Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL IV

GA 238


CONFERINŢA A TREIA

Dornach, 10 septembrie 1924

Înţelegem cursul istoriei omenirii şi al propriei noastre vieţi numai într-o măsură infimă dacă le abordăm sub aspectul lor exterior, acel aspect exterior asupra căruia se îndreaptă privirea noastră când ne sprijinim pe ceea ce se petrece din perspectiva vieţii pământeşti dintre naştere şi moarte. Şi este imposibil să avem o vedere de ansamblu a motivelor interioare ale istoriei şi ale vieţii dacă privirea nu este orientată spre fundalul spiritual al evenimentelor fizice exterioare. Se expune istoria lumii, iar în cadrul acestei istorii sunt prezentate şi evenimentele care se desfăşoară în lumea fizică şi se spune că această istorie a lumii prezintă cauzele şi efectele. Sunt abordate evenimentele celui de-al doilea deceniu al secolului 20 şi ele sunt prezentate drept efectele evenimentelor primului deceniu, şi aşa mai departe. Dar câte iluzii nu sunt astfel posibile! Aici se întâmplă ca atunci când, văzând o apă curgătoare formând valuri, considerăm fiecare val drept consecinţa valului precedent; în timp ce forţele care ridică valurile urcă din adânc. (Planşa, mijloc) Aşa este: Ceea ce se întâmplă într-un anumit punct al devenirii istorice, sau al vieţii umane în general, este plăsmuit pornind din lumea spirituală, şi numai într-o măsură infimă putem vorbi, în cazul acestor evenimente, de cauze şi efecte.

plansa 1   Planşa 8
[măreşte imaginea]

Aş vrea să vă arăt acum prin câteva exemple, care constituie o continuitate, cum, pentru a ne forma o imagine reală în legătură cu ceea ce stă la baza evenimentelor, trebuie să ţinem seama de implicarea realităţilor spirituale în aceste evenimente. Epoca actuală se află, din punct de vedere spiritual, în relaţie cu ceea ce se poate numi, în cadrul vieţii spirituale, epoca lui Mihael. Dar, la rândul său, această epocă a lui Mihael este legată de ceea ce vrea, într-un sens foarte profund, Mişcarea antroposofică, şi mai ales de ceea ce trebuie ea să realizeze. Astfel încât de evenimentele despre care voi vorbi se leagă destinul, karma Societăţii Antroposofice, aşa cum vom vedea data viitoare, şi, o dată cu ea, karma majorităţii personalităţilor individuale care se află în această Societate Antroposofică. Unele aspecte dintre cele pe care le voi aborda în această seară sunt cunoscute multora dintre dvs. din conferinţele anterioare. Numai că astăzi aş vrea să examinez nişte lucruri, cunoscute dintr-un anumit punct de vedere, în legătură cu altele, care sunt mai puţin cunoscute.

Noi vedem, dragii mei prieteni, cum, începând de la Misteriul de pe Golgotha în lumea civilizată s-a desfăşurat o evoluţie creştină continuă. Şi eu am arătat adesea şi cu alte ocazii ce sens a luat în cursul secolelor această evoluţie creştină. Dar nu se poate nega faptul că în această evoluţie au intervenit alte elemente. Căci dacă nu ar fi aşa, civilizaţia şi cultura noastră actuală nu ar fi aşa cum sunt, puternic impregnate de materialism.

Ce-i drept, nu se poate nega faptul că tocmai diferitele confesiuni creştine şi-au adus serioase contribuţii la acest materialism, dar, propriu-zis, nu prin impulsurile creştine, ci prin alte impulsuri, care, venind din altă parte, s-au infiltrat în evoluţia creştinismului.

Noi vedem cum în Occident – să examinăm o anumită epocă: secolul al 8-lea şi începutul celui de-al 9-lea –, vedem cum creştinismul a fost răspândit pretutindeni, într-un mod cu care, având în vedere concepţiile umanitare actuale, noi nu putem fi întotdeauna de acord, vedem cum creştinismul a fost răspândit printre locuitorii Europei care încă nu erau creştini de către o personalitate cum a fost Carol cel Mare. Dar printre oamenii care nu erau creştini trebuie să-i remarcăm în mod deosebit pe aceia care au fost influenţaţi de curentele venite în Europa din Asia prin Africa de Nord şi care proveneau din arabism, din mahomedanism. Trebuie să considerăm aici mahomedanismul în sensul larg al cuvântului.

