Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


CONFERINŢA A DOUA

Praga, 30 martie 1924

Ieri am început să indic câteva puncte de vedere privind înţelegerea destinului uman, şi am arătat cum poate fi trezită din nou în om o presimţire a felului în care domneşte destinul atunci când în viaţa sa intervin nişte experienţe importante. Şi spuneam: Să presupunem că la o anumită vârstă cineva întâlneşte un alt om; să presupunem că această întâlnire are ca urmare desfăşurarea pe mai departe a destinului celor doi oameni care se întâlnesc, că această desfăşurare ar antrena, de asemenea, o transformare decisivă a vieţii pe care ei au dus-o până atunci. Când are loc un asemenea eveniment, ar fi absurd ca tot ceea ce a trăit omul până atunci pe Pământ să nu aibă nici o legătură cu acest eveniment. De altfel, lucrurile nu aşa stau. Căci o observare imparţială a celor ce s-au petrecut mai înainte arată în mod clar că, propriu-zis, aproape fiecare pas pe care l-a făcut în viaţă era orientat în direcţia acestei întâlniri. Ne putem întoarce în urmă până la copilărie, întotdeauna se va dovedi că acţiunea pe care am săvârşit-o, foarte îndepărtată în timp de această experienţă, că întreg drumul pe care l-am urmat în viaţă era orientat spre acest eveniment, ca şi cum l-am fi făcut în mod conştient şi în urma unei reflecţii. Şi tocmai o asemenea observare este capabilă să-i indice omului ceea ce noi, în cadrul antroposofiei, trebuie să numim legături karmice.

Am arătat apoi cum întâlnirile cu oamenii iau forme diferite, şi v-am menţionat două cazuri extreme: Întâlnim un om, ia naştere faţă de el absolut imediat o relaţie de viaţă, oricare ar fi aspectul său exterior, oricare ar fi impresia estetică pe care ne-o face acest om. Nu ne preocupăm de însuşirile sale specifice. Din fiinţa noastră lăuntrică urcă ceva care ne atrage spre el. Întâlnim alţi oameni faţă de care nu se manifestă un asemenea imbold interior. Atunci suntem mai atenţi la însuşirile care se revelează din punct de vedere exterior simţurilor noastre, facultăţii noastre de reprezentare, sensibilităţii noastre estetice. Faptul acţionează, spuneam eu, până în vise. Oamenii din prima categorie ne preocupă de îndată ce, în timpul nopţii, Eul şi trupul astral au părăsit trupul fizic şi trupul eteric. Apar visele despre ei. Acestea sunt semne că prin întâlnirea respectivă noi am trezit ceva în lăuntrul nostru. Întâlnim alţi oameni, pe care nu îi putem visa, pentru că ei nu au trezit ceva în noi, pentru că nimic nu urcă la suprafaţă din interiorul nostru. Le suntem, poate, foarte apropiaţi, dar nu îi visăm, pentru că ei nu trezesc în noi nimic care ar putea ajunge până la trupul nostru astral şi la organizarea Eului nostru.

Am făcut apoi o legătură între ceea ce se întâmplă aici şi forţele cu care este unit omul în afara domeniului pământesc, forţele de care actuala concepţie despre lume nu ţine deloc seama, forţe care intervin din mediul cosmic, de dincolo de Pământ, acţionând asupra acestuia. Şi am arătat cum trebuie să facă omul legătura între aceste forţe, a căror acţiune provine de la entităţile spirituale lunare, şi propriul trecut. Da, dragii mei prieteni, când întâlnim un om şi imediat din lăuntrul nostru urcă ceva care face ca noi să fim atraşi spre el, în noi acţionează trecutul.

Dar felul în care se leagă între ele aceste lucruri ne devine clar numai atunci când în locul observaţiei exterioare care presimte ceva apare ştiinţa iniţiatică, şi aceasta poate pune cu adevărat în lumină legăturile lăuntrice. Iniţiatul, în faţa căruia se deschide lumea spirituală, face aceste două feluri de experienţe despre care am vorbit, şi anume cu o intensitate mult mai mare decât le poate face conştienţa obişnuită. În primul caz, în care conştienţa obişnuită percepe acel imbold lăuntric, iniţiatul, în momentul în care îl întâlneşte pe celălalt om, vede cu adevărat urcând din lăuntricul său o imagine, sau o serie de imagini, imagini absolut reale. Este ca şi cum aceste imagini s-ar degaja din fiinţa sa interioară, ca şi cum el ar avea în faţa lui o scriere căreia îi poate descifra sensul. Astfel, el are o trăire clară în faţa acestor imagini: Imaginea care urcă în tine apărând din fiinţa ta interioară, tu o simţi din punct de vedere lăuntric una cu tine, ca şi cum un pictor, pictând un tablou, s-ar găsi nu în faţa pânzei, ci ar vibra în pânza însăşi, însoţind fiecare culoare, trăind lăuntric fiecare culoare. Astfel, el simte şi ştie că imaginea care apare are de-a face cu omul pe care l-a întâlnit în viaţă. Şi, printr-o trăire asemănătoare celei pe care o avem când întâlnim din nou un om după mulţi ani – facem mereu această experienţă –, recunoaştem în acest om care se află în mod fizic în faţa noastră repetarea a ceea ce urcă în mod interior în noi. Comparând imaginea interioară cu ceea ce avem în faţa ochilor, noi ştim că ceea ce urcă în noi în mod lăuntric este imaginea a ceea ce am trăit împreună cu acest om într-o viaţă pământească anterioară. Şi ne întoarcem cu adevărat într-un trecut în care am avut experienţe comune cu el. Datorită exerciţiilor efectuate pentru a ne pregăti în domeniul ştiinţei iniţiatice, nu simţim numai o impresie confuză, cum se întâmplă de obicei în conştienţa obişnuită, ci facem, ca într-o imagine vie, experienţa a ceea ce am trăit, într-o viaţă anterioară, sau în mai multe vieţi anterioare, împreună cu omul pe care l-am întâlnit. Se poate spune, desigur, că ştiinţa iniţiatică face posibil, într-adevăr, să vedem cum apare din propriul nostru interior ceea ce am trăit împreună cu un alt om, de care suntem legaţi karmic, şi să vedem cum aceasta apare cu o asemenea intensitate de parcă omul care se află aici, în faţa noastră, s-ar desprinde din sine însuşi, şi ar apărea în faţa noastră sub aspectul său de odinioară şi s-ar întâlni el însuşi cu ceea ce este el acum. Atât de intens este efectul pe care îl simţim. Dar tocmai prin faptul că experienţa este trăită într-un mod atât de real, învăţăm să o punem în legătură cu puterile care îi stau la bază, şi suntem conduşi spre calea care trebuie urmată pentru a se ajunge la această imagine.

