Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL IV

GA 238


CONFERINŢA A PATRA

Dornach, 12 septembrie 1924

Dacă vrem ca în gândirea noastră şi în faptele noastre umane să se reverse din nou viaţa spiritului, atunci va fi necesar să ne asimilăm din nou şi cu toată seriozitatea asemenea concepţii despre lumea spirituală cum sunt cele care au străbătut sufletul nostru în ultimele conferinţe, după ce ele au lipsit timp de secole tocmai omenirii cultivate.

Dacă ne îndreptăm privirea în urmă asupra diferitelor epoci ale evoluţiei istoriei omenirii, vedem că în epocile mai vechi faptele oamenilor de pe Pământ au fost pretutindeni legate de ceea ce se petrece în suprasensibil. Nu vreau să spun că la cea mai mare parte a omenirii din epoca modernă ar fi fost absentă o anumită conştienţă abstractă despre suprasensibil; nu trebuie să spunem acest lucru. Dar a lipsit curajul de a lega ceea ce se întâmplă în mod concret în domeniul pământesc de formele, tot concrete, ale vieţii şi urzirii spirituale.

Cu nişte consideraţii cum sunt cele pe care le-am făcut până acum ajungem din nou la acest aspect. Şi ajungem din nou la acest aspect mai ales când suntem în stare să stabilim, aşa cum s-a făcut aici, o legătură între viaţa pământească a omului şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, şi când putem lega ceea ce se întâmplă într-o viaţă pământească de ceea ce s-a realizat în succesiunea încarnărilor pământeşti.

Noi am început prin a examina acest curent spiritual-suprasensibil, despre care mi-a fost permis să spun că este legat de curentul nostru mihaelic actual, curentul în slujba căruia se situează şi antroposofia. Cu aceasta, am intrat pe calea care trebuie să conducă într-un anumit sens la karma Mişcării antroposofice înseşi şi, prin aceasta, şi la karma personalităţilor care şi-au putut uni viaţa sufletului lor, a spiritului lor, în mod sincer, sub imperiul unui impuls interior spontan, cu Mişcarea antroposofică.

Şi am atras atenţia asupra unui eveniment suprasensibil care s-a desfăşurat într-un fel sub egida puterii lui Mihael în acelaşi moment în care pe Pământ avea loc, în 869, acel sinod care a influenţat în mod profund întreaga civilizaţie medievală. Să observăm numai adânca reţinere cu care spiritele luminate ale Evului Mediu evitau să vorbească despre natura tripartită a omului, constituită din trup, suflet şi spirit. Căci acest al optulea sinod a declarat eretică învăţătura despre omul tripartit şi, prin puterea pe care o aveau în Evul Mediu astfel de decizii, este evident că acum de fapt întreaga viaţă spirituală, într-un anumit sens, se desfăşoară pe Pământ în umbra acestei condamnări ca erezie a aşa-numitei trihotomii.

Dar viaţa spirituală nu este, în această privinţă, decât cu atât mai intensă atunci când lucrează de multă vreme pentru a pregăti, în vederea secolului 20, curentul lui Mihael, în care noi, ca omenire, suntem situaţi începând cu ultima treime a secolului al 19-lea şi vom rămâne timp de trei, patru secole. Vom evoca astăzi evoluţia în continuare a acestui curent pe care am început să-l studiem, pentru ca după aceea, poimâine, duminica viitoare, să abordăm mai degrabă, pe de o parte, ceea ce este legat de karma Mişcării antroposofice şi, pe de altă parte, ceea ce ţine, din punct de vedere karmic, de viaţa spirituală a epocii noastre.

Spuneam că la un fel de conciliu suprasensibil, suprapământesc, ce a avut loc în acelaşi timp cu al optulea sinod ecumenic de la Constantinopol, s-au întâlnit individualităţile Harun al Rashid şi consilierul său înţelept, dar şi individualităţile Alexandru şi Aristotel; atunci s-au reunit şi câteva individualităţi care trăiseră pe vremea când exista Ordinul regelui Arthur, şi am explicat că toate acestea s-au petrecut sub egida lui Mihael.

După aceea am atras atenţia asupra felului în care a reapărut Harun al Rashid – aducând în Europa o viaţă spirituală orientală, cu o învăţătură aristotelică necreştină –, am arătat cum Harun al Rashid a reapărut drept Lordul Bacon, Baco de Verulam, care a avut o mare influenţă asupra vieţii spirituale a Europei, dar o influenţă care a acţionat cu totul în sens materialist. Şi am atras atenţia asupra reapariţiei consilierului lui Harun al Rashid, pe care îl caracterizasem mai înainte, în Amos Comenius, despre care, pe bună dreptate, se poate vorbi în sens pozitiv, dar care are, de asemenea, această trăsătură: în dorinţa sa de a introduce în învăţământ procedee concret-intuitive, el a promovat materialismul, subliniind cu tărie ceea ce se oferă în mod nemijlocit simţurilor.