La o jumătate de mileniu şi mai bine, după Misteriul de pe Golgotha, vedem cum apar, ivindu-se din arabism, toate vechile elemente ale concepţiei despre lume ale arabismului din sânul mahomedanismului, şi multe alte lucruri care sunt legate de acesta, mai ales o erudiţie vastă, dar luând o formă necreştină, vedem răspândindu-se această erudiţie venind din Asia, prin Africa de Nord, spre vestul şi sudul Europei, prin intermediul campaniilor militare. Vedem acest curent secând treptat pentru lumea exterioară, dar el nu a secat în sânul evoluţiei interioare pe care o urmează viaţa spirituală. Când arabismul, sub forma sa mai exterioară, încetează să câştige teren în Europa, fiind deja secătuit, îl vedem continuând a se răspândi sub o formă interioară – şi aici avem unul din cazurile în care trebuie să ne îndreptăm privirea de la cursul exterior al istoriei spre substratul său spiritual. Cu ocazia ultimelor consideraţii karmice expuse aici v-am spus că, atunci când examinăm vieţile pământeşti succesive ale oamenilor individuali, nu putem trage concluzii cu privire la felul în care a fost modelată o viaţă anterioară dacă studiem aspectul lor exterior, atitudinea lor exterioară, căci ceea ce contează sunt impulsurile mai mult interioare. La fel, şi în cazul personalităţilor istorice, ceea ce contează sunt impulsurile mai mult interioare. Şi vedem rezultatele epocilor de civilizaţie şi cultură mai vechi transportate în cele mai recente prin intermediul unor personalităţi, al oamenilor înşişi; dar în acest proces îi vedem şi transformându-se, astfel încât sub forma nouă pe care o îmbracă o personalitate într-o nouă încarnare nu o putem recunoaşte de la început pe cea veche dacă luăm în considerare numai aspectele exterioare. Vom studia acum unul din aceste curente interioare.

În aceeaşi perioadă în care Carol cel Mare – ar trebuie să spunem: sub o formă cam primitivă, legată de cultura europeană de atunci, care era primitivă – contribuia la răspândirea creştinismului, în Orient trăia o personalitate care, în comparaţie cu Carol cel Mare, se afla la un nivel cu mult mai înalt, Harun al Rashid. Harun al Rashid adunase la curtea sa, în Asia de Sud-Vest, cele mai eminente personalităţi ale timpului său. Şi această curte a lui Harun al Rashid era o curte strălucitoare, foarte admirată de Carol cel Mare însuşi. Îi vedem aici pe reprezentanţii arhitecturii, poeziei, astronomiei, geografiei, istoriei, antropologiei, totul sub o formă strălucitoare, în parte datorită personalităţilor care încă mai purtau în sufletele lor multe din cunoştinţele unei vechi ştiinţe iniţiatice.

Vedem colaborând la opera lui Harun al Rashid – el însuşi un organizator de anvergură, care făcuse din curtea sa o academie universală unde acţionau împreună, formând un mare ansamblu organic, diferitele elemente din ceea ce poseda Orientul de odinioară în domeniul artei şi ştiinţei –, vedem colaborând cu Harun al Rashid în special o altă personalitate, o personalitate care purta în sine într-adevăr elementele unei vechi iniţieri.

Dar nu trebuie neapărat ca un om care a fost iniţiat într-o încarnare anterioară să reapară într-o încarnare ulterioară tot ca iniţiat. Dvs., dragii mei prieteni, puteţi foarte bine să ridicaţi întrebarea care se iveşte într-adevăr în urma unora dintre afirmaţiile conţinute în aceste conferinţe: Desigur, odinioară trebuie să fi existat nişte vechi iniţiaţi. Unde sunt ei astăzi? Unde se aflau ei în cursul ultimelor secole? – Ei bine, ei se aflau, bineînţeles, aici, dar trebuie să avem în vedere faptul că cel care a fost într-o încarnare trecută un iniţiat, într-o nouă încarnare trebuie înainte de toate să se folosească el însuşi de corporalitatea exterioară pe care i-o poate pune la dispoziţie epoca respectivă. Evoluţia umană din stadiul său actual nu oferă corpuri care să fie destul de suple, destul de plastice şi maleabile din punct de vedere interior, pentru a putea primi în mod nemijlocit ceea ce trăia în acea individualitate într-o încarnare anterioară. Şi astfel iniţiaţii primesc atunci alte sarcini, în vederea cărora acţionează, desigur, în mod inconştient, forţa impulsurilor prezente odinioară, pe vremea când ei fuseseră iniţiaţi, dar care nu se manifestă sub forma efectelor unei iniţieri.

Astfel, la curtea lui Harun al Rashid trăia un al doilea organizator, care preda şi el o concepţie extraordinar de profundă – dar nu cea a iniţiaţilor de atunci –, un consilier care i-a făcut lui Harun al Rashid serviciile cele mai mari ce se pot imagina.

Aceste două personalităţi, Harun al Rashid şi consilierul său, au trecut prin poarta morţii. Şi, după ce au ajuns în împărăţia spiritului, ei au mai văzut încă, într-un fel, ultimele faze ale expansiunii arabismului spre Spania, în Europa, pe de o parte, trecând prin Africa, dar, pe de altă parte, şi spre Europa Centrală. Acestea erau nişte forţe considerabile, şi Harun al Rashid făcuse mult în timpul vieţii sale pentru a contribui la răspândirea arabismului în lumea fizică.

