Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL IV

GA 238


CONFERINŢA A ZECEA

Dornach, 23 septembrie 1924

Prin consideraţiile expuse duminica trecută, dvs. veţi fi văzut, în orice caz, că omul, aşa cum este el constituit din punct de vedere corporal şi prin educaţia epocii prezente, nu poate introduce uşor în încarnarea actuală, chiar dacă ea se desfăşoară în mod tot atât de ciudat ca aceea despre care am vorbit duminica trecută, conţinutul spiritual al încarnărilor anterioare care vrea să se integreze în ea. Căci noi trăim acum în epoca sufletului conştienţei, a acestei faze de evoluţie a sufletului în timpul căreia se dezvoltă în mod cu totul deosebit intelectul, care domneşte astăzi asupra totalităţii vieţii, chiar dacă adesea asistăm şi la mari crize ale sentimentului, ale inimii, se dezvoltă acea facultate a sufletului care se poate emancipa cel mai bine de natura umană elementară, de ceea ce poartă omul în sine drept natura cea mai profundă a sufletului său.

Conştienţa acestei emancipări a intelectului apare, desigur, prin faptul că se vorbeşte despre inteligenţa rece, prin care oamenii îşi manifestă egoismul, lipsa de interes, lipsa de compasiune faţă de ceilalţi oameni, şi adesea chiar faţă de cei mai apropiaţi. Prin inteligenţa rece este desemnat demersul interior care nu are în vedere idealurile sufletului, ci ajunge la drumuri de viaţă trasate în funcţie de motive utilitare ş.a.m.d.

În aceste aspecte se exprimă sentimentul că inteligenţa, elementul intelectual, raţional, se emancipează de elementul uman din om. Şi cel care discerne cât de intelectualizate sunt sufletele de astăzi, acela sesizează, de asemenea, în fiecare caz în parte, cum karma trebuie să introducă, tocmai în sufletele actuale, ceea ce a fost trăit de aceste suflete în trecut ca înaltă spiritualitate.

Căci, gândiţi-vă la următorul lucru. Să considerăm acum absolut la modul general – v-am expus data trecută un exemplu deosebit –, să considerăm acum, în general, un suflet care, în secolele anterioare Misteriului de pe Golgotha, în secolele ulterioare Misteriului de pe Golgotha, a trăit în aşa fel încât lumea spirituală era pentru el o realitate evidentă, în aşa fel încât el putea vorbi din propriile experienţe despre lumea spirituală ca despre o lume tot atât de reală ca lumea colorată, caldă sau rece a simţurilor.

Toate acestea se află în suflet. Toate acestea se află între moarte şi o nouă naştere, sau în cursul unor asemenea intervale succesive, în relaţie cu lumile spirituale ale Ierarhiilor superioare. Multe lucruri au fost elaborate în acest suflet.

Dar acum, tocmai datorită altor corelaţii karmice, să spunem, un asemenea suflet trebuie să se încarneze într-un trup adaptat în întregime intelectualismului, care, într-adevăr, îşi asimilează din civilizaţia prezentului numai conceptele curente, care se referă propriu-zis numai la lucrurile exterioare. Atunci singurul lucru posibil este ca, în această încarnare, spiritualul care apare în suflet să se retragă în subconştient şi o asemenea personalitate să manifeste, poate, în elementul intelectual pe care îl dezvoltă, un anumit idealism, o înclinaţie spre tot felul de idealuri de frumuseţe, de bunătate, de adevăr, dar această personalitate nu ajunge să ridice la nivelul conştienţei obişnuite tot ceea ce se află în suflet. Astăzi există multe asemenea suflete. Iar pentru cel care este în stare să privească în mod just lumea, cu ochii educaţi să vadă spiritualul, pentru acela multe chipuri contrazic astăzi ceea ce se vede la lumina zilei la omul respectiv. Chipul spune: În adâncul acestui suflet se află multă spiritualitate. Dar de îndată ce omul vorbeşte, el nu vorbeşte absolut deloc despre spiritualitate. De aceea chipurile nu au contrazis în nici o epocă într-un grad atât de înalt cum se întâmplă în epoca actuală cuvintele pe care le rosteşte omul.