Vedem intervenind, într-o anumită măsură, în viaţa pământească, la sfârşitul secolului al 17-lea, acel curent care nu se află pe linia directă a creştinismului şi care aduce în evoluţia spirituală a Europei un element străin creştinismului. Dar, pe de altă parte, continuă să acţioneze acum în lumile suprasensibile individualităţile lui Aristotel şi Alexandru, împreună cu toţi cei care sunt legaţi de ei şi au rămas legaţi de curentul lui Mihael.

Dar pe lângă aceasta, în interiorul acestui curent, în parte în lumile suprasensibile, în parte chiar pe Pământ, acţionează ceva prin intermediul anumitor personalităţi care au fost legate de acest curent suprasensibil, pentru că s-au aflat între moarte şi o nouă naştere, individualităţi care au reapărut apoi pe Pământ ca personalităţi în cursul secolelor următoare; individualităţi mai puţin legate de alexandrism, de aristotelism, şi mai curând de Platon şi de ceea ce a luat naştere din concepţia lui Platon.

Vedem coborând pe Pământ, în secolele care au urmat după secolul al 12-lea, mai ales spirite de orientare platoniciană. Şi acestea sunt spiritele care menţin în Evul Mediu o învăţătură, declarată eretică de către creştinismul oficial, dar care era totuşi adevărata învăţătură creştină. Individualităţile care menţinuseră aristotelismul creştin au rămas la început în lumile spirituale, căci în secolele 9, 10, 11 şi 12 condiţiile oferite pe Pământ de civilizaţie nu permiteau o justă integrare a acestui curent. În schimb, în anumite cercuri spirituale izolate, s-ar putea spune, spiritele de orientare mai curând platoniciană s-au putut dezvolta cu o intensitate deosebită. Se găsesc ici şi colo, în unele şcoli, personalităţi care continuă să cultive vechea tradiţie misterială şi care proiectează lumina acestei tradiţii asupra creştinismului; le găsim strecurate în creştinismul oficial, de coloratură catolică, răspândit din ce în ce mai mult. Un centru în care s-a concentrat întreagă această tradiţie este Şcoala de la Chartres, impregnată de o spiritualitate profundă, pe care am menţionat-o adesea în ultimul timp, unde şi-au desfăşurat activitatea spirite ca Bernhardus Sylvestris, Alanus ab Insulis şi alţii.

Ce fel de viaţă spirituală s-a dezvoltat, pentru ca în cele din urmă să se reverse în această Şcoală de la Chartres, pe care omenirea nu o cunoaşte propriu-zis decât sub aspectul său exterior? Este o viaţă spirituală care de fapt a dispărut complet în epoca modernă, o viaţă spirituală în care se mai simţeau încă ecourile unei vechi tradiţii misteriale. Întâlnim acolo mai ales o concepţie despre natură impregnată profund de spirit, o concepţie care este încă total diferită de concepţia abstractă care s-a răspândit mai târziu în toate mediile, de acea concepţie despre natură care nu cunoaşte decât legile care pot fi exprimate sub formă de gânduri.

Ceea ce primea în suflet de la natură acest curent spiritual despre care vă vorbesc eu era ceva cu totul conform spiritului; el vedea pretutindeni în natură nu numai legi abstracte, moarte, ale naturii, exprimate în concepte, ci şi o activitate şi urzire vie. Oamenii îşi mai puteau îndrepta puţin privirea asupra a ceea ce mai târziu a devenit pentru oameni ceva atât de demn de admiraţie: actualele noastre elemente chimice. Dar pe atunci oamenii puteau privi cu atât mai bine ceea ce purta denumirea de elemente în vechiul sens al cuvântului: pământ, apă, aer, foc. Însă în momentul în care aceste elemente sunt cunoscute nu numai prin tradiţie, sub formă de cuvinte, ci printr-o tradiţie încă impregnată de cele mai vechi adevăruri misteriale, în acest moment omul vede ceva care în mod sigur nu este prezent în cele 70 sau 80 de elemente chimice ale noastre, dar care este prezent în cele patru elemente: el vede lumea spiritualităţii elementare, în care ne cufundăm de îndată ce ne familiarizăm cu aceste elemente.

După aceea, se putea vedea cum omul participă prin întreaga sa corporalitate exterioară la această viaţă şi urzire a elementelor pământ, apă, aer, foc, cum toate acestea devin în el formă organică. Cei a căror privire pătrundea astfel în viaţa şi urzirea elementelor nu vedeau legile naturii în urzirea şi viaţa pământului, apei, aerului, focului, ci ei vedeau în dosul acestei urziri o mare entitate vie, Zeiţa Natura. Şi din această viziune lua naştere sentimentul nemijlocit că această Zeiţă Natura nu îndreaptă spre om decât o parte din fiinţa ei, că cealaltă parte a fiinţei ei se ascunde în lumea în care se află omul în timpul somnului, între adormire şi trezire, când Eul şi corpul astral se află într-un mediu spiritual care constituie temelia naturii, unde Eul şi corpul astral sunt în compania fiinţelor elementare care se află la baza elementelor. Şi noi găsim în aceste centre spirituale izolate, în aceste şcoli spirituale despre care am vorbit, întâlnim pretutindeni nişte învăţători care transmit învăţăturile lor unor grupuri mai mari sau mai mici de oameni şi care vorbesc despre felul în care Zeiţa Natura îşi revelează, în fenomenele exterioare vizibile pentru omul treaz, o parte din fiinţa ei care trăieşte şi urzeşte, dar arătând cum în întreaga activitate elementară, în vânt şi în starea vremii, în tot ceea ce îl înconjoară pe om şi îl alcătuieşte, acţionează ceea ce omul nu poate vedea, ci îi rămâne ascuns în adâncurile întunecate ale somnului.

