Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


CONSIDERAŢII KARMICE ASUPRA CORELAŢIILOR KARMIC-ISTORICE


PRIMA CONFERINŢĂ

Praga, 29 martie 1924

Aş dori să încep aceste conferinţe pentru membri [ Nota 1 ] arătându-vă astăzi cum antroposofia, pur şi simplu prin faptul că îi prezintă omului cercetările ei, eliberează întreaga conştienţă umană de greutatea pământească. Abia dacă este posibil astăzi ca un om situat în sânul civilizaţiei generale să creadă altceva decât că între naştere şi moarte el aparţine cu viaţa sa şi Pământului. Tot restul, apartenenţa la o lume spirituală, nu este, de cele mai multe ori, decât o credinţă, o presimţire sau ceva de acest fel. Într-adevăr, pentru omul de astăzi, care trebuie să-şi facă educaţia şi să-şi formeze întreaga cultură în cadrul civilizaţiei actuale, abia dacă este posibilă o cercetare privind apartenenţa omului la altceva decât la ceea ce există pe Pământ. Şi totuşi, tocmai această credinţă, că omul ar depinde numai de condiţiile pământeşti, este marea eroare a civilizaţiei noastre, a întregii noastre vieţi spirituale contemporane, aş putea spune chiar, a întregii lumi occidentale şi centrale. Numai Orientul a păstrat, deşi sub o formă decadentă, o conştienţă a apartenenţei şi legăturii omului cu puterile şi forţele cosmice suprasensibile ce se află de jur împrejurul Pământului. În timpurile vechi, omul se simţea, în fiinţa sa de om, dependent de stele, aşa cum se simţea dependent de plantele şi de animalele care cresc şi se deplasează pe Pământ. Odinioară se ştia că Luna nu este doar un trup cosmic fizic ce pluteşte în spaţiul din jurul Pământului. Astăzi, oamenii nu caută mult mai departe, ei caută, cel mult, să ştie dacă pe Lună se află sau nu munţi sau apă, şi emit în legătură cu aceasta tot felul de ipoteze. Dar nu se preocupă de nimic altceva în legătură cu Luna, şi încă şi mai puţin în legătură cu alte trupuri cereşti, cărora le examinează doar caracteristicile fizice. În vremurile mai vechi era cu totul altfel în această privinţă. Omul se ştia atunci dependent de trupurile cereşti, aşa cum se ştie astăzi dependent de Pământ.

Aş dori să pornesc de la un aspect care are o anumită importanţă ştiinţifică, un aspect care poate unora nu le este simpatic, dar care este, totuşi, ceva uşor. Am subliniat adesea în conferinţele antroposofice faptul că în cazul omului, chiar dacă îl studiem din punct de vedere pur ştiinţific, viaţa lui pământească oferă dovada că în formarea sa intervine un element suprapământesc. Ştiinţa crede că primul germene, celula-ou, este trupul cel mai complicat ce poate exista pe Pământ. Ea reflectează la complexitatea structurii pe care ar avea-o celula-ou. Ea spune că – prin descoperirile făcute în ultima vreme – se constată că atomul este ceva absolut minunat, şi molecula cu atât mai mult! Iar un lucru cum este celula e ceva teribil de complicat. – Dar nu aşa stau lucrurile cu celula-ou; în realitate, ea nu se prezintă deloc ca un trup complicat, ea se prezintă ca un haos. Întreaga structură chimico-fizică s-a distrus în celula-ou şi, înainte de a putea lua naştere o fiinţă vie, celula-ou trebuie să fie redusă la starea de neant haotic. Tocmai acesta este sensul fecundării, acela de a aduce celula-ou la starea de haos, astfel încât în organismul matern se află o materie complet disociată. Acesta este sensul procesului care are loc în trupul matern, faptul că aici există un haos complet. Luaţi un cristal: Cosmosul nu poate acţiona asupra cristalului, care are muchii rigide: dacă avem o plantă, şi ea are o formă solidă, nici asupra ei nu poate acţiona Cosmosul, şi la fel este şi la animal. Acesta este sensul fecundării, de a face din celula-ou un haos. Abia atunci întregul Cosmos înconjurător poate acţiona asupra acestui germene, şi apoi omul este efectiv format din Cosmos, în aşa fel încât adevărata fiinţă spiritual-sufletească a omului, care provine din vieţi pământeşti anterioare, poate pătrunde în el.