Cel care vrea să înţeleagă că forţa şi energia şi perseverenţa şi un sfânt entuziasm sunt necesare pentru a transforma în spiritualitate ceea ce ţine de epoca actuală: intelectualismul, pentru ca gândurile, ideile, să se ridice spre lumea spirituală şi, prin idei, să se poată afla atât drumul în sus, spre spirit, cât şi drumul în jos, spre natură, cel care vrea să înţeleagă acest lucru, aceluia trebuie să-i fie clar faptul că la început intelectualismul opune obstacolele cele mai puternice care se pot imagina în calea manifestării spiritualului care se află în suflet. Şi abia după ce am devenit atenţi într-o anumită măsură la acest lucru, abia atunci putem să găsim, în calitate de antroposofi, entuziasmul interior necesar pentru asimilarea ideilor antroposofiei, care sunt obligate, bineînţeles, să aibă în vedere intelectualismul epocii actuale; ele trebuie, ca să spunem aşa, să îmbrace veşmântul intelectualismului contemporan. Dar un asemenea om se va putea pătrunde şi de faptul că el, înarmat cu ideile antroposofiei, care nu se referă la lumea simţurilor exterioare, are menirea de a înţelege domeniul la care se referă ideile sale: spiritualul. A ne adânci profund în ideile antroposofiei rămâne totuşi lucrul care îl poate ridica în modul cel mai sigur pe omul de astăzi la spiritualitate, numai să vrea el acest lucru.

Această ultimă frază pe care tocmai am rostit-o, dragii mei prieteni, nu poate fi rostită decât, poate, de două-trei decenii. Mai înainte acest lucru nu era posibil. Căci înainte, deşi domnia lui Mihael începuse deja la sfârşitul anilor ‘70, mai înainte ideile pe care această epocă le aducea în întâmpinarea cuiva, chiar când era vorba de idealişti, erau atât de intens orientate numai spre lumea simţurilor, încât a te înălţa de la intelectualism până la spiritualitate, în anii ‘70, ‘80, ‘90 ai secolului precedent, nu era posibil decât în cazuri excepţionale.

Vă voi arăta astăzi printr-un exemplu consecinţele acestei stări de lucruri. Aş vrea să vă arăt că în această epocă în care antroposofia trebuie să se integreze drept concepţie despre spiritual, din motivele pe care tocmai le-am arătat în cursul acestui ciclu de conferinţe pentru membri, lucrurile stau în aşa fel, şi deosebit de puternic, încât acest spiritual care urcă din trecut în suflete este înăbuşit şi a trebuit să fie înăbuşit la sfârşitul secolului precedent, el a trebuit să se retragă în faţa intelectualismului fără să se poată manifesta în vreun fel.

Înţelegeţi bine ce vreau să spun. Să presupunem o personalitate care ar fi trăit în a doua jumătate a secolului al 19-lea şi care ar fi purtat în ea o spiritualitate puternică provenită din încarnările anterioare: Ea se integrează în cultura epocii prezente, care este intelectualistă, intelectualistă de la un capăt la celălalt. Dar în personalitatea despre care vorbesc efectele spiritualităţii se simt încă atât de intens, încât această spiritualitate vrea să se manifeste, vrea să se manifeste cu adevărat. Personalitatea respectivă primeşte o educaţie intelectualistă, ea face în mediul social unde trăieşte, în cadrul profesiunii, pretutindeni face experienţa intelectualismului; ceea ce poartă în sufletul său nu îşi poate găsi locul în acest intelectualism. Aceasta ar fi o personalitate despre care am putea spune: Ea ar avea, într-adevăr, chemare pentru antroposofie. – Dar ea nu poate deveni antroposof, pentru că antroposofie ar deveni tocmai ceea ce i-ar putea pătrunde în intelect din spiritualitatea încarnării anterioare. Aceasta nu poate deveni antroposofie, rămâne în urmă, suferă, într-un fel, un şoc în faţa intelectualismului. Ce poate face această personalitate, decât, cel mult, să trateze pretutindeni intelectualismul ca pe ceva pe care ea nu vrea să-l abordeze, pentru ca ceea ce se află în sufletul său să se poată manifesta într-o încarnare ulterioară. Bineînţeles, această spiritualitate nu se va manifesta pe deplin, fiindcă nu corespunde epocii. Va fi poate chiar ca un fel de bâjbâire, dar se va observa la această personalitate că pretutindeni ea dă înapoi în faţa ideii de a merge prea departe şi de a fi atinsă de intelectualismul epocii.

