Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL IV

GA 238


CONFERINŢA A ŞASEA

Dornach, 16 septembrie 1924

Aş vrea să continuăm astăzi consideraţiile pe care le-am început alaltăieri. Şi anume, eram în momentul în care am părăsit firul evoluţiei ce intervine în viaţa spirituală a prezentului cu individualitatea lui Iulian Apostatul, adică individualitatea care a trăit în Iulian Apostatul şi despre care v-am arătat că ea s-a reîncarnat mai întâi într-o personalitate despre care avem numai informaţii legendare, într-o personalitate a cărei taină este inclusă în legenda lui Parsifal: Herzeloyde. În sufletul celei care fusese mai înainte Iulian Apostatul s-a desfăşurat o viaţă sufletească profundă, o viaţă sufletească profundă de care această individualitate avea cu adevărat nevoie, după furtunile şi conflictele interioare pe care le traversase pe când era Iulian Apostatul. Această viaţă despre care v-am vorbit a fost de aşa natură încât ea învăluie viaţa lui Iulian Apostatul ca un nor cald şi purtător de pace. Şi astfel, acest suflet a dobândit o mai mare intensitate interioară. El a devenit, de asemenea, mai bogat, mai bogat în impulsurile interioare cele mai diferite.

Dar fiindcă acest suflet făcea parte dintre cele care asimilaseră ceva din vechile Misterii, care mai trăiseră în substanţa vechilor Misterii într-o epocă în care, într-un anumit sens, aceste Misterii mai radiau lumină, acest suflet îşi asimilase mult din spiritualitatea Cosmosului. Această spiritualitate a fost oarecum refulată în timpul încarnării Herzeloydei, dar ajunge din nou la suprafaţa sufletului şi regăsim această individualitate în secolul al 16-lea. Şi recunoaştem cum, în secolul al 16-lea, în această individualitate reapare christificat tot ceea ce trăise ca Iulian Apostatul. Această individualitate reapare în secolul al 16-lea în persoana lui Tycho de Brahe [ Nota 27 ] şi se află atunci faţă în faţă cu concepţia copernicană despre lume care îşi face apariţia în civilizaţia occidentală.

Această concepţie copernicană despre lume ne dă despre Univers o imagine care, dacă o prelucrăm până în ultimele ei consecinţe, ajunge să elimine orice spiritualitate din viziunea pe care ne-o facem despre Cosmos. Imaginea copernicană despre lume ne conduce în cele din urmă la o concepţie complet mecanicistă despre spaţiul cosmic. Şi, la urma urmei, un celebru astronom [ Nota 28 ] se referea chiar la această imagine copernicană despre lume când i-a spus lui Napoleon că el nu găseşte nici un Dumnezeu în Univers; că explorase totul, dar nu găseşte nici un Dumnezeu. Aici avem de-a face cu respingerea oricărei spiritualităţi

Individualitatea caracterizată, care era prezentă în Tycho de Brahe, nu putea adera la această concepţie. De aceea îl vedem pe Tycho de Brahe acceptând în propria sa concepţie despre lume ceea ce este utilizabil din copernicanism, şi respingând mişcarea absolută, care, în spiritul imaginii copernicane despre Univers, trebuia atribuită Pământului. Şi această mişcare o vedem legată la Tycho de Brahe de o spiritualitate reală, de o spiritualitate care ne arată cu precizie, dacă avem în vedere cursul vieţii lui, cum intervine karma trecută în viaţa lui Tycho de Brahe, cum se impune cu toată puterea şi vrea să devină conţinut al conştienţei. Familia sa daneză încearcă în toate felurile să-l facă să îmbrăţişeze definitiv profesia de jurist; a trebuit, sub supravegherea unui preceptor, să studieze jurisprudenţa la Leipzig, şi el a frecventat zeii numai în orele pe care şi le putea rezerva noaptea, când preceptorul dormea. Şi acest lucru apare – şi biografia sa îl menţionează – ca ceva foarte ciudat.

Veţi vedea că acest lucru este important pentru a aprecia ulterior valoarea individualităţii care a fost Tycho de Brahe – Herzeloyde – Iulian Apostatul. Folosind nişte instrumente deja foarte primitive, pe care şi le confecţionase singur, descoperă erori importante de calcul cu privire la poziţiile lui Saturn şi Jupiter. Aici avem o scenă ciudată a vieţii lui Tycho de Brahe, când, încă tânăr, fiind echipat cu nişte instrumente primitive despre care de obicei nu ai putea crede că pot sluji la ceva, el simte într-o zi imboldul de a căuta pe cer poziţiile exacte ale lui Saturn şi Jupiter. Astfel de cercetări sunt la el în întregime impregnate de spiritualitate, de o spiritualitate care îl conduce la o concepţie despre Univers aşa cum trebuie să aibă în realitate cineva care aspiră din nou la iniţierea modernă, prin care ajungem să vorbim despre fiinţele spirituale aşa cum vorbim despre oamenii fizici de pe Pământ, fiindcă le putem oricând întâlni, fiindcă, de fapt, între individualităţile umane care se află aici, pe planul fizic, şi cele care sunt excarnate şi trăiesc între moarte şi o nouă naştere nu există decât o diferenţă în ceea ce priveşte calitatea existenţei.

