Aș dori să încep aceste conferințe pentru membri [Nota 1] arătându-vă astăzi cum antroposofia, pur și simplu prin faptul că îi prezintă omului cercetările ei, eliberează întreaga conștiență umană de greutatea pământească. Abia dacă este posibil astăzi ca un om situat în sânul civilizației generale să creadă altceva decât că între naștere și moarte el aparține cu viața sa și Pământului. Tot restul, apartenența la o lume spirituală, nu este, de cele mai multe ori, decât o credință, o presimțire sau ceva de acest fel. Într-adevăr, pentru omul de astăzi, care trebuie să-și facă educația și să-și formeze întreaga cultură în cadrul civilizației actuale, abia dacă este posibilă o cercetare privind apartenența omului la altceva decât la ceea ce există pe Pământ. Și totuși, tocmai această credință, că omul ar depinde numai de condițiile pământești, este marea eroare a civilizației noastre, a întregii noastre vieți spirituale contemporane, aș putea spune chiar, a întregii lumi occidentale și centrale. Numai Orientul a păstrat, deși sub o formă decadentă, o conștiență a apartenenței și legăturii omului cu puterile și forțele cosmice suprasensibile ce se află de jur împrejurul Pământului. În timpurile vechi, omul se simțea, în ființa sa de om, dependent de stele, așa cum se simțea dependent de plantele și de animalele care cresc și se deplasează pe Pământ. Odinioară se știa că Luna nu este doar un trup cosmic fizic ce plutește în spațiul din jurul Pământului. Astăzi, oamenii nu caută mult mai departe, ei caută, cel mult, să știe dacă pe Lună se află sau nu munți sau apă, și emit în legătură cu aceasta tot felul de ipoteze. Dar nu se preocupă de nimic altceva în legătură cu Luna, și încă și mai puțin în legătură cu alte trupuri cerești, cărora le examinează doar caracteristicile fizice. În vremurile mai vechi era cu totul altfel în această privință. Omul se știa atunci dependent de trupurile cerești, așa cum se știe astăzi dependent de Pământ.
Aș dori să pornesc de la un aspect care are o anumită importanță științifică, un aspect care poate unora nu le este simpatic, dar care este, totuși, ceva ușor. Am subliniat adesea în conferințele antroposofice faptul că în cazul omului, chiar dacă îl studiem din punct de vedere pur științific, viața lui pământească oferă dovada că în formarea sa intervine un element suprapământesc. Știința crede că primul germene, celula-ou, este trupul cel mai complicat ce poate exista pe Pământ. Ea reflectează la complexitatea structurii pe care ar avea-o celula-ou. Ea spune că – prin descoperirile făcute în ultima vreme – se constată că atomul este ceva absolut minunat, și molecula cu atât mai mult! Iar un lucru cum este celula e ceva teribil de complicat. – Dar nu așa stau lucrurile cu celula-ou; în realitate, ea nu se prezintă deloc ca un trup complicat, ea se prezintă ca un haos. Întreaga structură chimico-fizică s-a distrus în celula-ou și, înainte de a putea lua naștere o ființă vie, celula-ou trebuie să fie redusă la starea de neant haotic. Tocmai acesta este sensul fecundării, acela de a aduce celula-ou la starea de haos, astfel încât în organismul matern se află o materie complet disociată. Acesta este sensul procesului care are loc în trupul matern, faptul că aici există un haos complet. Luați un cristal: Cosmosul nu poate acționa asupra cristalului, care are muchii rigide: dacă avem o plantă, și ea are o formă solidă, nici asupra ei nu poate acționa Cosmosul, și la fel este și la animal. Acesta este sensul fecundării, de a face din celula-ou un haos. Abia atunci întregul Cosmos înconjurător poate acționa asupra acestui germene, și apoi omul este efectiv format din Cosmos, în așa fel încât adevărata ființă spiritual-sufletească a omului, care provine din vieți pământești anterioare, poate pătrunde în el.
