăturile de destin propriu-zise, aspectul exterior al acestei profesii să nu aibă absolut nici o importanţă. La fel stau lucrurile, în această privinţă, şi cu vocaţia interioară. Cât de uşor suntem tentaţi să credem, în cazul unui muzician, de exemplu, că într-una din vieţile pământeşti anterioare el a fost, dacă nu tot un muzician, atunci cel puţin un artist. Dar când cercetăm cu adevărat problema, nu acesta este întotdeauna cazul, ci aşa ceva se întâmplă chiar foarte rar. Căci karma care se continuă, firul destinului, coboară mult mai adânc în profunzimile fiinţei, şi depinde mult mai puţin de profesia exterioară sau de vocaţia interioară, şi mult mai mult de forţele sufleteşti, de piedicile sufleteşti, de factorii morali care se pot manifesta, la urma urmei, în cadrul oricărei profesii exterioare, în cadrul oricărei vocaţii interioare.

De aici provine faptul că, pentru cercetarea karmei, pentru cercetarea firului destinului, este necesar să ţinem seama într-o viaţă umană de anumite împrejurări care uneori pot să pară chiar secundare. Trebuie să menţionez iar şi iar, în legătură cu aceasta, un fapt care mi-a apărut în viaţă.

Urma să fac cercetări cu privire la legăturile karmice ale unui om [ Nota 6 ] a cărui viaţă prezenta o serie de particularităţi, care împlinise în viaţă o anumit sarcină, care exercitase o anumită profesie. Dar nimic din ceea ce realizase acest om în cadrul vieţii sale profesionale, sau, de exemplu, prin interesul său binevoitor faţă de ceilalţi, nu ofereau privirii intuitive vreo indicaţie asupra vieţilor sale pământeşti anterioare. Nu vreau să spun că toate acestea nu ar fi avut legătură cu vieţile pământeşti anterioare; dar pentru privirea spirituală acestea nu ofereau nici un indiciu. Privirea spirituală nu poate obţine nimic din realităţile legate de profesia omului sau de natura sa binevoitoare. Dimpotrivă, lucru curios, o mică trăsătură secundară a vieţii se arăta revelatoare la acest om. El ţinea conferinţe şi, întotdeauna înainte de a-şi începe expunerea, el îşi scotea batista din buzunar şi îşi sufla nasul. Eu l-am auzit adesea vorbind şi nu l-am văzut niciodată făcând altfel: întotdeauna înainte de a vorbi îşi scotea batista şi îşi sufla nasul. El nu făcea la fel într-o conversaţie, dar întotdeauna făcea aşa înainte de a începe o expunere, când era obligat să prezinte o expunere. Acest gest oferea o imagine de la care emana acum capacitatea de a privi în urmă spre încarnările pământeşti anterioare.

Menţionez acest fapt ca exemplu deosebit de grotesc. Exemplele nu sunt întotdeauna atât de groteşti; dar trebuie să fim în stare să îmbrăţişăm cu privirea fiinţa integrală a unui om dacă vrem să-i contemplăm karma într-un mod just şi autentic. Vedeţi dvs., pentru o privire mai profundă, faptul de a exercita o anumită profesie, de exemplu, ţine mai mult sau mai puţin de educaţie ş.a.m.d. Dimpotrivă, faptul că cineva nu se poate abţine să-şi ia batista şi să-şi sufle nasul înainte de a începe o expunere, acest lucru ţine deja de configuraţia sa spirituală interioară; acest fapt este legat într-un fel mult mai intim de însăşi natura omului. Dar acesta este un caz extrem, radical. Lucrurile nu sunt întotdeauna astfel. Dar eu aş vrea prin aceasta să trezesc o reprezentare cu privire la faptul că, de regulă, ceea ce apare în prim-planul vieţii unui om nu slujeşte deloc pentru cercetarea karmei, că trebuie să intrăm până în anumite detalii intime, dar nu exagerându-le într-un mod ilegitim, ci văzându-le aşa cum apar ele în mod deschis în viaţă.

După ce am făcut această introducere, aş vrea acum să încep să spun ceea ce am de spus, fără ocolişuri, ţinând seama, fireşte, de toate rezervele cerute într-un asemenea caz, şi anume rezervele privind faptul că ceea ce am de spus poate să fie sau să nu fie crezut, dar şi cu asigura-rea că ceea ce voi expune se întemeiază pe o cercetare spiritu-al-ştiinţifică întreprinsă cu cea mai mare seriozitate.