Când coboară din existenţa spiritual-sufletească pe care o duce între moarte şi o nouă naştere spre viaţa pământească, omul traversează diferite regiuni. Ultima regiune, ca să spunem aşa, pe care o parcurge este regiunea lunară, după ce a parcurs alte regiuni planetare şi spirituale. Pe drumul său în regiunea Lunii, el întâlneşte cu adevărat acele entităţi care, aşa cum am arătat ieri, au fost Învăţătorii originari ai omenirii. El îi întâlneşte în Cosmos înainte de a coborî spre existenţa pământească, şi ei sunt cei care înscriu în această substanţă subtilă pe care înţelepţii Orientului o numesc Akasha, pentru a o distinge de substanţele pământeşti, care înscriu în Akasha ceea ce au trăit oamenii în relaţiile dintre ei în timpul vieţii. În această privinţă, este astfel: tot ceea ce suferim în viaţă, tot ceea ce este trăit de oameni, este observat de acele fiinţe care au locuit odinioară Pământul împreună cu oamenii – dar ca fiinţe spirituale, şi nu ca fiinţe încarnate. Ei observă aceasta şi o înscriu nu cu acea scriere abstractă pe care o avem noi, ci o transpun, într-o formă vie, în substanţa Akasha. Aceste entităţi lunare care au fost odinioară marii Învăţători din epoca înţelepciunii originare, aceste fiinţe spirituale sunt fiinţele care înregistrează experienţele omenirii. Şi când omul, pe drumul care duce de la moarte la o nouă naştere, se apropie din nou de Pământ pentru a se uni cu germenele care îi este oferit de părinţi, el traversează regiunea unde entităţile lunare au înregistrat ceea ce a fost trăit pe Pământ în încarnările anterioare. Aceste fiinţe lunare, pe când trăiau pe Pământ, aduceau oamenilor înţelepciunea, o înţelepciune care era legată mai ales de trecutul universului; acum, ele păstrează trecutul în actuala lor existenţă cosmică. Iar când omul coboară spre existenţa pământească, tot ceea ce au păstrat ele se exprimă în trupul lui astral. Da, dragii mei prieteni, se spune foarte uşor: omul este alcătuit dintr-o organizare a Eului, dintr-un trup astral, dintr-un trup eteric, şi aşa mai departe. Organizarea Eului este tocmai aceea care înclină cel mai mult spre Pământ, ea este cea pe care o învăţăm şi o trăim în timpul existenţei pământeşti; dar cu părţile constitutive situate mai în adânc ale entităţii umane se întâmplă altfel, trupul astral este deja altceva, plin de urme înscrise, plin de imagini. Ceea ce se numeşte de obicei “inconştient” apare ca extraordinar de bogat când urcă, la rândul său, în zona cunoaşterii. Iar iniţierea ne dă posibilitatea de a ne cufunda în acest trup astral şi de a aduce la lumină tot ceea ce au înscris fiinţele lunare – şi care este exact de aceeaşi natură cu experienţele făcute împreună cu un alt om. Datorită ştiinţei iniţiatice străbate cu adevărat la lumina zilei taina care ne dezvăluie cum întreg trecutul se află în om, şi cum se formează “destinul” prin faptul că suntem legaţi de fiinţele lunare, care păstrează trecutul în aşa fel încât el se află în fiinţa noastră interioară când revenim pe Pământ.