Dar aceasta a trezit în Tycho de Brahe un mod extraordinar de important de a privi acele corelaţii care se revelează atunci când aici, pe Pământ, nu mai considerăm totul ca fiind datorat impulsurilor pământeşti, iar sus, în stele, totul reducându-se la nişte calcule matematice, ci atunci când în faţa privirii transpar interacţiunile dintre impulsurile stelare şi impulsurile umane manifestate în istorie. Datorită acelui element instinctiv din sufletul său, păstrat din încarnarea sa ca Iulian Apostatul, suflet care pe atunci nu era impregnat de raţionalism sau de intelectualism, ci era intuitiv, imaginativ – căci aceasta era viaţa interioară a lui Iulian Apostatul –, el reuşeşte un lucru care a făcut atunci senzaţie.

El nu-i putea impresiona prea mult pe contemporanii săi cu concepţiile sale astronomice, divergente faţă de cele ale lui Copernic, cu observaţiile pe care le făcuse în domeniul astronomiei. El a observat nenumărate stele şi a desenat o hartă a cerului, care numai ea i-a făcut posibil lui Kepler să ajungă la grandioasele sale rezultate. Căci sprijinindu-se pe harta stelară a lui Tycho de Brahe a stabilit Kepler legile care îi poartă numele. Dar nimic din toate acestea nu ar fi făcut asupra contemporanilor săi puternica impresie pe care a provocat-o un lucru care nu era atât de important, dar care i-a frapat. Şi anume, el a prezis moartea sultanului Soliman, anunţând cu aproximaţie de o zi data exactă, şi care s-a întâmplat aşa cum a prezis el. Vedem într-adevăr acţionând în Tycho de Brahe, într-o epocă recentă, unite cu o intelectualitate spirituală, aş spune, vechile concepţii pe care le asimilase când era Iulian Apostatul. Vedem toate acestea acţionând în Tycho de Brahe într-o epocă recentă. Şi Tycho de Brahe aparţinea desigur celor mai interesante suflete, care, după aceea, când, în secolul al 17-lea, a trecut prin poarta morţii, au fost trecute în lumea spirituală.

Acum Tycho de Brahe – Herzeloyde – Iulian Apostatul se găseşte de fapt integrat în curentele pe care le-am descris drept curente mihaelice; în general, el este mereu prezent, îndeplinind câte o funcţie spirituală. De aceea îl regăsim implicat şi în evenimentele importante din lumea suprasensibilă legate de acest curent mihaelic de la sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea.

Am menţionat deja mai înainte marea Şcoală suprasensibilă din secolele 15, 16, care se afla sub egida lui Mihael însuşi. Pentru cei care se găseau în această şcoală a început atunci o viaţă care se manifesta în aşa fel încât forţele, activităţile care se desfăşurau în lumea spirituală interveneau în lumea fizică, acţionau în colaborare cu lumea fizică. De exemplu, tocmai în epoca ce a urmat epocii în care a avut loc această şcoală, o sarcină importantă a fost încredinţată unei individualităţi despre care am vorbit adesea: individualitatea lui Alexandru cel Mare.

Eu am atras de asemenea atenţia aici asupra faptului că Baco de Verulam, Lordul Bacon, este Harun al Rashid reîncarnat. Şi ciudăţenia este că în legătură cu concepţiile Lordului Bacon, care au o influenţă atât de covârşitoare, atât de determinantă asupra întregii evoluţii spirituale, tocmai în cercetările spirituale cele mai subtile se arată cum în acest om are loc un fel de eliminare patologică a vechii spiritualităţi pe care o purtase în el pe vremea când era Harun al Rashid. Şi astfel, vedem că din impulsurile Lordului Bacon se iveşte o întreagă lume de entităţi demonice. Lumea este de-a dreptul invadată, atât în suprasensibil, cât şi în sensibil – în sensibil, dar, fireşte, în invizibil –, vreau să spun că lumea sensibilă este plină de entităţi demonice. Individualităţii lui Alexandru îi revine, în principal, misiunea de a duce lupta împotriva acestor idoli demonici ce emanau de la Lordul Bacon, de la Baco de Verulam.

