Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL IV

GA 238


CONFERINŢA A NOUA

Dornach, 21 septembrie 1924

Conferinţele pe care le-am ţinut sub impresia prezenţei atâtor prieteni veniţi din toate părţile au avut în esenţă scopul de a prezenta lucrurile din perspectiva karmei, pentru ca ele să ne poată conduce, cel puţin în câteva linii, la înţelegerea vieţii spirituale a prezentului în context spiritual. Şi aş vrea ca marţea viitoare să închei prin ultima din conferinţele mele aceste consideraţii care, într-o anumită privinţă, formează o unitate.

Aş vrea să arăt astăzi, printr-un exemplu, cât de greu poate deveni să introducem în prezent ceea ce este o ştiinţă spirituală adecvată cu adevărat epocii actuale. Nu doresc să răspund la această problemă examinând împrejurările exterioare, ci cu ajutorul unui exemplu karmic. Acest exemplu va prezenta mai întâi o individualitate care nu este tocmai tipică, ci care este o individualitate specială; putem vedea astfel cât e de greu să introducem într-o viaţă pământească a prezentului ceea ce aduce orice om din vieţile sale anterioare, şi aduce în aşa fel încât el – poate cu excepţia ultimei sale încarnări – s-a aflat totuşi în anumite relaţii iniţiale cu lumea spirituală, fie în mod real, fie cel puţin în virtutea tradiţiei. Acest exemplu ne poate arăta cât este totuşi de greu să se transpună în corporalitatea omului actual, în condiţiile actuale ale educaţiei şi ale civilizaţiei, ceva care a fost mai înainte un element spiritual, ceva care a fost primit pe cale spirituală.

În acest scop aş vrea să dezvolt în faţa dvs. o serie de vieţi pământeşti succesive ale unei individualităţi, care vor putea indica toate piedicile posibile ce pot sta în calea unei astfel de transpuneri în epoca noastră, şi cum, la unii, aceste dificultăţi au fost pregătite deja în cursul vieţilor pământeşti anterioare.

Să considerăm mai întâi, dragii mei prieteni, o individualitate în încarnarea sa din secolul al 6-lea precreştin, de fapt, în acea epocă şi ceva mai târziu, atunci când a avut loc luarea în captivitate a evreilor în Babilon. În timp ce observam această epocă, mi-a apărut o individualitate, o încarnare feminină de atunci, care era din neamul evreilor, dar care, cu ocazia acestei luări în captivitate a evreilor în Babilon, de fapt, mai înainte, pe când ei nu ajunseseră încă în Babilon, a fugit şi apoi şi-a asimilat în Asia de Sud-Vest – în acea încarnare, ea a atins o vârstă destul de înaintată – şi-a asimilat toate învăţăturile posibile care puteau fi întâlnite în acea epocă în Asia de Sud-Vest. Ea şi-a asimilat mai ales ceea ce mai trăia pe atunci în Asia de Sud-Vest cu o mare intensitate, sub o formă foarte pătrunzătoare, şi care modelase în modurile cele mai diverse acea concepţie despre lume care poate fi numită concepţia despre lume a lui Zarathustra, care este descrisă şi într-un capitol din “Ştiinţa ocultă”: acel dualism care îl recunoştea, pe de o parte, pe Ahura Mazdao, marele Spirit de Lumină care îşi trimite impulsurile în evoluţia omenirii pentru ca ele să fie izvorul binelui, al măreţiei, al frumuseţii, şi care are în jurul său, drept spirite care îl slujesc, Amshaspandele, aşa cum Soarele, în spectacolul ce revelează chipul Cerului, este înconjurat de cele douăsprezece semne ale Zodiacului – şi avem aici partea de lumină a acestui dualism care îşi are rădăcinile în vechea Persie –, avem apoi puterea ahrimanică, acea putere care introduce întunericul şi răul, care se manifestă peste tot ca obstacol şi care aduce peste tot în evoluţia Universală a omenirii un impuls formator dizarmonic.

Această învăţătură era legată de o cunoaştere aprofundată a constelaţiilor, în sensul astrologiei, sau al astrosofiei vechilor timpuri. Această individualitate a putut să-şi asimileze toate acestea în încarnarea ei feminină de atunci prin faptul că avea într-o personalitate masculină un fel de învăţător şi prieten, iniţiat în multe aspecte ale acestor învăţături din Asia de Sud-Vest, mai ales şi în astrologia chaldeană.