Aş vrea să vă dau un exemplu în acest sens. Vă voi aminti mai întâi de o personalitate a Antichităţii, numită adesea aici şi în legătură cu lucrurile cele mai diverse, Platon. Platon, filosoful secolelor 5 şi 6 precreştine, trăieşte, propriu-zis, ca un suflet care anticipează multe lucruri asupra cărora omenirea va cugeta de-a lungul multor secole. Şi eu am menţionat deja, referindu-mă la învăţăturile spirituale grandioase ale Şcolii de la Chartres, că spiritul platonismului trăia de multă vreme în evoluţia creştinismului şi că, într-un anumit fel, el şi-a găsit înflorirea tocmai în aceste învăţături grandioase ale Şcolii de la Chartres, sub forma pe care el o putea lua tocmai în acea epocă.

Trebuie să fim edificaţi în această privinţă: Spiritul lui Platon este orientat în primul rând spre lumea ideilor. Numai că, dragii mei prieteni, nu trebuie să ne imaginăm că la el ideea este această monstruoasă abstracţiune care este astăzi pentru noi, când ne consacrăm conştienţei obişnuite. Pentru Platon, ideea era aproape ceea ce erau divinităţile persane, Amshaspandele, geniile active care stăteau în jurul lui Ahura Mazdao; genii active care nu sunt accesibile decât prin contemplare imaginativă, iată ce erau ideile până la Platon: nişte fiinţe. Dar el nu le mai descrie într-un mod tot atât de viu ca în vremurile mai vechi. El le descrie ca pe nişte umbre, aş spune, ale entităţilor. Şi, prin aceasta, iau naştere apoi gândurile abstracte, ideile dobândesc tot mai mult un caracter de umbră pentru oameni. Totuşi, în cursul vieţii, Platon a aprofundat lucrurile în aşa fel încât în lumea ideilor sale se revarsă, s-ar putea spune, aproape întreaga înţelepciune a trecutului. E suficient să luăm dialogurile mai târzii şi vom găsi la Platon elemente de astrologie-astronomie, de cosmologie, elemente minunate de psihologie, ceea ce se revelează din istoria popoarelor, totul scăldându-se într-un fel de spiritualitate care şlefuieşte, rafinează spiritualul, aş spune, până la idee.

Dar toate acestea trăiesc în Platon. Şi ceea ce trăieşte mai ales în el este această concepţie: Ideile sunt temeliile a tot ceea ce există în lumea simţurilor. Oriunde am privi în lumea simţurilor găsim expresia exterioară, manifestarea exterioară a ideilor. – Dar o dată cu aceasta în concepţia despre lume a lui Platon pătrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rău înţeles şi rău folosit: termenul de iubire platonică. Iubirea spiritualizată, care s-a dezbrăcat în gradul cel mai înalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, această dăruire spiritualizată faţă de lume, faţă de viaţă, faţă de om, faţă de Dumnezeu, faţă de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent în concepţia platoniciană despre viaţă. Este un element care, în anumite epoci, se retrage, dar care apoi licăreşte întotdeauna din nou. Căci platonismul este întotdeauna din nou reluat, el formează din nou, ici şi colo, un punct de sprijin graţie căruia oamenii se ridică, el constituie, de asemenea, tocmai urzeala a ceea ce se învăţa în Şcoala de la Chartres.

Dar adesea Platon a fost considerat un fel de precursor al creştinismului. Numai că a crede că Platon a fost un precursor al creştinismului, asta înseamnă a înţelege greşit creştinismul. Căci creştinismul nu este o învăţătură, el este un curent de viaţă care îşi are originea în Misteriul de pe Golgotha, şi nu se poate vorbi despre un adevărat creştinism decât după Misteriul de pe Golgotha. Dar se poate spune că au existat creştini în sensul că ei au venerat, înainte de Misteriul de pe Golgotha, drept Entitate Solară, au văzut drept Fiinţă Solară acea entitate care apoi a fost recunoscută în cadrul vieţii pământeşti a omenirii drept Christos. Dacă vrem să vorbim în acest sens despre precursori ai creştinismului, trebuie să spunem acest lucru despre numeroşi discipoli ai Misteriilor; atunci putem vorbi şi despre Platon ca despre un precursor al creştinismului. Dar trebuie să înţelegem în mod just problema.