Astfel, învăţaţii acelei epoci o simţeau pe marea Zeiţă Natura drept cea care, pe durata unei jumătăţi a timpului, se ridică şi se manifestă în urzirea exterioară a naturii accesibile simţurilor; dar şi cea care în fiecare noapte şi în fiecare an coboară, pentru a urzi şi acţiona în acele zone care îi sunt ascunse omului prin starea de conştienţă a somnului. Aceasta era tocmai prelungirea directă a acelei viziuni care existase în vechile Misterii, viziunea Proserpinei.

Gândiţi-vă numai ce înseamnă acest lucru. Noi avem astăzi o concepţie despre natură care este ţesută din gânduri, care constă în legi ale naturii, concepţie care se exprimă şi gândeşte în mod abstract, în care nu există nimic viu. Pe atunci mai exista o concepţie despre natură în cadrul căreia natura era privită drept Zeiţa Proserpina, fiica lui Demeter, acţionând pretutindeni. Iar în reprezentările care erau transmise în acele şcoli drept reprezentări juste, drept reprezentări provenite din vechile tradiţii încă vii, existau multe expresii şi formulări care se arătau a fi tocmai o continuare a ceea ce se spunea în vechile Misterii despre Proserpina.

Când se intenţiona ca omul să fie condus de la o înţelegere a vieţii sale corporale la înţelegerea vieţii sufletului său, i se explicau următoarele: În ceea ce priveşte corporalitatea, tu eşti compus din elemente în care urzesc fiinţele elementare, dar tu porţi în tine sufletul; el nu doar stă sub influenţa acestor elemente, ci, dimpotrivă, el este cel care stăpâneşte asupra organizării elementelor în tine, acest suflet stă sub influenţa lumii planetare, a lui Mercur, Jupiter, Venus, sub influenţa Soarelui, şi a Lunii, a lui Saturn, Marte. – Când trebuia să studieze psihologia, privirea omului era orientată spre tainele lumii planetare. Atunci fiinţa umană se extindea, pătrundea de la elementul corporal la elementul sufletesc, dar într-o viziune care îi arăta apartenenţa sa la lume; fiinţa umană era condusă de la acţiunea şi urzirea elementelor pământ, apă, aer, foc spre activitatea pe care o săvârşesc în viaţa sufletească a omului planetele prin orbitele lor, prin strălucirea lor, prin acţiunea luminii lor. Şi de la Zeiţa Natura, Proserpina de odinioară, omul îşi ridica privirea spre Inteligenţele planetare, spre Geniile planetelor, spre care privea atunci când voia să înţeleagă viaţa sufletului uman.

Şi când era vorba de a înţelege viaţa spirituală – căci învăţătorii din aceste şcoli izolate nu se lăsaseră abătuţi de la cercetarea spiritului de dogma celui de-al optulea Sinod ecumenic de la Constantinopol –, când era vorba de a înţelege viaţa spirituală, atunci omul îşi ridica privirea spre stelele fixe, spre configuraţia lor şi în special spre ceea ce este reprezentat de Cercul Zodiacal. Şi se ajungea la înţelegerea a ceea ce poartă omul în sine drept spirit prin contemplarea configuraţiei stelelor, a strălucirii lor, a puterilor spirituale despre care se ştia că sunt prezente în stelele fixe.

În acest fel era înţeles omul, în raport cu lumea, cu Cosmosul. În acest fel era prezent omul în realitatea Macrocosmosului şi a microcosmosului. Aceasta era pe atunci învăţătura despre natură. În acest mod viu era prezentată omenirii această învăţătură în anumite şcoli izolate, dar şi în ceea ce predau nişte personalităţi individuale risipite ici şi colo. Şi ea era prezentată în mod minunat, într-un fel de culminaţie, de către personalităţi cum erau Bernhardus Sylvestris, Alanus ab Insulis şi alţii, în cadrul Şcolii de la Chartres.