Un alt caz: Când iniţiatul se apropie de un om în faţa căruia conştienţa obişnuită are o impresie estetică, o impresie ce ţine de sfera reprezentării, un om pe care nu îl poate visa, la întâlnirea cu un asemenea om din fiinţa lăuntrică a iniţiatului la început nu se ridică imagini; dar în faţa unei asemenea personalităţi privirea iniţiatului, îndreptată în celălalt caz spre Lună, se întoarce acum spre Soare. Şi, exact aşa cum Luna se află în relaţie cu fiinţele pe care am putut să le caracterizez pentru dumneavoastră mai înainte, nici Soarele nu este, pur şi simplu, globul de gaz despre care vorbesc astăzi fizicienii. Fizicienii ar fi extraordinar de surprinşi dacă ar putea ajunge, pregătind o expediţie, la locul pe care îl presupun umplut în întregime cu tot felul de gaze incandescente şi care, după părerea lor, constituie Soarele. Fizicienii ar găsi, într-adevăr, că acolo unde ei presupun prezenţa gazelor incandescente nu există absolut nimic, mult mai puţin decât spaţiul, mai puţin decât nimic: un gol în spaţiul cosmic. Ce este spaţiul? Oamenii nu ştiu nimic despre acest lucru, şi cel mai puţin ştiu cei care reflectează mult la aceasta, filosofii. Căci, vedeţi dumneavoastră, dacă există un scaun aici şi eu trec pe lângă el fără să fiu atent, mă lovesc de acest scaun. Căci el este dens şi nu-mi permite să trec prin el. Dar când aici nu se află nici un scaun, traversez spaţiul nestânjenit.

Dar mai există şi un al treilea caz. În acest caz, dacă trec, nu sunt oprit, nu mă lovesc de nimic, dar sunt absorbit, dispar: aici, spaţiul este absent, ceea ce se află aici este opusul spaţiului. Şi acest opus al spaţiului se află chiar în Soare. Soarele este un spaţiu negativ, un spaţiu suprimat. Şi, tocmai pentru că el este un spaţiu negativ, suprimat, el este locul obişnuit unde se află entităţile cele mai apropiate de om, situate imediat deasupra lui: Îngerii, Arhanghelii, Arhaii. Şi, în cazul despre care vorbesc eu, privirea iniţiatului este îndreptată spre acele fiinţe care se află pe Soare, spre entităţile spirituale ale Soarelui. Cu alte cuvinte: o asemenea întâlnire cu un om care nu ţine de trecutul karmic, care înseamnă o relaţie nouă, este pentru iniţiat mijlocul de a intra în legătură cu aceste entităţi. Şi aici se arată că există anumite fiinţe cu care omul are o legătură strânsă, şi altele cu care are o legătură mai îndepărtată. Din modul în care se apropie de el aceste fiinţe lui îi devine clar, în mare, nu în amănunt, ce karmă se ţese aici: nu o karmă veche, ci o karmă în faţa căreia el se află pentru prima dată. Omul îşi dă seama că aceste entităţi care sunt legate de Soare au de-a face cu viitorul, tot aşa cum fiinţele care sunt legate de Lună au de-a face cu trecutul.

Vedeţi dumneavoastră, în om are loc cu adevărat o aprofundare a întregii vieţi de simţire când el îşi explică în mod clar ceea ce aduce la lumină ştiinţa iniţiatică din adâncurile realităţii spirituale, chiar dacă el însuşi nu este un iniţiat. Căci lucrurile pot apărea cu toată claritatea. La fel cum un om poate înţelege un tablou fără să fie pictor – am folosit adesea această comparaţie –, aceste adevăruri pot fi înţelese fără a fi iniţiat. Dar dacă omul le lasă să acţioneze asupra lui, întreaga sa relaţie cu universul cunoaşte o aprofundare extraordinară. Gândiţi-vă, aşadar, cât de abstractă, aridă şi goală de conţinut este privirea pe care o îndreaptă în realitate astăzi omul de pe Pământ asupra edificiului universului. Când priveşte Pământul, el mai simte un oarecare interes faţă de Pământ. Omul priveşte animalele pădurii cu un anumit interes. Dacă este un om nobil, îi place să vadă zvelta gazelă, căprioara cea sprintenă. Dacă este mai puţin nobil, aceste animale îl interesează, totuşi, în calitate de vânat, ca să le mănânce. Varza de pe câmp îl interesează şi ea. Toate acestea au legătură cu ceva ce omul percepe mai întâi la sine însuşi. Dar, la fel cum are cu natura pământească legături care îi trezesc lumea simţirii, el poate dezvolta legături cu Cosmosul extrapământesc. Şi tot ceea ce ne vine din trecut, prin destin, şi ne atinge inima şi sufletul – dacă aceasta face impresie asupra noastră –, dându-ne imboldul să ne îndreptăm privirea spre entităţile lunare şi să ne spunem: Aici, pe Pământ, se află oamenii; pe Lună trăiesc fiinţele care erau odinioară cu noi pe Pământ. Ele şi-au căutat o altă scenă de acţiune, o altă reşedinţă; dar noi, oamenii, am rămas legaţi de aceste entităţi; ele ţin registrul trecutului nostru. Ceea ce fac ele trăieşte în noi când trecutul intervine în existenţa noastră pământească.