Alte acţiuni extraordinar de importante au loc aici, jos, altfel izbucnirea materialismului secolului al 19-lea ar fi fost mult mai distrugătoare. Acţiuni asemănătoare care se desfăşurau în cadrul relaţiilor dintre lumea spirituală şi lumea fizică au revenit apoi ca sarcină curentului mihaelic, până când, în regiunile suprasensibile, la sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea, a avut loc ceea ce eu am numit odată: renaşterea unui cult suprasensibil important.

În acest moment a fost instaurat în lumea suprasensibilă un cult care se derula în imaginaţiuni spirituale reale. Astfel încât putem spune: La sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea, în imediata vecinătate, în imediata apropiere de lumea sensibilă – fireşte, această apropiere trebuie luată în sens calitativ –, plutea un fenomen suprasensibil. Un fenomen suprasensibil care constă în ritualuri cultice suprasensibile, în imagini puternice ale vieţii spirituale în evoluţie, a entităţilor cosmice, a entităţilor aparţinând Ierarhiilor, în legătură cu marile activităţi eterice ale Cosmosului şi cu activităţile umane de pe Pământ. Este interesant să vedem că, într-un moment deosebit de favorabil, o imagine miniaturală, aş spune, a acestei activităţi cultice suprasensibile a pătruns în spiritul lui Goethe. Şi această imagine miniaturală, această imagine miniaturală metamorfozată, modificată, a fost schiţată de Goethe în “Basmul despre Şarpele cel Verde şi frumoasa Floare de Crin”. Avem aici un caz în care ceva străpunge în mod delicat, graniţa dintre cele două lumi. Vedeţi dvs., acesta era un cult suprasensibil la care au participat toţi cei care luaseră parte la curentul mihaelic cu ocazia tuturor revelaţiilor, a revelaţiilor suprasensibile şi sensibile despre care v-am vorbit.

Pretutindeni, individualitatea încarnată ultima dată în Tycho de Brahe joacă un rol extraordinar de important. Ea se străduia pretutindeni să menţină, pentru o mai bună înţelegere a creştinismului, marile şi durabilele impulsuri care proveneau de la ceea ce se numea păgânism, de la esenţa vechilor Misterii. Ea intrase în sfera creştinismului atunci când trăia în sufletul Herzeloydei. Acum se străduia să introducă în reprezentările creştinismului tot ce datora iniţierii sale pe când fusese Iulian Apostatul. Aceasta era ceva cu totul deosebit, care apărea important sufletelor despre care am vorbit. Cu toate aceste curente s-au unit multe suflete care se află acum în Mişcarea antroposofică, suflete care aspiră sincer spre această mişcare. Ele se simt atrase de curentul lui Mihael tocmai datorită naturii şi esenţei interioare a acestui curent al lui Mihael. Iar Tycho de Brahe a avut o influenţă importantă asupra acestui fapt, asupra faptului că aceste suflete coboară acum pe Pământ, la sfârşitul secolului al 19-lea sau la începutul secolului 20, dar de preferinţă la sfârşitul secolului al 19-lea, coboară fiind pregătite să-L vadă sau să-L simtă pe Christos nu numai aşa cum îl simt diferitele confesiuni, ci, din nou, în întreaga Lui splendoare, drept Christos cosmic. Ele au fost pregătite pentru aceasta şi din punct de vedere suprasensibil, între moarte şi o nouă naştere, prin influenţe cum a fost aceea a lui Tycho de Brahe, acel suflet care fusese încarnat ultima dată în Tycho de Brahe. Astfel că această individualitate a jucat de fapt în permanenţă, în sânul acestui curent mihaelic, un rol extraordinar de important.

Vedeţi dvs., privirea se îndrepta mereu – atât în sânul vechii Şcoli din secolele 15 şi 16, cât şi mai târziu, cu ocazia instituirii cultului suprasensibil care trebuia într-un fel să inaugureze, pornind din lumea suprasensibilă, domnia ulterioară, noua domnie a lui Mihael pe Pământ –, privirea se îndrepta pretutindeni spre această domnie a lui Mihael care urma să vină.

Acum, de pe vremea când fuseseră active la Chartres, numeroase suflete platoniciene – am menţionat deja acest lucru – rămăseseră în lumea spirituală. Astăzi am fixat pe pereţi alte reproduceri din colecţia de la Chartres, imagini ale unor profeţi, dar şi imagini reprezentând admirabila arhitectură de la Chartres. Individualităţile învăţătorilor de la Chartres, care erau platonicieni, au rămas în lumea spirituală. Cei care au coborât sunt mai curând aristotelicii, care făceau parte adesea, de exemplu, din Ordinul Dominicanilor, dar după un anumit timp ei s-au întrunit şi au exercitat din lumea spirituală o acţiune suprasensibilă în colaborare cu platonicienii. Astfel încât putem spune: De fapt, întotdeauna sufletele platoniciene au rămas mai în urmă; şi, până astăzi, individualităţile lor esenţiale nu au reapărut pe Pământ, ele aşteaptă sfârşitul acestui secol.