Acum câtva timp, am vorbit aici despre un artist care a crescut, pe vremea când Platon mai trăia încă, nu chiar în şcoala filosofică a lui Platon, dar sub influenţa sa – l-am menţionat deja acum câteva decenii –, trăia un artist format nu prin filosofia platoniciană, dar în spiritul său, care apoi, după ce a trecut prin alte încarnări, s-a născut din nou, ca Goethe, după ce a transformat karmic în regiunea lui Jupiter ceea ce îi venea din încarnări anterioare, dar mai ales din curentul platonician, l-a transformat în aşa fel încât a putut deveni această înţelepciune care, tocmai la Goethe, impregnează totul. Aşadar noi putem avea în vedere existenţa unei legături nobile tocmai între Platon şi acest – nu voi spune discipol, ci adept al său; căci el nu este filosof, cum spuneam, ci un artist din epoca greacă. Dar privirea lui Platon s-a îndreptat asupra lui şi a perceput ce era la el, la acest tânăr despre care este vorba aici, ceva extraordinar de promiţător.

De fapt nu a fost uşor pentru Platon să poarte prin lumea suprasensibilă, de-a lungul timpurilor care au urmat, ceea ce se afla în sufletul său în timp ce era Platon. El a avut mari dificultăţi. Căci, deşi ici şi colo platonismul îşi arăta lumina sa, atunci când Platon îşi cobora privirea spre ceea ce se dezvolta jos ca platonism, el simţea adesea o teribilă tulburare în viaţa sa sufletească şi spirituală din lumea suprasensibilă. Dar nu trebuie să condamnăm, din acest motiv, ceea ce trăia în continuare ca platonism. Bineînţeles, sufletul lui Platon continua să transmită epocilor succesive, pas cu pas, ceea ce trăia în el. Dar tocmai Platon, care mai avea încă o legătură cu toate Misteriile antichităţii, despre care eu am putut spune că teoria sa despre idei avea un fel de urzeală persană, tocmai Platon a avut multe dificultăţi, după ce a străbătut intervalul – în cazul lui a fost un interval destul de lung – până la o nouă încarnare; el a avut, aşadar, de fapt, multe dificultăţi de a se integra în civilizaţia creştină, în care totuşi el trebuia să se integreze. Şi astfel, putem spune: deşi, în sensul pe care tocmai l-am indicat, se poate spune despre Platon că a fost un precursor al creştinismului, întreaga orientare a sufletului său era de-aşa natură încât lui i-a fost extraordinar de dificil, când a fost matur pentru a coborî din nou pe Pământ, să găsească un organism, un trup în care să poată transpune ceea ce îi venea din trecut în aşa fel încât să-i dea o coloratură, o nuanţă creştină. Şi, mai mult, Platon era în mod absolut un grec, cu această amprentă orientală pe care o aveau grecii, dar pe care romanii nu o aveau deloc. Într-un anumit sens, Platon era un suflet care îşi ridica filosofia la nivelul celei mai înalte poezii, şi dialogurile sale sunt opera unui artist. Sufletul se află pretutindeni şi, de asemenea, pretutindeni se află iubirea platonică, înţeleasă în adevăratul ei sens şi care revelează şi ea, în mod absolut, originea orientală.

Platon este grec. Singura civilizaţie în sânul căreia se poate încarna el atunci când e matur pentru a se încarna, atunci când, ca să spunem aşa, este prea bătrân pentru lumea suprasensibilă, este civilizaţia romană şi creştină. Aş vrea să spun, dacă îmi este permis să mă exprim într-un mod familiar: El trebuie să meargă acolo. El trebuie, de asemenea, să-şi concentreze toate forţele pentru a-şi înfrânge toate rezistenţele. Căci fiinţa lui Platon refuză acest element roman sec, prozaic, al dreptului roman; de fapt, el respinge tot ce este roman.