Dar la curtea lui Harun al Rashid arabismul îmbrăcase o formă specială: forma ce rezultase din multe alte forme pe care le luase în Asia, de multă vreme, cunoaşterea şi arta. Ultimul mare val de evoluţie în direcţia Asiei, cu ocazia precedentei epoci a lui Mihael, pornise de la viaţa spirituală greacă, de la spiritualitatea greacă, de la simţul artistic grec, de la ceea ce se concentrase în acţiunea comună a lui Aristotel şi Alexandru cel Mare şi ca floare a vieţii spirituale greceşti, toate acestea fiind transportate cu o mare energie, dar sub o formă exemplară pentru propagarea spiritului, prin campaniile de cucerire ale lui Alexandru cel Mare, spre Asia, spre Africa, impregnate de mentalitatea care luase forma ştiinţifică a aristotelismului în Asia de Sud-Vest şi în Africa. Ast-fel că, în general, arabismul şi orientalismul fuseseră modelate conform acestei mentalităţi prin impulsurile pe care le adoptase elenismul lui Aristotel şi care apoi, datorită cuceririlor şi ctitoriilor lui Alexandru cel Mare, şi-au găsit o atât de strălucită răspândire.

Când privim în urmă cu câteva secole înainte de Misteriul de pe Golgotha, până la campaniile lui Alexandru, până la răspândirea prin Alexandru cel Mare a acestor comori de înţelepciune la care tocmai am făcut aluzie, vedem de-a lungul tuturor secolelor, până la Harun al Rashid, care a trăit în secolul al 8-lea al erei creştine, prezenţa acestei atitudini, a acestei facultăţi de a asimila viaţa spirituală greacă sub forma ei aristotelică. Dar ea îmbrăcase forme deosebite. Deşi trăia la curtea lui Harun al Rashid plin de spiritualitate, cu o forţă de pătrundere grandioasă, îmbibat de arabism, deşi era cultivat de Harun al Rashid, de consilierul său şi de atâţia alţii, şi era chiar impregnat de vechea înţelep-ciune iniţiatică din Orient, aristotelismul de la curtea lui Harun al Rashid nu era totuşi autentica spiritualitate care fusese cultivată în comun de Aristotel şi Alexandru cel Mare. El îmbrăcase forme care se apropiau prea puţin de creştinism.

Aşadar acolo exista, în mod strălucit cultivat, mai ales sub egida lui Harun al Rashid şi a consilierului său, un aristotelism, un alexandrism, reprezentând un pol defavorabil creştinismului, adoptând o anumită formă spirituală, mai ales un fel de panteism, care, prin însăşi esenţa sa interioară, nu se putea uni cu creştinismul.

Harun al Rashid şi consilierul său au trecut prin poarta morţii cu o asemenea mentalitate a unei vieţi spirituale moştenite din Antichitate şi care nu voia să se integreze în creştinism. Toate eforturile lor, toate aspiraţiile lor, toată forţa lor a fost orientată, după ce au trecut prin poarta morţii, spre o acţiune care intervenea din lumea spirituală în evoluţia istorică de pe Pământ contribuind la răspândirea spiritualităţii arabe, aşa cum se realizase odinioară această răspândire dinspre Asia spre Europa prin intermediul războaielor. După moartea lor, ei au trimis din lumea spirituală razele spirituale care urmăreau într-un fel să impregneze de arabism viaţa spirituală a Europei.

Vedem atunci cum unul dintre ei, Harun al Rashid, parcurge după moarte evoluţia următoare: din lumea spirituală, el urmăreşte ce se întâmplă pornind din Asia de Sud-Vest spre sudul Europei, de-a lungul Spaniei, pentru răspândirea arabismului, şi îl extinde. (Planşa, dreapta sus) Celălalt, care se află şi el în lumea spirituală, observă şi trăieşte într-un fel împreună cu acesta ce se întâmplă în lumea fizică; el preia în lumea spirituală un anumit imbold, a cărui proiecţie asupra lumii fizice s-ar fi extins, aproximativ, din ţinuturile de la nord de Marea Neagră până în Europa Centrală.