Şi astfel, avem mai întâi un schimb de idei animat între aceste două personalităţi, în epoca ce a urmat după luarea evreilor în captivitate în Babilon, şi avem acest fenomen ciudat că personalitatea feminină, prin puterea impresiilor primite, prin tot ceea ce primeşte ea datorită extraordinarei sale receptivităţi şi interesului său, a devenit în mod interior clarvăzătoare şi a putut avea despre lume o perspectivă de ansamblu, sub forma unor viziuni ce reflectau cu exactitate ordinea cosmică.

Avem de-a face aici într-adevăr cu o individualitate ciudată, în care trăieşte în mod viu, ca să spunem aşa, tot ceea ce a fost discutat şi studiat împreună cu acest prieten, pe jumătate iniţiat, din Asia de Sud-Vest. Şi această personalitate feminină a ajuns la o dispoziţie interioară pe care o putem exprima astfel: Ah, ce erau, la urma urmei, toate ideile pe care le-am asimilat prin învăţătură, în comparaţie cu puternicul tablou al Imaginaţiunilor care se înalţă acum în faţa sufletului meu! Cât de bogată şi grandioasă din punct de vedere interior este lumea! – Acest lucru l-a remarcat această personalitate în faţa Imaginaţiunilor vizionare.

Şi tocmai această dispoziţie interioară a dat naştere unui anumit dezacord între cele două personalităţi. Bărbatul acorda mai multă importanţă mersului gândurilor în cadrul concepţiei despre lume, personalitatea feminină se orienta tot mai mult spre imagini. Şi am putea spune că cele două personalităţi trec prin poarta morţii aproape simultan, dar într-un anumit dezacord.

Dar rezultatele acestor vieţi pământeşti s-au amestecat într-un fel deosebit, aş spune, astfel încât cele două personalităţi au trăit o experienţă extraordinar de intensă cu ocazia contemplării, a parcurgerii retrospective a acestor vieţi şi, de asemenea, cu prilejul elaborării karmei între moarte şi o nouă naştere. Rodul acestei ciudate existenţe comune pe Pământ a fost o viaţă de intensă comuniune. Aflăm, în special la personalitatea feminină, că dispoziţia care apăruse la urmă din preponderenţa Imaginaţiunilor, a viziunilor, nu mai era prezentă într-un mod la fel de accentuat după moarte. Constatăm mai curând că la această personalitate feminină se iveşte, după moarte, în vederea următoarei existenţe pământeşti, un fel de nostalgie de a înţelege în următoarea existenţă lucrurile sub formă de gânduri, în timp ce în existenţa pe care am descris-o ea sesizase lucrurile mai mult sub formă de cuvinte, astfel încât se transformaseră apoi din trăire a limbajului în Imaginaţiuni vizionare.

Dar aceste două personalităţi, legate atât de puternic prin karmă, s-au născut din nou amândouă în primele secole ale erei creştine, când substanţa spirituală a creştinismului lua forma unei anumite munci ştiinţifice. Am menţionat aici, cu o altă ocazie, că tocmai multe din acele suflete care s-au apropiat apoi cu sinceritate de antroposofie au trăit creştinismul în timpul acestor prime secole creştine, dar sub o formă mult mai vie decât cea pe care a îmbrăcat-o el mai târziu. Şi astfel, vedem acum un fenomen foarte neobişnuit.

Vedem apărând un om care, în ceea ce priveşte karma, nu are nimic de-a face cu cele două personalităţi despre care vă vorbesc, cu individualităţile lor; dar care acum, în acest context istoric, are de-a face cu ele: vedem o personalitate determinantă, care dă tonul, în Martianus Capella.

El este acea personalitate care a scris, înainte de toate, cartea determinantă, fundamentală, despre cele şapte arte liberale [ Nota 39 ], care au jucat un rol important în întregul câmp al învăţământului de-a lungul Evului Mediu: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica; cele şapte arte liberale, care, prin acţiunea lor comună, dădeau ceea ce se numea pe atunci cunoaşterea naturii şi a lumii.

Cartea lui Martianus Capella pare, în primă instanţă, cam seacă, prozaică. Numai că, dragii mei prieteni, trebuie să ştim că, în special în aceste prime timpuri ale Evului Mediu, astfel de cărţi îşi au totuşi izvoarele în nişte substraturi spirituale; întocmai ca şi descrierile de mai târziu provenite din Şcoala de la Chartres, care au şi ele acest caracter prozaic, sub formă de catalog. Şi trebuie să înţelegem că şi ceea ce se află la Martianus Capella despre cele şapte arte liberale şi despre natura care acţionează în dosul lor, prezentat într-un mod sec, prozaic, izvorăşte dintr-o contemplare instinctivă de nivel superior. Căci cele şapte arte liberale erau prezentate, efectiv, ca şi natura însăşi – am arătat deja acest lucru în aceste conferinţe –, drept fiinţe. Şi, deşi asemenea personalităţi cum a fost Martianus Capella şi alţii care prezentau asemenea lucruri erau prozaici, ei ştiau foarte bine că aceste lucruri putuseră fi contemplate, că dialectica, retorica sunt fiinţe vii, fiinţele inspiratoare ale cunoaşterii umane şi ale acţiunii spirituale umane. Şi am arătat deja aici că Zeiţa Natura era reprezentată într-un mod cu totul asemănător vechii Proserpina.