Revelaţiile de acest fel nu ni se oferă când pornim cu intenţia de a le cerceta aşa cum cercetează un om de ştiinţă în laboratorul său; cercetările cu privire la karmă trebuie să rezulte oarecum de la sine din karmă. A trebuit să menţionez acest lucru la sfârşitul ultimei ediţii a “Teosofiei” mele, fiindcă, printre alte cerinţe stranii care mi-au fost pre-zentate pe parcursul vieţii mele, se află şi aceea de a mă pune într-un fel la dispoziţia laboratoarelor de psihologie, pentru ca prin aceasta oamenii să poată examina dacă ceea ce afirm eu în domeniul ştiinţei spirituale este întemeiat. Acest lucru este, fireşte, tot atât de ridicol ca faptul de a cere ca un matematician care expune anumite rezultate, fără ca noi să controlăm aceste rezultate, să fie testat într-un laborator pentru a vedea dacă el este un adevărat matematician. Dar astfel de absurdităţi sunt considerate astăzi demersuri ştiinţifice şi sunt proclamate într-un mod foarte serios. Că din asemenea experienţe nu poate rezulta nimic, am spus-o în mod expres la sfârşitul ultimei ediţii a Teosofiei mele [ Nota 7 ] şi am menţionat, de asemenea, că tuturor căilor care trebuie să ducă spre un asemenea lucru – spre cercetarea unui rezultat ocult concret – trebuie să li se pregătească terenul în mod spiritual-suprasensibil.

Am avut odată ocazia să întâlnesc un medic modern, pe care îl cunoşteam foarte bine datorită reputaţiei sale de om de litere, şi pe care îl preţuiam foarte mult. Aşadar eu vă arăt în acest caz detaliile karmice care au condus la cercetarea respectivă. Ea a cerut cercetătorului mult timp şi a ajuns la o încheiere numai de câteva săptămâni, astfel încât – dacă este un cercetător conştiincios – el poate vorbi despre ea abia acum. Vă dau, aşadar, toate detaliile pentru ca dvs. să puteţi vedea câte ceva – nu totul, fireşte – din felul în care se leagă lucrurile.

Am făcut deci cunoştinţă cu un asemenea medic modern, şi anume într-un moment în care el era în compania unei alte personalităţi. Eu cunoşteam această altă personalitate foarte bine [ Nota 8 ], de mult timp; ea îmi făcuse întotdeauna o impresie – nu voi spune profundă, dar temeinică. O impresie temeinică, pe motivul că acestei personalităţi îi plăcea extraordinar de mult să se înconjoare de oameni care se ocupau intens cu un ocultism conceput într-un mod destul de exterior. Dar această personalitate relata de asemenea cu mare plăcere şi despre felul în care mulţi dintre cunoscuţii săi vorbeau despre tot felul de probleme oculte şi în special despre legătura dintre cunoştinţele oculte şi lucrurile spre care trebuie să năzuiască un artist modern, ca poet liric, sau ca prozator, sau ca dramaturg. În jurul acestei personalităţii plana, aş spune, un fel de aură morală. Folosesc aici cuvântul “moral” pentru tot ceea ce este legat de însuşirile sufletului dominate de voinţă. La această personalitate, căreia îi făceam o vizită, l-am găsit, aşadar, pe medicul pe care îl cunoşteam din cariera sa literară şi din activitatea sa de medic şi pe care îl apreciam foarte mult. Ceea ce s-a întâmplat în timpul acestei vizite mi-a lăsat o impresie cu adevărat profundă, care m-a incitat să preiau întreaga problemă în câmpul cercetării spirituale.

Atunci s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Ceea ce am putut contempla datorită întâlnirii celor două personalităţi şi totodată impresia pe care mi-a făcut-o acea personalitate pe care o cunoşteam de multă vreme din cariera sa de scriitor şi din activitatea sa de medic, pe care o stimam şi pe care o vedeam aici pentru prima oară pe plan exterior, toate acestea mi-au dat puterea de a studia în primul rând nu viaţa şi destinul acestui medic cu care făceam cunoştinţă, ci a celeilalte personalităţi, căci medicul proiecta oarecum asupra celeilalte personalităţi, pe care eu o cunoşteam de multă vreme, o lumină, şi astfel s-a revelat că acest om trăise – nu în ultima sa încarnare, ci într-o viaţă pământească mai timpurie – în vechiul Egipt şi că, lucru deosebit, în vechiul Egipt corpul său fusese mumificat, fusese îmbălsămat, transformat în mumie.