Această Şcoală de la Chartres este, în realitate, ceva absolut minunat. Când cineva ia astăzi în mână aceste scrieri – eu v-am mai spus acest lucru –, le consideră nişte cataloage de nume. Dar în acea epocă nu se obişnuia să se prezinte în scris altfel decât sub această formă de catalog ceea ce se urmărea a fi prezentat dintr-o spiritualitate vie. Dar cel care ştie să citească asemenea texte, cel care, mai ales, ştie să citească lucrurile într-o anumită ordine, acela percepe în mod clar cum ceea ce provine de la învăţătorii Şcolii de la Chartres este impregnat de o veche spiritualitate. Spiritualitatea profundă a Şcolii nu acţiona numai prin faptul că se transmitea învăţătură şi că existau numeroşi discipoli care, la rândul lor, răspândeau ceea ce învăţaseră, ci ea acţiona şi în mod direct, pe cale spirituală. Ea acţiona în aşa fel încât în atmosfera spirituală a omenirii radia în mod ocult spiritualitatea vie care trăia la Chartres. De aceea vedem strălucind de-a lungul Franţei şi până în Italia razele spirituale ale acestei Şcoli de la Chartres. O asemenea învăţătură despre natură cum era aceea la care am făcut aluzie era prezentată în diferite şcoli, ale căror nume exterioare au devenit cunoscute în istorie.

Vă prezint un exemplu concret: Pe când Brunetto Latini, profesorul lui Dante, revenea din Spania, unde ocupase postul de ambasador, nu departe de oraşul său natal, Florenţa, el a fost lovit de o uşoară insolaţie şi de o mare spaimă; el a devenit atunci accesibil radiaţiilor oculte care emanau de la Şcoala de la Chartres. A trăit atunci o experienţă pe care o descrie el însuşi, arătând că pe când se apropia de oraşul său natal, Florenţa, el a ajuns în adâncul unei păduri, unde a întâlnit mai întâi trei animale, apoi a întâlnit-o pe Zeiţa Natura, cea care edifică regnurile naturii, aşa cum se învăţase de secole, după cum am arătat. El a avut o viziune; în această stare semi-patologică, dar care a dispărut curând, lui i-a apărut ceea ce se învăţa în şcoli. Şi el a văzut apoi, după ce o contemplase în activitatea ei pe Zeiţa Natura, urmaşa Proserpinei, el a văzut cum se edifică omul pornind de la elemente, şi cum sufletul urzeşte în sânul forţelor planetare, iar prin gândurile sale el este condus până la cerul înstelat. El a trăit în propria sa fiinţă întreaga amploare a acestei ştiinţe medievale.

Brunetto Latini a fost profesorul lui Dante. Dacă nu ar fi fost aşa, dacă Latini nu i-ar fi transmis lui Dante ceea ce primise în această viziune maiestuoasă, noi nu am avea “Divina Commedia”, căci această operă este reflectarea luminoasă a învăţăturii lui Bruneto Latini în sufletul lui Dante. Vedeţi dvs., pe atunci nu exista nici o altă posibilitate decât aceea de a te ocupa de asemenea lucruri în cadrul instituţiei Bisericii, care pe atunci era mult mai liberă decât mai târziu; şi vedem într-adevăr că toţi învăţătorii de la Chartres erau membri ai unui ordin ecleziastic. Îi vedem îmbrăcaţi în rasa cistercienilor [ Nota 17 ]. Îi vedem în sânul ordinelor creştine legate de cele mai bune dintre curentele creştine.

S-a intrat atunci într-o fază deosebită a evoluţiei. În timp ce în tot acest interval de timp în care aşa-numiţii platonicieni acţionaseră în modul descris, aristotelicii nu putuseră acţiona pe Pământ. Pe Pământ nu existau condiţiile adecvate pentru aceasta. În schimb, ei au pregătit în domeniul suprasensibil curentul lui Mihael. Din lumea suprasensibilă, ei erau într-o legătură permanentă cu învăţătorii adunaţi atunci la Chartres, care acţionau în acelaşi sens. Dar după aceea, în timp ce înflorea Şcoala de la Chartres, la sfârşitul secolelor 11 şi 12 – trebuie să folosim pentru aceste lucruri cuvinte pământeşti, deşi, fireşte, aceste cuvinte pământeşti nu se potrivesc, şi cineva uşor le-ar putea lua în derâdere –, a avut loc un fel de consfătuire în suprasensibil între acele suflete care urcau spre lumea spirituală, trecând prin poarta morţii, suflete ce proveneau din curentul de la Chartres, sufletele platoniciene, şi acele suflete care rămăseseră sus, sufletele aristotelice, alexandrinice, a avut loc o consfătuire situată în Evul Mediu la răscrucea dintre secolele 12 şi 13, a avut loc un acord asupra felului în care trebuia să se acţioneze în continuare.

Aceasta a condus la faptul că în viaţa spirituală a omenirii din Europa, deoarece interveniseră alte condiţii, platonicienii, care îşi desfăşuraseră ultima dată la Chartres grandioasa lor activitate, transmit misiunea lor aristotelicilor. Şi aceştia au coborât atunci în lumea fizică pentru a duce mai departe, aşa cum se putea face acest lucru, ceea ce aş numi serviciul cosmic al lui Mihael.