În cadrul acestui curent, în ceea ce devine omenirea sau devenise în acea epocă, sub influenţa a ceea ce se afla în cele şapte arte liberale şi în concepţia despre natură care domnea în ele, în acest întreg curent era prezentă personalitatea feminină despre care v-am vorbit, dar acum într-o încarnare masculină; într-o încarnare masculină în aşa fel încât, încă de la început, manifestându-se într-un corp masculin, cu o inteligenţă masculină, ea avea tocmai tendinţa de a dezvolta lucrurile nu sub formă de gânduri, care ar fi constituit cunoştinţele sale, ci de a le desfăşura tocmai în contemplări vizionare.

Putem spune: Probabil că ceea ce era odinioară conţinut spiritual trăia într-un mod absolut concret şi viu la un mic număr de personalităţi despre care se poate spune că erau discipolii lui Martianus Capella – la începutul secolului al 6-lea al erei creştine, la sfârşitul secolului al 5-lea al erei creştine. Personalitatea încarnată acum într-un corp masculin putea vorbi tocmai despre legătura sa cu puterile inspiratoare: dialectica, retorica ş.a.m.d., ea era cu totul umplută de viziunea activităţii spirituale.

Şi ea s-a întâlnit din nou cu cealaltă personalitate, cea care era un spirit masculin în încarnarea precedentă, şi care era acum o individualitate feminină. Şi această personalitate feminină era înzestrată în acea încarnare cu o mare inteligenţă. Din nou – ne putem imagina că acest lucru era determinat karmic, vedem acţionând aici karma –, din nou a avut loc o colaborare spirituală intensă, foarte vie – nu putem spune un schimb de idei, ci un schimb de viziuni, o colaborare spirituală foarte intensă şi vie.

Dar la acea personalitate care fusese femeie în secolele precreştine, şi care era acum bărbat, s-a dezvoltat ceva. S-a dezvoltat ceva ciudat prin faptul că, viziunile sale fiind atât de vii, la această personalitate a apărut o cunoaştere foarte clară a raportului dintre facultatea vizionară cu care era înzestrată această personalitate şi natura sa feminină. Să nu spunem, totuşi, că facultatea vizionară este în general legată de natura feminină; dar aici caracterul fundamental al vieţii vizionare îşi avea originea în încarnarea feminină anterioară. Şi, astfel, acestei personalităţi i s-au revelat numeroase taine care se referă la interacţiunile dintre Pământ şi Lună, la nenumărate taine care, de exemplu, sunt legate de reproducere. Această personalitate de acum înainte masculină a devenit extraordinar de competentă tocmai în acest domeniu.

Vedem apoi cum cele două personalităţi trec din nou prin poarta morţii, traversează viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, vedem cum ele trăiesc la început în domeniul suprasensibil în timp ce se inaugurează epoca sufletului conştienţei, şi cum ele mai trăiesc încă în lumile suprasensibile începutul acestei ere. Atunci, personalitatea descrisă mai întâi ca încarnare feminină, apoi ca încarnare masculină, se naşte din nou într-o încarnare masculină. Foarte interesant este faptul că amândouă personalităţile revin pe lume împreună. Dar cealaltă personalitate, cea care în a doua încarnare fusese femeie, se naşte acum ca bărbat, astfel încât amândouă se nasc acum în acelaşi timp într-o încarnare masculină. Cea care ne poate interesa în mod deosebit, care în vechile timpuri fusese o personalitate feminină, apoi, în primele secole ale erei creştine, o personalitate masculină – prima dată aparţinând neamului evreiesc, a doua oară purtând în sine un sânge foarte amestecat, prin originea sa fizică –, această personalitate se naşte din nou în secolul al 16-lea în persoana utopistului Tommaso Campanella. O personalitate cu adevărat singulară.

