Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL IV

GA 238


CONFERINŢA A CINCEA

Dornach, 14 septembrie 1924

Am prezentat aici imaginile ce reprezintă o parte a unui dar care mi-a parvenit zilele trecute, după ce am vorbit adesea despre Şcoala de la Chartres, atât de importantă pentru viaţa spirituală interioară a Occidentului. Dvs. vedeţi în aceste reproduceri – voi dispune de altele din aceeaşi colecţie marţea viitoare – minunata artă arhitecturală, minunatele opere sculptate din Evul Mediu create în acest centru unde odinioară înflorea acea viaţă despre care v-am vorbit adesea aici, o viaţă spirituală importantă pentru Occident.

Acestei Şcoli de la Chartres îi aparţineau acele personalităţi care în secolul al 12-lea mai aveau încă imboldul de a învăţa sau de a-i învăţa pe alţii să aprofundeze viaţa spirituală vie care apăruse la răscrucea secolelor în acea epocă din evoluţia civilizaţiei europene când omenirea, în măsura în care era în căutarea cunoaşterii, căuta încă această cunoaştere în activitatea şi urzirea fiinţelor naturii şi nu în înţelegerea legilor naturii, abstracte şi fără substanţă. Astfel, la Şcoala de la Chartres era cultivată în mod intens o dăruire arzătoare faţă de puterile spirituale, mai ales faţă de cele care stăpânesc în natură, deşi nu prin intermediul unor iniţiaţi, ci prin intermediul unor personalităţi care se consacrau din inimă şi cu toată capacitatea lor de înţelegere pentru a prelua din tradiţie multe din lucrurile care fuseseră odinioară trăite în mod spiritual. Şi eu am subliniat, dragii mei prieteni, cum poate fi percepută într-adevăr, în spiritul lui Brunetto Latini, al marelui profesor al lui Dante, o misterioasă radiaţie emanând de la Şcoala de la Chartres. După aceea, am încercat să vă fac să înţelegeţi cum personalităţile, individualităţile de la Chartres au continuat să acţioneze în lumile spirituale, unite cu cei care după aceea, făcând parte din Ordinul Dominicanilor, au fost mai curând purtătorii scolasticii.

Se poate spune că individualităţile de la Chartres, conducându-se după semnele timpului, au fost nevoite să ajungă la părerea că ar fi potrivit ca ele să reapară în existenţa pământească numai după ce elementul mihaelic, care ar trebui să înceapă să acţioneze la sfârşitul secolului al 19-lea, va fi acţionat pe Pământ un anumit timp. Aceste individualităţi de la Chartres au luat parte în continuare la învăţăturile suprasensibile date sub egida lui Mihael însuşi, aşa cum am arătat data trecută, pentru ca să facă să se reverse, într-un anumit fel, impulsurile care trebuiau să se impună în viaţa spirituală a secolelor următoare şi sub influenţa cărora trebuie să se afle, în mod necesar, cel care vrea să se consacre astăzi cultivării vieţii spirituale.

În mare, putem spune: Pentru spiritele de la Chartres nu au existat, de fapt, decât un număr redus de încarnări. Totuşi, mi-a fost dată posibilitatea să privesc în urmă spre această Şcoală de la Chartres, fiind incitat la aceasta de un fapt recent. La Chartres exista un călugăr dăruit cu totul unui element de viaţă prezent odinioară în Şcoala de la Chartres. Dar tocmai când te dăruiai în mod just acestui element, simţeai domnind în Şcoala de la Chartres ceva dintr-o atmosferă de amurg a vieţii spirituale. Căci tot ceea ce mai amintea de marile, de importantele impulsuri ale platonismului impregnat de spiritualitate, aşa cum era el cultivat în continuare, era viu la Chartres, dar în aşa fel încât purtătorii acestei vieţi trebuiau să-şi spună: Cu siguranţă, în viitor, civilizaţia europeană nu va mai fi deschisă acestui caracter viu al platonismului.