Din punct de vedere al concepţiilor actuale, acest lucru este un nonsens, dar acest nonsens este adevărul. Lucrul teribil al epocii noastre este faptul că, din cauza concepţiilor curente, noi suntem obligaţi să vorbim de un aparent nonsens când spunem adevărul. Desigur că puteţi spune: Ceea ce afirmi tu aici este rezultatul viziunii oculte; dar acest lucru poate fi el dovedit? – Acest lucru poate fi şi el dovedit; şi oamenii care pot s-o facă sunt mai numeroşi decât se crede de obicei. Dar există şi o dovadă exterioară pentru acest fapt. Avem o dovadă exterioară remarcabilă, care a fost obţinută în cadrul Institutului nostru de cercetări biologice din Stuttgart. Acolo s-au făcut cercetări cu privire la funcţionarea splinei. Dumneavoastră poate ştiţi că splina a fost considerată întotdeauna un organ foarte problematic. Se povestea că la un examen, profesorul l-a întrebat pe candidat: “Puteţi să-mi spuneţi ceva despre splină?” Candidatul reflectă şi mormăi dezamăgit: “Am uitat.” Şi profesorul spuse: “Ce păcat! Nici un om nu a ştiut vreodată ceva despre splină, dumneavoastră eraţi singurul care aţi ştiut ceva, şi aţi uitat!”

Eu am indicat o anumită metodă, constitută pe bazele ştiinţei spirituale, conform căreia doamna dr. Kolisko [ Nota 2 ] a studiat funcţionarea splinei. Această metodă este, ce-i drept, criticată, dar ea se va impune, căci este cu adevărat exactă. Şi iată că s-a descoperit ceva. Unele lucruri trebuie să le facem nu cum ne îndeamnă inima, ci fiindcă alţii folosesc această metodă. Noi am hotărât, aşadar, să operăm nişte iepuri de casă şi să le extirpăm splina. Aceasta nu este vivisecţie, ci o simplă operaţie, şi noi am făcut totul pentru ca animalele să nu sufere. Dar unul dintre iepuri a murit pentru că a răcit, anume pentru că nu a fost dus imediat după operaţie într-o cameră încălzită.

La ce trebuia să ne aşteptăm? Noi extirpasem splina şi, datorită acestui fapt, se întâmplase ceva în locul unde se aflase splina, acest loc fiind expus de acum înainte acţiunii Cosmosului. Atâta timp cât splina este la locul ei, Cosmosul nu poate face nimic; dar dacă organul este extirpat, acolo nu se mai află decât splina eterică. Şi atunci splina eterică se comportă conform intervenţiei Cosmosului. La ce trebuia să ne aşteptăm? La faptul că în locul splinei să apară ceva, o formă cosmică, o copie a naturii cosmice, cu alte cuvinte, o formă sferică. Şi, într-adevăr! Practicând disecţia iepurelui, noi am găsit un foarte mic organ de formă sferică ce se formase ulterior sub influenţa Cosmosului – întru totul corespunzător acestei concepţii conform căreia celula-ou se prezintă ca un trup haotic –, după ce am suprimat condiţia care îi permitea numai Pământului să acţioneze. Astfel, conduşi de karmă, am ajuns să deţinem o dovadă exterioară pentru ceea ce trebuie să afirmăm într-un domeniu absolut special.