În fiinţa lui Platon se află, de asemenea, o anumită dificultate de a accepta creştinismul, tocmai pentru că într-un anumit sens Platon reprezintă culmea concepţiei precreştine despre lume şi pentru că în anumite semne exterioare se arăta că adevărata fiinţă a lui Platon nu se putea integra uşor în creştinism. Căci ce s-a integrat în creştinism aici, în lumea sensibilă? Neoplatonismul. Acesta era ceva absolut diferit de platonism. Ce-i drept, el şi-a format, nu-i aşa, un fel de gnoză platonizantă ş.a.m.d., dar nu exista nici o posibilitate pentru adevărata natură a lui Platon să se adapteze la creştinism. Astfel, a fost dificil şi pentru Platon să se integreze într-un fel oarecare în lume desfăşurându-şi întreaga activitate pe care el o desfăşurase ca Platon şi care trebuia acum să aducă din nou roade; el a trebuit să-şi restrângă activitatea.

El s-a încarnat din nou în secolul al 10-lea al Evului Mediu în persoana călugăriţei Hroswitha, această personalitate, desigur uitată, dar grandioasă, care a trăit în secolul al 10-lea şi care, de fapt, a adoptat creştinismul într-un sens cu adevărat platonician, care, în fond, a introdus în natura Europei Centrale extraordinar de multe lucruri din platonism. Ea aparţinea mănăstirii Gandersheim din Braunschweig şi a introdus în Europa Centrală multe elemente platoniciene. Acest lucru îl putea face pe atunci numai o femeie. Dacă fiinţa lui Platon nu ar fi apărut în coloratură feminină, ea nu ar fi putut accepta creştinismul în acea epocă. Dar ar fi trebuit să accepte, de asemenea, şi romanismul, care atunci era prezent în întreaga cultură, ar fi trebuit, aş spune, să-l accepte prin constrângere. O vedem atunci pe această călugăriţă devenind acea ciudată personalitate care a scris drame latine în stilul lui Terenţiu, în stilul poetului roman Terenţiu, drame care sunt, bineînţeles, cu totul remarcabile.

Ei bine, vedeţi dvs., aş putea spune că e aproape teribil de uşor să-l înţelegem greşit pe Platon, când el se apropie. Eu am arătat adesea cum şi-a schiţat Friedrich Hebbel planul unei drame [ Nota 46 ]– un plan care nu există decât sub formă de notiţe – în care voia să-l trateze cu umor pe Platon, prezentându-l reîncarnat ca elev de liceu. Aceasta este, fireşte, fantezie poetică; Hebbel voia să reprezinte acest lucru: cum într-o clasă de liceu stă Platon reîncarnat şi în faţa profesorului, a profesorului de liceu, el analizează dialogurile lui Platon şi Platon reîncarnat primeşte notele cele mai proaste pentru interpretarea dialogurilor lui Platon. Iată ce notase Hebbel, ca subiect al unei drame. El nu a scris-o. Dar aceasta este, ca să spunem aşa, o presimţire a uşurinţei cu care Platon poate fi înţeles greşit. El poate fi foarte uşor înţeles greşit. Aceasta este o caracteristică, aş spune, care m-a interesat în mod deosebit atunci când urmăream cu privirea curentul platonician; căci această neînţelegere este extraordinar de instructivă în sensul găsirii căilor juste care ne permit să urmărim mersul în continuare al individualităţii lui Platon.

E foarte interesant că s-a găsit un filolog german [ Nota 47 ] care să aducă dovada ştiinţifică – nu-i mai ştiu numele, este vreun Schmidt sau Müller –, dovada de necontestat că acea călugăriţă Hroswitha nu a scris nici o singură dramă, că, în general, nimic nu este de ea, ci că un consilier al împăratului Maximilian este cel care a montat toată şmecheria –, ceea ce este, fireşte, o absurditate. Dar neînţelegerea este legată tocmai de Platon.