În schimb, multe din sufletele care s-au simţit atrase tocmai de ceea ce am descris ca fapte ale lui Mihael în suprasensibil, care s-au simţit atrase în mod sincer de o astfel de mişcare spirituală, au intrat în Mişcarea antroposofică. Şi se poate, desigur, spune: Ceea ce trăieşte în antroposofie a fost mai întâi trezit de Şcoala lui Mihael din secolele 15, 16, şi de acest cult care a avut loc în suprasensibil la sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea.

Tot din acest motiv, pe când luau naştere dramele mele misterii, tot din privirea îndreptată asupra acestui cult suprasensibil, tocmai prima dramă-misteriu, deşi diferă mult de “Basmul despre Şarpele cel Verde şi frumoasa Floare de Crin” de Goethe, ea revelează în mod clar trăsături asemănătoare. Asemenea lucruri care vor să poarte impulsuri cu adevărat spirituale nu pot ieşi din degetul cel mic; ele sunt văzute şi elaborate absolut în acord cu lumea spirituală.

Aşa ne situăm astăzi cu Mişcarea antroposofică, integrându-se acum în domnia lui Mihael care a apărut între timp, chemată să acţioneze, conform acestei orientări, tocmai în sensul acţiunii mihaelice, prin secole şi milenii, acum, când el îşi reia, într-un moment deosebit de semnificativ, domnia pe Pământ. Substanţa esoterică interioară a acestui curent al lui Mihael constă în faptul că mai întâi pentru acest secol este indicat într-un mod precis determinat, ceea ce se va întâmpla.

Dar, vedeţi dvs., dragii mei prieteni, în ceea ce priveşte antroposofia, când luăm în considerare conţinutul ei actual şi când ne întoarcem în urmă pe firul evoluţiei sale, nu găsim pentru ea decât puţină pregătire pe Pământ. Întoarceţi-vă puţin în urmă de la antroposofie aşa cum se manifestă ea astăzi şi încercaţi, fără vreo idee preconcepută, fără să vă lăsaţi tulburaţi de tot felul de subtilităţi, căutaţi, fără idei preconcepute, sursele acestei antroposofii în cursul acestui secolul al 19-lea: Nu le veţi găsi. Veţi găsi unele urme izolate ale unei concepţii spirituale, care apoi, ca nişte germeni – dar nişte germeni foarte firavi –, au putut fi utilizaţi în edificiul de ansamblu al antroposofiei; dar nu a avut loc o pregătire propriu-zisă în cadrul evoluţiei pământeşti.

Cu atât mai intensă este pregătirea ei în suprasensibil. Şi, în cele din urmă, în ce măsură activitatea lui Goethe, şi după moartea lui – deşi în cărţile mele acest lucru este prezentat altfel –, a contribuit la plăsmuirea antroposofiei, dvs. ştiţi asta cu toţii. Ceea ce este cel mai important în această privinţă, ceea ce este în mod nemijlocit cel mai important, s-a desfăşurat deja în suprasensibil. Şi, pe de altă parte, când urmărim în mod viu viaţa spirituală a secolului al 19-lea, întorcându-ne până la Goethe, Herder, chiar până la Lessing, dacă vreţi, ne apare ceva care a acţionat în anumite spirite de la sfârşitul secolului al 18-lea, din prima jumătate a secolului al 19-lea, chiar sub formă de abstracţiuni concentrate, de exemplu la Hegel, sau în imagini abstracte, ca la Schelling, ne apare totuşi cel puţin un suflu spiritual foarte puternic.

Căci eu cred că în felul în care l-am descris pe Schelling, în felul în care l-am descris pe Hegel se poate recunoaşte în lucrarea mea “Enigmele filosofiei” că voiam să indic, în elementul spiritual-sufletesc al acestei evoluţii a concepţiei despre lume, prezenţa a ceva care poate ajunge la antroposofie. Am încercat, de asemenea, în cartea mea “Enigmele filosofiei” să sesizez cu simţirea, aş spune, abstracţiunile care apar aici. Poate pot face trimitere aici în mod cu totul deosebit la capitolul despre Hegel ca şi la unele lucruri care sunt spuse despre Schelling.

Dar trebuie să pătrundem şi mai adânc. Atunci întâlnim fenomene ciudate în viaţa spirituală a primei jumătăţi a secolului al 19-lea, care după aceea doar s-au scufundat, aş spune, în primă instanţă, sub viaţa spirituală, sub viaţa materialistă din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Şi totuşi, în toate acestea apare ceva care, deşi sub forma unor concepte abstracte, conţine o spiritualitate reală, o viaţă şi o urzire spirituală.

