Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


CONFERINŢA A TREIA

Praga, 31 martie 1924

Am atras ieri atenţia asupra unor elemente care sunt legate de formarea destinului uman, de karmă, al cărei curs se continuă neîntrerupt de-a lungul vieţilor pământeşti ale omului. Astăzi aş vrea să trezesc o reprezentare despre felul în care se realizează, propriu-zis, formarea destinului. Trebuie să ne fie clar faptul că omul, după ce trece prin poarta morţii, intră în lumea spirituală, într-o lume spirituală care nu este cu nimic mai săracă în evenimente şi entităţi decât lumea noastră fizică, ci infinit mai bogată. Oricât ar fi de înţeles faptul că nu putem descrie, din vastul domeniu al acestei lumi spirituale, decât un fapt sau altul, pe de altă parte, din diferitele descrieri care vor fi făcute se vor putea desprinde bogăţia şi varietatea infinită a vieţii pe care o duce omul între moarte şi o nouă naştere. Aici, în domeniul pământesc, în care ne petrecem viaţa între naştere şi moarte, noi suntem fireşte, înconjuraţi de ceea ce vedem drept diferitele regnuri ale naturii: minerale, plante, regnul animal, regnul uman fizic. Noi considerăm aceste regnuri, cu excepţia regnului uman – şi pe bună dreptate –, ca înglobând entităţi de rang inferior omului, astfel încât omul, în timpul existenţei sale pământeşti, poate fi considerat, într-un fel, drept fiinţa cea mai înaltă din cadrul acestor regnuri de fiinţe. În domeniul în care pătrunde omul după ce a trecut prin poarta morţii, el se află în situaţia exact inversă. El se simte acolo drept fiinţa cu rangul cel mai de jos, faţă de entităţile care îi sunt supraordonate omului. Dumneavoastră ştiţi, desigur, că pentru a desemna aceste entităţi în literatura antroposofică, eu am preluat numele Ierarhilor situate deasupra omului şi că am distins mai întâi, conform unei terminologii care a existat din timpuri străvechi, acea Ierarhie care este situată imediat deasupra omului, care se află deasupra omului tot aşa cum în jos, în domeniul pământesc, imediat sub el se află animalele. Aceasta este Ierarhia de care aparţin Îngerii, Arhanghelii, Arhaii. Urmează apoi acea Ierarhie, situată mai sus, care cuprinde entităţile Exusiai, Dynamis, Kyriotetes. Apoi, Ierarhia cea mai se sus, Tronurile, Heruvimii, Serafimii. Avem nouă trepte, de trei ori trei trepte superioare omului. Grupându-le câte trei, putem pune în paralel ceea ce găsim de jos în sus cu ceea ce găsim mergând de sus în jos, trei trepte în jos pentru animale, trei trepte mai jos, pentru plante, trei trepte şi mai jos pentru minerale. Abia cu aceasta avem lumea completă din care face parte omul.

Am putea descrie, de asemenea, existenţa umană spunând: Prin naşterea fizică, prin concepţia fizică, omul trece dintr-o existenţă pur spirituală în domeniul regnurilor naturii: regnul animalelor, cel al plantelor, cel al mineralelor; şi, trecând prin poarta morţii, el intră în domeniul entităţilor situate deasupra lui. Într-un caz, omul trăieşte într-un trup fizic care îl leagă de regnurile naturii; în alt caz, între moarte şi o nouă naştere, el trăieşte – dacă mă pot exprima astfel – într-un trup spiritual, dar care îl leagă, de asemenea, de entităţile Ierarhiilor superioare. Aici, în domeniul pământesc, noi ne îndreptăm mai întâi privirea spre lumea înconjurătoare; simţim toate acestea oarecum la acelaşi nivel cu noi şi, din acest domeniu pământesc, ne înălţăm privirea – termenii folosiţi sunt diferiţi, în funcţie de concepţii – spre domeniul ceresc, spre domeniul spiritului. Omul îşi înalţă privirea, cu presimţirile sale, cu evlavia sa, cu ceea ce constituie lucrurile cele mai demne de aspiraţiile sale. Şi când vrea să-şi facă o reprezentare despre ceea ce se află acolo sus, în domeniul spiritual, el recurge, desigur, la elemente împrumutate din lumea pământească, el îşi imaginează în mod pământesc ceea ce se află acolo, sus. Când omul se află, apoi între moarte şi o nouă naştere, lucrurile stau invers. Când vrea să desemneze în ce direcţie este îndreptată privirea sa, el indică acum în jos. Dumneavoastră veţi spune, poate, dragii mei prieteni: Ei bine, dar atunci omul indică tocmai spre ceea ce este de mai mică valoare. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Văzut de sus, ceea ce se află aici, în domeniul pământesc, este cu totul altfel decât îl vedem noi când ne aflăm în domeniul pământesc. Şi tocmai când studiem karma putem înţelege în mod just cum ceea ce se întâmplă pe Pământ este, văzut de sus, absolut diferit de ceea ce percepe omul aici, jos, în domeniul pământesc.