Şi vedem astfel, în această individualitate a călugăriţei Hroswitha care a trăit în secolul al 10-lea o substanţă spirituală creştin-platoniciană cu adevărat intensă, unită cu spiritul germanic al Europei Centrale. În această femeie trăieşte, ca să spunem aşa, întreaga cultură a epocii sale. În realitate, ea este o femeie extraordinară. Şi tocmai această femeie participă acum la evoluţiile suprasensibile despre care v-am vorbit: trecerea învăţătorilor de la Chartres în lumea spirituală, coborârea celor care sunt apoi aristotelici, Şcoala lui Mihael. Dar ea participă la toate acestea într-un mod absolut ciudat. S-ar putea spune că aici intră în conflict spiritul masculin al lui Platon şi spiritul feminin al călugăriţei Hroswitha, care îşi aduseseră amândoi roadele pentru individualitatea spirituală. Dacă una din încarnări ar fi fost fără importanţă, cum se întâmplă cel mai adesea, acest conflict interior nu ar fi avut loc. Pe când aici, la această individualitate, conflictul interior a durat, de fapt, tot timpul.

Astfel încât vedem cum această individualitate, atunci când este matură pentru a reveni pe Pământ, în secolul al 19-lea, vedem cum ea devine ceea ce am zugrăvit adineaori ca ipoteză: Întreaga spiritualitate a lui Platon este înăbuşită, ea dă înapoi în faţa intelectualismului secolului al 19-lea şi nu vrea să se arate. Şi, pentru ca acest lucru să fie mai uşor, în acelaşi suflet se manifestă capacităţile feminine ale călugăriţei Hroswitha. Astfel încât acestui suflet, datorită celor primite în încarnarea sa feminină, în această încarnare feminină remarcabilă, radiantă, îi este mai uşor să respingă intelectualismul, acolo unde acest lucru îi convine.

Astfel se naşte din nou pe Pământ această individualitate în secolul al 19-lea; ea se dezvoltă în sânul intelectualismului secolului al 19-lea, dar de fapt nu lasă ca acest intelectualism să vină spre ea decât oarecum din exterior, pe când în interior încearcă o mişcare de retragere; în schimb, platonismul se află în primul plan al conştienţei sub o formă neintelectualistă şi, pretutindeni unde o poate face, ea vorbeşte despre ideile care se află în toate. Această viaţă în idei devine pentru această personalitate ceva absolut de la sine înţeles. Dar corpul făcea întotdeauna impresia: Capul, de fapt, nu poate da formă acestui platonism care vrea să se manifeste. Pe de altă parte, această personalitate putea face să prindă viaţă în modul cel mai frumos, într-un mod splendid, tot ceea ce se ascunde în dosul iubirii platonice.

Dar să mergem mai departe. În tinereţe, această personalitate avea un fel de vis, că Europa Centrală, unde ea trăise într-adevăr pe vremea când era călugăriţa Hroswitha, nu trebuia să fie cu adevărat romană; ea îşi reprezenta această Europă Centrală ca pe o nouă Heladă – şi aici străbate platonismul –, iar ţara cea mai aspră care stătea faţă în faţă cu Helada, Macedonia, şi-o reprezenta ca Estul Europei. Erau visuri ciudate, care trăiau în această personalitate, visuri care arătau că ea voia să-şi reprezintă lumea modernă în care trăia ea însăşi ca Grecia şi Macedonia. Mereu şi mereu, această personalitate simţea imboldul, tocmai în tinereţe, să-şi reprezinte lumea modernă – în mare, Europa – ca pe o Grecie şi o Macedonie mărite. Este un lucru interesant.

Ei bine, personalitatea despre care vă vorbesc este Karl Iulius Schröer. Şi vă este suficient, folosind ceea ce tocmai am adunat pentru dvs., să parcurgeţi scrierile lui Karl Iulius Schröer; încă de la început, el vorbeşte de fapt un limbaj platonician. Dar se fereşte – acest lucru este ceva absolut ciudat –, el se fereşte cu o pudoare feminină, aş spune, de intelectualism, acolo unde poate să nu facă uz de el.

Când vorbea despre Novalis, el spunea întotdeauna bucuros: Da, Novalis este un spirit ce nu se poate înţelege cu intelectualismul modern, care nu ştie nimic altceva decât doi şi cu doi fac patru.