Foarte curând s-a arătat că această mumie încă mai exista. Eu am văzut-o într-o zi undeva, dar mult mai târziu. Acesta a fost mai întâi punctul de plecare. Dar prin faptul că cercetarea a fost stârnită în legătu-ră cu acea personalitate pe care o cunoşteam de multă vreme, această cercetare a radiat întru câtva mai departe, în aşa fel încât mi-a fost dată posibilitatea de a studia contextul destinului noii mele cunoştinţe. Şi mi s-a arătat atunci următorul lucru.

În timp ce de obicei se ajunge foarte uşor de la o anumită viaţă pământească a unui om la cea precedentă, în acest caz intuiţia m-a condus foarte departe, în vechiul Egipt, şi în faţa ochiului sufletesc au apărut în mod clar două personalităţi: un fel de căpetenie din vechiul Egipt, care primise cu o mare forţă vechea iniţiere egipteană, dar care decăzuse întru câtva ca iniţiat, care începuse, în cursul vieţii sale, să nu mai ia prea în serios iniţierea, şi chiar să adopte o atitudine destul de ironică faţă de această iniţiere. Dar această căpetenie avea un slujitor extraordinar de serios. Slujitorul, fireşte, nu era iniţiat; dar amândoi aveau sarcina de a îmbălsăma mumiile şi pentru aceasta trebuia să meargă destul de departe să caute substanţele necesare.

Însă, mai ales în vechiul Egipt, munca de îmbălsămător era extrem de complicată şi necesita o cunoaştere intimă a entităţii umane, a corpului uman. Dar celor care urmau să fie autorizaţi legal să îmbălsămeze mumiile li se cereau şi cunoştinţe aprofundate despre sufletul uman. Căpetenia, care fusese iniţiată propriu-zis în vederea acestei munci, a început să-şi conceapă profesia cu o anumită superficialitate. Astfel încât acest om a ajuns să-i dezvăluie încetul cu încetul slujitorului său acele lucruri pe care el le primise printr-un fel de iniţiere, am spune, în limbajul Misteriilor: să le trădeze acestui slujitor, care s-a dovedit a fi un om care înţelege treptat conţinutul iniţierii mult mai bine decât iniţiatul. Astfel încât respectivul slujitor a devenit îmbălsămător, pe când celălalt, în cele din urmă nici nu a mai asistat la această muncă, dar, bineînţeles, şi-a păstrat rangul şi toate privilegiile sociale pe care le avusese. Încetul cu încetul a ajuns să nu i se mai acorde o prea mare consideraţie şi din această cauză a intrat în mai multe conflicte de viaţă. Dar slujitorul, care ajunsese treptat la o concepţie despre viaţă foarte, foarte serioasă, a fost cuprins de-a dreptul, printr-o ciudată afinitate înnăscută, de un fel de iniţiere, care, fără să-i fi fost cu adevărat conferită, trăia în mod instinctiv în el. O întreagă serie de mumii au fost îmbălsămate tocmai sub supravegherea şi prin colaborarea celor două personalităţi.

Timpul a trecut. Cei doi oameni au străbătut poarta morţii şi au traversat nişte experienţe despre care aş vrea să vorbesc în următoarea conferinţă, experienţe care în suprasensibil sunt legate de desfăşurarea karmei, a destinului; şi ei s-au reîncarnat amândoi în epoca romană, aproximativ când a fost întemeiat Imperiul roman: nu exact atunci, dar cam în epoca lui Augustus [ Nota 9 ].