Îi regăsim pe acei oameni de coloratură mai mult aristotelică în sânul Ordinului Dominicanilor, şi activi în cele mai diverse forme. Într-un fel, sufletele aristotelicilor au preluat ştafeta de la sufletele platonicienilor pentru munca pământească, şi atunci s-a dezvoltat ceva ce astăzi nu este, de fapt, apreciat la justa sa valoare decât în cadrul Mişcării antroposofice – eu am prezentat cândva aici un ciclu de conferinţe despre scolastică [ Nota 18 ], despre adevărata ei formă şi adevărata ei origine –, s-a dezvoltat scolastica Evului Mediu, acea învăţătură care, într-o epocă ce se îndrepta deja cu rapiditate spre materialism, voia să păstreze ceea ce se putea păstra ca spiritualitate în concepţiile umane.

Deja înainte ca Baco de Verulam şi Comenius să reapară pe Pământ, în sânul scolasticii s-a lucrat la evoluţia pe mai departe a serviciului lui Mihael. Vedem cum în cadrul scolasticii trebuie să fie salvat, în aşa-numita şcoală a realiştilor, originea a ceea ce poartă omul în gândurile sale ca spiritualitate. Scolasticii realişti considerau că ceea ce sesizează omul prin gândurile sale conţine o realitate spirituală. Ea este o spiritualitate firavă, dar este o spiritualitate.

În această privinţă, dragii mei prieteni, viaţa spirituală se continuă în evoluţia lumii în aşa fel încât atunci când o cuprindem cu privirea în întreaga ei realitate şi avem cunoaşterea iniţiatică, nu putem face altfel decât să legăm ceea ce este de natură fizică sau, în general, evenimentele care au loc pe Pământ, în cadrul istoriei fizice, de ceea ce, venind din spiritual, impregnează cu spirit ceea ce este de natură fizică. Ajungem să cuprindem toate acestea într-o privire de ansamblu, ajungem să vedem cum mai întâi acţionează sufletele platoniciene, până la Chartres, cum apoi acţionează sufletele aristotelice. Vedem la început sufletele aristotelice acţionând din lumea suprasensibilă inspirându-i pe învăţătorii care trăiesc şi acţionează pe Pământ, ca suflete platoniciene, învăţându-i pe alţii, dezvoltând pe Pământ o ştiinţă adecvată raţiunii pământeşti. Ne adâncim privirea în acest ansamblu de activităţi, îl vedem pe învăţătorul de la Chartres mergând pe solul pământesc, dăruindu-se studiilor sale impregnate de viziuni, vedem raza inspiratoare radiind de la sufletul aristotelic coborând din domeniul suprapământesc şi orientând pe căile juste ceea ce are o coloratură platoniciană. Primim atunci o cu totul altă imagine despre viaţă decât cea care este prezentă în mod obişnuit. Căci în viaţa exterioară ne place atât de mult să-i distingem pe platonicieni de aristotelici, ca şi cum ei s-ar opune unii altora. Dar, în realitate, nu este deloc aşa. Diferitele epoci de pe Pământ pretind să vorbim când în sens platonician, când în sens aristotelic. Dar când îmbrăţişăm cu privirea viaţa suprasensibilă care se află în dosul vieţii senzoriale, atunci vedem cum un curent îl fecundează pe celălalt, vedem cum un curent este inclus în celălalt.

Şi, la rândul lor, în timp ce aristotelicii învăţau în cadrul Ordinului Dominicanilor, sufletele platoniciene, ce se aflau acum în lumea spirituală, erau acele suflete care, după ce se înţeleseseră cu sufletele aristotelice coborâte ulterior pe Pământ, le-au fost acestora genii inspiratoare. Viaţa, în general, era alta în acea epocă. Indiferent dacă oamenii cred sau nu cred astăzi, dar viaţa era de-aşa natură încât, când ne îndreptăm privirea spirituală asupra acestor epoci trecute, aflăm un spirit ca Alanus ab Insulis aşezat în chilia lui solitară, consacrat studiilor, primind vizita unui spirit care vine la el din lumea suprasensibilă şi care este un suflet aristotelic. Da, este prezentă o conştienţă puternică – şi, de asemenea, mai târziu, atunci când aristotelicii apar în Ordinul Dominicanilor [ Nota 19 ]–, o conştienţă puternică a apartenenţei la lumea spirituală. Acest lucru poate să rezulte pentru observator dintr-un fapt cum este următorul: Unul dintre învăţătorii dominicani coboară spre viaţa fizică pământească mai devreme decât un alt suflet, de care el este legat; acesta din urmă rămâne mai întâi în lumea spirituală, pentru a îndeplini acolo ceva pe care îl va aduce mai târziu celui care a coborât mai devreme, şi pentru a continua apoi să colaboreze cu cel care s-a născut mai devreme. Şi acest lucru ajunge în conştienţă. Ne ştim în legătură cu lumea spirituală prin activitate proprie, prin muncă proprie.