Astfel, dacă ne ridicăm privirea spre aceste individualităţi, putem urmări într-un fel căile spirituale care pot fi proiectate pe Pământ în felul pe care l-am descris adineaori. Dvs. ştiţi deja din istorie cum s-a răspândit aristotelismul, precum şi legenda lui Alexandru, în lumea creştină. Încă în secolele 9, 10, 11, 12, 13, motivul literar care se referea la Alexandru cel Mare era, printre toate motivele care circulau în Euro-pa, cel mai popular. Avem aici minunatele poeme ale preotului Lamprecht, Cântul lui Alexandru, care leagă toate marile fapte ale lui Alexandru de lumea spirituală. Aici sunt descrise educaţia şi viaţa lui Alexandru şi campaniile sale în Asia. Şi pretutindeni este scos în evidenţă ceea ce trăieşte spiritual în această existenţă pământească a lui Alexandru. Căci elementul spiritual este în legătură cu întreaga viaţă pământească, numai că acest lucru nu îl vede conştienţa obişnuită. Într-o asemenea versiune din Evul Mediu a motivului sunt prezente toate acestea. Astfel, aristotelismul se răspândeşte până în scolastică: găsim pretutindeni concepte aristotelice. Dar acesta nu este decât celălalt pol: Dincolo, în Asia, sub forma sa arabă, aici, sub forma sa creştină; Cântul lui Alexandru, impregnat în întregime de mentalitatea creştină, aristote-lismul din Europa sub o formă absolut creştină.

Ei bine, se întâmplă chiar acest lucru neobişnuit: Părinţii Bisericii, cu sufletul hrănit de Aristotel, luptă împotriva celor care îl transportaseră pe celălalt Aristotel din Asia în Spania şi răspândiseră acolo o învăţătură necreştină. Şi vedem pretutindeni în picturile care au fost executate ulterior, vedem aristotelismul luptând împreună cu Părinţii Bisericii creştine, Părinţii Bisericii ţinând în mână ceea ce au primit de la Aristotel şi călcându-i în picioare pe Averroes şi pe ceilalţi care acum iau parte, în felul lor, la acel aristotelism venit în Europa prin intermediul alexandrismului.

Acestea se întâmplau în plan exterior. Dar cercetarea spirituală ne permite să spunem: După ce au trecut prin poarta morţii, Harun al Rashid şi consilierul său au continuat să trăiască aşa cum am arătat. Şi, bineînţeles, au continuat să trăiască în acest fel şi Aristotel şi Alexandru. Dar aceştia, adevărate individualităţi care mai apăruseră pe Pământ o singură dată în primele secole ale erei creştine – şi chiar într-o regiune care prezintă interes din punct de vedere antroposofic –, s-au întors în lumea spirituală şi, găsindu-se în lumea spirituală în momentul în care, deja de câtva timp, Harun al Rashid şi consilierul său părăsiseră planul fizic, Aristotel şi Alexandru au urmat alte căi. Adevăratele lor individualităţi au urmat evoluţia creştinismului în înaintarea sa spre vest.

Apoi, în secolul al 9-lea, s-a desfăşurat un eveniment de cea mai mare importanţă, un eveniment esenţial. Dar ceea ce, pornind acum din lumea spirituală, este determinant pentru ceea ce se întâmplă din punct de vedere spiritual în Europa, coincide în lumile suprasensibile cu un eveniment pe care nu îl recunoaştem uşor – dar care coincide cu acest eveniment. Ceva care este de o importanţă extraordinară se întâmplă tocmai în 869 în lumile suprasensibile. Sus se întâmplă ceva extraordinar de important; jos, are loc acel al 8-lea sinod ecumenic de la Constantinopol [ Nota 13 ], în cadrul căruia este decretat în mod dogmatic că dacă vrem să fim creştini nu avem voie să spunem că omul este constituit din trup, suflet şi spirit. Trihotomia, cum se spunea, a fost declarată erezie.

Eu am exprimat adesea mai demult acest lucru, spunând: La acest sinod din 869, spiritul a fost expulzat; pe viitor trebuia să se spună că omul se compune din trup şi suflet, şi că sufletul este înzestrat cu unele însuşiri spirituale. Ceea ce s-a întâmplat atunci aici jos, la Constantinopol, în acest fel, era o proiecţie pe Pământ a unui eveniment, dar în această proiecţie nu a fost recunoscut, bineînţeles, evenimentul respectiv. Era proiecţia unui eveniment spiritual extraordinar de important pentru istoria spirituală a Europei, care, fireşte, s-a extins pe parcursul multor ani, dar care poate fi stabilit, într-un fel, ca începând de la această dată.

Venise deja momentul în acest secol al 9-lea, în care pentru omenirea europeană şi viaţa sa spirituală căzuse complet în uitare ceea ce în primele secole ale erei creştine mai era încă absolut cunoscut creştinilor autentici, şi anume că Christos, Fiinţa care se afla odinioară pe Soare, a cărei viaţă era legată de Soare, Christos se încarnase în trupul lui Iisus din Nazareth, aşa cum am arătat adesea aici. Christos, Fiinţa Solară Christos, aparţinând lumii cosmice prin faptul că locuia pe Soare înainte de Misteriul de pe Golgotha, şi nu numai ca Fiinţă Solară, dar şi ca fiinţă legată şi de tot ceea ce se află în relaţie cu Soarele, de domeniul planetelor: acesta era cunoscut primilor creştini. Dar această origine cosmică a Impulsului lui Christos nu mai era deja cunoscută în secolul al 9-lea. Într-un fel, Impulsul lui Christos se golise de măreţia sa. Acest impuls era apropiat tot mai mult de ceea ce se numea omenescul pur, adică de ceea ce nu se întâmplă decât pe planul fizic. Evangheliile erau citite, dar nu se explica ceea ce indica spre Cosmos, conţinutul Evangheliilor era povestit ca şi cum ar fi fost o epopee pământească.