Lucrurile stau, într-adevăr, în aşa fel încât astăzi omul care îşi dezvoltă sensibilitatea pe baza civilizaţiei actuale nu poate face altfel decât să se limiteze la ceea ce există în cadrul civilizaţiei pământeşti, şi nu îşi îndreaptă deloc privirea spre depărtările universului.

Trebuie să vă amintesc acum, pentru a pune bazele următoarelor expuneri, că în cartea mea Ştiinţa ocultă se descrie cum Luna actuală s-a separat de Pământ, după ce constituise un singur trup cu Pământul. Este un lucru pe care ni-l arată viziunea clarvăzătoare, dar care este deja admis şi de ştiinţa actuală. Mai ales în aceşti ultimi ani a apărut o mişcare literară care se bazează – deşi într-un mod eronat – pe această legătură a Lunii cu Pământul [ Nota 3 ]. Trebuie să devenim conştienţi de faptul că Luna, aşa cum o vedem noi astăzi pe cer, forma odinioară un singur trup cu Pământul, că ea a fost expulzată din Pământ, dacă mă pot exprima astfel, şi de un anumit timp se învârte în jurul Pământului.

Trebuie să menţionez acum un al doilea fapt. Acesta se referă la evoluţia sufletesc-spirituală a oamenilor în existenţa pământească. Chiar şi o examinare pur exterioară a ceea ce au realizat oamenii pe Pământ ne arată că a existat odinioară un fel de înţelepciune originară. Desigur, aceasta nu a fost dată în formele intelectuale care se cer astăzi; ea era comunicată mai mult sub o formă imaginativ-poetică. Din această adevărată înţelepciune originară, prezentă pe Pământ în acea epocă în care încă nu exista scrisul, din această adevărată înţelepciune originară nu a mai rămas, bineînţeles, nimic. Dar ceea ce s-a păstrat sunt legendele, miturile, minunata literatură a Vedelor, Vedanta, scrierile Orientului. Cel care se adânceşte în ele – dar nu ca Deussen [ Nota 4 ], care vede doar aspectul cel mai exterior şi care este considerat un traducător celebru –, cel care se poate adânci cu adevărat în ceea ce există aici, acela simte o profundă veneraţie în faţa înţelepciunii infinite care se află acolo, numai că aceasta apare într-o formă poetică, în imagini. Şi el va avea sentimentul că în spatele acestui lucru trăia ceva inexprimabil, care nu a fost aşternut pe hârtie şi care era poate mai măreţ şi mai plin de sens: o înţelepciune originară.

Cum a trăit această înţelepciune originară? În sfera acestei înţelepciuni, lucrurile nu se petreceau aşa cum se petrec astăzi, atunci când studiem aşezându-ne la masă pentru a asimila conţinutul unor cărţi, sau întreprindem alte lucruri de acest fel, ajungând astfel în mod treptat să ştim ceva. Orice om care, în acea epocă, ajungea la o anumită pătrundere a lucrurilor, ştia ce este inspiraţia, el ştia citi în lume – nu în cărţi –, dacă se transpunea în dispoziţia sufletească necesară. El ştia că atunci ceva îl adumbreşte, că el este iluminat lăuntric. Această iluminare lăuntrică era considerată tot atât de reală pe cât de reală este pentru noi citirea cărţilor. Omul ajungea să-şi cucerească raportul său cu spiritualul din lume prin faptul că era condus de preotul-hierofante din Misterii pentru a putea face el însuşi experienţa iluminării. Şi ceea ce se învăţa în cadrul Misteriilor îl conducea pe om la această experienţă a iluminării. El nu credea că iluminarea îi vine dintr-un loc oarecare pierdut în nori, cam aşa cum ar fi dacă noi, când am auzi astăzi nişte cuvinte rostite în spatele unui paravan nu am crede că acolo există un om care vorbeşte, ci am crede că aceste cuvinte murmurate în spatele paravanului provin dintr-o sursă nedeterminată. Exact aşa cum noi nu am crede, auzind aceste cuvinte, că ele provin dintr-o sursă nedeterminată, ci am presupune că în spatele a ceea ce percepem există o fiinţă, cel care avea acces la iluminare ştia că există pe Pământ fiinţe care nu sunt încarnate în mod fizic, dar care, prin intermediul iluminării, sunt marii Învăţători ai omenirii. – Omul era conştient de faptul că el are un trup de carne şi sânge, dar că se află în mijlocul unor fiinţe umane care nu au un trup din carne şi sânge, ci sunt fiinţe eterice, şi ele sunt prezente pentru a conferi iluminarea, care este conţinutul înţelepciunii originare. Astfel, omul ştia că Pământul nu este populat numai de oameni alcătuiţi din carne şi sânge, ci şi de alte fiinţe, care au un trup eteric.