Din punct de vedere al concepțiilor actuale, acest lucru este un nonsens, dar acest nonsens este adevărul. Lucrul teribil al epocii noastre este faptul că, din cauza concepțiilor curente, noi suntem obligați să vorbim de un aparent nonsens când spunem adevărul. Desigur că puteți spune: Ceea ce afirmi tu aici este rezultatul viziunii oculte; dar acest lucru poate fi el dovedit? – Acest lucru poate fi și el dovedit; și oamenii care pot s-o facă sunt mai numeroși decât se crede de obicei. Dar există și o dovadă exterioară pentru acest fapt. Avem o dovadă exterioară remarcabilă, care a fost obținută în cadrul Institutului nostru de cercetări biologice din Stuttgart. Acolo s-au făcut cercetări cu privire la funcționarea splinei. Dumneavoastră poate știți că splina a fost considerată întotdeauna un organ foarte problematic. Se povestea că la un examen, profesorul l-a întrebat pe candidat: „Puteți să-mi spuneți ceva despre splină?” Candidatul reflectă și mormăi dezamăgit: „Am uitat.” Și profesorul spuse: „Ce păcat! Nici un om nu a știut vreodată ceva despre splină, dumneavoastră erați singurul care ați știut ceva, și ați uitat!”
Eu am indicat o anumită metodă, constitută pe bazele științei spirituale, conform căreia doamna dr. Kolisko [Nota 2] a studiat funcționarea splinei. Această metodă este, ce-i drept, criticată, dar ea se va impune, căci este cu adevărat exactă. Și iată că s-a descoperit ceva. Unele lucruri trebuie să le facem nu cum ne îndeamnă inima, ci fiindcă alții folosesc această metodă. Noi am hotărât, așadar, să operăm niște iepuri de casă și să le extirpăm splina. Aceasta nu este vivisecție, ci o simplă operație, și noi am făcut totul pentru ca animalele să nu sufere. Dar unul dintre iepuri a murit pentru că a răcit, anume pentru că nu a fost dus imediat după operație într-o cameră încălzită.
La ce trebuia să ne așteptăm? Noi extirpasem splina și, datorită acestui fapt, se întâmplase ceva în locul unde se aflase splina, acest loc fiind expus de acum înainte acțiunii Cosmosului. Atâta timp cât splina este la locul ei, Cosmosul nu poate face nimic; dar dacă organul este extirpat, acolo nu se mai află decât splina eterică. Și atunci splina eterică se comportă conform intervenției Cosmosului. La ce trebuia să ne așteptăm? La faptul că în locul splinei să apară ceva, o formă cosmică, o copie a naturii cosmice, cu alte cuvinte, o formă sferică. Și, într-adevăr! Practicând disecția iepurelui, noi am găsit un foarte mic organ de formă sferică ce se formase ulterior sub influența Cosmosului – întru totul corespunzător acestei concepții conform căreia celula-ou se prezintă ca un trup haotic –, după ce am suprimat condiția care îi permitea numai Pământului să acționeze. Astfel, conduși de karmă, am ajuns să deținem o dovadă exterioară pentru ceea ce trebuie să afirmăm într-un domeniu absolut special.
Lucrurile stau, într-adevăr, în așa fel încât astăzi omul care își dezvoltă sensibilitatea pe baza civilizației actuale nu poate face altfel decât să se limiteze la ceea ce există în cadrul civilizației pământești, și nu își îndreaptă deloc privirea spre depărtările universului.
Trebuie să vă amintesc acum, pentru a pune bazele următoarelor expuneri, că în cartea mea Știința ocultă se descrie cum Luna actuală s-a separat de Pământ, după ce constituise un singur trup cu Pământul. Este un lucru pe care ni-l arată viziunea clarvăzătoare, dar care este deja admis și de știința actuală. Mai ales în acești ultimi ani a apărut o mișcare literară care se bazează – deși într-un mod eronat – pe această legătură a Lunii cu Pământul [Nota 3]. Trebuie să devenim conștienți de faptul că Luna, așa cum o vedem noi astăzi pe cer, forma odinioară un singur trup cu Pământul, că ea a fost expulzată din Pământ, dacă mă pot exprima astfel, și de un anumit timp se învârte în jurul Pământului.