Să privim o dată foarte exact, atât cât este necesar pentru înţelegerea karmei, viaţa lui Tommaso Campanella. El se naşte cu o receptivitate extraordinară faţă de educaţia sa creştină, astfel încât de timpuriu se consacră studiului Summei lui Toma d’Aquino. Şi, datorită dispoziţiilor interioare pe care le dobândise în viaţa sa anterioară de vizionar, şi care treptat se transformă, ici şi colo, într-o dispoziţie contrară, care îl conduce la cunoaşterea lucrurilor pe calea gândirii, el s-a adâncit în acel element de gândire viguros care se află în Summa lui Toma d’Aquino, l-a studiat cu ardoare şi astfel, în secolul al 16-lea a fost chiar dominican.

Neîncetat intervine în gândirea sa, pe care el vrea să o menţină în cel mai riguros sens pe linia activităţii de gândire care este păstrată în Summa lui Toma d’Aquino, în gândirea sa intervine o anumită nelinişte interioară, cauzată de viaţa spirituală atavic-vizionară care fusese prezentă în el odinioară.

Astfel, faptul ciudat este că el, Campanella, caută o susţinere şi un punct de sprijin tocmai pentru a aduce la o coeziune interioară ceea ce stăpânise odinioară prin privirea vizionară pe care şi-o îndrepta asupra lumii. Şi, în timp ce, pe de o parte, devine dominican, cu un entuziasm interior fără rezerve, el face cunoştinţă la mănăstirea de la Cosenza – şi acesta este lucrul ciudat –, face cunoştinţă cu un cabalist evreu foarte stimat, şi acum el uneşte studiul cabalisticii evreieşti cu ceea ce se află în el ca urmare a vechii sale vieţi vizionare şi, de asemenea, cu ceea ce devenise tomismul în sânul Ordinului Dominican. Toate acestea trăiesc în el într-o nostalgie vizionară – s-ar putea spune –, toate acestea se revarsă într-o nostalgie vizionară. El trebuia să facă ceva pentru ca această viaţă spirituală interioară luminoasă să se poată manifesta în exterior. Căci în permanenţă în sufletul său – nu găsim acest lucru în biografiile sale, totuşi acest lucru se revelează contemplării spirituale – ceva îi spune: Da, spiritul este prezent în dosul tuturor lucrurilor; atunci şi în viaţa omului trebuie să fie prezent spiritul care se află în Univers!

Toate acestea acţionează şi asupra sferei emotivităţii. El trăieşte în Italia de Sud. Italia de Sud este sub cizma spaniolilor. El ia parte la o conjuraţie pentru eliberarea Italiei de Sud, este arestat de spanioli din cauza participării la această conjuraţie şi lâncezeşte într-o închisoare din 1599 până în 1626, el duce, aşadar, o viaţă în afara lumii, o viaţă care de fapt reduce la neant existenţa sa pământească pentru un număr de 27 de ani.

Să aşezăm acum aceste două realităţi una lângă alta: Tommaso Campanella, în momentul întemniţării sale, este chiar la începutul celui de-al treizecilea an. El îşi petrece anii care au urmat în închisoare.

Dar ce fel de spirit este el, în general? Ce fel de personalitate? El creează ideea Cetăţii Soarelui. O rază de lumină venită din încarnările sale anterioare face să lumineze în sufletul acestui Tommaso Campanella întreaga cunoaştere astrologică, întreaga contemplare spirituală a lumii. El imaginează şi descrie în opera sa despre Cetatea Soarelui [ Nota 40 ] o utopie socială, prin care el crede că o organizare socială, o configuraţie socială raţională îi poate face fericiţi pe toţi oamenii. Ceea ce descrie el aici, această Cetate a Soarelui, are, într-un anumit sens, rigoarea mănăstirii; se află aici ceva pe care el îl preluase din viaţa Ordinului Dominican. Modul în care imaginează el organismul statului are ceva din rigoarea mănăstirească şi, pe de altă parte, transpar extraordinar de multe lucruri din spiritualitatea sa de odinioară. În fruntea acestui stat, care trebuie să fie statul ideal, trebuie să se afle ghidul suprem, un fel de metafizician de un rang superior, care trebuie să găsească în spirit liniile călăuzitoare după care va fi organizat şi administrat statul. El este asistat de alţi funcţionari, de exemplu de primul-ministru, care trebuie să aplice în cele mai mici amănunte toate regulile care mai erau încă respectate în acele vremuri, când ele urcau în suflet, prin karmă, sub forma unor reminiscenţe din vechile contemplări pământeşti. Toate acestea se ridicau în sufletul lui. Şi el voia să ştie că administrarea acestei Cetăţi a Soarelui se face conform unor principii astrologice. Trebuiau să fie respectate cu grijă constelaţiile. Căsătoriile trebuiau să fie încheiate în funcţie de aceste constelaţii; zămislirile trebuiau să aibă loc în aşa fel încât naşterile să coincidă cu anumite constelaţii precis determinate, care erau calculate, astfel încât neamul omenesc trebuia să vină pe lume cu destinul său conform constelaţiilor cereşti. Desigur, omul secolelor 19 şi 20, neurologul sau psihiatrul, dacă ar studia o asemenea lucrare, ar spune că ar trebui să fie aşezată în biblioteca unei case de nebuni. Vom vedea numaidecât că psihiatrul secolului al 19-lea chiar a pronunţat, într-o anumită direcţie, o sentinţă asemănătoare.