Ne ridicăm ochii cu o anumită fervoare plină de veneraţie spre aceste fiinţe, şi Luna vizibilă, cu strălucirea ei argintie, nu este decât semnul care evocă aceste entităţi atât de strâns legate de trecutul nostru. Învăţăm astfel să stabilim, într-un fel, o legătură cu aceste puteri cosmice, extrapământeşti, al căror simbol sunt astrele, să avem o legătură cu ele prin ceea ce trăim noi, ca oameni, aşa cum, pe de altă parte, avem o legătură, prin existenţa noastră corporală, cu tot ceea ce trăieşte pe Pământ. Şi, la fel, exact aşa cum noi, ca oameni, privim spre viitor, presimţind, ca într-o aşteptare plină de teamă, când mergem spre viitor cu speranţele şi aspiraţiile noastre, noi nu rămânem singuri în sufletul nostru; ci suntem legaţi, printr-o presimţire, de ceea ce radiază spre noi venind din Soare. Îngerii, Arhanghelii, Arhaii devin pentru noi fiinţe solare, ei devin pentru noi fiinţe despre care ştim că ne conduc din prezent spre viitor. Şi când, apoi, ne ridicăm privirea spre Cosmos şi vedem cum lumina Lunii este dependentă de lumina Soarelui, când vedem în ce raport se află aceste trupuri cereşti unul faţă de celălalt, atunci avem aici, în Cosmos, o imagine a ceea ce trăieşte în noi înşine. Căci, la fel cum în lumea astrelor, Soarele şi Luna se află în relaţie unul cu altul, ceea ce este în noi lunar: trecutul nostru, se află în legătură cu ceea ce este în noi solar: viitorul nostru. Şi destinul este ceea ce se află în om venind din trecut şi curge, trecând prin prezent, spre viitor. Noi vedem – oarecum întreţesut în Cosmos, mersul astrelor –, prin raporturile reciproce dintre astre, vedem în mare, amplificat, ceea ce trăieşte în propria noastră fiinţă lăuntrică.

Ei bine, dragii mei prieteni, aceasta ne lărgeşte perspectiva şi ne permite să ne adâncim şi mai mult în raporturile cosmice. Căci, după ce omul trece prin poarta morţii, el nu este la început detaşat decât de trupul său fizic. El trăieşte în organizarea Eului său, în trupul său astral, în trupul său eteric. Dar, după câteva zile, trupul eteric se detaşează de trupul astral şi de Eu. Ceea ce trăieşte omul atunci este ceva care, într-un fel, creşte din el însuşi; mai întâi este ceva mic, dar apoi devine din ce în ce mai mare: acesta este trupul său eteric. Lui i se pare că acest trup eteric se extinde până departe, creşte până când atinge lumea stelelor. Dar, dilatându-se astfel, el devine atât de subtil, încât după câteva zile dispare din faţa privirii. Dar, în acelaşi timp, se mai întâmplă şi altceva. În timp ce noi ne abandonăm trupul eteric în Cosmos şi el se dilată, se diluează, este ca şi cum, după moarte, am percepe misterele astrelor, ca şi cum ne-am uni viaţa cu misterele astrelor.

Mai întâi – şi acesta este şi cazul după ce am trecut prin poarta morţii –, când ne înălţăm şi traversăm regiunea lunară, fiinţele lunare citesc în trupul nostru astral ceea ce a fost trăit de noi în timpul existenţei pământeşti. Când părăsim existenţa pământească, aceste entităţi lunare ne primesc, şi trupul nostru astral, în care ne aflăm acum, este pentru ele ca o carte în care citesc. Şi ele reţin în mod fidel ceea ce citesc, pentru a-l înscrie în noul nostru trup astral, când coborâm din nou spre Pământ.

Părăsind regiunea Lunii, noi ajungem în alte regiuni, trecem prin regiunea lui Mercur şi a lui Venus, ajungem în regiunea Soarelui. În această regiune a Soarelui prinde viaţă în noi tot ceea ce am trăit şi am făcut în existenţele precedente. Pătrundem în sfera entităţilor Ierarhiilor superioare, a activităţii lor, a faptelor lor, şi suntem acum în Cosmos. Aşa cum în timpul vieţii pământeşti mergem pe Pământ, încătuşaţi, într-un fel, de condiţiile de pe Pământ, ne aflăm acum în întinderile Cosmosului. Trăim în nişte vaste întinderi, pe când aici, pe Pământ, trăim strâmtoraţi. În timp ce ne parcurgem existenţa dintre moarte şi o nouă naştere, avem impresia că pe Pământ eram încătuşaţi, căci acum totul s-a lărgit şi facem experienţa misterelor Cosmosului. Nu le trăim ca pe ceva supus legilor fizice ale naturii; aceste legi fizice ale naturii apar drept producţii limitate ale spiritului uman. Trăim ceea ce se întâmplă în lumea astrelor drept faptele entităţilor divin-spirituale, noi ne integrăm în faptele entităţilor divin-spirituale. Atât cât putem, noi acţionăm printre ele şi împreună cu ele şi, pornind din Cosmos, ne pregătim următoarea existenţă pământească.