Este emoţionant, aş putea spune, să vezi cum păstrează Şcoala de la Chartres imaginile geniilor inspiratoare pentru aşa-numitele cele şapte arte liberale: gramatica, dialectica, retorica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica. Când era perceput elementul spiritual care trăia în aceste şapte arte liberale, ele încă mai erau considerate darurile divine vii transmise omului de nişte fiinţe, şi nu numai comunicarea unor gânduri moarte, cu privire la nişte legi ale naturii moarte. Şi se putea vedea că Europa îşi va pierde în viitor întreaga receptivitate pentru toate acestea. De aceea se simţea ca un fel de atmosferă de amurg a vieţii spirituale.

Şi un asemenea călugăr, singuratic, dăruit cu totul lucrărilor, învăţăturilor de la Chartres, s-a reîncarnat în epoca noastră, dar s-a reîncarnat în aşa fel încât tocmai la această personalitate se putea percepe într-un mod minunat reflectarea vieţii sale precedente în viaţa actuală. Această personalitate era în vremea noastră o scriitoare [ Nota 23 ], pe care eu o cunoşteam, cu care eram chiar prieten, care a murit de multă vreme; ea purta în sine o dispoziţie sufletească absolut ciudată pentru epoca noastră, despre care eu n-aş fi vorbit mai demult, deşi o observam de mai mulţi ani. Dar, de fapt, e posibil să vorbesc despre aceste lucruri numai după ce atmosfera de Crăciun s-a răspândit asupra Societăţii noastre Antroposofice, căci această atmosferă proiectează o lumină deosebită asupra lucrurilor şi astăzi avem posibilitatea de a vorbi deschis, aşa cum am spus.

Când vorbeam cu această personalitate, ea nu vorbea, de fapt, decât despre faptul că vrea să moară. Această dorinţă de a muri nu lua naştere dintr-o dispoziţie sufletească sentimentală, sau ipohondră şi, s-ar putea spune, nici melancolică, ci atunci când îţi îndreptai privirea, atentă la realităţile psihologice, asupra unui asemenea fapt, privirea se cufunda atât de profund în acest suflet, încât îţi spuneai; acesta este reflexul unei vieţi pământeşti anterioare. Într-o viaţă pământească anterioară a fost depus un fel de germene care iese acum la iveală. Acum – nu în această dorinţă de a muri, ci în impresia că, propriu-zis, acest suflet, încarnat în această personalitate nu are nimic de-a face cu prezentul.

Scrierile acestei personalităţi sunt, de asemenea, redactate în aşa fel încât ele par că vin dintr-o altă lume, nu prin ceea ce comunică ele, prin conţinut, ci prin atmosfera pe care ele o degajă. Înţelegem această atmosferă abia atunci când găsim drumul care conduce de la lumina întunecată a acestor scrieri, care trăia în acest suflet, până la acel călugăr de la Chartres, care a trăit atmosfera de amurg ce scălda platonismul viu existent în acea epocă la Chartres.

În cazul acestei personalităţi nu era vorba de temperament, nici de melancolie, nici de sentimentalism, ci această dispoziţie sufletească era reflectarea unei vieţi anterioare. Şi sufletul actual al acestei personalităţi era o oglindă prin care transpărea într-adevăr viaţa de la Chartres. El nu transmitea conţinutul învăţăturilor de la Chartres, ci atmosfera lor, ambianţa lor. Şi, când ne adâncim prin privirea retrospectivă în această atmosferă, atunci putem găsi, aş spune, ceva ca un fel de fotografii spirituale ale acestor personalităţi pe care şi cercetarea spirituală, de altfel, ne permite să le distingem în lumea în care ele pot fi găsite şi care au predat la Chartres.