Karl Iulius Schröer a scris o istorie a poeziei germane din secolul al 19-lea. Uitaţi-vă: Peste tot acolo unde lucrurile pot fi abordate prin sentiment cu ajutorul platonismului, cartea este foarte bună; acolo unde e nevoie de intelectualism, pe neaşteptate textul seacă. El nu are nimic dintr-un profesor. Aşa scrie el şi despre Socrate, a cărui nouă încarnare nu a fost absolut deloc remarcată în lume, şi asupra căruia restul istoriilor literare păstrează tăcerea, el scrie multe pagini [ Nota 48 ]; despre cei care sunt celebri, el scrie uneori doar câteva rânduri. Când această istorie a literaturii a fost publicată, oh, toţi pigmeii literari au ridicat braţele la cer! Emil Kuh [ Nota 49 ] era un pigmeu foarte celebru pe atunci. El spunea: Această istorie a literaturii nu a fost absolut deloc scrisă de un cap, ea a ieşit, pur şi simplu, din degetul cel mic. – Karl Iulius Schröer a publicat, de asemenea, o ediţie a lui “Faust”. Un profesor din Graz [ Nota 50 ], care de altfel era un om foarte gentil, a scris despre ea o recenzie atât de îngrozitoare, încât au avut loc, cred, zece dueluri între studenţii de la Graz, unii pentru, alţii împotriva lui Schröer. Era, într-adevăr, o neînţelegere crasă. Lucrurile au mers atât de departe încât, odată, această lipsă de preţuire a valorii lui Schröer mi-a apărut într-un mod deosebit într-un cerc, la Weimar, unde Erich Schmidt [ Nota 51 ] era o personalitate foarte apreciată şi domina asupra tuturor când se găsea în mijlocul altora. Conversaţia se purta asupra prinţilor şi prinţeselor de la curtea din Weimar: care dintre ei sunt inteligenţi, care nu sunt. Aceasta era discuţia. Şi Erich Schmidt spune: Da, prinţesa Reu – care era una din fiicele marii ducese de Weimar – nu e deloc inteligentă, căci ea îl consideră pe Schröer un om mare. Acesta era temeiul său.

Acum, vedeţi dvs., urmăriţi toate acestea, până la minunata cărticică “Goethe şi iubirea” [ Nota 52 ]: găsiţi în ea într-adevăr ceea ce poate spune cineva, fără intelectualism, despre iubirea platonică în viaţa cotidiană. Faptul că în această cărticică, “Goethe şi iubirea”, stilul şi ţinuta sunt ceva cu totul excepţional mi-a apărut foarte clar într-o zi, pe când vorbeam despre această mică scriere cu sora lui Schröer. Ea a numit stilul “plin de dulceaţa maturizării”. Aşa este şi el. Iată o expresie frumoasă: plin de dulceaţa maturizării. Totul este – nu putem spune, în acest caz, concentrat, ci totul este atât de delicat şi nobil modelat. Nobleţea îndeosebi îi era, în general, proprie.

Ei bine, dar această spiritualitate platoniciană, cu refuzul intelectualismului, o spiritualitate platoniciană care voia să pătrundă în acest corp, mai făcea o impresie absolut deosebită, o impresie ciudată. Când îl priveai pe Schröer, puteai percepe foarte clar: acest suflet nu este cu totul prezent în corp. Şi, când a început să îmbătrânească, se putea vedea că acest suflet, fiindcă de fapt el nu a vrut să pătrundă în corpul de atunci, se retrăgea din el pas cu pas. Mai întâi s-au umflat degetele, apoi sufletul s-a retras din ce în ce mai mult. Şi Schröer şi-a sfârşit viaţa în senilitate.

Unele trăsături ale lui, dar nu întreaga individualitate, au fost transpuse în personajul meu Capesius, profesorul Capesius, din dramele-misterii. Se poate, desigur, spune: Avem aici un exemplu strălucit al faptului că numai în anumite condiţii pot fi transportate în prezent curentele spirituale ale Antichităţii. Şi s-ar putea spune: În Schröer se manifesta retragerea în faţa intelectualismului. Dacă ar fi putut ajunge la intelectualism şi dacă l-ar fi putut uni cu spiritualitatea lui Platon, atunci ar fi apărut antroposofia.