Cum spuneam, este vorba de o cercetare conştiincioasă, la fel de precisă cum poate fi o cercetare în domeniul fizicii sau al chimiei. Nu aş vorbi despre aceste lucruri dacă, de câteva săptămâni, nu mi-ar fi fost dată posibilitatea să o fac într-un mod atât de precis. Îl regăsim, aşadar, pe unul dintre aceşti doi oameni, îl regăsim pe cel care fusese căpetenia – ce devenise de fapt, încetul cu încetul, un iniţiat cam superficial, dar care, după ce a trecut prin poarta morţii, a avut sentimentul unei amare încercări pământeşti – îl regăsim în persoana Iuliei, fiica lui Augustus, care se căsătorise cu fiul vitreg al acestuia, Tiberiu, ducând atunci o viaţă care ei i se părea, fireşte, justificată, dar pe care societatea romană din acea epocă o considera atât de imorală, încât ea a fost exilată. Celălalt, slujitorul, care pornise de la un nivel inferior, dar care lucrase intens şi se ridicase aproape până la iniţiere, se reîncarnează în această epocă în persoana istoricului roman Titus Livius.

Dar interesant este felul în care a ajuns Titus Livius istoric. El îmbălsămase un mare număr de mumii în vechiul Egipt. Sufletele care trăiseră în aceste mumii s-au reîncarnat în mod frecvent ca romani – mai ales în cei şapte regi ai Romei –, căci cei şapte regi ai Romei au existat. Încarnările căpeteniei şi a slujitorului său ne transpun într-o epocă egipteană foarte veche. Şi, în conformitate cu o anumită lege, care este valabilă tocmai pentru sufletele ale căror corpuri au fost îmbălsămate, aceste suflete au fost chemate din nou pe Pământ după relativ puţin timp. Şi legătura karmică a slujitorului despre care am vorbit cu cei cărora le îmbălsămase corpurile este atât de intimă, încât el este condus în mod necesar să le scrie istoria – bineînţeles, el trebuie să scrie şi despre alţi oameni, pe care nu-i îmbălsămase, dar el trebuie să scrie tocmai istoria acelor oameni pe care îi îmbălsămase. Aşa a devenit Titus Livius istoric.

Aş vrea acum să luaţi Istoria romană a lui Titus Livius, pentru a lăsa să acţioneze asupra dvs. stilul său împreună cu ceea ce v-am făcut aici cunoscut cu privire la contextul karmic. Veţi vedea că ceea ce există atât de ciudat omenesc, atât de frapant şi totodată conform cu înclinaţia sa pentru mit în stilul lui Titus Livius evocă acea cunoaştere a omului pe care o poate dobândi un îmbălsămător. La o astfel de legătură frapantă ajungem abia atunci când întreprindem asemenea cercetări. Dar apoi se întâmplă ceva care proiectează brusc lumină asupra unui anumit aspect. Putem să ne reprezentăm foarte greu originea stilului lui Titus Livius, acest stil ciudat, cu care Titus Livius pare într-un fel că îmbălsămează oamenii pe care îi zugrăveşte – căci aşa apare, în cele din urmă acest stil –, ne putem reprezenta foarte greu originea acestui stil. Proiectăm o lumină asupra originii acestui stil când indicăm astfel de corelaţii.

Aşadar, vedeţi dvs., cele două personalităţi apar acum din nou, ca Iulia şi Titus Livius. Ca Iulia şi Titus Livius, ele trec din nou prin poarta morţii. Tot ceea ce a trăit unul din suflete: faptul că a făcut experienţa de a fi fost cu destulă forţă un fel de iniţiat, dar care a devenit, prin frivolitate, o caricatură, amărăciunea în faţa efectelor produse între moarte şi o nouă naştere, apoi destinul deosebit al Iuliei – citiţi ceea ce se referă la ea –, toate acestea au avut ca rezultat pentru următoarea existenţă dintre moarte şi o nouă naştere, care a urmat vieţii ca Iulia, o puternică antipatie faţă de încarnarea sa ca Iulia, o antipatie care s-a generalizat în mod ciudat. Când percepem prin intuiţie această individualitate în existenţa sa dintre moarte şi o nouă naştere este ca şi cum ar striga fără încetare: Ah, dacă nu aş fi fost niciodată femeie, căci la această condiţie feminină m-a condus ceea ce am făcut odinioară în Egipt!