Vedeţi dvs., chiar viaţa ne aduce, prin karmă, posibilităţile cele mai diferite de a ne cufunda privirea în aceste lucruri. Eu am menţionat data trecută experienţele pe care le-am făcut cu Ordinul Cistercienilor, şi aş vrea să adaug ca o completare la cele spuse, în legătură cu atmosfera de amurg a Şcolii de la Chartres, ceea ce am perceput ridicându-se din inima şi sufletul unei personalităţi contemporane extraordinar de interesante. Ea a regăsit de multă vreme acele lumi după care avea atât nostalgie, ea s-a întors la preoţii de la Chartres. Şi dacă oboseala, ca rezultat karmic al dispoziţiei sufleteşti a acelui călugăr de la Chartres, nu ar fi dominat întreaga viaţă sufletească a acestei personalităţi, nu mi-aş fi putut deloc imagina că ar putea exista în epoca noastră o personalitate mai adecvată pentru a cultiva viaţa spirituală a prezentului în legătură cu viaţa tradiţională din Evul Mediu. Aş vrea să menţionez, în acest sens, că atunci când sunt prezente asemenea impulsuri karmice, acţionând în profunzimile sufletului, ne găsim în faţa acestui fapt caracteristic că în expresia fizică a fizionomiei unei încarnări ulterioare se constată o asemănare – rar este cazul, dar se întâmplă –, o asemănare cu încarnarea precedentă. Cele două chipuri, cel al acestui călugăr şi cel al scriitoarei din epoca noastră, erau într-adevăr absolut asemănătoare.

Acum, dragii mei prieteni, în legătură cu aceasta, aş vrea să examinez încetul cu încetul karma Societăţii Antroposofice, respectiv karma individualităţilor care aparţin diferiţilor săi membri, prin faptul că, aşa cum spuneam data trecută, o mare parte dintre sufletele care au aderat în mod sincer la Mişcarea antroposofică s-au unit, într-adevăr, într-un anumit moment şi într-un anumit loc, cu acel curent al lui Mihael pe care a trebuit să-l caracterizez cu ajutorul a tot ceea ce am spus până acum despre Aristotel şi Alexandru, despre ceea ce s-a întâmplat în suprasensibil în epoca în care aici, în lumea sensibilă, a avut loc al optulea Sinod de la Constantinopol, despre ceea ce s-a întâmplat în spiritual şi în domeniul fizic în cadrul vieţii de la curtea lui Harun al Rashid şi, în sfârşit, în această Şcoală suprasensibilă care îşi desfăşura activitatea sub egida lui Mihael însuşi. Elementul semnificativ al învăţăturii din această şcoală este faptul că în cadrul ei se atrăgea în permanenţă atenţia în primul rând asupra legăturilor cu vechile Misterii, asupra legăturilor cu tot ceea ce trebuia să reapară din conţinutul vechilor Misterii sub o formă nouă, pentru a impregna de spiritualitate civilizaţia modernă; dar, pe de altă parte, se atrăgea atenţia şi asupra impulsurilor de care au nevoie, pentru acţiunea lor în viitor, sufletele înclinate să se entuziasmeze pentru viaţa spirituală. Pe baza înţelegerii acestui curent spiritual putem înţelege, de asemenea, în ce măsură antroposofia, în esenţa ei, anunţă impulsurile unei înţelegeri reînnoite, autentice, sincere, a Impulsului lui Christos.

Căci în Mişcarea antroposofică se află de fapt două categorii de suflete. Multe dintre aceste suflete au participat la acele curente care au fost aşa-numitele curente creştine oficiale ale primelor secole; ele au participat la tot ceea ce a apărut în lume în calitate de creştinism, în special în epoca împăratului Constantin şi în timpurile care urmează imediat după Constantin. Tocmai printre sufletele care au adoptat atunci creştinismul cu o sinceritate extraordinară, care l-au asimilat aprofundându-l interior, se află acele suflete pe care le găsim astăzi în Societatea Antroposofică având imboldul de a înţelege creştinismul; nu chiar creştinii care urmau pur şi simplu asemenea mişcări cum era aceea creată de împăratul Constantin, ci mai curând acei creştini care, răspândiţi în diferite secte, pretindeau a fi consideraţi drept adevăraţii creştini. Secte creştine, în care era aprofundată viaţa interioară şi care cuprindeau un mare număr de suflete dintre cele care se apropie astăzi cu sinceritate – uneori sub imperiul unor impulsuri subconştiente, pe care conştienţa superficială le interpretează adesea în mod eronat, în multe privinţe – de Mişcarea antroposofică.