Acest lucru, propriu-zis, va trebui să fie înţeles cu adevărat într-un sens profund, anume faptul că ceea ce poartă omul în sine a fost elaborat de el în Cosmos între moarte şi o nouă naştere. Omul nu percepe pe cale exterioară decât o parte atât de mică din alcătuirea sa! Ceea ce se află în fiecare organ nu poate fi înţeles decât dacă înţelegem organul respectiv în contextul Cosmosului. Să luăm, de exemplu, organul cel mai nobil: inima. Astăzi, savantul care disecă embrionul vede cum se constituie inima încetul cu încetul; el nu reflectează în continuare asupra fenomenului. Dar această formaţiune exterioară plastică, această inimă umană, este rezultatul, în măsura în care ea are la fiecare om o formă individuală, a ceea ce a elaborat omul împreună cu Zeii între moarte şi o nouă naştere. În timp ce traversează existenţa dintre moarte şi o nouă naştere, omul trebuie să lucreze urmând acea direcţie care porneşte de la Pământ şi merge spre Leu, spre constelaţia Leului din Zodiac. Căci acest curent care merge de la Pământ spre constelaţia Leului este plin de puteri pure. În această direcţie trebuie să lucreze omul pentru a putea da naştere inimii ca germene; şi aici se găsesc, într-adevăr, puteri cosmice. Apoi, după ce a traversat această regiune, care se situează în îndepărtatele întinderi ale Cosmosului, omul trebuie să ajungă în aşa-numitele regiuni mai apropiate de Pământ, în regiunea Soarelui. Aici se dezvoltă, la rândul lor, nişte forţe care perfecţionează în continuare inima. Apoi, omul pătrunde în acel domeniu unde el este atins deja de ceea ce putem numi căldura pământească; căci afară, în spaţiul cosmic, nu există căldură pământească, există cu totul altceva. Atunci, inima umană parcurge o a treia etapă. Forţele cu ajutorul cărora este pregătită inima din direcţia Leului sunt mai întâi de natură pur moral-religioasă; în inima noastră sunt gravate mai întâi în mod tainic puteri pur moral-religioase. Celui care pătrunde cu privirea spirituală acest fapt i se pare o crimă felul în care consideră ştiinţa actuală astrele ca mase fizice indiferente, fără să le vadă natura morală. Iar când omul traversează regiunea Soarelui, aceste puteri moral-religioase sunt cuprinse de puterile eterice. Şi abia atunci când omul se apropie mai mult de Pământ, de căldură, de regiunea focului, sunt îndeplinite, ca să spunem aşa, ultimele pregătiri. Aici intră în activitate forţele care modelează germenele fizic pentru omul care coboară ca fiinţă spiritual-sufletească pe Pământ.

Şi astfel, fiecare organ este elaborat din întinderile cosmice. Purtăm în noi un cer înstelat. Şi nu suntem legaţi numai de lumea vegetală care ne hrăneşte, prin fiertura de griş pe care o introducem în stomac şi care este pe punctul de a fi prelucrată în organismul nostru, noi suntem legaţi, de asemenea, de forţele întregului Cosmos. Desigur, aceste lucruri îi devin omului clare numai dacă el este înzestrat cu un simţ care îi permite să observe cu adevărat viaţa. Ajungem să ţinem seama nu numai de aspectele microscopice, faţă de care s-a creat astăzi un adevărat cult, ci şi de cele macroscopice. Astăzi, omul vrea să cunoască misterele organizării animale şi umane. El îşi cufundă privirea într-un tub, şi numeşte aceasta a lucra cu microscopul, el decupează un fragment minuscul, îl pune pe lamelă şi se străduieşte să se îndepărteze cât mai mult posibil de lume, să abandoneze cât mai mult posibil viaţa. El smulge un fragment şi îl observă prin ceva care îi izolează privirea de restul lumii. Bineînţeles, nu e vorba de a critica acest mod de cercetare, care permite descoperirea a tot felul de lucruri frumoase. Dar pe această cale nu putem cunoaşte cu adevărat omul. Şi, vedeţi dumneavoastră, când ne întoarcem în modul acesta privirea de la Pământ spre lumea extrapământească a Cosmosului, nici atunci nu avem în faţa noastră decât o parte a lumii. Căci, la urma urmei, numai o parte poate deveni vizibilă. Stelele nu sunt, ce-i drept, ceea ce apar ele privirii – căci nu avem decât simbolul lor –, dar ele sunt, totuşi, vizibile! Pe când întreaga lume pe care o parcurgem între moarte şi o nouă naştere este, într-adevăr, invizibilă, este o lume suprasensibilă. Şi există regiuni aflate dincolo de lumea sensibilă. Dar omul aparţine, cu fiinţa sa, atât acestor tărâmuri suprasensibile ale existenţei, cât şi lumii sensibile; şi învăţăm să cunoaştem cu adevărat ce este omul abia atunci când ţinem seama de felul în care parcurge el întinderile Cosmosului. După ce trecem prin poarta morţii şi parcurgem întinderile cosmice, când ne întoarcem din nou pe Pământ, toate acestea trăiesc în noi, în legăturile pe care le avem cu Cosmosul; în noi trăieşte ceea ce a fost parcurs de noi, în întinderile cosmice, ceea ce a trăit deja o dată pe Pământ, s-a ridicat în Cosmos şi apoi a revenit la limitata existenţă pământească. Învăţăm, încetul cu încetul, să ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce eram într-o existenţă pământească anterioară. Privirea noastră este desprinsă de fizic, ea se ridică spre spiritual. Căci atunci când ne întoarcem în urmă la vieţi pământeşti trecute, datorită puterii ştiinţei iniţiatice, dispare tendinţa de a ne reprezenta totul numai sub formă sensibilă.