Trebuie să menționez acum un al doilea fapt. Acesta se referă la evoluția sufletesc-spirituală a oamenilor în existența pământească. Chiar și o examinare pur exterioară a ceea ce au realizat oamenii pe Pământ ne arată că a existat odinioară un fel de înțelepciune originară. Desigur, aceasta nu a fost dată în formele intelectuale care se cer astăzi; ea era comunicată mai mult sub o formă imaginativ-poetică. Din această adevărată înțelepciune originară, prezentă pe Pământ în acea epocă în care încă nu exista scrisul, din această adevărată înțelepciune originară nu a mai rămas, bineînțeles, nimic. Dar ceea ce s-a păstrat sunt legendele, miturile, minunata literatură a Vedelor, Vedanta, scrierile Orientului. Cel care se adâncește în ele – dar nu ca Deussen [Nota 4], care vede doar aspectul cel mai exterior și care este considerat un traducător celebru –, cel care se poate adânci cu adevărat în ceea ce există aici, acela simte o profundă venerație în fața înțelepciunii infinite care se află acolo, numai că aceasta apare într-o formă poetică, în imagini. Și el va avea sentimentul că în spatele acestui lucru trăia ceva inexprimabil, care nu a fost așternut pe hârtie și care era poate mai măreț și mai plin de sens: o înțelepciune originară.
Cum a trăit această înțelepciune originară? În sfera acestei înțelepciuni, lucrurile nu se petreceau așa cum se petrec astăzi, atunci când studiem așezându-ne la masă pentru a asimila conținutul unor cărți, sau întreprindem alte lucruri de acest fel, ajungând astfel în mod treptat să știm ceva. Orice om care, în acea epocă, ajungea la o anumită pătrundere a lucrurilor, știa ce este inspirația, el știa citi în lume – nu în cărți –, dacă se transpunea în dispoziția sufletească necesară. El știa că atunci ceva îl adumbrește, că el este iluminat lăuntric. Această iluminare lăuntrică era considerată tot atât de reală pe cât de reală este pentru noi citirea cărților. Omul ajungea să-și cucerească raportul său cu spiritualul din lume prin faptul că era condus de preotul-hierofante din Misterii pentru a putea face el însuși experiența iluminării. Și ceea ce se învăța în cadrul Misteriilor îl conducea pe om la această experiență a iluminării. El nu credea că iluminarea îi vine dintr-un loc oarecare pierdut în nori, cam așa cum ar fi dacă noi, când am auzi astăzi niște cuvinte rostite în spatele unui paravan nu am crede că acolo există un om care vorbește, ci am crede că aceste cuvinte murmurate în spatele paravanului provin dintr-o sursă nedeterminată. Exact așa cum noi nu am crede, auzind aceste cuvinte, că ele provin dintr-o sursă nedeterminată, ci am presupune că în spatele a ceea ce percepem există o ființă, cel care avea acces la iluminare știa că există pe Pământ ființe care nu sunt încarnate în mod fizic, dar care, prin intermediul iluminării, sunt marii Învățători ai omenirii. – Omul era conștient de faptul că el are un trup de carne și sânge, dar că se află în mijlocul unor ființe umane care nu au un trup din carne și sânge, ci sunt ființe eterice, și ele sunt prezente pentru a conferi iluminarea, care este conținutul înțelepciunii originare. Astfel, omul știa că Pământul nu este populat numai de oameni alcătuiți din carne și sânge, ci și de alte ființe, care au un trup eteric.
Când examinăm o asemenea problemă, noi trebuie, firește, să ne eliberăm de prejudecata conform căreia omenirea ar fi trăit așa cum este ea constituită astăzi încă din timpul de când datează această cunoaștere originară; căci la o astfel de prejudecată se adaugă nedeterminarea, și dacă s-a parcurs acest imprecis și nedeterminat, se ajunge la ideea de om-maimuță, sau de maimuță-om. Căci acesta este, în realitate, un mod foarte ciudat de a vedea lucrurile! Ceea ce poate spune istoricul nu este valabil decât pentru câteva secole: oamenii erau asemănători cu ceea ce sunt astăzi, desigur, nu tot atât de inteligenți, totuși, asemănători cu cei de astăzi. Ei nu au devenit atât de inteligenți ca noi decât în cursul ultimelor secole; dar, făcând abstracție de inteligența noastră mai mare, ei au fost asemănători cu noi. – Egiptenii erau superstițioși, ei aveau mumii; – dar ni-i imaginăm, în mare, ca pe oamenii de astăzi, făcând abstracție de inteligență! Înainte de aceasta însă, a existat o perioadă despre care nu se știe nimic. Dar după această perioadă despre care nu se știe nimic și care a durat mult timp, au apărut oamenii-maimuță.