Dacă vrem să înţelegem în mod just ceea ce se întâmpla aici trebuie să ne fie clar faptul că în adevărata evoluţie a omenirii a existat un creştinism înainte de Christos, înainte de Misteriul de pe Golgotha. Şi ar trebui să luăm în serios cuvinte cum sunt acelea ale Sfântului Augustin, care spunea că întotdeauna fusese prezent creştinismul, numai că aceia care aderaseră la creştinism înainte de Misteriul de pe Golgotha nu se numeau creştini, ei erau numiţi altfel. Dar aceasta nu este decât o constatare exterioară marginală cu privire la ceva care are o importanţă extraordinar de profundă. În Misterii, în adevăratele Misterii, şi chiar în acele centre unde nu erau instituite Misterii, dar unde erau prezente cunoaşterea şi impulsurile ce emanau din Misterii, pretutindeni exista un creştinism înainte de Misteriul de pe Golgotha. Numai că se vorbea de-spre Christos ca despre o Fiinţă care se află pe Soare, care poate fi contemplată, împreună cu care se poate acţiona, dacă prin înţelepciunea iniţiatică se ajunge atât de departe încât realitatea vieţii solare să fie pre-zentă pentru acel om în conţinutul său spiritual, în conţinutul său real.

Astfel, în vechile Misterii se vorbea despre Christos cel care va veni. Nu se vorbea despre un Christos pământesc, care a trăit pe Pământ, fiind prezent pe Pământ; ci se vorbea despre Christos cel care va veni, care va fi prezent cândva, care odinioară încă mai era căutat pe Soare. Asemenea lucruri se mai răspândeau în timpurile mai recente în multe centre care, chiar în era creştină, nu ajunseseră încă la creştinism.

Cu puţin timp în urmă, cu ocazia şederii noastre în Anglia, în timp ce avea loc cursul de vară de la Torquay [ Nota 14 ], în vestul Angliei, în apropiere de acel loc unde odinioară se afla regele Arthur cu ai săi – am putut vizita, bineînţeles, aceste locuri –, ne-a apărut ceva care indica o asemenea prezenţă tardivă a unui creştinism anterior creştinismului. În acest loc s-a păstrat pur şi simplu până în vremurile ulterioare ceea ce în legenda regelui Arthur este pus adesea în legătură cu o epocă mai recentă de către o erudiţie care nu cunoaşte exact realitatea. Căci aceste evenimente ne duc în urmă la un trecut foarte îndepărtat. Şi putem încerca într-adevăr o impresie profundă când ne oprim [ Nota 15 ] în locul de unde privirea coboară spre mare, aşa cum odinioară cavalerii Mesei Rotunde a lui Arthur îşi coborau privirea spre mare. Şi, dacă suntem receptivi la aceste lucruri, atunci încercăm şi astăzi impresia care ne spune ce anume făceau aceşti cavaleri ai Mesei Rotunde, cavalerii regelui Arthur, acolo sus, în acest castel gigantic, din care nu au mai rămas decât ultimele pietre, care se degradează pe măsură ce trece timpul, cele din urmă mărturii.

Din înaltul acestei ruine, care, deşi complet distrusă, face încă o impresie puternică, privirea ajunge la mare. Suntem pe un vârf de munte, înconjurat de ambele părţi ale sale de mare. (Planşa, stânga) Când privim marea, în acest ţinut în care vremea se schimbă mereu, aproape de la o oră la alta, putem contempla razele strălucitoare ale Soarelui care se răsfrâng în apă, apoi, imediat după aceea, vântul suflă a furtună. Când începem să distingem prin privirea ocultă ce se întâmplă în acest loc, încercăm o impresie grandioasă. Aici urzesc şi trăiesc spirite elementare, aici apar, emanând efecte luminoase, valuri de aer, valuri a căror creastă se ondulează şi care se sparg, rostogolindu-se, de mal. Impresia pe care o produc acele spirite elementare care trăiesc în toate, jocul alternant al spiritelor elementare în viaţa şi urzirea lor, este încă şi astăzi absolut perceptibil: se vede cum entitatea Soarelui pune în acţiune elementul pământesc, prin faptul că se uneşte cu ceea ce vine de jos, din Pământ, ca puteri elementare, ca spirite elementare. Astăzi avem impresia: Aici era izvorul de inspiraţie nemijlocit, originar, al celor Doisprezece care îi aparţineau regelui Arthur.