Este interesantă mai ales filosofia lui Schelling, şi ea devine din ce în ce mai interesantă pe măsură ce ne familiarizăm cu ea citind-o. Aş putea spune că el începe aproape ca Fichte, prin idei pure, foarte clar conturate, impregnate de voinţă. Astfel apărea Fichte. Johann Gottlieb Fichte este, bineînţeles, una din rarele personalităţi din istoria lumii, poate chiar unică în felul ei, într-un anumit sens, o personalitate care unea conceptele abstracte cele mai puternice cu entuziasmul şi cu energia voinţei; astfel încât avem tocmai la această personalitate un fenomen foarte interesant: Fichte, mic şi îndesat, a cărui creştere fusese întru câtva împiedicată de privaţiunile din tinereţe, care, când îl urmăreai cu privirea pe stradă, mergea cu un pas extraordinar de hotărât, plin de voinţă, o voinţă care se manifesta în expunerea conceptelor celor mai abstracte, dar care, slujindu-se de aceste concepte foarte abstracte, reuşeşte, totuşi, să ajungă la ceva de felul acelor “Discursuri către naţiunea germană” [ Nota 29 ] pe care le-a ţinut, cu care a entuziasmat într-un mod minunat numeroşi auditori.

Schelling se prezintă mai întâi aproape în maniera lui Fichte, nu cu aceeaşi forţă, dar cu acelaşi mod de a gândi. Dar vedem foarte curând cum spiritul său ia amploare. Exact aşa cum Fichte vorbeşte despre Eu şi despre non-Eu şi despre tot felul de abstracţiuni de acest fel, tot aşa vorbeşte şi Schelling în tinereţea sa, la Jena, şi entuziasmează oamenii. Această atitudine dispare curând, spiritul său se extinde, şi vedem pătrunzând în el reprezentări care, chiar dacă sunt create de fantezie, merg aproape până la Imaginaţiuni. Aceasta continuă un timp, apoi el se adânceşte în spirite de felul lui Jakob Böhme, scrie ceva care, prin întregul ton şi stil, este absolut diferit de activitatea sa anterioară: baza libertăţii umane, un fel de reînviere a ideilor lui Jakob Böhme. Noi vedem apoi cum în Schelling aproape că retrăieşte platonismul. El redactează un dialog cu privire la concepţia despre lume, “Bruno”, care aminteşte într-adevăr de dialogurile lui Platon, şi care este foarte frapant. Interesantă este, de asemenea, o mică scriere, “Clara”, în care lumea suprasensibilă joacă un rol important.

Apoi Schelling tace un timp teribil de lung. Colegii săi filosofi îl consideră, aş spune, un mort viu; el nu mai publică decât o scriere extraordinar de importantă despre Misteriile din Samothrake [ Nota 30 ]– o nouă extindere a spiritului său. Dar, înainte de asta, el trăieşte încă la München, până când regele Prusiei îl cheamă să vină să predea la Universitatea din Berlin acea filosofie despre care Schelling spunea că o elaborase timp de decenii în liniştea retragerii sale. Şi acum Schelling apare la Berlin cu acea filosofie care este inclusă în operele sale postume sub titlurile: “Filosofia mitologiei” şi “Filosofia revelaţiei”. El nu face mare impresie asupra publicului berlinez, căci motivul esenţial a ceea ce el spune la Berlin este propriu-zis acesta: Cu toată munca sa de gândire, omul nu ajunge la nimic în ceea ce priveşte concepţiile despre lume; trebuie ca în sufletul uman să pătrundă ceva care, ca adevărată lume spirituală, să umple de viaţă gândirea.

Ceva ce apare la el pe neaşteptate, în locul vechii filosofii raţionaliste, este o trezire a vechii filosofii despre Zei, a mitologiei, o trezire a vechilor Zei, şi anume într-un mod absolut modern, pe de o parte; dar în toate acestea se vede: Aici acţionează o veche spiritualitate. Este ceva absolut ciudat.

În ceea ce prezintă referitor la creştinism în “Filosofia revelaţiei” apar totuşi indicaţii stimulatoare importante, chiar dacă în nişte forme cu totul abstracte, cu privire la mai multe aspecte ale creştinismului, lucruri care trebuie să fie spuse şi în cadrul antroposofiei pe baza viziunii spirituale.

Fără îndoială, nu-l putem lăsa pe Schelling deoparte cu aceeaşi uşurinţă ca berlinezii. Nu putem lăsa deoparte, în general, nimic care se referă la el! Berlinezii l-au lăsat deoparte cu uşurinţă. Când un urmaş al lui Schelling s-a căsătorit cu fiica unui ministru prusac – un eveniment legat, pe plan exterior, dar şi legat karmic de întreaga chestiune –, un funcţionar prusac, auzind despre acest fapt, a spus că mai înainte el nu a ştiut de ce venise de fapt Schelling la Berlin, dar acum ştie.