Ce-i drept, şi din această perspectivă putem trăi multe lucruri. Era o vreme când existau anumiţi teosofi care ştiau că omul trăieşte pe Pământ mai multe vieţi succesive. Ei învăţaseră aceasta din înţelepciunea orientală, dar voiau să-şi reprezinte toate acestea aşa cum ni le putem reprezenta în lumea sensibilă. Ei greşeau, dar aveau nevoie de aceste reprezentări sensibile. Se spunea atunci, în acea vreme, că omul, ca organism fizic, când trece prin poarta morţii, se descompune, se face praf şi pulbere; dar un atom se menţine, şi acest atom, pe nişte căi miraculoase, trece în viaţa pământească următoare, şi aceasta este ceea ce teosofii numeau “atomul permanent”. Era numai un subterfugiu pentru a-şi putea reprezenta lucrurile în mod materialist. Dar o asemenea tendinţă spre reprezentări materialiste dispare atunci când facem cu adevărat experienţa a ceea ce poate trăi sufletul, când vedem de exemplu cum este plăsmuită inima umană din întinderile cosmice.

În schimb, ficatul este format în regiunea din imediata apropiere a Pământului; el are doar puţine lucruri în comun cu vastele întinderi ale Cosmosului. Încetul cu încetul, datorită ştiinţei iniţiatice, învăţăm să cunoaştem omul în aşa fel încât să putem spune: inima nu ar putea fi prezentă în om dacă nu ar fi pregătită, modelată interior din vastele întinderi ale Cosmosului. În schimb, un organ cum este ficatul, sau cum sunt plămânii, este format în imediata apropiere a existenţei pământeşti. În ceea ce priveşte plămânii, ficatul, omul este asemănător, din punct de vedere cosmic, cu ceea ce este apropiat de Pământ; în ceea ce priveşte inima, el este o mare fiinţă cosmică. Atunci când privim omul, ne apare întreg universul. Când, în cadrul unei anatomii spirituale vrem să schiţăm ficatul, plămânii şi alte organe, atunci trebuie să desenăm, de asemenea, şi Pământul şi ceea ce se află în imediata sa apropiere; căci aşa stau lucrurile, de fapt, în ceea ce priveşte forţele. Dacă trecem la inimă, atunci trebuie să desenăm întreg universul. Omul este universul întreg contractat, concentrat în sine. El este un mister extraordinar, omul, un adevărat microcosmos. Dar acest Macrocosmos în care se transformă după moarte smulge facultatea de cunoaştere din sfera sensibilă, materială. Şi acum învăţăm să cunoaştem raporturile legice dintre spiritual şi fizic, dintre sufletesc şi sufletesc.

Găsim, de exemplu, în lume, oameni care au pentru lucrurile ce îi înconjoară, pentru oamenii din anturajul lor, o înţelegere înnăscută. Priviţi aceste corelaţii ale vieţii, dragii mei prieteni! Există oameni care întâlnesc mulţi oameni, dar care nu învaţă să-i cunoască niciodată cu adevărat. Ceea ce relatează ei despre oameni este fără nici un interes, nu reiese nici o trăsătură caracteristică. Asemenea oameni nu sunt în stare să se adâncească în fiinţa altuia, să i se dăruiască în întregime, ei nu au nici o înţelegere pentru un alt om. Există oameni care au această înţelegere. Când ei au făcut cunoştinţă cu cineva şi ne povestesc despre acest om, tot ceea ce spun ei poartă amprenta deplinei certitudini; ştim imediat cum este celălalt om, chiar dacă nu l-am văzut niciodată; el ne apare în faţa ochilor. Descrierea nu trebuie să fie detailată, cel care este în stare să se adâncească în fiinţa altuia poate schiţa, în câteva fraze caracteristice, imaginea lui completă. Nu trebuie să fie neapărat un om, poate fi şi un obiect din natură. Cineva tocmai ne povesteşte cum arată un munte, sau un copac; ajungem la exasperare, fiindcă nu reuşim să ne facem nici o imagine despre acestea, totul este gol, avem impresia că propriul nostru creier se usucă. În schimb, există alţii care înţeleg imediat orice; am putea picta ceea ce ne povestesc ei. Aceste daruri, sau absenţa lor, această înţelegere pentru mediul ambiant, sau această închistare, nu au luat naştere din nimic, ci ele sunt rezultatul existenţelor pământeşti anterioare. Atunci când, prin ceea ce ne-am cucerit cu ajutorul ştiinţei iniţiatice, observăm un om care are multă înţelegere pentru mediul său ambiant uman şi extrauman, şi când ne întoarcem apoi în urmă – voi mai avea încă multe de spus despre această întoarcere în urmă –, cu ajutorul ştiinţei iniţiatice, până la existenţa pământească precedentă, atunci găsim ce însuşiri avea omul în această viaţă anterioară şi vedem cum s-au transformat ele, în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, în înţelegere faţă de mediul înconjurător. Atunci descoperim că un om care are înţelegere pentru mediul său ambiant era constituit, în viaţa sa precedentă, în aşa fel încât el putea simţi multă bucurie. Este un lucru foarte interesant. Oamenii care nu puteau simţi bucurie în viaţa lor precedentă nu pot ajunge nici la o facultate de înţelegere pentru oameni sau pentru mediul înconjurător. Despre fiecare din acei oameni care sunt înzestraţi cu această facultate de înţelegere, aflăm că au fost oameni care puteau resimţi bucurie faţă de ceea ce îi înconjura. Dar această facultate, la rândul ei, a fost dobândită într-o viaţă anterioară. Şi cum ajunge un om să fie înzestrat cu această bucurie, cu acest dar, cu această înclinaţie de a simţi bucurie în faţa a ceea ce îl înconjoară? El ajunge la aceasta când, într-o existenţă şi mai veche, a simţit multă iubire. Iubirea pe care am simţit-o într-o viaţă pământească se transformă în bucurie: bucuria din existenţa următoare se transformă în facultate de înţelegere pentru lumea înconjurătoare în cursul celei de a treia existenţe.