Îi vedem aici pe aceşti cavaleri ai Mesei Rotunde a regelui Arthur stând în picioare, urmărind acest joc al puterilor luminii, ale aerului, ale apei, ale pământului, ale spiritelor elementare. Dar mai vedem, de asemenea, cum aceste spirite elementare erau mesagerii care le transmiteau mesajele Soarelui, ale Lunii, ale stelelor, mai ales în timpurile mai îndepărtate. Multe lucruri s-au păstrat de-a lungul secolelor erei creştine până în acest secol al 9-lea despre care tocmai vă vorbesc.

Sarcina acestui Ordin al regelui Arthur, întemeiat aici după instrucţiunile lui Merlin, era de a aduce civilizaţia în Europa, în perioada când, în viaţa ei spirituală, Europa se mai găsea încă sub influenţa entităţilor elementare celor mai stranii. Şi, mai mult decât se crede astăzi, viaţa din trecut a Europei trebuie să fie înţeleasă ca însufleţită pretutindeni de influenţele entităţilor spirituale elementare acţionând în mod nemijlocit în viaţa umană.

Dar aici mai trăia, înainte de a ajunge mesajul creştinismului, şi chiar în formele cele mai vechi – căci, aşa cum am spus, viaţa regelui Arthur ne conduce în urmă la un trecut precreştin –, aici mai trăia, cel puţin în mod practic instinctiv, dar într-un mod practic instinctiv foarte clar, cunoaşterea lui Christos, a Spiritului Solar, înainte de Misteriul de pe Golgotha. Şi în faptele cavalerilor Mesei Rotunde a regelui Arthur trăia acelaşi Christos cosmic care – deşi nu sub numele de Christos – inspirase elanul impetuos cu care Alexandru cel Mare transportase în Asia cultura şi viaţa spirituală greacă. Au existat aşa-numitele campanii de mai târziu ale lui Alexandru, care au fost duse în Europa de cavalerii Mesei Rotunde, aşa cum a fost dusă campania lui Alexandru din Macedonia până în Asia.

Menţionez aceste lucruri fiindcă acest exemplu, care a putut fi cercetat recent, arată că de fapt în acest loc a fost celebrat vechiul cult solar, cultul lui Christos; dar, bineînţeles, al unui Christos aşa cum era El înainte de Misteriul de pe Golgotha. Totul era aici cosmic, chiar în această zonă în care viaţa elementară a Cosmosului devine pământească. În spiritele elementare care trăiau în lumină, în aer, în apă şi în pământ trăia elementul cosmic; cunoscătorul nu putea nega faptul că în acestea trăia elementul cosmic. Astfel că în Europa păgână din acest secol al 9-lea trăia intens creştinismul precreştin. Iată ce este extraordinar; precum şi faptul că aceşti adepţi întârziaţi ai păgânismului din Europa l-au înţeles pe Christos cel cosmic, în acea epocă, în general mult mai bine decât cei care îl acceptaseră pe Christos în cadrul creştinismului propovăduit în mod oficial.

Când vedem radiind în prezent lumina acestei vieţi desfăşurate în jurul regelui Arthur, viaţa regelui Arthur, noi îi percepem prelungirea stranie atunci când, prin puterea karmei, a destinului, ea intervine brusc în prezentul nostru. Astfel, eu am putut ajunge, cu ajutorul privirii clarvăzătoare, la o personalitate din rândul cavalerilor Mesei Rotunde a lui Arthur, care şi-a dus viaţa într-un mod foarte frapant, mai la o parte de ceilalţi cavaleri, care se dăruiau mai mult vieţii cavalereşti. Era un cavaler care cultiva un fel de viaţă contemplativă. Nu într-un mod asemănător cu cavalerii Graalului – aşa ceva nu exista în jurul regelui Arthur. Ceea ce săvârşeau aceşti cavaleri, ale căror sarcini, conform epocii, erau în cea mai mare parte misiuni războinice, purta numele: aventură. Dar unul dintre ei, care pentru privirea mea se desprindea de celelalte figuri, arăta, aş spune, cum în această viaţă rezultau multe lucruri dintr-o minunată inspiraţie. Aceşti cavaleri se avântau pe un promontoriu, îmbrăţişau cu privirea acel joc minunat al norilor de deasupra lor şi unduirea valurilor venind de jos, izbindu-se unele de altele, ceea ce face încă şi astăzi o impresie maiestuoasă, grandioasă, ei percepeau în toate acestea spiritul şi se inspirau. De aici provenea forţa lor. Dar printre ei exista unul a cărui privire deosebit de pătrunzătoare se ataşa de această unduire şi înălţare a valurilor, care vedea entităţile spirituale zbenguindu-se în aceste valuri care se unduiau, cu formele lor groteşti, pentru un ochi pământesc; el avea o privire minunată pentru a percepe cum se desfăşoară jocul dintre splendida, pura activitate solară şi restul naturii, cum trăieşte şi urzeşte în activitatea acestei suprafeţe mişcătoare a mării; el trăia în ceea ce se vede, de asemenea, în natura luminoasă a Soarelui susţinută de atmosfera îmbibată de vapori, şi care atinge uşor arborii şi intervalele dintre ei altfel decât în alte ţinuturi. Această natură solară străluceşte uneori printre arbori în reflexe, în culorile curcubeului.