Putem urmări în continuare aceste individualităţi. Ajungem în Evul Mediu: Îl regăsim pe Titus Livius ca poet şi cântăreţ în perioada de mijloc a Evului Mediu. Ne miră să-l găsim astfel, căci nu este nici o legătură între cele două profesii. Dar cele mai mari surprize pe care le poate avea un om sunt, cu siguranţă, cele care îi vin de la observarea vieţilor pământeşti succesive. Îl regăsim, aşadar, pe istoricul roman – cu acest stil provenit din cunoaşterea fiinţei umane pe care el o datora faptului că practicase îmbălsămarea – îl regăsim modelând în continuare acest stil, înzestrat cu o mare graţie, pe care îl ridică acum la graţia lirică, îl regăsim pe Titus Livius în persoana lui Walther von der Vogelweide.

Walther von der Vogelweide, care îşi avea reşedinţa în Tirol, are mai mulţi protectori, printre care un anumit protector, un om absolut ciudat. Un om care se tutuia cu tot felul de alchimişti care mişunau peste tot, dar şi în Tirol, în acea epocă; acesta era un castelan care – pentru a folosi limbajul teatrului modern – îşi petrecea timpul în tot felul de barăci alchimiste, dar care, prin aceasta, făcea enorm de multe experienţe şi învăţa foarte multe; care, printre alte lucruri, aşa cum a fost mai târziu într-un mod asemănător cazul lui Paracelsus, a primit în cursul hoinărelilor sale prin barăcile alchimiştilor impulsul de a studia cu ardoare tot ceea ce este ocult. În el s-a format un simţ extrem de ager pentru lucrurile oculte şi astfel a descoperit în Tirol ceva care nu fusese cunoscut mai înainte decât din legende, şi anume Castelul din munţi, Castelul din stânci, pe care nimeni nu l-ar mai fi putut recunoaşte – el nu mai era compus decât din nişte stânci înconjurând o grotă –, castelul regelui piticilor Laurin. Natura demonică din jurul acestui castel al regelui piticilor Laurin a făcut asupra acestei personalităţi o impresie extraordinar de profundă. Astfel încât în acest suflet găsim reunite într-un ansamblu ciudat: o experienţă iniţiatică desfigurată până la frivolitate, ciuda de a fi fost femeie şi, prin aceasta, de a fi fost împinsă spre decăderea romană, spre desfrânare, şi, totodată, spre ipocrizia puritană a moravurilor romane, şi o cunoaştere amănunţită, dar exterioară, a unor elemente de alchimie de tot felul; dar alchimia s-a extins, la rândul ei, până la un simţ deschis pentru demonii din natură şi, în general, pentru elementul spiritual care se află în întreaga natură. Şi amândoi – chiar dacă faptul nu este prezentat în biografia lui Walther von der Vogelweide, dar aceasta a fost totuşi situaţia – amândoi, Walther von der Vogelweide şi acest om, se întâlnesc adesea. Walther von der Vogelweide a primit de la acest om multe impulsuri viguroase, multe influenţe.

Astfel, vedeţi dvs., şi noi urmărim aici în acelaşi timp – ceea ce este o aşa-numită lege a karmei –, cum aceleaşi personalităţi sunt atrase întotdeauna una spre alta, cum ele sunt chemate pe Pământ mereu în aceeaşi perioadă, completându-se una pe alta sau opunându-se una alteia. Şi, iarăşi, este interesant să vedem stilul liric caracteristic al lui Walther, acest stil al său din care apare, aş spune, că el este cu totul dezgustat de îmbălsămare şi că acum el se întoarce spre o cu totul altă latură a vieţii, spre latura vieţii care nu are nimic de-a face cu ceea ce este mort, ci cu bucuriile vieţii – dar, iarăşi, cu o nuanţă de pesimism, totuşi. Simţiţi ce este stilul lui Walther von der Vogelweide şi cum ambele sale existenţe pământeşti anterioare se reflectă în acest stil. Simţiţi, de asemenea, ce a fost viaţa frământată a lui Walther von der Vogelweide: Ea aminteşte teribil de acea viaţă pe care a dus-o cineva trăind atât de multă vreme în apropierea morţilor, când a purtat în suflet greutatea de care se descărcau numeroase destine, aşa cum era cazul pentru un îmbălsămător de mumii.