După ce trecem prin poarta morţii şi pătrundem la început în lumea spirituală, noi ajungem mai întâi în lumea Ierarhiei celei mai de jos, cea a Îngerilor, a Arhanghelilor, a Arhailor. Ne simţim oarecum legaţi de această Ierarhie cea mai apropiată de noi, şi remarcăm acest lucru: Tot aşa cum în domeniul pământesc ceea ce ne înconjoară are pentru simţuri o semnificaţie, ceea ce există în domeniul spiritual îşi are semnificaţia sa pentru profunzimile sufletului. Noi vorbim de minerale, plante, animale, în măsura în care le vedem cu ochii noştri, le apucăm cu mâinile noastre, în măsura în care ele sunt, în general, perceptibile prin simţuri; şi vorbim, între moarte şi o nouă naştere, de Îngeri, Arhangheli, Arhai, în măsura în care aceste entităţi au o legătură cu ceea ce este natura mai intimă a sufletului nostru. Şi învăţăm, încetul cu încetul, prin faptul că ne parcurgem lunga existenţă dintre moarte şi o nouă naştere, să ne situăm în contextul în care trăiesc entităţile Ierarhiei situate imediat deasupra noastră, care au de-a face cu noi şi unele cu altele. Aceasta ne pune, într-un fel, în legătură cu lumea spirituală exterioară. În timpul existenţei dintre moarte şi o nouă naştere, noi suntem la început foarte preocupaţi de noi înşine, căci Ierarhia a treia, cea mai de jos, are de-a face cu fiinţa noastră lăuntrică. Dar, după câtva timp, privirea noastră se extinde, învăţăm să cunoaştem lumea spirituală din afara noastră, lumea spirituală obiectivă. Cele care ne conduc sunt atunci entităţile Exusiai, Dynamis, Kyriotetes. Ele ne pun în legătură cu ceea ce constituie lumea spirituală exterioară. Şi, aş putea spune, aşa cum aici, pe Pământ, vorbim despre ceea ce ne înconjoară: munţi, fluvii, păduri, câmpii, şi aşa mai departe, tot astfel vorbim acolo despre elementele cu care ne pun în legătură fiinţele Ierarhiei a doua. Acesta este acolo mediul nostru înconjurător. Dar acest mediu înconjurător nu este constituit din obiecte în acelaşi sens ca pe Pământ, ci acest mediu înconjurător este format din fiinţe, totul trăieşte, şi trăieşte în mod spiritual. Între moarte şi o nouă naştere, noi învăţăm, într-un fel, să cunoaştem nu numai entităţi şi lucruri, ci învăţăm să cunoaştem entităţile şi acţiunile lor, colaborarea dintre ele, ne simţim pe noi înşine antrenaţi în aceste acţiuni şi ne dăruim acestor acţiuni.