Putem aluneca în dificultăţi interioare şi conflicte când îl urmărim astfel pe Schelling. Şi, mai mult, în tratatele de istoria filosofiei, autorii întotdeauna fac o descriere cu adevărat groaznică a acestei ultime perioade a vieţii sale, dar peste tot acest capitol este intitulat: “Teosofia lui Schelling”. – Ei bine, eu m-am ocupat întotdeauna mult de Schelling. Emana întotdeauna, în ciuda formei abstracte, o căldură indiscutabilă din ceea ce trăia în Schelling. Astfel, pe când eram relativ tânăr, m-am preocupat mult, de exemplu, cu acest dialog platonician pe care tocmai l-am amintit: “Bruno, sau despre principiul divin şi natural al lucrurilor”.

Schelling, care începând din anul 1854 se află din nou în lumea spirituală, Schelling îmi devenea în realitate infinit mai apropiat tocmai prin acest dialog “Bruno”, căci atunci când îl citeam, îl trăiam prin “Clara”, dar în special prin scrierea sa despre Misteriile din Samothraki. Puteai intra uşor într-un contact real, spiritual, cu Schelling. Deja la începutul anilor ‘90 ai secolului precedent mi-a apărut cu totul clar – la alte personalităţi, care au lucrat la o concepţie despre lume în prima jumătate a secolului al 19-lea putea fi ca întotdeauna, – dar la Schelling era clar: Aici îşi exercită influenţa o inspiraţie spirituală. În Schelling acţiona în permanenţă o inspiraţie spirituală.

Puteam avea astfel imaginea următoare: Să spunem, mai întâi jos, în lumea fizică, Schelling traversând multiplele etape ale destinului său, Schelling, care, aşa cum am spus, datorează acestor etape ale destinului său o lungă singurătate, care era tratat în felul cel mai variat de către contemporanii săi, uneori cu un entuziasm grandios, enorm, uneori batjocorit fără milă, zeflemisit, acest Schelling care de fapt făcea întotdeauna impresie când apărea în persoană, el, omul mic şi îndesat, cu capul său extraordinar de expresiv, cu ochii săi încă strălucitori şi arzători la o vârstă înaintată, în care se exprima focul adevărului, focul cunoaşterii, acest Schelling, putem vedea foarte clar acest lucru în măsura în care ne ocupăm de el: el are momente când inspiraţia coboară asupra lui de sus.

Acest fapt mi-a devenit cu totul perceptibil când am citit recenziile lui Robert Zimmermann [ Nota 31 ]– de la care, după cum ştiţi, vine cuvântul “antroposofie”, dar antroposofia sa este un talmeş-balmeş de concepte – asupra lucrării lui Schelling despre “vârstele lumii” [ Nota 32 ]. Am multă stimă pentru Robert Zimmermann, dar de data aceasta a trebuit să oftez: O, tu, filistine!

M-am întors atunci la textul lui Schelling despre vârstele lumii, care este puţin cam abstract, dar în care putem recunoaşte imediat acest lucru: Există aici ceva ca un fel de descriere a vechii Atlantide, făcută într-un mod absolut spiritual, de multe ori deformată de abstracţiuni; totuşi, aici există ceva.

Dvs. vedeţi, aşadar, pretutindeni există ceva care intervine tocmai la Schelling, în aşa fel încât putem spune: Aici, jos, se află Schelling, şi sus se întâmplă ceva care tocmai acţionează asupra lui Schelling. Ceva ce este deosebit de vizibil la Schelling e faptul că propriu-zis are loc un permanent schimb între lumea spirituală de sus şi lumea pământească de jos cu privire la evoluţia spirituală. Şi, pe vremea când, spre mijlocul anilor ‘90, mă ocupam foarte intens cu cercetarea bazelor spirituale ale epocii lui Mihael şi cu alte lucruri de acest fel, şi pe când eu însumi intram într-o fază a vieţii mele – în autobiografia mea nu am putut decât să fac aluzie la acest lucru, dar am făcut, desigur, aluzie la acest lucru –, în timpul căreia eu a trebuit să trăiesc în mod intens lumea care se află în atingere nemijlocită cu lumea noastră fizic-sensibilă, dar care rămâne totuşi separată de ea printr-un perete subţire – în această lume care este cea mai apropiată de noi se desfăşoară, într-adevăr, realităţi gigantice, şi ele nu sunt atât de separate de lumea noastră –, pe când mă aflam la Weimar, unde, pe de o parte, participam în mod foarte însufleţit şi divers la viaţa societăţii din Weimar, dar unde în acelaşi timp simţeam necesitatea interioară de a mă retrage din toate acestea, astfel încât cele două lucruri mergeau în paralel, punctul culminant al acestei situaţii era faptul că, propriu-zis, întotdeauna la mine trăirea lumii spirituale era mai intensă decât trăirea lumii fizice. Astfel, încă de când eram tânăr, nu mi-a fost foarte greu să cuprind cu privirea rapid o concepţie despre lume care intra în sfera mea; dar aveam nevoie să privesc nu de trei-patru ori, ci de cincizeci-şaizeci de ori o piatră sau o plantă pe care trebuia să o recunosc, – nu îmi era uşor să îmi unesc sufletul cu ceea ce, în lumea sensibilă, este numit în funcţie de aspectul fizic.