Apoi, sunt alte suflete, care nu au luat parte în mod direct la această evoluţie creştină, sau care au participat uneori la ea, mai târziu, atunci când în secte acea viaţă interioară aprofundată dispăruse; dar care, înainte de toate, mai păstraseră în străfundul sufletului lor mult din ceea ce trăiseră în mod viu, de neuitat, în era precreştină. Şi ele au participat adesea la creştinism, dar fără ca acesta să facă asupra lor aceeaşi impresie ca asupra celorlalte suflete, fiindcă în ele rămăseseră vii amprenta şi învăţătura, riturile şi celelalte practici din vechile Misterii. Tocmai printre sufletele care au intrat în acest fel în Mişcarea antroposofică se află acum acele suflete care îl caută pe Christos, dar nu într-un sens abstract. Primele care au fost caracterizate sunt oarecum fericite de a regăsi creştinismul în Mişcarea antroposofică. Dar printre celelalte se află suflete care sesizează, cu o facultate de înţelegere interioară, ceea ce în antroposofie este un creştinism cosmic. Christos, ca Spirit Solar cosmic, este înţeles mai ales de toate acele suflete, destul de numeroase, care mai poartă în străfundul fiinţei lor multe elemente vii pe care le-au adus cu ele din vechile Misterii păgâne. Curentele întregii vieţi spirituale a omenirii timpurilor prezente sunt legate de toate acestea; şi eu vorbesc aici despre un prezent vast, care se extinde pe decenii, pe secole.

La urma urmei, antroposofia a răsărit din viaţa spirituală a prezentului; chiar dacă ea nu are în conţinutul său nimic care să fie în mod direct comun cu această viaţă spirituală a prezentului, totuşi, în mod karmic, în multe privinţe, ea a răsărit din această viaţă şi noi trebuie să ne îndreptăm privirea asupra anumitor lucruri care în mod aparent nu intră în cadrul a ceea ce acţionează în mod nemijlocit în antroposofie, pentru a avea în câmpul vizual spiritual ceea ce a acţionat de-a lungul timpului în curentele pe care le-am amintit. Eu am spus că nu dobândim de fapt o adevărată înţelegere pentru ceea ce se întâmplă în mod exterior pe planul fizic decât atunci când privim în dosul acestor evenimente şi vedem ceea ce se revarsă, în acest plan fizic, venind din sfera spirituală. Şi trebuie, spuneam data trecută, să ne cucerim din nou curajul de a reintroduce în prezent acea simţire ce era prezentă în vechile Misterii, care leagă evenimentele fizice, dar nu numai în mod abstract, de o viaţă spirituală generală, panteistă sau teistă, sau de orice fel ar fi ea, ci care este în stare să urmărească evenimentele, şi chiar experienţele umane în cadrul evenimentelor, până la cauzele spirituale fundamentale şi la entităţile spirituale originare.

Tocmai în acest sens apare acea ocazie care trebuie căutată astăzi prin intermediul uneia din sarcinile cele mai profunde ale prezentului. Trebuie să fie din nou căutată în epoca noastră o adevărată cunoaştere a omului după corp, suflet şi spirit, dar nu o asemenea cunoaştere care să îşi aibă rădăcinile în idei sau legi abstracte, ci o cunoaştere care să poată pătrunde în adevăratele temeiuri ale întregii fiinţe umane. Apoi, omul trebuie să fie studiat cu adevărat în privinţa sănătăţii, a bolilor sale, şi nu numai, aşa cum se obişnuieşte în epoca noastră, conform unei cunoaşteri pur fizice. Căci în acest fel nu învăţăm să cunoaştem omul; şi mai ales nu învăţăm să cunoaştem în viaţă ceea ce acţionează în om şi intervine într-un mod atât de hotărâtor în destinul său: nefericire, boală, capacitate sau incapacitate. Învăţăm să cunoaştem karma în toate formele ei numai când putem pătrunde în om urmărind ce este spiritualitatea lui, ce este viaţa interioară a sufletului, luând ca punct de plecare viaţa fizică.