Istoria ulterioară a şters toate acestea. Dar nu trebuie să urmărim să citim adevărul asupra vieţii istoriei din documentele recente, căci el se află în viaţă. Şi trebuie să avem pentru viaţă o privire imparţială. Trebuie să o vedem desfăşurându-se şi acolo unde ea se dezvoltă în sânul unor cercuri mai puţin simpatice drept ceva care este situat prin karmă în aceste cercuri, dar care, din punct de vedere interior, are o cu totul altă semnificaţie.

O asemenea citire a evenimentelor, dragii mei prieteni, mi-a devenit posibilă în cursul vieţii mele într-un mod absolut ciudat. Şi abia acum, când îmi îndrept privirea asupra unor lucruri, transpare ceva care a intervenit în mod clar în cursul vieţii mele ca o scriere ocultă. Aş putea spune: O karmă deosebită stă la baza faptului că eu vorbesc astăzi – şi în alte locuri, cu alte ocazii –, că eu vorbesc tocmai acum, în această perioadă, despre asemenea lucruri cum este această Şcoală de la Chartres, despre tot ce a precedat-o şi despre tot ce a urmat după ea. Căci tocmai oamenii cei mai eminenţi care au învăţat la Chartres aparţineau Ordinului Cistercienilor.

Dar Ordinul Cistercienilor, ca şi celelalte ordine din cadrul evoluţiei catolicismului, era în declin, dar în acest declin este vorba, în cea mai mare măsură, de aspecte exterioare. Individualităţile sunt uneori situate – prin faptul că ele continuă nişte orientări vechi, care au şi pentru antroposofie o valoare extraordinară – sunt situate în nişte contexte cărora, de fapt, ele nu le aparţin; totuşi viaţa, karma, le-a situat în aceste contexte. Astfel, eu a trebuit să consider întotdeauna ciudat faptul că – încă din prima tinereţe şi până într-o anumită epocă – am avut întotdeauna de-a face cu ceea ce venea de la Ordinul Cistercienilor. Puţin a lipsit ca după ce am terminat şcoala primară, şi din motive pe care le-am arătat în autobiografia mea, să nu devin elev la un liceu condus de cistercieni; dar părinţii m-au trimis la şcoala reală, şi nu la un liceu. Ar fi fost absolut natural ca eu să devin elev la cistercieni. Eu nu am devenit, fireşte, din nişte bune motive karmice.

Dar şcoala reală unde mergeam eu nu era decât la cinci paşi de liceul Ordinului Cistercienilor. În acea perioadă i-am cunoscut pe toţi aceşti excelenţi profesori cistercieni. Nu e nevoie să vorbesc despre acest ordin, ci despre individualităţi. Mă gândesc şi astăzi cu adâncă mulţumire la unul dintre preoţii din Ordinul Cistercienilor [ Nota 20 ] care preda la acel liceu literatura germană cu un entuziasm fără margini, şi eu îi văd pe toţi în faţa mea pe acea stradă care la Wiener-Neustadt se numeşte Aleegasse, unde profesorii se plimbau întotdeauna înainte de începerea cursurilor; aceşti preoţi din Ordinul Cistercienilor, în costum civil, care erau nişte oameni extraordinar de înzestraţi. Şi cum în acea perioadă eu citeam mult mai mult articolele-program ale profesorilor la sfârşitul anului şcolar, decât manualele în timpul anului şcolar, eu citeam într-adevăr cu un interes foarte viu ceea ce publicau aceşti cistercieni în programul şcolar al liceului din Wiener-Neustadt, drept propria lor înţelepciune. Într-un cuvânt, Ordinul Cistercienilor îmi era apropiat. Şi, cu siguranţă: dacă aş fi devenit elev la liceul Ordinului Cistercienilor – acestea sunt, fireşte, ipoteze, pe care le fac doar pentru a vedea clar lucrurile –, aş fi devenit, bineînţeles, cistercian.

Dar această situaţie a continuat la Viena – am povestit toate acestea în autobiografia mea. După un anumit timp am intrat în cercul care se formase în jurul scriitoarei delle Grazie, pe care îl frecventau numeroşi profesori ai Facultăţii de Teologie din Viena. Am devenit foarte intim cu mai mulţi dintre ei. Ei erau toţi membri activi ai Ordinului Cistercienilor. Aşadar mă găseam din nou în legătură cu cistercienii. Şi, datorită celor ce se revarsă în prezent prin Ordinul Cistercienilor, am putut într-un fel să urmăresc în trecut mai multe fapte.

Pentru a vă arăta cum acţionează karma, aş vrea să vă vorbesc despre un eveniment. Prezentasem o conferinţă şi, datorită unei – “five-o’clock tea” se spune în Anglia, la Viena se spune “jour-Tage” –, datorită unei “jour-Tage” la delle Grazie, făcusem cunoştinţă apropiată cu profesorii de teologie care erau obişnuiţii casei, cistercienii. Eu prezentasem o conferinţă. Se afla acolo un preot din Ordinul Cistercienilor, un om absolut excelent, şi când am terminat conferinţa, el mi-a spus ceva cu totul neobişnuit, pe care nu-l pot indica decât sub formă de aluzie: El m-a întâmpinat cu un cuvânt prin care se referea la amintirea sa despre o întâlnire dintre el şi mine într-o viaţă pământească anterioară.