Acest lucru devenise extraordinar de intens tocmai în timpul perioadei mele de la Weimar. În acea epocă, şi cu mult timp înainte de a se ţine aici Adunarea Naţională care a întemeiat Republica constituţională, Weimarul era cu adevărat o oază, o oază spirituală, un loc cu totul diferit de multe alte locuri din Germania. Aici, în acest Weimar, aşa cum am spus în autobiografia mea, mi-am trăit, bineînţeles, singurătatea. Şi, pentru a-mi lămuri unele lucruri, am reluat odată în mână “Divinităţile de la Samothraki” de Schelling şi lucrarea sa “Filosofia mitologiei”, în 1897, pur şi simplu pentru a fi stimulat, nu pentru a le studia, ci pentru a primi de la ele un imbold, cum se recurge uneori la mijloace exterioare. Noi spunem, nu-i aşa, dacă cineva vrea să exploreze lumea spirituală şi doreşte o dată să-şi faciliteze cercetarea: acestea sunt numai nişte mijloace exterioare, la fel cum avem şi mijloace tehnice, dar care nu au o legătură directă cu faptul propriu-zis. Dacă cineva, să spunem, vrea să facă cercetări cu privire la primele secole ale erei creştine, el îşi pune timp de câteva nopţi scrierile Sfântului Augustin sau Clement Alexandrinul sub pernă; acesta este un stimulent exterior, ca orice alt mijloc exterior mnemotehnic. Aşadar eu luasem atunci în mână cartea “Divinităţile de la Samothraki” de Schelling şi lucrarea sa “Filosofia mitologiei”. Dar, propriu-zis, eu aveam în câmpul privirii mele ceea ce se desfăşurase în cursul secolului al 19-lea în aşa fel încât abia apoi să se reverse din înălţimi şi să poată deveni antroposofie.

Ei bine, pe când îl puteam urmări cu adevărat pe Schelling în parcursul său biografic, am putut percepe, dar nu în mod clar – mi-a devenit clar mult, mult mai târziu, când am scris “Enigmele filosofiei” –, eu am putut percepe – cum spuneam, nu absolut clar – cum în scrierile lui Schelling multe lucruri sunt scrise numai sub inspiraţie, şi că inspiratorul este Iulian Apostatul – Herzeloyde – Tycho de Brahe, care nu a apărut el însuşi pe planul fizic, dar a acţionat extraordinar de mult prin intermediul sufletului lui Schelling. Şi în acelaşi timp mi-am dat seama că acest Tycho de Brahe a progresat într-un mod remarcabil după ce a fost Tycho de Brahe. Puteau fi transmise numai puţine lucruri prin intermediul naturii corporale a lui Schelling. Dar când ştim că individualitatea lui Tycho de Brahe, inspiratoare, plana deasupra lui, şi că i-a transmis lumini geniale în “Divinităţile de la Samothraki” şi în special la sfârşitul “Filosofiei revelaţiei”, cu interpretarea grandioasă în felul său, pe care o face Schelling vechilor Misterii, când mai ales ne adâncim în limbaj, în straniul limbaj pe care îl foloseşte aici Schelling, atunci îl auzim curând vorbind nu pe Schelling, ci pe Tycho de Brahe. Ne dăm seama atunci cum, printre alte spirite, tocmai acest Tycho de Brahe, care a trăit ca individualitate şi în Iulian Apostatul, a contribuit mult la apariţia în viaţa spirituală modernă a unor lucruri care, la rândul lor, au exercitat un efect stimulator, în aşa fel încât cel puţin formele exterioare de expresie pentru conţinuturile antroposofice au putut fi preluate uneori de acolo.

Apoi, la rândul ei, una din scrierile filosofice germane care a făcut asupra mea o impresie importantă este lucrarea lui Jakob Frohschammer [ Nota 33 ]: “Fantezia ca principiu fundamental al procesului cosmic”, o lucrare de la sfârşitul secolului al 19-lea plină de spiritualitate. Plină de spiritualitate, fiindcă acest om curajos, care a fost excomunicat de Biserică, ale cărui lucrări au fost puse la index, şi care a făcut dovadă, de asemenea, de curaj faţă de ştiinţă, dezvăluie înrudirea dintre elementul pur sufletesc ce lucrează în fantezie, când omul este creator de artă, şi elementul care acţionează pe plan interior drept proces de creştere şi forţă de viaţă. În acea epocă, de acest lucru se lega, bineînţeles, ceva. “Fantezia ca principiu fundamental al procesului cosmic”, ca putere creatoare cosmică, este, desigur, o scriere importantă.