Când examinăm o asemenea problemă, noi trebuie, fireşte, să ne eliberăm de prejudecata conform căreia omenirea ar fi trăit aşa cum este ea constituită astăzi încă din timpul de când datează această cunoaştere originară; căci la o astfel de prejudecată se adaugă nedeterminarea, şi dacă s-a parcurs acest imprecis şi nedeterminat, se ajunge la ideea de om-maimuţă, sau de maimuţă-om. Căci acesta este, în realitate, un mod foarte ciudat de a vedea lucrurile! Ceea ce poate spune istoricul nu este valabil decât pentru câteva secole: oamenii erau asemănători cu ceea ce sunt astăzi, desigur, nu tot atât de inteligenţi, totuşi, asemănători cu cei de astăzi. Ei nu au devenit atât de inteligenţi ca noi decât în cursul ultimelor secole; dar, făcând abstracţie de inteligenţa noastră mai mare, ei au fost asemănători cu noi. – Egiptenii erau superstiţioşi, ei aveau mumii; – dar ni-i imaginăm, în mare, ca pe oamenii de astăzi, făcând abstracţie de inteligenţă! Înainte de aceasta însă, a existat o perioadă despre care nu se ştie nimic. Dar după această perioadă despre care nu se ştie nimic şi care a durat mult timp, au apărut oamenii-maimuţă.

Vedeţi dumneavoastră, aceasta este o concepţie de care trebuie să ne eliberăm. Omul a populat Pământul înaintea animalelor, numai că sub o altă formă, el este fiinţa cea mai veche. Dumneavoastră puteţi citi aceasta în cartea mea “Ştiinţa ocultă”. Şi astfel, oamenii care au trăit pe atunci vieţuind vechii Învăţători originari, care încă nu aveau trupuri umane şi trăiau în trupuri spirituale, aceşti oameni au trăit şi ei experienţa faptului că, în momentul separării Lunii, pe care au trăit şi ei – noi înşine am trăit acolo –, aceste fiinţe care trăiau printre ei ca Învăţători originari au ajuns în Cosmos, şi de atunci nu locuiesc pe Pământ, ci pe Lună. Astfel încât, de fapt, trebuie să avem în vedere că nu numai substanţa fizică a Lunii s-a separat de Pământ, ci şi entităţile care de atunci şi până în prezent locuiesc din punct de vedere spiritual pe Lună. Ei bine, despre aceste entităţi putem spune, chiar şi din punct de vedere ştiinţific, că ele s-au îndepărtat şi că locuiesc pe Lună – ele nu sunt supuse în acelaşi fel naşterii şi morţii, ca omul –, pe când Luna şi-a pierdut de multă vreme substanţele şi le-a transformat.