Vedeți dumneavoastră, aceasta este o concepție de care trebuie să ne eliberăm. Omul a populat Pământul înaintea animalelor, numai că sub o altă formă, el este ființa cea mai veche. Dumneavoastră puteți citi aceasta în cartea mea Știința ocultă. Și astfel, oamenii care au trăit pe atunci viețuind vechii Învățători originari, care încă nu aveau trupuri umane și trăiau în trupuri spirituale, acești oameni au trăit și ei experiența faptului că, în momentul separării Lunii, pe care au trăit și ei – noi înșine am trăit acolo –, aceste ființe care trăiau printre ei ca Învățători originari au ajuns în Cosmos, și de atunci nu locuiesc pe Pământ, ci pe Lună. Astfel încât, de fapt, trebuie să avem în vedere că nu numai substanța fizică a Lunii s-a separat de Pământ, ci și entitățile care de atunci și până în prezent locuiesc din punct de vedere spiritual pe Lună. Ei bine, despre aceste entități putem spune, chiar și din punct de vedere științific, că ele s-au îndepărtat și că locuiesc pe Lună – ele nu sunt supuse în același fel nașterii și morții, ca omul –, pe când Luna și-a pierdut de multă vreme substanțele și le-a transformat.
Aici s-a petrecut ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă cu omul. Ei bine, gândiți-vă că din șapte în șapte ani omul își reînnoiește complet substanțele fizice! Este o greșeală să credem că se menține același trup care exista acum câțiva ani. Materia fizică s-a schimbat, ființa spiritual-sufletească a rămas. În această privință, știința cunoaște bine realitatea, dar nu ține deloc seama de ea. Odată, cu ocazia unei conferințe, am fost întrebat: Se spune că albinele, ca roi de albine, au o anumită legătură cu apicultorul și, când el moare, dacă era atașat de albinele sale, roiul își dă seama de aceasta și adesea moare și el. Cum se poate întâmpla așa ceva? Că doar albinele individuale n-or fi având facultatea de a-l cunoaște pe om, iar roiul nu este altceva decât o sumă de albine individuale! – Dar lucrurile nu stau chiar așa, roiul nu este deloc suma albinelor individuale. Eu am folosit comparația următoare: În urmă cu două decenii, erau doi oameni. Unul a plecat în America, celălalt a rămas; primul revine din America după cincisprezece ani, și își recunoaște prietenul. Importante nu sunt diferitele părți; din substanța inițială nu a mai rămas nimic. Și, la fel, nu albinele individuale sunt ceea ce are importanță, ci inteligența roiului, care nu este foarte diferită de aceea a unui om. Și noi, ca oameni, suntem altceva decât celulele noastre, decât organele noastre luate izolat. Din prietenii care au asistat aici la conferințele mele acum zece ani nu a mai rămas nimic fizic, ci numai sufletesc-spiritualul; și, la fel, pe Lună nu a mai rămas de mult nimic din substanța care s-a separat cândva de Pământ; ea a fost în mai multe rânduri înlocuită din Cosmos. În schimb, entitățile sunt prezente. Faptul că aceste entități au rămas, totuși, active față de omenirea de pe Pământ, apare foarte clar pentru o adevărată cercetare bazată pe inițiere. Acest fapt apare când luăm în considerare cu mai multă precizie ceea ce numim karmă. Vreau să încep astăzi să vorbesc despre aceasta, și vom continua aceste considerații în conferințele următoare.