Să mergem acum mai departe. Vedeţi dvs., această serie de relaţii karmice m-a condus – dar de data aceasta în mod intuitiv, în spirit – în aceeaşi cameră în care mă aflasem în prezenţa unui om pe care îl cunoşteam de multă vreme, despre care ştiam, de asemenea, că el fusese îmbălsămat – şi acum ştiam: îmbălsămat de cealaltă persoană –, eu m-am văzut, aşadar, condus în această cameră. Şi am regăsit sufletul care fusese al slujitorului îmbălsămător egiptean, apoi al lui Titus Livius, apoi al lui Walther von der Vogelweide, l-am regăsit în persoana medicului modern Carl Ludwig Schleich [ Nota 10 ].

Iată cum se dezvăluie în viaţă, în mod surprinzător, anumite legături. Cine ar înţelege cu conştienţa obişnuită o viaţă pământească! Ea nu poate fi înţeleasă decât dacă ştim ce ascund profunzimile unui suflet. Teoretic, mulţi oameni ştiu că vieţile pământeşti succesive au depus multe lucruri în străfundurile sufletului. Dar acest lucru devine real, tangibil, abia atunci când îl vedem cu adevărat şi într-un caz concret.

Privirea mea a fost condusă din nou în afara camerei, căci cealaltă personalitate, care era unul dintre oamenii ce fuseseră îmbălsămaţi de primul, nu propunea, în primă instanţă, alte urme, cel puţin nu urme vizibile. În schimb, acum se arăta calea urmată de sufletul căpeteniei egiptene, al Iuliei, apoi al omului care descoperise castelul lui Laurin: acesta este August Strindberg [ Nota 11 ].

Vă rog acum să consideraţi viaţa şi opera lui Strindberg pe fundalul pe care tocmai vi l-am descris. Consideraţi misoginismul său neobişnuit, care nu este chiar misoginism, căci el provine din cu totul alte substraturi. Observaţi întregul suflu demonic care trece de-a lungul operelor sale. Observaţi predilecţia lui August Strindberg pentru tot felul de practici şi artificii alchimice şi oculte – şi observaţi, în sfârşit, viaţa aventuroasă pe care a dus-o August Strindberg! Veţi vedea atunci cât de mult depinde această viaţă de fundalurile descrise.

Citiţi apoi memoriile lui Ludwig Schleich [ Nota 12 ], observaţi legăturile lui cu acest Strindberg şi atunci veţi vedea, iarăşi, că această viaţă se manifestă în mod clar având în fundal vieţile sale pământeşti anterioare. Dar din memoriile lui Ludwig Schleich poate străluci o lumină ciudată, o lumină vie, aş spune chiar tulburătoare. Personalitatea la care l-am întâlnit pe Schleich, şi despre care am spus că ea fusese mumificată de Schleich însuşi în vechiul Egipt, această personalitate este aceeaşi despre care Schleich relatează în memoriile sale că ea i l-a adus, i l-a readus, pe Strindberg. Ei lucraseră împreună la mumificarea cadavrului: sufletul care locuise în acest corp i-a adus unul spre altul.

Vedeţi dvs., în acest fel se concretizează lucrurile examinate mai întâi teoretic în legătură cu vieţile pământeşti succesive şi cu karma. Atunci, ceea ce se prezintă în viaţa pământească devine, într-adevăr, transparent. O viaţă umană izolată este cu totul de neînţeles atâta timp cât nu o putem vedea pe fundalul vieţilor pământeşti succesive.

Când analizez asemenea lucruri, dragii mei prieteni, eu încerc, pe lângă analiza pe care o fac, un sentiment. Aceste lucruri pe care le pot examina începând de la Congresul de Crăciun, aceste lucruri cer de la auditori, pentru a fi înţelese în adevăratul lor sens, o seriozitate autentică, o gravitate şi o participare serioasă la Mişcarea antroposofică, pentru că aceste lucruri pot foarte uşor conduce la tot felul de frivolităţi. Dar aceste lucruri sunt prezentate pentru că astăzi este necesar ca Societatea Antroposofică să se întemeieze pe o atitudine serioasă şi demnă, conştientă de propria ei sarcină în sânul civilizaţiei moderne.

De aceea, după ce am pus baza în acest fel, voi vorbi în următoarea conferinţă, care va avea loc miercurea viitoare la ora opt şi jumătate, despre karma Societăţii Antroposofice, pentru ca după aceea, în următoarea, pe care o voi mai anunţa, să arăt ce pot deveni asemenea consideraţii karmice pentru omul care vrea să-şi examineze propria viaţă conform sensului ei profund.