Acestea sunt lucruri care ne educă pentru viaţă. Era în anul 1889. Desigur, eu nu puteam relata în “Goetheanum” decât aspectele exterioare; articolele vor apărea, bineînţeles, sub formă de carte [ Nota 21 ], cu note care vor ţine seama şi de aspectul interior.

Acum, vedeţi dvs., aveţi aici unele dintre motivele karmice care m-au condus să pot vorbi, în general, despre aceste curente spirituale sub această formă. Pregătirea care conduce la aceasta nu poate fi primită decât în cadrul vieţii, nu prin studiu.

Am arătat, aşadar, cum au acţionat împreună curentul platonician şi curentul aristotelic. Apoi aristotelicii, la rândul lor, trec din nou prin poarta morţii. Şi, în epoca sufletului conştienţei, pe Pământ la început a câştigat tot mai mult teren materialismul. Dar, tocmai în epoca în care materialismul începea să se instaureze pe Pământ, a fost întemeiată – aşa cum spuneam, suntem obligaţi să ne slujim pentru aceste lucruri de limbajul curent –, a fost întemeiată în lumile spirituale un fel de Şcoală a lui Mihael, o Şcoală Mihaelică de mare amploare, în sânul căreia erau reunite după moarte spirite ca Bernhardus Sylvestris, Alanus ab Insulis, dar şi Aristotel şi Alexandru; în sânul căreia suflete umane reîncarnate în acel moment pe Pământ se aflau împreună cu entităţi spirituale care îşi parcurgeauviaţa fără să fie încarnate pe Pământ, dar care erau unite cu suflete pământeşti. Mihael însuşi este învăţătorul lor, privirea lui se întoarce înapoi spre tot ceea ce au fost marile învăţături ale vechilor Misterii, el cuprinde în mod minunat într-o viziune de ansamblu tainele vechilor Misterii şi, în acelaşi timp, el deschide o puternică perspectivă asupra a ceea ce urmează să se întâmple.

Şi, vedeţi dvs., găsim, sub o anumită formă, unele suflete care, în numeroase existenţe pământeşti, s-au aflat, mai mult sau mai puţin, în sânul acelor cete, au luat parte la această şcoală suprasensibilă în secolele 14, 15, sunt cete de suflete care năzuiesc să participe la curentul lui Mihael, suflete care au primit în impulsurile lor de voinţă ceea ce se poate numi: voinţa de a se uni cu acest curent al lui Mihael.

Ne putem îndrepta privirea spre aceste suflete. Le găsim, într-un fel – căci în acest moment un mic număr dintre ele se aflau pe Pământ, cea mai mare parte se aflau în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere şi luau parte la întrunirea suprasensibilă a acestei şcoli suprasensibile –, găsim acolo aceste suflete. Le găsim acolo ascultând învăţăturile lui Mihael. Iar astăzi, le regăsim în acele suflete care, încarnate fiind pe Pământ, aspiră în mod onest, sincer, dintr-un imbold interior, să adere la Mişcarea antroposofică.

În karma celor care aspiră în mod sincer, cu o sinceritate interioară, să adere la Mişcarea antroposofică se află impulsurile care trebuie să fie studiate în lumea suprasensibilă şi din punctul de vedere al karmei. Desigur: Faptul că aceste suflete au fost determinate de karma lor să se alăture tocmai în acest moment unei asemenea comunităţi cereşti se întâmplă pentru că într-o viaţă anterioară ele îşi plăsmuiseră karma într-o formă care le-a condus tocmai aici. Dar nu putem cunoaşte karma sufletelor dacă ne îndreptăm privirea numai asupra a ceea ce se întâmplă pe Pământ, ci trebuie să ne îndreptăm privirea şi asupra a ceea ce se va întâmpla între moarte şi o nouă naştere.

Contemplarea Universului ne oferă elemente infinit de bogate când, dacă mă pot exprima astfel cu privire la examinarea sufletelor care acţionează în lume – şi, în cele din urmă, e vorba de toţi oamenii –, când nu începem întotdeauna cu momentul în care oamenii ajung pe Pământ, pentru a încheia cu momentul în care ei mor; căci nu acesta este momentul în care ei încep să acţioneze, şi nici acela momentul când ei încetează de a o face. În ceea ce se întâmplă pe plan spiritual acţionează nu numai sufletele încarnate atunci pe Pământ, ci şi alte suflete, care se află astăzi între moarte şi o nouă naştere şi ele îşi trimit spre Pământ razele activităţii lor. În propriile noastre fapte intervin impulsurile unor asemenea suflete. Totul colaborează, întocmai aşa cum faptele pământeşti intervin, la rândul lor, în regiunile cereşti şi continuă să acţioneze acolo, aşa cum am arătat deja în prima dramă-misteriu [ Nota 22 ], sub formă de imagine, de exemplu, pentru personalităţile Capesius şi Strader.