Dar apoi vine un timp când simţim că entităţile Ierarhiei a treia, Îngerii, Arhanghelii, Arhaii, şi cele ale Ierarhiei a doua, entităţile Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, colaborează cu noi la ceea ce trebuie să devenim în următoarea viaţă pământească. Şi în această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere ni se deschide o perspectivă măreaţă, zguduitoare. Noi contemplăm munca Ierarhiei a treia, a Îngerilor, Arhanghelilor, Arhailor, şi vedem cum se comportă aceste entităţi unele faţă de altele. Primim imagini în legătură cu ceea ce se petrece între fiinţele Ierarhiei a treia; dar toate aceste imagini ne apar ca având o legătură cu noi. Iar când contemplăm ceea ce ne apare drept imagini ale faptelor Ierarhiei a treia, ele ni se revelează a fi copia modului de a gândi, a atitudinii sufleteşti pe care am avut-o noi în ultima existenţă pământească. Acum, noi nu ne spunem, folosind reprezentări abstracte care ţin de conştiinţa morală: Tu ai fost un om care a acţionat nedrept faţă de un om sau altul, tu ai fost un om care a avut gânduri nejuste: nu, noi vedem acţionând Îngerii, Arhanghelii, Arhaii, şi în măreţele imagini care se prezintă în faţa ochilor vedem ce devine modul nostru de a gândi, atitudinea noastră interioară din ultima existenţă pământească; le vedem devenind imagini în ceea ce fac entităţile Ierarhiei a treia. În întinderile lumii se aştern în faţa noastră, în sfera spirituală, părerile pe care le avem despre ceilalţi oameni, despre tot ceea ce este pământesc. Noi percepem ceea ce gândim, ceea ce simţim, senzaţiile pe care le avem. Aici, pe Pământ, toate acestea ne apar drept maya, ca şi cum ar fi închise între limitele formate de pielea noastră. În viaţa dintre moarte şi o nouă naştere este altfel, acum ştim: Ceea ce am dezvoltat în interiorul nostru ca gânduri, sentimente, păreri, toate acestea aparţin lumii întregi, acţionează în lumea întreagă.

Imitând ce spune Orientul, mulţi oameni vorbesc despre maya, despre iluzia lumii exterioare care ne înconjoară; dar aceasta rămâne o idee abstractă. Când ne consacrăm unor consideraţii cum sunt cele care au trecut prin sufletele noastre, atunci sesizăm gravitatea acestor cuvinte: Lumea care ne înconjoară este o maya, este marea iluzie, vedem cât este de iluzorie ideea pe care ne-o facem despre ceea ce se petrece în sufletul nostru. Noi credem că acesta ne aparţine doar nouă înşine. Adevărul ne apare abia atunci când facem experienţa vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Vedem atunci că ceea ce, în aparenţă, se află în noi formează conţinutul unei lumi spirituale vaste, puternice. Apoi, trăim mai departe şi observăm că fiinţele Ierarhiei a doua, entităţile Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, au o legătură cu ceea ce am ne-am cucerit noi aici, pe Pământ, prin hărnicie, strădanie, prin interesul pe care îl simţim pentru lucrurile şi procesele de pe Pământ. Căci mai întâi aceste entităţi: Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, dau formă de imagine hărniciei, strădaniei noastre, interesului nostru din ultima existenţă, ele plăsmuiesc imagini pentru talentele noastre, pentru capacităţile noastre din următoarea existenţa pământească. Noi contemplăm talentele, capacităţile pe care le vom avea în următoarea viaţă pământească, privind aceste imagini pe care le desfăşoară entităţile Ierarhiei a doua.