Vedem astfel o existenţă urmând alteia şi reuşim să înţelegem ceea ce, din prezent, va radia spre viitor. Oamenii care pot urî intens poartă, drept consecinţă a urii lor, în următoarea existenţă, tendinţa de a fi atinşi dureros de tot ceea ce se întâmplă. Aşa stau lucrurile când studiem un om care trebuie să treacă prin viaţă ca un om cu adevărat “ranchiunos”, fiindcă el este afectat în mod dureros de orice, el suferă mereu. Bineînţeles, ne poate fi milă de el, şi aşa şi este just, dar acest lucru ne conduce la o viaţă pământească anterioară în timpul căreia el nu şi-a putut stăpâni niciodată ura. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Când e vorba de ură, omul spune cu uşurinţă: Eu nu urăsc, eu iubesc pe toată lumea. Dar el trebuie să examineze cu grijă lucrurile, pentru a vedea toată ura ascunsă ce se află în străfundul sufletului uman. Da, acestea sunt nişte relaţii care nu ne apar cu claritate decât atunci când îi auzim pe oameni vorbind unii despre alţii. Într-adevăr – imaginaţi-vă o asemenea statistică –, despre un om se spun mult mai multe lucruri rele decât cuvinte de laudă, decât cuvinte de apreciere. Şi dacă am ajunge să facem, într-adevăr, această statistică, am găsi că printre oameni există de o sută de ori – se poate indica, într-adevăr, această cifră –, mai multă ură decât iubire. Da, aşa este, numai că oamenii nu-şi dau de obicei seama, căci ei se cred întotdeauna îndreptăţiţi să urască, şi consideră că ei sunt scuzabili la infinit dacă urăsc. Dar această ură se transformă în tendinţa de a suferi în viaţa pământească următoare, şi în incapacitatea de a înţelege, în închistare, în cea de a treia viaţă pământească, în incapacitatea de a aborda lucrurile, de a ne adânci în ele.

Dumneavoastră aveţi astfel posibilitatea de a observa trei vieţi pământeşti succesive, având în vedere legea următoare: iubirea se transformă în bucurie, bucuria se transformă, într-o a treia existenţă, în înţelegere faţă de mediul ambiant. Ura se transformă în tendinţa de a suferi, şi aceasta, în a treia viaţă pământească, în închistare, în lipsa de înţelegere faţă de mediul înconjurător. Acestea sunt raporturile ce se stabilesc pe plan sufletesc de la o viaţă pământească la alta.

Dar să încercăm acum să abordăm viaţa sub o altă formă. Există oameni – poate ei introduc lucrul acesta în viaţa lor tocmai în acest fel – pe care nu-i interesează nimic şi care nici nu vor să se intereseze de altceva în afară de ei înşişi. Dar faptul de a ne interesa sau nu de ceva are o mare importanţă în viaţă. Într-adevăr, şi în această privinţă, o statistică ar releva lucruri dintre cele mai ciudate. Am cunoscut oameni care avuseseră înainte de masă o discuţie cu o doamnă, dar nu mai ştiau după amiază ce pălărie purta doamna, sau dacă avea vreo broşă, sau ce culoare avea rochia ei. Există oameni care nu văd toate acestea! Există cele mai ciudate moduri de a privi lucrurile. Uneori, acest lucru este considerat scuzabil; dar el nu este scuzabil! Este o lipsă de interes, o lipsă de interes care merge uneori atât de departe încât, într-adevăr, nu ştim dacă omul pe care l-am întâlnit avea o haină neagră sau de culoare deschisă! Ceea ce vede omul din viaţa sa nu se leagă intim cu ceea ce există în afară. Eu mă exprim puţin cam radical; nu vreau să afirm numaidecât că suntem victima lui Ahriman sau Lucifer dacă nu ştim dacă părul doamnei era blond sau negru. Vreau doar să spun că oamenii dezvoltă un anumit grad de interes pentru ceea ce se află în jurul lor, sau o lipsă totală de interes; numai că acest lucru are pentru suflet o importanţă extraordinară. Dacă ne interesăm de ceea ce ne înconjoară, sufletul se animă lăuntric, el participă la ceea ce este în jur. Dar ceea ce trăim aici, cu interes, participând la ceea ce se întâmplă în jur, luăm cu noi când trecem prin poarta morţii, în întinderile Cosmosului. Şi, aşa cum aici, pe Pământ, trebuie să avem ochi pentru a vedea culorile, tot aşa, trebuie să fi fost aici, pe Pământ, însufleţiţi de interes pentru ca între moarte şi o nouă naştere să avem posibilitatea de a vedea în mod spiritual ceea ce am trăit. Şi dacă trecem prin viaţă fără a manifesta interes, dacă nu ne legăm privirea de nimic, dacă nu auzim nimic din ceea ce se întâmplă, nu vom avea, între moarte şi o nouă naştere, nici o legătură cu Cosmosul, vom fi, într-un fel, orbi din punct de vedere sufletesc, nu vom putea lucra cu forţele Cosmosului. Dar prin acest fapt ne pregătim în mod necorespunzător organismul şi organele noastre; ajungem în regiunea Leului, dar fără a putea efectua prima pregătire pentru formarea inimii; ajungem în regiunea Soarelui fără a putea continua să ne construim inima; ajungem în zona de foc a Pământului fără a putea da ultima şlefuire acestei munci; ajungem, în sfârşit, pe Pământ cu o predispoziţie pentru boli de inimă. În acest fel acţionează o tendinţă sufletească, lipsa de interes, până în actuala existenţă pământească. Şi, de fapt, natura bolii poate fi înţeleasă pe deplin numai dacă putem discerne corelaţiile, dacă vedem cum omul care în prezent suferă de o afecţiune fizică sau alta are această afecţiune fizică din cauză că în viaţa precedentă el a dezvoltat o anumită tendinţă sufletească şi aceasta se transformă în viaţa actuală în ceva de natură fizică. Afecţiunile fizice dintr-o viaţă pământească sunt trăiri de un fel sau altul dintr-o viaţă pământească anterioară. Oamenii care, cum se spune, plesnesc de sănătate, care nu sunt niciodată bolnavi, care au întotdeauna cea mai bună stare de sănătate, ne conduc privirea, în general, spre aceste existenţe pământeşti anterioare în care ei manifestau cel mai profund interes pentru tot ceea ce se afla în jurul lor, care au văzut totul, au cunoscut totul.