Dar reprezentaţi-vă cele două lucruri: O personalitate care are aceste antecedente, aceste condiţii de existenţă determinate de vieţile anterioare, aşa cum vi le-am descris. Este cineva care vrea, ca să spunem aşa, să scoată din forţa Soarelui şi a astrelor liniile călăuzitoare ale administraţiei statului pe Pământ, un om care vrea să introducă Soarele în viaţa pământească, şi care îşi petrece mai mult de douăzeci de ani în întunericul unei închisori, care putea arunca o privire spre lumina Soarelui numai prin nişte guri de aerisire; în sufletul căruia se manifestă prin sentimente chinuitoare tot felul de lucruri ce pătrunseseră odinioară în acest suflet, în vieţile anterioare. – Apoi, Tommaso Campanella este eliberat din închisoare de către papa Urban, pleacă la Paris şi devine acolo un protejat al lui Richelieu, primeşte o pensie şi îşi trăieşte la Paris ultima perioadă a vieţii pământeşti.

Acesta este lucrul extraordinar: Acel rabin evreu cu care făcuse cunoştinţă la Cosenza şi graţie căruia gândirea lui a primit o coloratură cabalistică, astfel încât în el au trăit mult mai multe lucruri, pe care nu le-ar fi putut trăi altfel, acel cabalist evreu este reîncarnarea bărbatului din prima încarnare şi a femeii din a doua încarnare, pe care i-am descris.

Astfel, ne apare o colaborare, şi atunci când cei doi trec din nou prin poarta morţii – Tommaso Campanella şi prietenul său, rabinul evreu –, vedem dezvoltându-se în individualitatea care fusese ultima dată Tommaso Campanella o ciudată opoziţie faţă de ceea ce asimilase el în vieţile sale anterioare. El simte acum în aşa fel încât îşi spune: Ce ar fi putut deveni toate acestea, dacă n-aş fi zăcut toţi aceşti ani într-o închisoare, în întuneric, unde nu puteam vedea lumina Soarelui decât prin gurile de aerisire! – Dar el ajunge treptat să respingă, să simtă antipatie faţă de ceea ce fusese odinioară, înainte de era creştină şi în primele secole ale creştinismului, concepţia sa spirituală. Şi vedem aici acest fapt ciudat că, în timp ce se apropie epoca sufletului conştienţei, în lumea suprasensibilă continuă să evolueze o individualitate care de fapt simte ostilitate faţă de ceea ce era spiritualitatea de odinioară.

Vedeţi dvs., dragii mei prieteni, în realitate, aşa stăteau lucrurile cu multe suflete. Încă înainte de viaţa lor pământească, în timp ce îşi trăiau viaţa suprasensibilă în epoca sufletului conştienţei, ele au devenit ostile faţă de trăirile lor spirituale de odinioară; căci, într-adevăr, e greu să introduci într-un corp pământesc actual ceea ce a fost trăit odinioară în mod spiritual. Corpul pământesc actual, educaţia actuală, îl orientează pe om spre raţionalism şi intelectualism.

Şi astfel, această individualitate, care în ultima sa încarnare fusese Tommaso Campanella, a văzut în acea existenţă care a urmat după această viaţă, a văzut unica posibilitate de a crea o compensare într-o nouă viaţă pământească reîncarnându-se relativ devreme. Dar acest lucru nu a putut fi realizat uşor, în condiţiile existente pe atunci. Căci, pe de o parte, această personalitate, pe durata şederii sale în suprasensibil, s-a adaptat extraordinar de puternic la elementul primei faze a sufletului conştienţei, la raţionalism şi la intelectualism. Şi, tocmai când parcurgea, în cadrul retrospectivei, perioada trăită în captivitate, i se impunea, mereu şi mereu, contemplarea vizionară, contemplarea spirituală.