Apoi viaţa se continuă. Când ea se apropie de mijlocul existenţei dintre moarte şi o nouă naştere, se petrece ceva deosebit. Când stăm aici, pe Pământ – şi mai ales în momentele în care ne ridicăm ochii spre univers, când stelele scânteietoare îşi trimit spre noi lumina lor –, noi simţim acolo, sus, măreţia sferei cereşti; dar când ne aflăm în domeniul spiritelor şi privim în jos, atunci simţim ceva mult mai grandios. Căci acolo vedem cum, în mod ciudat, entităţile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri, aflându-se în relaţie unele cu altele, săvârşesc nişte acţiuni. Imagini măreţe ale unor evenimente spirituale ni se arată acum când privim cerul – căci acesta este acum cerul nostru – care se află jos. Aşa cum aici, în viaţa pământească fizică, noi studiem, ridicând privirea, scrierea stelară, tot aşa vedem, când privim în jos, acţiunile Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor. Şi simţim ceea ce se desfăşoară între aceste entităţi, ceea ce se dezvăluie în imagini nobile şi grandioase, ca şi cum această existenţă spirituală ar avea de-a face cu ceea ce suntem şi vom deveni noi înşine. Căci acum simţim că ceea ce se întâmplă printre Serafimi, Heruvimi şi Tronuri ne arată ce consecinţe vor avea faptele noastre trecute în următoarea noastră viaţă pământească. Vedem cum ne-am comportat faţă de un om sau altul, cum am cultivat compasiune sau indiferenţă, faptele bune sau rele pe care le-am săvârşit. Modul de a gândi are de-a face cu Ierarhia a treia, dar faptele au de-a face cu prima Ierarhie, Serafimi, Heruvimi, Tronuri. Atunci apare în faţa sufletului nostru, într-un mod zguduitor, ca printr-o memorie activă în noi, dar cosmică acum, ceea ce am făcut în existenţa pământească precedentă dintre naştere şi moarte. Apoi ne coborâm privirea, contemplând faptele fiinţelor spirituale. Ce fac Serafimii, Heruvimii, Tronurile? Ei ne arată în imagine ceea ce va trebui să trăim împreună cu oamenii cu care am trăit în cursul vieţii noastre pământeşti precedente; ei ne arată consecinţele care, în această nouă existenţă comună, vor veni să aducă o compensare pentru ceea ce s-a întâmplat între noi în viaţa pământească anterioară. Şi, din felul în care colaborează Serafimii, Heruvimii, Tronurile, noi înţelegem că marea problemă îşi găseşte acum rezolvarea. Când, într-o viaţă pământească, eu am avut de-a face cu un om, eu însumi îmi pregătesc întreaga compensare; numai că această compensare nu poate deveni realitate decât prin munca Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor. Şi aceste entităţi realizează o concordanţă, astfel încât celălalt, cu care eu voi avea din nou de-a face, să fie condus spre mine, tot aşa cum şi eu voi fi condus spre el. Ceea ce este trăit într-un mod grandios în imaginile faptelor Ierarhiilor superioare este transcris după aceea de entităţile lunare, iar apoi, când coborâm din nou spre Pământ, este întipărit de ele în trupul nostru astral. Aceste entităţi lunare contemplă împreună cu noi, care suntem între moarte şi o nouă naştere, ceea ce se întâmplă pentru ca într-o următoare viaţă pământească să aibă loc compensarea cu viaţa pământească precedentă.

Dumneavoastră presimţiţi, dragii mei prieteni, prin ceea ce vă pot spune astfel, cât de grandios şi de puternic este, faţă de lumea sensibilă, ceea ce ni se revelează aici. Dar dumneavoastră vedeţi, de asemenea, cum, în realitate, ceea ce ne apare în lumea sensibilă ne ascunde mult, mult mai mult decât ne revelează.

Apoi, omul îşi continuă existenţa, după ce a trecut prin regiunea Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor, şi ajunge în alte regiuni. În el apare, mereu şi mereu, nostalgia unei noi încarnări, în care să poată găsi compensarea pentru ceea ce a trăit în viaţa pământească precedentă.