Astfel că acest Jakob Frohschammer mă interesa şi el mult. Mă străduiam şi în cazul lui să văd cu adevărat clar, dar ce este real nu numai din scrierile sale. Şi am aflat din nou: Spiritul inspirator este acelaşi, cel care a trăit în Tycho de Brahe, în Iulian Apostatul.

Există, aşadar, o întreagă serie de personalităţi la care putem vedea cum acţiona ceva care a pregătit ceea ce a devenit apoi antroposofie. Dar avem nevoie pretutindeni, în fundal, de lumina spirituală, care acţionează în suprasensibil. Căci ceea ce a coborât din aceasta mai înainte pe Pământ a rămas doar sub formă de abstracţiuni. Numai că ele se concretizează uneori la un spirit ca Schelling sau la un om atât de curajos ca Jakob Frohschammer.

Şi, vedeţi dvs., atunci când ne ridicăm astăzi privirea spre ceea ce acţionează în suprasensibil, şi când ştim în ce raport se află antroposofia cu această realitate suprasensibilă, când ne extindem cercetarea şi asupra istoriei într-un mod absolut concret, la viaţa spirituală concretă, aceasta ne este de asemenea cât se poate de util: Aici, pe Pământ, un număr de suflete aspiră în mod sincer la antroposofie, suflete care au fost mereu legate îndeaproape de curentele mihaelice; există în lumea suprasensibilă un număr de suflete, mai ales învăţătorii de la Chartres, care au rămas acolo. Între cei care se află aici, în lumea sensibilă şi cei care se află acolo sus, în lumea spirituală, există tendinţa cea mai accentuată de a-şi uni eforturile.

Şi, vedeţi dvs., dacă am voi să avem, pentru cercetarea cu privire la viitorul secolului 20, un ajutor important, pe cineva, ca să spunem aşa, care să ne poată sfătui în legătură cu lumea spirituală atunci când avem nevoie de nişte impulsuri ce există în lumea spirituală, atunci individualitatea lui Iulian Apostatul – Tycho de Brahe ne aduce acest ajutor. Ea nu se află astăzi pe planul fizic, dar ea este mereu prezentă şi ne transmite mereu acele lucruri care se referă mai ales la profeţia privind secolul 20.

Rezumând toate acestea, se desprinde următorul lucru: Acei oameni care primesc astăzi în mod sincer antroposofia îşi pregătesc sufletul pentru a reveni la sfârşitul secolului 20, după o şedere cât mai scurtă între moarte şi o nouă naştere, şi pentru a se uni atunci cu învăţătorii de la Chartres care au rămas în lumea spirituală.

Şi aceasta este ceva, dragii mei prieteni, ceva ce ar trebui să primim în sufletele noastre: conştienţa faptului că Mişcarea antroposofică este chemată, în esenţa ei cea mai profundă, să acţioneze mai departe – şi să reapară nu numai în sufletele cele mai importante, ci să reapară în toate sufletele care îi aparţin, la sfârşitul secolului 20, când trebuie să fie dat marele elan pentru spiritual, pentru viaţa spirituală pe Pământ, altfel civilizaţia pământească va aluneca în mod definitiv pe panta decăderii ei, decădere ale cărei caracteristici se arată astăzi într-un mod atât de pregnant.

Ceea ce aş vrea să fac bucuros este ca, pornind de la astfel de substraturi, să aprind în inimile dvs., dragii mei prieteni, ceva din flăcările de care noi avem nevoie pentru a fortifica atât de intens, încă de pe acum, viaţa spirituală în sânul Mişcării antroposofice, încât să apărem pregătiţi în mod just când va veni acea mare epocă în timpul căreia vom acţiona din nou pe Pământ, după o viaţă suprasensibilă de mai mică durată, când va veni acea mare epocă în care, pentru salvarea Pământului tocmai în elementele sale cele mai importante, se va conta pe ceea ce pot face antroposofii.

Eu cred că o privire îndreptată asupra acestei perspective de viitor îi poate entuziasma deja pe antroposofi, îi poate face să trezească în ei sentimentele pe care ei le vor purta într-un mod just, cu energie, cu o forţă activă, cu entuziasm, pe parcursul actualei vieţi pământeşti, pentru ca aceasta să poată fi o pregătire în vederea sfârşitului acestui secol, când însăşi antroposofia va putea fi chemată să realizeze ceea ce am indicat.