Astăzi, aspiraţia spre cunoaştere se manifestă în aşa fel încât omul este studiat în mod cu totul exterior cu privire la organele sale, la nervii săi, la vasele sale sanguine ş.a.m.d. Şi cel care examinează în acest fel sănătatea şi boala omului nu este în stare să găsească ceva care să fie spirit sau suflet. Şi, am putea spune: Anatomistul, fiziologul de astăzi ar putea vorbi aşa cum a vorbit cândva un celebru astronom care a răspuns la întrebarea pusă de suveranul său: Eu am explorat întreg Universul, am căutat peste tot, în mediul stelelor şi în mişcările lor, dar nu am găsit nici un Dumnezeu. – Aşa a spus astronomul. Anatomistul şi fiziologul de astăzi ar putea spune: Eu am examinat totul: inima şi rinichii, stomacul, creierul, vasele sanguine şi nervii – dar nu am găsit nicăieri suflet şi spirit.

Vedeţi dvs., toate dificultăţile pe care le întâlneşte medicina, de exemplu, vin de la această influenţă. Şi toate acestea trebuie dezvoltate astăzi, în general, conform cerinţelor care se impun Mişcării antroposofice, Societăţii Antroposofice şi, în particular, fiecărei specialităţi, în cadrul diferitelor grupe; aşa cum s-a vorbit acum despre medicina pastorală [ Nota 24 ], de exemplu, în faţa unui grup care este pregătit în acest sens conform specialităţii sale. Căci trebuie să căutăm poarta de acces spre acele corelaţii care se arată a fi, în cele din urmă, marile corelaţii care au luat naştere prin activitatea curentelor karmice. Şi se va vedea, în domeniul patologiei şi al terapeuticii, cum observarea omului bolnav şi a omului sănătos face necesar să ne ocupăm de tot ceea ce s-a spus despre suflet şi spirit, pe lângă aspectul fizic exterior, aşa cum îl prezintă ştiinţa, şi care trebuie, cum am repetat-o adesea, să fie respectat întru totul. Dar vom vedea cum va trebui să studiem părţile constitutive superioare ale naturii umane referitor la omul sănătos şi la omul bolnav, atunci când, în curând, va apărea cartea [ Nota 25 ] la care am lucrat, împreună cu stimata mea colaboratoare doamna dr. Wegman, tocmai pe acest tărâm, al omului sănătos şi al omului bolnav. Numai că tocmai asemenea cercetări, care caută porţi prin care, pornind de la omul fizic, se ajunge în mod just la omul spiritual, dau rezultate fecunde doar dacă ele sunt urmate aşa cum trebuie. Astfel încât pentru o asemenea muncă trebuie să fie puse în lucrare nu numai forţele cerute de cercetarea modernă, ci tocmai forţele de cercetare care se obţin prin faptul că sunt înţelese firele karmice care rezultă din istoria evoluţiei omenirii. Trebuie, ca să spunem aşa, să lucrăm cu forţele karmei pentru a pătrunde tainele despre care este vorba aici. În primul volum al acestei lucrări apare numai un început. Lucrarea va avea o continuare şi, pornind de la ceea ce a fost dezvoltat la început într-un mod mai curând elementar, se va progresa până la ceea ce poate furniza din această perspectivă, din perspectiva medical-patologică, o cunoaştere a omului. Acest lucru este posibil, bineînţeles, numai prin faptul că în doamna dr. Wegman se află o personalitate care, în cadrul studiilor sale medicale, a asimilat lucrurile în aşa fel încât ele s-au dezvoltat la ea într-un mod absolut firesc, ajungând până la o concepţie spirituală asupra entităţii umane. Dar aici, în cursul acestei cercetări se arată, tocmai în concepţia despre organele omului care sunt studiate dintr-o perspectivă spirituală, lucrurile ce conduc, de asemenea, spre raporturile karmice. Căci acelaşi gen de privire care trebuie dezvoltată pentru a vedea spiritul ce se află nu în dosul întregului om, ci în dosul organelor izolate – în dosul unui organ stă, dacă vreţi, lumea lui Jupiter, în dosul altui organ, lumea lui Venus ş.a.m.d. –, acele cercetări pe care trebuie să le dezvoltăm aici conduc tocmai la ceea ce ne oferă posibilitatea de a pătrunde în planul ascuns al personalităţilor umane, în vieţile lor pământeşti trecute. Căci în viaţa pământească prezentă omul se află aici în faţa noastră, limitat de pielea sa. Dacă ne cucerim facultatea de a ne cufunda privirea în diferitele organe, ceea ce este închis în limitele formate de piele se extinde, prin faptul că fiecare organ indică spre o altă direcţie a lumii, deschide căi spre Macrocosmos. Apoi omul se rotunjeşte din nou în afară, şi de aceasta avem nevoie: de acest om care se reconstruieşte spiritual după ce şi-a depăşit forma actuală, cea care se află între limitele formate de piele. Şi când urmărim spre exterior ceea ce este din punct de vedere fizic cu totul altfel decât crede anatomistul, atunci ajungem la acele percepţii spirituale care corespund viziunilor obţinute când pătrundem cu privirea în vieţile pământeşti anterioare. Şi atunci trăim corelaţiile care proiectează lumina asupra istoriei evoluţiei omenirii şi, de asemenea, clarifică prezentul sub aspectul său fizic. Căci, de fapt, întreg trecutul oamenilor trăieşte în prezent. Dar cu această frază generală şi abstractă nu am spus, bineînţeles, nimic, aceasta o spun, desigur, şi materialiştii; nu acest lucru este important; important este cum trăieşte în prezent acest trecut.