Aici s-a petrecut ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă cu omul. Ei bine, gândiţi-vă că din şapte în şapte ani omul îşi reînnoieşte complet substanţele fizice! Este o greşeală să credem că se menţine acelaşi trup care exista acum câţiva ani. Materia fizică s-a schimbat, fiinţa spiritual-sufletească a rămas. În această privinţă, ştiinţa cunoaşte bine realitatea, dar nu ţine deloc seama de ea. Odată, cu ocazia unei conferinţe, am fost întrebat: Se spune că albinele, ca roi de albine, au o anumită legătură cu apicultorul şi, când el moare, dacă era ataşat de albinele sale, roiul îşi dă seama de aceasta şi adesea moare şi el. Cum se poate întâmpla aşa ceva? Că doar albinele individuale n-or fi având facultatea de a-l cunoaşte pe om, iar roiul nu este altceva decât o sumă de albine individuale! – Dar lucrurile nu stau chiar aşa, roiul nu este deloc suma albinelor individuale. Eu am folosit comparaţia următoare: În urmă cu două decenii, erau doi oameni. Unul a plecat în America, celălalt a rămas; primul revine din America după cincisprezece ani, şi îşi recunoaşte prietenul. Importante nu sunt diferitele părţi; din substanţa iniţială nu a mai rămas nimic. Şi, la fel, nu albinele individuale sunt ceea ce are importanţă, ci inteligenţa roiului, care nu este foarte diferită de aceea a unui om. Şi noi, ca oameni, suntem altceva decât celulele noastre, decât organele noastre luate izolat. Din prietenii care au asistat aici la conferinţele mele acum zece ani nu a mai rămas nimic fizic, ci numai sufletesc-spiritualul; şi, la fel, pe Lună nu a mai rămas de mult nimic din substanţa care s-a separat cândva de Pământ; ea a fost în mai multe rânduri înlocuită din Cosmos. În schimb, entităţile sunt prezente. Faptul că aceste entităţi au rămas, totuşi, active faţă de omenirea de pe Pământ, apare foarte clar pentru o adevărată cercetare bazată pe iniţiere. Acest fapt apare când luăm în considerare cu mai multă precizie ceea ce numim karmă. Vreau să încep astăzi să vorbesc despre aceasta, şi vom continua aceste consideraţii în conferinţele următoare.

Când întâlnim un om, noi nu dăm de obicei suficientă atenţie felului în care ne-am orientat, de fapt, întreaga viaţă pământească pentru a ajunge la această întâlnire. Şi, făcând cunoştinţă cu un om, există două posibilităţi. Fiţi numai atenţi la acest lucru, şi veţi vedea că, mai mult sau mai puţin clar, apare situaţia despre care vă vorbesc acum. Facem cunoştinţă cu un om. Adesea, ne legăm îndeaproape de acest om, indiferent că e frumos sau urât, inteligent sau prost, oricum ar fi, intrăm într-o strânsă legătură cu el. Această relaţie se ridică la suprafaţă din lăuntricul nostru. Avem, astfel, una din posibilităţi, sub forma sa extremă. Cealaltă posibilitate este aceasta: Facem cunoştinţă cu un om, şi nu simţim prezenţa acestei legături lăuntrice, ci avem ocazia să ne facem despre el o impresie intelectuală sau morală. Putem să-l descriem în mod exact. Pentru noi este ceva neplăcut să vorbim despre primul om când ne aflăm în compania cuiva care îl cunoaşte, căci avem sentimentul că a-l descrie este ceva neplăcut, căci relaţia noastră cu acel om este de natură lăuntrică. Pe celălalt, noi îl putem descrie foarte bine, putem spune: El este inteligent, sau prost, putem să-i descriem până şi forma exactă a nasului; dar trăim fără a participa lăuntric la ceea ce este acest om. Avem uneori nişte întâlniri – abia am făcut cunoştinţă cu cineva, că şi începem să-l visăm pe acel om, îl visăm mereu. Dar la fel de bine cunoaştem un alt om, pe care îl vedem în fiecare zi şi nu îl visăm deloc. Lăuntricul nostru nu este atât de puternic luat în stăpânire ca să-l visăm. Rar se întâmplă aşa ceva, dar există asemenea cazuri, cum a fost cel al lui Garibaldi [ Nota 5 ]: el a simţit existenţa legăturii lăuntrice fără să fi existat vreo relaţie personală directă. Căci la Garibaldi este foarte interesant să ştim cum a găsit-o el pe lui prima soţie. El era atât de puţin preocupat de lumea exterioară, încât nu se interesa deloc de femei. În cursul unei călătorii pe mare, navigând de-a lungul coastei braziliene, el şi-a îndreptat binoclul spre pământ şi a zărit o fată: În acel moment, pentru el a fost clar că ea trebuia să-i devină soţie. În mare grabă, el şi-a îndreptat nava spre pământ, unde a întâlnit un bărbat care l-a întâmpinat prieteneşte şi l-a întrebat dacă nu vrea să cineze cu el. Garibaldi a acceptat. Acesta era tatăl fetei pe care o zărise de departe pe ţărm! Chiar înainte de a fi servită cina, Garibaldi i-a spus – el nu vorbea decât italiana, ea nu vorbea decât portugheza –, Garibaldi i-a spus că ea trebuie să devină a lui pentru toată viaţa. Dar ea l-a înţeles, totuşi, şi astfel s-a legat una dintre cele mai frumoase relaţii de iubire. Acest caz extrem arată că exista aici o legătură karmică. A fost ceva eroic în comportamentul acestei femei, în modul în care s-a purtat. Ea l-a însoţit în luptele sale din America de Sud, şi când a aflat vestea că el ar fi fost ucis, a plecat să-l caute pe câmpul de luptă. În această situaţie şi-a adus ea pe lume copilul. Pentru a-i ţine de cald, ea a trebuit să şi-l lege la gât cu o eşarfă.