Când întâlnim un om, noi nu dăm de obicei suficientă atenție felului în care ne-am orientat, de fapt, întreaga viață pământească pentru a ajunge la această întâlnire. Și, făcând cunoștință cu un om, există două posibilități. Fiți numai atenți la acest lucru, și veți vedea că, mai mult sau mai puțin clar, apare situația despre care vă vorbesc acum. Facem cunoștință cu un om. Adesea, ne legăm îndeaproape de acest om, indiferent că e frumos sau urât, inteligent sau prost, oricum ar fi, intrăm într-o strânsă legătură cu el. Această relație se ridică la suprafață din lăuntricul nostru. Avem, astfel, una din posibilități, sub forma sa extremă. Cealaltă posibilitate este aceasta: Facem cunoștință cu un om, și nu simțim prezența acestei legături lăuntrice, ci avem ocazia să ne facem despre el o impresie intelectuală sau morală. Putem să-l descriem în mod exact. Pentru noi este ceva neplăcut să vorbim despre primul om când ne aflăm în compania cuiva care îl cunoaște, căci avem sentimentul că a-l descrie este ceva neplăcut, căci relația noastră cu acel om este de natură lăuntrică. Pe celălalt, noi îl putem descrie foarte bine, putem spune: El este inteligent, sau prost, putem să-i descriem până și forma exactă a nasului; dar trăim fără a participa lăuntric la ceea ce este acest om. Avem uneori niște întâlniri – abia am făcut cunoștință cu cineva, că și începem să-l visăm pe acel om, îl visăm mereu. Dar la fel de bine cunoaștem un alt om, pe care îl vedem în fiecare zi și nu îl visăm deloc. Lăuntricul nostru nu este atât de puternic luat în stăpânire ca să-l visăm. Rar se întâmplă așa ceva, dar există asemenea cazuri, cum a fost cel al lui Garibaldi [Nota 5]: el a simțit existența legăturii lăuntrice fără să fi existat vreo relație personală directă. Căci la Garibaldi este foarte interesant să știm cum a găsit-o el pe prima lui soție. El era atât de puțin preocupat de lumea exterioară, încât nu se interesa deloc de femei. În cursul unei călătorii pe mare, navigând de-a lungul coastei braziliene, el și-a îndreptat binoclul spre pământ și a zărit o fată: În acel moment, pentru el a fost clar că ea trebuia să-i devină soție. În mare grabă, el și-a îndreptat nava spre pământ, unde a întâlnit un bărbat care l-a întâmpinat prietenește și l-a întrebat dacă nu vrea să cineze cu el. Garibaldi a acceptat. Acesta era tatăl fetei pe care o zărise de departe pe țărm! Chiar înainte de a fi servită cina, Garibaldi i-a spus – el nu vorbea decât italiana, ea nu vorbea decât portugheza –, Garibaldi i-a spus că ea trebuie să devină a lui pentru toată viața. Dar ea l-a înțeles, totuși, și astfel s-a legat una dintre cele mai frumoase relații de iubire. Acest caz extrem arată că exista aici o legătură karmică. A fost ceva eroic în comportamentul acestei femei, în modul în care s-a purtat. Ea l-a însoțit în luptele sale din America de Sud, și când a aflat vestea că el ar fi fost ucis, a plecat să-l caute pe câmpul de luptă. În această situație și-a adus ea pe lume copilul. Pentru a-i ține de cald, ea a trebuit să și-l lege la gât cu o eșarfă.
Prin aceste experiențe, Garibaldi s-a integrat bine în viață. Soția lui a murit, și el s-a recăsătorit cu alta. De aceasta s-a apropiat într-o manieră foarte burgheză; dar căsătoria respectivă nu a durat decât o zi!
Acestea sunt niște lucruri pe care ni le pune sub ochi karma, și care ne arată, dacă le acordăm atenție, că omul poate, în ceea ce privește karma, să se comporte față de alții în două feluri diferite. Împrejurările karmice sunt absolut diferite, după cum omul simte existența acestei legături lăuntrice, sau el nu îl poate descrie pe celălalt decât din punct de vedere exterior.
Ei bine, tocmai când examinăm asemenea experiențe karmice în cazul cărora, la un prim contact cu un alt om, frumusețea sau urâțenia nu contează, și din interiorul ființei țâșnește impulsul de a ne lega de acel om, atunci suntem conduși spre influența acelor entități pe care le-am descris drept Învățătorii originari care sunt activi și astăzi, dar din exterior, din Cosmos. De aceste relații se ocupă, în primul rând, acei locuitori ai Lunii, care, prin aceste legături și dincolo de aceste legături, participă în modul cel mai intim la evoluția omenirii pământești.
Și, așa cum există entități lunare, există, de asemenea, entități solare, care țin de Soare. La fel, există acel fel de relații în cazul cărora noi îl putem descrie pe celălalt om într-un mod mai exterior. În acest caz, ființele solare sunt cele care se preocupă de ceea ce s-a legat între un suflet uman și altul.
Astfel, considerând relațiile pur umane, noi suntem conduși, în primă instanță, de la Pământ spre Soare și spre Lună. Și putem spune că există relații umane în care vedem activitatea Lunii, și altele în care vedem activitatea Soarelui. Și astfel, suntem conduși din treaptă în treaptă: de la Pământ spre Cosmos.
Astăzi am putut doar să începem aceste considerații; le vom continua mâine și în conferințele următoare.