Antroposofia, dragii mei prieteni, nu este cea adevărată atunci când este numai o sumă de idei şi cunoştinţe, când ea nu face decât să spună în mod abstract că există karmă, că aceasta îşi continuă acţiunea de la o viaţă pământească la alta; antroposofia devine, de fapt, cea adevărată abia atunci când nu mai vorbeşte numai capului nostru, ci atunci când trezeşte în inima noastră un sentiment, o percepţie cu privire la impresiile pe care le putem primi din lumea suprasensibilă. Căci mi se pare că nici un om înzestrat cu un simţ deschis, receptiv, nu poate primi comunicări în legătură cu lumea suprasensibilă, aşa cum tocmai am descris-o, fără ca în sufletul său să se trezească o întreagă gamă de trăiri. Şi, de fapt, ele ar trebui să fie de-aşa natură încât să ne spunem: Ei bine, aici jos, pe Pământ, noi trecem prin multe, de la durerea cea mai adâncă până la bucuria supremă, până la fericirea cea mai deplină, noi trecem prin toată gama simţirii umane; dar ceea ce putem afla despre lumea spirituală ar trebui, în realitate, să acţioneze asupra noastră mai intens decât durerea cea mai profundă şi bucuria cea mai deplină. Şi noi stăm în faţa lumii spirituale în mod just numai atunci când ne spunem: Desigur, în comparaţie cu ceea ce simţim aici pe Pământ, ca mare durere sau mare bucurie, ceea ce simţim faţă de faptele şi entităţile lumii spirituale are un caracter de umbră. Pentru iniţiat însă, acestea nu au caracter de umbră, dar are caracter de umbră pentru cel care nu face decât să primească informaţii din domeniul ştiinţei iniţiatice. Dar omul ar trebui, de asemenea, să-şi spună: Eu presimt, totuşi, cât de profund şi intens ar trebui să acţioneze asupra sufletului ceea ce se comunică despre lumea spirituală, numai să fie sufletul destul de puternic, destul de viguros. Omul ar trebui, de fapt, să atribuie numai slăbiciunii sale pământeşti faptul că nu poate simţi întreaga gamă de sentimente care merg de la entuziasmul cel mai arzător până la durerea cea mai profundă când aude vorbindu-se despre ceea ce sunt lumea spirituală şi entităţile ei. Când omul atribuie slăbiciunii sale faptul că nu poate simţi acestea aşa cum trebuie, atunci sufletul a dobândit deja ceva din atitudinea justă faţă de lumea spirituală. Căci, vedeţi dumneavoastră, care este, la urma urmei, valoarea întregii cunoaşteri spirituale, dacă ea nu poate pătrunde până la faptele concrete, dacă ea nu poate arăta ce se întâmplă în realitate în sânul lumii spirituale! Nici aici, pe Pământ, nu se cere ca oamenii să vorbească despre o pajişte ca panteiştii sau moniştii, sau să “filosofeze” în mod abstract despre divinitate, ci se cere ca pajiştea să fie descrisă în toate detaliile ei. La fel este şi cu lumea spirituală. Şi aici trebuie să avem un simţ pentru a discerne detaliile. Acesta este lucrul cu care omul încă nu este obişnuit astăzi. Când se vorbeşte în general despre spiritualitate, despre faptul că există o lume spirituală şi aşa mai departe, mulţi oameni care nu sunt materialişti rigizi, o acceptă. Dar când această lume spirituală este descrisă în amănunt, oamenii adesea sunt furioşi, fiindcă ei nu vor să admită că putem vorbi în mod concret în amănunt despre entităţi şi evenimente ale lumii spirituale. Dar dacă nu vrem ca civilizaţia să se prăbuşească în haos, trebuie să se vorbească din ce în ce mai mult despre lumea spirituală în mod real. Căci şi evenimentele de pe Pământ rămân întunecate dacă nu cunoaştem ce ascund ele.

Şi, în această privinţă, dragii mei prieteni, în destinul Societăţii Antroposofice se află, într-adevăr, unele aspecte care ne afectează uneori în mod tragic! Dar dacă se extinde înţelegerea necesară pentru aceste lucruri, cel puţin în cercul Societăţii Antroposofice, putem spera ca din această situaţie tragică va lua naştere şi se va dezvolta ceea ce este necesar, şi anume din Societatea Antroposofică va trebui să izvorască o rodnicire a civilizaţiei umane exterioare, care alunecă în mod clar spre haosul materialismului. Dar trebuie să fie înţeles un lucru care n-a fost înţeles în Societate chiar de la început, dar acum, după ce s-au scurs două, şi chiar mai mult de două decenii de muncă antroposofică, de la întemeierea ei, ar putea fi înţeles mai uşor.