Un asemenea cavaler exista printre ceilalţi cavaleri, unul care avea o privire pătrunzătoare pentru aceste lucruri. Era foarte important pentru mine să-i urmăresc firul vieţii, să-i contemplu individualitatea în continuare, căci trebuia să apară, într-o încarnare, ceva dintr-o viaţă aproape primitivă, păgână; aş spune creştină, numai în măsura în care am descris-o. Şi iată ce mi s-a revelat: Acest cavaler al Mesei Rotunde a regelui Arthur s-a născut din nou în persoana lui Arnold Böcklin. Şi această enigmă, care m-a urmărit extraordinar de multă vreme, a putut fi dezlegată numai în legătură cu Masa Rotundă a regelui Arthur. Vedeţi dvs., suntem aici în prezenţa unui creştinism de dinainte de Misteriul de pe Golgotha, pe care îl mai putem cuprinde şi astăzi prin mâini spiri-tuale, şi care mai străluceşte încă, de-a lungul timpului, până în epoca pe care am evocat-o.

Acele personalităţi care trecuseră prin poarta morţii şi care cunoşteau bine acest creştinism de dinainte de Misteriul de pe Golgotha s-au întâlnit – în timp ce se desfăşura la Constantinopol al optulea sinod ecu-menic –, s-au întâlnit într-un conciliu ceresc, aş putea spune, care a avut loc în acelaşi moment; aici s-au întâlnit Aristotel, Alexandru cel Mare, Harun al Rashid, consilierul său, şi mai multe personalităţi care aparţinuseră tocmai Mesei Rotunde a regelui Arthur.

Aristotel şi Alexandru, care voiau să acţioneze în sensul creştinismului, au depus mari eforturi pentru a învinge arabismul ce trăia în individualitatea lui Harun al Rashid şi în alte individualităţi. Dar acest lucru nu a fost posibil. Individualităţile respective nu erau adecvate acestui scop. Dar atunci s-a întâmplat altceva: creştinismul cosmic al trecutului care trăise în oamenii ce proveneau de la Masa Rotundă a regelui Arthur i-a impregnat pe aceştia şi mai profund decât înainte, când se manifesta în atitudinea mai puţin rafinată a cavalerilor regelui Arthur. La acest conciliu suprapământesc, având în vedere ce trebuia să se petreacă în viitor şi ce se prevedea, Alexandru şi Aristotel, sub influ-enţa puterii lui Mihael, au luat deciziile care trebuiau să menţină în viaţa spirituală a Europei noile impulsuri, în sensul unui alexandrism christificat, al unui aristotelism christificat.

Dar Harun al Rashid şi consilierul său au rămas la atitudinea lor din trecut. Şi a urmări ce s-a întâmplat în continuare în cursul istoriei spirituale a Europei, datorită acestui conciliu ceresc, dacă pot spune astfel, este de cea mai mare importanţă. Căci, continuându-ne peregrinarea prin viaţa spirituală, îl vedem pe Harun al Rashid, acest minunat organizator, acest spirit grandios care a trăit în epoca lui Carol cel Mare, îl vedem revenind pe Pământ. El a apărut mai târziu, în plină eră creştină, dar continuând să ducă arabismul său dincolo de existenţa dintre moarte şi o nouă naştere. Numai că, în configuraţia exterioară care intră acum în lumea fizică, ceea ce apare la o asemenea personalitate nu mai era nevoie să fie asemănător elementului arab. Acest element îmbracă forme noi, totuşi în aceste forme noi esenţa sa rămâne cea din trecut: mahomedanismul, arabismul.

Acest lucru reapare, acţionând în viaţa spirituală europeană, atunci când Harun al Rashid se reîncarnează în persoana lui Bacon, Baco de Verulam. Şi se manifestă absolut în alt fel, şi chiar în mod ciudat impregnat de creştinism, în persoana consilierului său reîncarnat în Europa Centrală, care acţionează sub numele de Amos Comenius. Multe lucruri care s-au petrecut în viaţa spirituală a Europei sunt legate de ceea ce au întemeiat spiritele de la curtea lui Harun al Rashid după ce au îmbrăcat aceste noi forme umane.