Asupra sufletului acestei individualităţi apăsa, într-un fel, tendinţa spre o inteligenţă ageră, ea respingea trecutul şi, încetul cu încetul, această aversiune faţă de trecut a luat o formă absolut personală, absolut individuală. S-a dezvoltat o antipatie faţă de acea încarnare feminină pe care o avusese înainte de era creştină şi, o dată cu aceasta, o aversiune faţă de femeile înseşi. Aici a acţionat aversiunea faţă de femei în raporturile personale, individuale. Şi, aşa cum se prezintă lucrurile tocmai în karmă, în loc ca această tendinţă să rămână teoretică, ea îmbracă o formă personală, devine temperament personal, simpatie sau antipatie – aici antipatie.

Acestei personalităţi i-a fost dată posibilitatea de a trăi încă o dată, în relaţii libere cu lumea, viaţa pământească pe care în ultima sa încarnare, cea a lui Campanella, o petrecuse în închisoare.

Aşadar vă rog să înţelegeţi bine acest lucru. Acum, cealaltă personalitate nu a însoţit-o, căci pentru ea nu erau îndeplinite condiţiile. Această individualitate, care parcursese trei existenţe pământeşti în cursul cărora cealaltă îi fusese mereu un susţinător şi un îndrumător, avea posibilitatea de a trăi într-o viaţă pământească ceea ce pierduse în viaţa lui Campanella, din cauza captivităţii sale de douăzeci şi şapte de ani. Ceea ce nu putuse trăi în întunericul închisorii i se oferea acum ca posibilitate de a trăi într-o nouă viaţă pământească.

Care a fost urmarea, după tot ceea ce a precedat, dragii mei prieteni, care a fost urmarea? Campanella a fost întemniţat la vârsta de aproximativ treizeci de ani. Imaginaţi-vă maturitatea unui om din Renaştere la această vârstă. Imaginaţi-vă cum acţionează acum ceea ce îi lipsise acolo, unde pătrund însă şi toate celelalte, spiritualitatea şi raţionalismul care îşi trimit din exterior razele. Pretutindeni împrejur lumină, şi numai anii de captivitate sunt întuneric. Totul radiază amestecat. Clarvederea, ura împotriva femeilor, care provine din ceea ce v-am descris, dar şi o inteligenţă foarte puternică. Toate acestea radiază amestecat, interferează şi se combină în aşa fel încât apare ca rezultat maturitatea de la vârsta de treizeci de ani a unui om din Renaştere.

Toate acestea renasc aproximativ înainte de ultimul deceniu al secolului al 19-lea. În corpul unui copil se întrupează tot ceea ce este potrivit să trăiască de fapt la o vârstă ulterioară. El se naşte acum din nou într-o încarnare masculină. Aceasta nu este decât reluarea perioadei de captivitate; aşa vorbeşte karma în acest caz. Nu e de mirare că băiatul este extraordinar de precoce. Bineînţeles, acestea nu sunt decât forţele de creştere ale copilului, dar împreună cu ceea ce i-a lipsit în timpul captivităţii, cu maturitatea de la treizeci de ani: maturizare precoce!

O tendinţă ciudată se manifestă în această – reluare a vieţii, aş spune. Licăresc din nou vechile viziuni astrologice, vechile concepţii despre un element spiritual prezent în întreaga natură, care se manifestaseră într-un mod atât de grandios la această individualitate în primele secole creştine. Ele ies la lumină, fireşte, într-un mod copilăresc, dar trăiesc atât de puternic în fiinţa lui, încât el simte o adevărată antipatie faţă de ştiinţele naturii modelate în sens matematic. Şi atunci când, în anii ‘90 ai secolului, intră la liceul clasic, el învaţă în mod strălucit limbile şi tot ce nu este nici ştiinţă, nici matematici. Dar ceea ce este curios pentru cel care e în stare să aprecieze înlănţuirile karmice, ceea ce îl umple cu adevărat de fericire şi îl susţine, aş spune, este faptul că această personalitate învaţă într-o clipită, în afară de limbile moderne, franceza şi italiana, învaţă rapid spaniola, pentru a integra în mentalitatea sa – dacă pot să-mi permit această expresie – ceea ce îl ridicase odinioară împotriva stăpânirii spaniole, pentru a-şi reîmprospăta amintirea acestui fapt.