Dar noi vedem astfel în karma sa cum iubirea paternă, aş spune, pentru adeptul Goethe – iubire care s-a născut aşa cum v-am spus, Platon a avut pentru el o iubire paternă –, vedem cum această iubire se transformă şi cum Schröer devine un admirator al lui Goethe. Iubirea de atunci reapare sub această formă. Veneraţia lui Schröer pentru Goethe avea ceva extraordinar de personal.

La bătrâneţe, el a vrut să scrie o biografie a lui Goethe. El mi-a vorbit despre aceasta înainte ca eu să părăsesc Viena la sfârşitul anilor ‘80. Apoi, el mi-a scris despre aceasta. El mi-a scris, dar nu vorbea niciodată despre această biografie a lui Goethe, pe care voia s-o scrie, altfel decât spunând: Goethe mă vizitează mereu în camera mea. – Ceea ce era determinat astfel de karmă avea un caracter foarte personal, aşa cum am arătat.

Această biografie a lui Goethe nu a mai fost scrisă, pentru că Schröer a devenit apoi senil. Dar putem găsi pentru linia generală a scrierilor sale o interpretare luminoasă când cunoaştem antecedentele pe care tocmai le-am expus.

Astfel, noi vedem că în acest Schröer, propriu-zis absolut uitat, goetheanismul s-a oprit în faţa porţii intelectualismului transformat în spiritualism. Ce altceva ai putea face în realitate când eşti stimulat de Schröer, decât să duci mai departe goetheanismul până la antroposofie! Într-adevăr, nu îţi mai rămâne nimic altceva de făcut. Şi adesea în faţa privirii sufletului meu stă această imagine tulburătoare: cum conduce Schröer până la Goethe vechea spiritualitate, care poate fi împinsă până la intelectualism, şi cum Goethe, la rândul său, trebuie să fie înţeles cu ajutorul intelectualismului modern înălţat până la spiritual, pentru ca să-l înţelegem acum pe deplin. Această imagine nu mi s-a format nici mie prea uşor; în strădania sufletului meu se amesteca întotdeauna – căci nu putea fi perceput în mod direct ce era Schröer – un fel de opoziţie faţă de Schröer.

De exemplu, pe vremea când Schröer conducea, la Şcoala Tehnică Superioară din Viena, exerciţiile de oratorie şi de compuneri literare, odată eu am dat o interpretare destul de absurdă lui Mephisto doar pentru a-l contrazice pe Schröer, acest profesor de care pe atunci nu eram încă legat într-un mod atât de intim. Şi astfel se isca o anumită opoziţie. Dar, cum spuneam, ce altceva puteai face decât să înlături această stavilă ce se formase şi să conduci goetheanismul direct la antroposofie?

Astfel, dvs. vedeţi cum îşi face drum în realitate istoria lumii. Ea îşi face drum în aşa fel încât vedem: Ceea ce avem în prezent apare, ce-i drept, întâlnind în cale obstacole, piedici, dar, pe de altă parte, este şi bine pregătit. Şi de fapt, dacă dvs. citiţi această minunată descriere a naturii feminine sub formă de imn pe care o face Karl Iulius Schröer, dacă citiţi frumosul său eseu, scris ca anexă la istoria literaturii, la “Poezia germană a secolului al 19-lea” [ Nota 53 ], eseul intitulat “Goethe şi femeile” – dacă dvs. luaţi toate acestea, veţi spune, cu siguranţă: Aici trăieşte cu adevărat ceva dintr-o sensibilitate pentru valoarea şi natura femeii, care este un ecou a ceea ce a trăit călugăriţa Hroswitha drept propria ei natură. Aceste două încarnări anterioare vibrează împreună atât de minunat, tocmai la Schröer, încât ruptura apare tragică într-un mod emoţionant. Dar, pe de altă parte, tocmai în Schröer se manifestă, la sfârşitul secolului al 19-lea, o lume de realităţi spirituale care sunt extraordinar de edificatoare în ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea: Cum vom introduce noi spiritualitate în viaţa epocii prezente?

Acesta este aspectul prin care voiam să întregesc acest ciclu de conferinţe.