Brunetto Latini, profesorul lui Dante, este, bineînţeles, prezent. El a murit în acea epocă, a trecut prin poarta morţii, dar aceasta este o metamorfoză a vieţii. El este prezent. El continuă să acţioneze, şi îl găsim când îl căutăm pe cale spirituală.

Şi astfel tabloul evoluţiei spirituale a omenirii se completează atunci când îi putem include în acest tablou pe aşa-numiţii defuncţi; căci ei sunt de fapt mult mai vii decât aşa-numiţii vii. În multe privinţe, un suflet ca Brunetto Latini este prezent astăzi, deşi nu este încarnat pe Pământ, el este prezent în extraordinar de multe lucruri care se întâmplă pe Pământ. Dar dvs. vedeţi cât de strâns este legată viaţa pământească de viaţa suprasensibilă şi că de fapt nu putem vorbi deloc despre o lume sensibilă separată de lumea suprasensibilă, căci tot ceea ce este sensibil este totodată suprasensibil; tot ceea ce este suprasensibil se manifestă undeva sau cândva în sensibil. Şi nu putem înţelege de fapt viaţa pământească decât dacă vedem aceste lucruri care se află în dosul vieţii pământeşti.

Acesta este, dragii mei prieteni, suflul care a pătruns în Mişcarea antroposofică începând de la Congresul de Crăciun: faptul că putem vorbi despre realităţile suprasensibile în deplină lumină, fără rezerve, într-o atitudine de conştienţă deplină. Acesta trebuie să fie suflul esoteric care să străbată Mişcarea antroposofică. Numai prin aceasta va fi posibil să dăm Mişcării antroposofice adevăratul ei conţinut spiritual.

Căci, vedeţi dvs., ceea ce v-am spus despre curentul lui Mihael a mers apoi mai departe. Dar când individualităţile reapar pe Pământ, ele sunt obligate înainte de toate să se folosească de corpurile pe care le pune la dispoziţie o anumită epocă, ele trebuie să se adapteze formelor de educaţie ale unei anumite epoci; toate acestea constituie un veşmânt exterior într-o epocă materialistă. Şi epoca noastră materialistă aşează cele mai mari obstacole ce se pot imagina pentru sufletele care au dezvoltat în vieţile pământeşti anterioare multă spiritualitate, atunci când ele vor să integreze această spiritualitate unor corpuri care, pe lângă aceasta, mai sunt şi pregătite conform educaţiei actuale. Astfel că nu trebuie să ne mire dacă eu spun: Sufletele care aspiră în mod sincer spre antroposofie pot fi găsite, în felul pe care l-am indicat, în epoci trecute ale evoluţiei pământeşti. Şi nu putem întemeia o adevărată cunoaştere dacă nu putem contempla această cooperare a tuturor forţelor care acţionează şi trăiesc în lume. Căci cercetarea spirituală depinde, la rândul ei, de viaţa spirituală, cercetarea spirituală cere să căutăm spiritul tot pe căile sale. Iar căile spiritului sunt diferite în fiecare epocă. În epoca noastră, ele nu sunt create decât dacă există un teren solid pentru o cunoaştere a naturii exterioare conformă cu spiritul.

După epoca pe care am descris-o în cadrul curentului lui Mihael, a urmat o alta, care aici, pe Pământ, ia un aspect absolut materialist, în care totul este elaborat în mod materialist. În suprasensibil se face o pregătire foarte intensă a impulsurilor mihaelice, care în epoca noastră au fost aduse într-un fel din Cer pe Pământ. Epoca noastră nu poate merge mai departe pe firul celor ce s-au petrecut în ultimele secole; noi trebuie să cunoaştem aceste lucruri, dar nu putem merge mai departe pe acest fir. Noi trebuie, pornind de la conştienţa epocii noastre, să găsim firul de legătură cu ceea ce s-a desfăşurat în decursul ultimelor secole în suprasensibil. Atunci, prin faptul că ţinem seama de aceasta, suntem în contact cu solul activităţii antroposofice, al vieţii antroposofice. Şi asemenea concepţii cum sunt cele pe care le expun în cursul acestor ore nu trebuie să fie în primite pur şi simplu de intelectul rece, de o inimă goală, ele trebuie să fie primite de omul întreg, din toată inima. Antroposofia poate însemna ceva pentru omenire numai dacă ea este primită din toată inima. Un asemenea fapt consolidează voinţa Mişcării antroposofice, unită cu Societatea Antroposofică începând de la Congresul de Crăciun. Am vrea ca acest Congres să pătrundă profund în sufletele oamenilor care sunt uniţi cu el, pentru ca oamenii să devină conştienţi de ceea ce este legat de karma lor în adâncurile sufletului. Şi cu aceasta, dragii mei prieteni, noi am stabilit un fel de temelie pentru ceea ce ne va conduce mai departe data viitoare, duminica viitoare, când vom studia cum a evoluat în continuare curentul lui Mihael şi sarcinile ce decurg din el pentru antroposofie, ca sarcini ale vieţii spirituale a prezentului în general.