Vedeţi cum acţionează aici karma, cum intervine în această individualitate! Ceea ce frapează, este faptul că acest băiat învaţă rapid spaniola în afara şcolii numai pentru că, din întâmplare, tatăl său are preferinţă pentru ea – ceea ce rezultată din nou din karmă –, el învaţă din fragedă tinereţe o limbă atât de îndepărtată. Aceasta determină o influenţă deplină asupra întregii sale structuri sufleteşti. Astfel încât acest ton fundamental de indignare împotriva spaniolilor din perioada întemniţării reapare în sufletul său prin faptul că limba spaniolă reînvie în el şi îi impregnează ideile, gândurile. Exact ceea ce fusese sentimentul cel mai amar din perioada captivităţii pătrunde tocmai în acele zone inconştiente unde domneşte vorbirea. Abia la Universitate se ocupă puţin de ştiinţe, pentru că epoca o cere. Dacă vrei să fii un om cultivat în epoca noastră, trebuie să cunoşti câte ceva din domeniul ştiinţelor.

Acum trebuie să vă spun cine este el, căci mai am de povestit: El este nefericitul Otto Weininger [ Nota 41 ].

Şi acum, după ce şi-a completat lacunele la unele discipline în cadrul Universităţii, Otto Weininger începe să introducă tot ceea ce îl frământa, şi care îl frământa aşa cum poate s-o facă numai o viaţă care este reluarea unei faze ce constituie un vid în viaţa precedentă –, el introduce toate acestea în teza sa de doctorat în filosofie, prezentată la Universitatea din Viena, şi din care el face mai târziu, după susţinere, o carte voluminoasă: “Sex şi caracter”.

În această carte, “Sex şi caracter”, clocoteşte tot ceea ce existase odinioară. Se vede strălucind utopismul lui Campanella, cu concepţiile străvechi, care sunt exprimate minunat. Ce este moralitatea? La această întrebare, Weininger răspunde astfel: Lumina care apare în natură este manifestarea exterioară a moralităţii. Cel care cunoaşte lumina, acela cunoaşte moralitatea. De aceea izvorul imoralităţii de pe Pământ trebuie căutat în fauna şi flora adâncurilor marine, care trăiesc fără lumină. – Şi dvs. găsiţi la el nişte intuiţii minunate, de exemplu, aceasta: trebuie să privim câinele [ Nota 42 ], cu fizionomia lui ciudată. Ce arată el? Că îi lipseşte ceva, că a pierdut ceva: el şi-a pierdut libertatea.

Şi dvs. puteţi găsi în realitate, la acest Weininger, puţină clarvedere amestecată cu un raţionalism extrem, şi puteţi găsi şi ură faţă de ceea ce i s-a întâmplat într-o încarnare anterioară, dar care se manifestă acum nu faţă de ceea ce îi este conştient, ci prin ura faţă de încarnarea sa feminină, se manifestă printr-un misoginism mergând până la absurd în cartea “Sex şi caracter”. Toate acestea vă arată câtă spiritualitate poate fi prezentă într-un suflet, câte lucruri s-au coalizat cu intelectualismul în lumea suprasensibilă, împotriva epocii sufletului conştienţei, dar cum această spiritualitate nu se poate manifesta în epoca prezentă, şi totuşi vrea să se manifeste, chiar dacă viaţa astfel trăită nu este într-un fel decât reluarea unei perioade pierdute din viaţa precedentă.

La Weininger apar nişte înclinaţii ciudate, iarăşi extraordinar de semnificative pentru cel care este în stare să sesizeze înlănţuirile karmice. Biograful său descrie [ Nota 43 ] că spre sfârşitul vieţii el îşi luase obiceiul de a privi, stând într-o cameră întunecoasă, prin nişte orificii mici de tot pe care le făcuse, o suprafaţă luminată, şi că acest lucru îi făcea o plăcere deosebită. Aveţi din nou, în aceste obiceiuri dintre cele mai intime, mai spontane, reflectarea vieţii petrecute în închisoare.

Gândiţi-vă acum ce legătură are cu această viaţă Italia de Sud. Aici s-a întâmplat ceea ce l-a condus acum în această viaţă pământească.

Trebuie să menţionez încă un lucru mărunt, care este de asemenea extraordinar de important pentru cel care examinează karma. Fireşte, şi Weininger se afla printre cititorii lui Nietzsche. Imaginaţi-vă întreaga dispoziţie în care trăia acest suflet al lui Weininger când îl citea pe Nietzsche: “Dincolo de bine şi de rău”! [ Nota 44 ] Afirmaţia lui Nietzsche că adevărul este o femeie vine şi îi loveşte sufletul ca o bombă. Şi tot ceea ce v-am descris deja s-a colorat complet de misoginism.