Desigur, nu avem voie să forţăm interpretarea lucrurilor care se referă la viaţa spirituală. Vedeţi dumneavoastră, se poate, fireşte, şi ca un curent karmic să fie abia la începutul său. Eu pot începe în această viaţă să fiu lipsit de înţelegere: atunci viitorul va prezenta ceva care trimite în urmă la această lipsă de înţelegere. Nu trebuie să indicăm numai dinspre prezent spre trecut. De aceea nu putem spune decât că, de regulă, sau când există o predispoziţie karmică în această privinţă, anumite boli sunt în corelaţie cu un anumit comportament sufletesc.

În principiu: Ceea ce este de natură sufletească într-o viaţă pământească se transformă într-o altă viaţă în element de natură corporală; ceva de natură corporală dintr-o viaţă pământească se transformă în altă viaţă pământească în ceva de natură sufletească. În această privinţă, lucrurile stau, într-adevăr, în aşa fel încât cel care vrea să vadă corelaţiile karmice trebuie să-şi îndrepte uneori privirea asupra detaliilor. Este extraordinar de important să ne îndreptăm privirea nu asupra acelor lucruri care sunt considerate de obicei importante în viaţă. Când vrem să aflăm cum conduce o anumită viaţă pământească la o viaţă pământească anterioară, trebuie să ne îndreptăm privirea spre detalii. Eu am încercat, de exemplu, să caut corelaţiile karmice pentru diferite personalităţi istorice şi ale vieţii spirituale – în zilele următoare voi vorbi mai mult despre aceste lucruri –, desigur, în modul cel mai serios, şi nu cum se încearcă adesea, şi am găsit o personalitate care a cultivat o viaţă lăuntrică atât de ciudată, într-o formă atât de radicală, încât a ajuns în cele din urmă chiar să formeze cuvinte deosebite. Această personalitate a scris numeroase cărţi în care se găsesc cele mai ciudate cuvinte născocite. De exemplu, ea ocăra mult, critica stările de lucruri, oamenii, relaţiile dintre ei. Această personalitate critica, de asemenea, invidia pe care o manifestau unii erudiţi faţă de alţii. Acest om a cules nişte fapte în această direcţie, prin care voia să caracterizeze comportamentul ipocrit al unor savanţi faţă de alţi confraţi de-ai lor şi a intitulat acest capitol: “Intrigi ipocricale în lumea ştiinţifică” (“Schlichologisches in der wissenschaftlichen Welt”). Este caracteristic, când un om formează cuvântul “ipocricale” [ Nota 6 ], să simţim ceva în legătură cu aceste ipocricale. Şi, vedeţi dumneavoastră, faptul de a percepe interior cu acuitate asemenea forme de cuvinte ne conduce la a recunoaşte că într-o viaţă anterioară această personalitate a fost un om care a avut de-a face cu tot felul de acţiuni războinice, când multe lucruri sunt săvârşite pe căi ascunse. Din punct de vedere karmic, aceasta s-a transformat în facultatea de a crea imagini din comportamentul ascuns, viclean, din luptele care se manifestau în tot felul de acţiuni, prin faptul că acest om putea crea în capul său, pentru lucrurile pe care le vedea acum, imagini care fac trimitere la ceea ce făcuse odinioară cu picioarele sale, cu mâinile sale. Aş putea menţiona la această personalitate multe lucruri rezultând, într-un fel, din elemente fizice transformate în realităţi sufletesc-spirituale.

Vom continua mâine aceste consideraţii.