Aş vrea să vă ofer şi aici un exemplu, un exemplu care, luat în sine, este de fapt atât de minunat, încât el mi-a produs cea mai mare uimire când a apărut ca rezultat al cercetării. Şi a trebuit să rectific sau, cel puţin, să completez multe lucruri din ceea ce gândisem înainte în acest domeniu.

Vedeţi dvs., pentru cel care studiază istoria într-un mod plin de sens, un eveniment din primele secole ale creştinismului îi apare aureolat de o taină ciudată. Noi vedem cum o personalitate pe care o găsim poate foarte puţin potrivită din punct de vedere interior pentru aceasta, vedem cum împăratul Constantin, menţionat deja, a acaparat creştinismul pentru a face din el ceea ce a devenit apoi religia oficială din Occident. Dar vedem – bineînţeles, nu în sensul literal al cuvântului, ci păşind peste mari spaţii de timp –, noi îl vedem alături de Constantin pe Iulian Apostatul, o personalitate despre care se poate şti într-adevăr că în ea se afla înţelepciunea Misteriilor. Iulian Apostatul ştia să vorbească despre Soarele triplu. Şi el şi-a pierdut viaţa tocmai fiindcă a fost considerat un om care a trădat Misteriile pentru că a vorbit despre Soarele triplu. În acea epocă era interzis să se facă acest lucru; înainte era şi mai sever interzis. Dar Iulian Apostatul avea faţă de creştinism o atitudine ciudată. Într-un anumit sens am putea fi surprinşi adesea văzând că acest spirit fin, genial, era atât de puţin receptiv la măreţia creştinismului; dar aceasta este din cauză că el nu vedea decât rar în ambianţa sa onestitatea interioară aşa cum o concepea el. Şi printre cei care l-au introdus în Misteriile antice, el găsea încă multă onestitate, onestitate pozitivă, activă.

Iulian Apostatul a fost asasinat în Asia. S-a fabulat mult în legătură cu acest asasinat. Dar el a fost săvârşit pentru că în Iulian Apostatul se vedea un trădător al Misteriilor. A fost absolut sigur un asasinat bine pus la cale.

Când cunoaştem puţin ce trăia în Iulian Apostatul, simţim un profund interes şi ne întrebăm: Cum a trăit în continuare această individualitate? – Căci este o individualitate cu totul deosebită, o individualitate despre care suntem obligaţi să spunem: Ea era făcută pentru a netezi calea creştinismului mult mai mult decât Constantin, mai mult decât Clovis şi decât toţi ceilalţi! Şi acest lucru ea îl avea în sufletul său. Dacă timpurile i-ar fi fost favorabile, ar fi putut urma, de la Christosul precreştin, de la adevăratul Logos macrocosmic, ar fi putut urma, pornind de la vechile Misterii, o linie continuă mergând spre acel Christos care trebuia să acţioneze în omenire după Misteriul de pe Golgotha. Şi când ne aplecăm în mod spiritual asupra lui Iulian, atunci găsim acest lucru ciudat: Natura apostată nu era la el decât o coajă exterioară, în adâncul sufletului său se află, în realitate, un impuls de a primi creştinismul, dar care nu l-a lăsat să-l primească din cauza aberaţiilor pe care le scrisese Celsus [ Nota 26 ] despre Iisus. Se întâmplă într-adevăr ca până şi o personalitate genială să se lase uneori înşelată de absurdităţile scornite de oameni. Şi avem astfel sentimentul că Iulian ar fi fost propriu-zis sufletul adecvat pentru a netezi calea creştinismului, pentru a angaja creştinismul pe calea care îi e proprie.