Prin aceste experienţe, Garibaldi s-a integrat bine în viaţă. Soţia lui a murit, şi el s-a recăsătorit cu alta. De aceasta s-a apropiat într-o manieră foarte burgheză; dar căsătoria respectivă nu a durat decât o zi!

Acestea sunt nişte lucruri pe care ni le pune sub ochi karma, şi care ne arată, dacă le acordăm atenţie, că omul poate, în ceea ce priveşte karma, să se comporte faţă de alţii în două feluri diferite. Împrejurările karmice sunt absolut diferite, după cum omul simte existenţa acestei legături lăuntrice, sau el nu îl poate descrie pe celălalt decât din punct de vedere exterior.

Ei bine, tocmai când examinăm asemenea experienţe karmice în cazul cărora, la un prim contact cu un alt om, frumuseţea sau urâţenia nu contează, şi din interiorul fiinţei ţâşneşte impulsul de a ne lega de acel om, atunci suntem conduşi spre influenţa acelor entităţi pe care le-am descris drept Învăţătorii originari care sunt activi şi astăzi, dar din exterior, din Cosmos. De aceste relaţii se ocupă, în primul rând, acei locuitori ai Lunii, care, prin aceste legături şi dincolo de aceste legături, participă în modul cel mai intim la evoluţia omenirii pământeşti.

Şi, aşa cum există entităţi lunare, există, de asemenea, entităţi solare, care ţin de Soare. La fel, există acel fel de relaţii în cazul cărora noi îl putem descrie pe celălalt om într-un mod mai exterior. În acest caz, fiinţele solare sunt cele care se preocupă de ceea ce s-a legat între un suflet uman şi altul.

Astfel, considerând relaţiile pur umane, noi suntem conduşi, în primă instanţă, de la Pământ spre Soare şi spre Lună. Şi putem spune că există relaţii umane în care vedem activitatea Lunii, şi altele în care vedem activitatea Soarelui. Şi astfel, suntem conduşi din treaptă în treaptă: de la Pământ spre Cosmos.

Astăzi am putut doar să începem aceste consideraţii; le vom continua mâine şi în conferinţele următoare.