Vedem cum acţionează, comparativ, ceea ce mai întâi se pregăteşte, apoi se şi realizează în mod real, dar mai târziu. Căci ceea ce a apărut mai târziu în Baco de Verulam, în Amos Comenius, a acţionat cu multă vreme mai înainte în mod spiritual din lumea spirituală, fiindcă acest lucru atinsese o intensitate extraordinară prin Conciliul suprasensibil din 869.

Acum, aici acţionează celălalt pol, cel care şi-a asimilat alexandrismul şi aristotelismul în favoarea creştinismului. Acest pol s-a manifestat mai întâi în multiplele influenţe exercitate asupra vieţii spirituale creştine care era cultivată în anumite centre solitare. Noi vedem în special unul din aceste centre, pe care l-am menţionat deja adesea pentru unii dintre dvs., dar nu pentru toţi auditorii prezenţi astăzi, este vorba de Şcoala de la Chartres. Şcoala de la Chartres, care a înflorit mai ales în secolul al 12-lea, purta o amprentă spirituală grandioasă. Silvestre de Chartres, Alain de Lille şi alte spirite care erau legate, într-un fel, de Şcoala de la Chartres, sau care, ca şi Alain de Lille şi Silvestre, au predat acolo, purtau în ei multe elemente ale unei vechi înţelepciuni iniţiatice, deşi ei înşişi nu puteau fi numiţi iniţiaţi în sensul deplin al cuvântului. Cărţile care provin de la ei au aspectul unor cataloage de cuvinte. Dar în acea epocă nu era posibil ca ceea ce se intenţiona să se dea vieţii să fie dat sub formă de cărţi altfel decât în veşmântul retoricii, sub forma unui fel de catalog de cuvinte. Dar cel care ştie să le citească, acela află tocmai în aceste cărţi ceea ce marii învăţători de la Chartres i-au învăţat pe numeroşi discipoli sub o formă strălucită şi într-un mod minunat impregnată de spirit.

Astfel, prin această Şcoală de la Chartres, deasupra vieţii spirituale europene strălucea cu adevărat o stea spirituală, în acest loc în care încă şi astăzi se mai înalţă minunile arhitecturale ale catedralelor, care ne arată ce fineţe de forme a îmbrăcat opera secolelor.

Încă în multe alte locuri mai trăia o viaţă spirituală; o înţelegere a naturii, dar o înţelegere mai spirituală decât cea care a apărut mai târziu, o viaţă spirituală care a acţionat pe căile spiritului. Este, desigur, interesant să vedem ce lumină a radiat din această viaţă spirituală, sub ce forme multiple. Putem urmări în diferite locuri din Franţa cum, pornind de la Chartres, în universităţi, de-a lungul Franţei şi până în Africa de Sud, chiar până în Italia, în ceea ce se învăţa trăia spiritul de la Chartres. Dar el trăia, de asemenea, şi în mod pur spiritual.

Este interesant să vedem cum Brunetto Latini, care a fost un timp ambasador în Spania, fiind pe drumul de întoarcere şi auzind vorbindu-se despre nenorocirile oraşului său natal, Florenţa, a suferit o zguduire sufletească violentă care a coincis cu o uşoară insolaţie. Într-o asemenea stare corporală, omul este uşor accesibil influenţelor spirituale. Este un lucru cunoscut într-adevăr faptul că, pe drumul spre Florenţa, Brunetto Latini a trecut printr-un fel de iniţiere elementară. El a devenit profesorul lui Dante. Spiritualitatea care există în “Commedia” [ Nota 16 ] îşi are originea în învăţăturile pe care Brunetto Latini i le-a dat lui Dante, elevul său.

În toate acestea trăieşte tocmai ceea ce, aş spune, a fost stabilit pe cale suprasensibilă cu ocazia conciliului suprasensibil din 869. Căci ceea ce i-a inspirat pe învăţătorii de la Chartres, ceea ce l-a inspirat pe Brunetto Latini şi, de asemenea, pe Dante, în aşa măsură încât în marele său poem a putut trăi viaţa Cosmosului, toate acestea sunt în legătură cu impulsul care a pornit de la acest conciliu suprasensibil din secolul al 9-lea al erei creştine.

Abia când ne îndreptăm privirea asupra acestor lucruri, când avem în vedere ansamblul întregii vieţi spirituale europene, începând din epoca lui Alexandru, apoi în epoca Misteriului de pe Golgotha, până în acest moment, până la Şcoala de la Chartres, şi când o urmărim cu privirea până în epoca următoare – vom mai vorbi despre aceasta –, când vedem interacţionând ceea ce se desfăşoară în suprasensibil cu ceea ce aici jos, în lumea fizică, este imaginea sa proiectată, abia atunci începem să înţelegem ceea ce trebuie să numim astăzi curentul lui Mihael, abia atunci înţelegem ce vrea curentul lui Mihael.

Atunci ne putem îndrepta privirea asupra a ceea ce vrea Mişcarea antroposofică în sensul curentului lui Mihael. – Vom vorbi despre aceasta în continuare data viitoare.