Părăsim atunci acest suflet al lui Iulian Apostatul în viaţa lui pământească şi urmărim cu cel mai viu interes călătoria acestei individualităţi prin lumile spirituale. dar există aici ceva neclar. Ceva neclar pluteşte în jurul acestui suflet, şi nu poţi ajunge să vezi aici clar decât prin efortul cel mai intens. În Evul Mediu existau întotdeauna în legătură cu multe lucruri concepţii legendare, dar adecvate evenimentelor reale. Eu am arătat deja cât sunt de adecvate realităţii – deşi, fireşte, legendare – istorisirile legate de personalitatea lui Alexandru. Cât de vie apare viaţa lui Alexandru în descrierile preotului Lamprecht! Ceea ce continuă să trăiască din Iulian se manifestă în aşa fel încât putem spune mereu: Acest element se sustrage, propriu-zis, observaţiei umane. Şi, dacă ne continuăm cercetarea, trebuie să depunem, ca să spunem aşa, cel mai mare efort pentru a ne menţine mai multă vreme privirea spirituală asupra a ceea ce vedem. Firul se sustrage în permanenţă. Îl urmărim prin secole până în Evul Mediu: el dispare. Şi dacă totuşi reuşim să prindem firul, atunci ajungem cu cercetarea într-un punct ciudat, care nu este propriu-zis istoric, ci este mai mult decât un fapt istoric: Ajungem în cele din urmă la o personalitate feminină în care se află sufletul lui Iulian Apostatul, o personalitate feminină care, sub o anumită impresie ce îşi pune o puternică amprentă asupra ei, săvârşeşte ceva important. Această personalitate feminină nu vedea în ea însăşi, ci în altul, o imagine a destinului lui Iulian Apostatul, în măsura în care Iulian a condus o campanie în Orient, şi în Orient a fost ucis prin trădare.

Vedeţi dvs., aceasta este Herzeloyde, mama lui Parsifal, o personalitate istorică, dar despre care istoria nu vorbeşte, care vede în Gamuret, cu care ea se căsătorise şi care şi-a pierdut viaţa prin trădare în cursul unei campanii în Orient, ea îşi vede propriul ei destin, care a fost cel al lui Iulian Apostatul în trecut. Datorită acestui fapt, care i se întipăreşte adânc în suflet, Herzeloyde a făcut ceva care este de domeniul legendei, dar constituie un fapt general istoric în ceea ce priveşte educaţia pe care se spune că Herzeloyde i-a dat-o lui Parsifal. Acest suflet al lui Iulian Apostatul, rămas profund îngropat în straturile subconştientului, despre care am vrea să credem că ar fi fost potrivit pentru a orienta creştinismul pe calea cea justă, se găseşte pe urmă, în Evul Mediu, într-un corp feminin, într-o personalitate feminină, care îl trimite pe Parsifal în lume pentru a căuta şi trasa căile esoterice ale creştinismului.

Vedeţi cât de tainice, cât de enigmatice sunt adesea căile omenirii în substraturile şi planurile ascunse ale existenţei. Acest exemplu, care se întreţese într-un mod atât de ciudat cu ceea ce am spus deja în legătură cu Şcoala de la Chartres, ne poate face atenţi asupra modului minunat, în fond, în care sunt trasate căile sufletului uman şi cele ale evoluţiei omenirii în ansamblul ei. Acest exemplu va mai avea un fel de continuare, prin faptul că voi mai vorbi despre viaţa Herzeloydei, despre cel care, odinioară, ca persoană fizică, a fost trimis în lume drept Parsifal. De aici voi relua firul expunerii, pentru că astăzi trebuie să ne întrerupem consideraţiile.