El are acum douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani. Toate acestea acţionează asupra lui. În sufletul lui se dezvoltă obişnuinţe stranii. Este oare surprinzător ca o viaţă care este reflectarea unei existenţe de prizonier să fie dureros impresionată de apusul Soarelui, care evocă întunericul născând? De aceea simte Weininger întotdeauna apusurile de Soare ca pe ceva insuportabil. Dar el are, în acest corp tânăr, dragii mei prieteni, maturitatea de treizeci de ani. Desigur, când oameni puţin înzestraţi îşi dau aere, sunt vanitoşi, nu e ceva plăcut; dar aici înţelegem, din întreaga sa karmă, faptul că el se consideră o fiinţă aparte.

El manifesta, bineînţeles, şi anomaliile cele mai diverse, fiindcă această viaţă era reluarea unei existenţe de captiv. Aici nu apare întotdeauna un comportament normal, absolut obişnuit. Când aceste anomalii sunt de origine karmică, unui psihiatru obişnuit îi poate face impresia că e vorba de un epileptic. Weininger dădea, şi el, această impresie. Dar epilepsia era în cazul lui reflectarea unei vieţi de prizonier, erau gesturi de apărare, care acum, într-o viaţă de om liber, nu aveau nici un sens, dar care erau tocmai reluarea karmică a vieţii sale de întemniţat. El nu era un epileptic obişnuit. Şi să nu ne mire deloc faptul că la începutul vârstei de douăzeci de ani el s-a simţit brusc impulsionat să facă o călătorie în Italia, plecând cu toată graba. În timpul acestei călătorii, el a scris o cărticică minunată: “Despre lucrurile ultime” [ Nota 45 ], care conţine descrieri ale unei naturi elementare, şi care ar putea părea cuiva descrieri caricaturale ale Atlantidei, absolut grandioase, dar, fireşte, din punctul de vedere al psihiatrului, complet nebune. Trebuie totuşi să privim acest lucru din punctul de vedere al karmei. El pleacă pe neaşteptate în Italia şi se întoarce, petrece o vreme în apropierea Vienei, la Brunn am Gebirge. Revenit din Italia, el mai redactează unele gânduri care i-au venit în timpul acestei călătorii în Italia, idei grandioase despre armonia dintre moral şi natural, închiriază apoi camera în care a murit Beethoven, locuieşte acolo câteva zile şi – el trăise acum perioada captivităţii de odinioară – se sinucide cu un foc de armă. Karma era împlinită. El se sinucide împins de un impuls interior, căci îşi formase ideea că ar deveni un om foarte rău dacă ar continua să trăiască. Nu îi mai era dată posibilitatea de a continua să trăiască, deoarece karma era împlinită.

Priviţi, dragii mei prieteni, din acest punct de vedere operele lui Otto Weininger. Vedeţi toate piedicile pe care le întâmpină un suflet transportat într-un mod atât de anormal din epoca Renaşterii în prezent; vedeţi piedicile pe care le întâlneşte în căutarea spiritualului, cu toate că în adâncul sufletului său, în subconştient, el posedă atâta spiritual, şi trageţi de aici această concluzie: Câte obstacole există în epoca lui Mihael pentru a împiedica satisfacerea, într-un mod absolut just, a cerinţelor acestei epoci a lui Mihael!

Căci, fireşte, ne-am putea imagina, de asemenea, că dacă sufletul lui Otto Weininger şi-ar fi putut asimila nişte concepţii spirituale despre lume, el ar fi putut continua totuşi să evolueze, şi nu ar fi trebuit să încheie pur şi simplu printr-o sinucidere această reluare a vieţii sale de prizonier.

Dar este important să urmărim cum se dezvoltă vechea spiritualitate în sufletele umane până în timpurile moderne şi apoi ia sfârşit; şi este foarte important să vedem, tocmai în legătură cu fenomene atât de interesante, cum a luat sfârşit această veche spiritualitate.

Cred că am putea arunca o privire profundă în înlănţuirile karmice, în măsura în care unele din înlănţuirile vieţii spirituale din prezent sunt luminate de examinarea acestor patru încarnări succesive ale unei individualităţi atât de extraordinar de interesante, aceste patru încarnări care înglobează viaţa începând din secolul al 6-lea dinainte de Misteriul de pe Golgotha şi până astăzi. Avem aici intervalul de timp în cadrul căruia se situează tot ceea ce trebuie să studiem dacă vrem să înţelegem viaţa prezentului.

Am studiat astăzi un caz care ne învaţă ce poate suferi un suflet în epoca noastră. Prefer să descriu aceste lucruri prin experienţele concrete ale sufletului, decât prin nişte consideraţii abstracte.

V-am dat mai întâi acest episod, şi voi încheia acest ciclu de conferinţe marţi seara, prin ultima din aceste conferinţe pentru membri.