Dumneavoastră ştiţi, bineînţeles, că mişcarea antroposofică făcea parte la început din mişcarea teosofică. Atunci când am întemeiat la Berlin acea Secţie Teosofică [ Nota 7 ] din care s-a dezvoltat apoi Societatea Antroposofică, prima noastră adunare generală urma, în intenţia mea, să se desfăşoare în aşa fel încât eu să dau atunci un fel de ton, aş spune, pentru ceea ce trebuia propriu-zis să se întâmple. Şi acum, după ce am încercat prin Congresul de Crăciun de la Goetheanum, din Dornach, să reorganizăm Societatea Antroposofică, îmi pot permite să menţionez un fapt care poate a fost prea puţin remarcat. El nu putea fi remarcat aici, fiindcă, după câte ştiu, nici unul dintre prietenii noştri din Boemia nu era prezent. Eu am ţinut atunci o primă conferinţă într-un mod care trebuia să corespundă, mai târziu, felului cum urmau să fie prezentate conferinţele în cadrul ramurilor, şi această conferinţă purta un titlu ciudat, un titlu care pe atunci putea fi considerat foarte îndrăzneţ; ea era intitulată “Exerciţii practice cu privire la karmă”. Şi eu îmi propuneam de fapt, să vorbesc în mod absolut liber despre felul în care acţionează karma.

Dar la această adunare asistau în primul rând, corifeii mişcării teosofice existente anterior, şi care pe atunci simţeau prezenţa mea ca pe o pătrundere abuzivă şi care erau de la început convinşi că eu nu am nici o îndreptăţire să vorbesc despre lucruri de natură lăuntrică, spirituală. Astfel că aceşti corifei ai mişcării teosofice anterioare au subliniat pe atunci în permanenţă: ştiinţa, ştiinţa modernă trebuie să fie luată în considerare; lucrurile sunt acum pe calea cea bună, însă au fost făcuţi doar primii paşi. Dacă s-ar continua aceşti primi paşi, s-ar ajunge la rezultatul dorit. – Foarte bine, dar din aceasta nu a rezultat nimic deosebit. Şi ceea ce se propunea atunci a devenit o problemă destul de teoretică. “Exerciţiile practice cu privire la karmă” fuseseră anunţate, dar în acea perioadă nimeni nu ar fi înţeles nimic, şi cel mai puţin corifeii Societăţii Teosofice. Această conferinţă a rămas, aşadar, o sarcină care a trebuit să fie cultivată, într-un fel, sub suprafaţa curentului antroposofic, şi în legătură cu care a trebuit să se stabilească mai întâi un acord cu lumea spirituală. Dar astăzi – şi de câte ori nu am făcut-o în timp ce se dezvolta mişcarea antroposofică –, trebuie să mă gândesc la acel titlu care trebuia să fie, de fapt, titlul celei dintâi conferinţe într-o ramură antroposofică: “Exerciţii practice cu privire la karmă” [ Nota 8 ]. Eu îmi mai pot aminti, de asemenea, ce îngroziţi au fost corifeii când au văzut apărând un titlu atât de îndrăzneţ.

Ei bine, vedeţi dumneavoastră, s-au scurs de atunci mai mult de două decenii, timpul trece, multe lucruri au fost pregătite; dar această pregătire trebuie să aibă şi o eficienţă. Şi, de aceea, această eficienţă trebuie să se poată manifesta acum, într-o anumită privinţă, trebuie să poată apărea la lumină şi “Exerciţiile practice cu privire la karma”, prin care am vrut atunci să încep – pornind cu o anumită îndrăzneală. Şi, vedeţi dumneavoastră, tocmai acest lucru îl voia Congresul nostru de Crăciun: să introducem un esoterism cu adevărat plin de forţă în întreaga mişcare antroposofică. Acest lucru trebuie să fie luat în serios. Căci nu prin nişte simple elemente formale va reorganiza mişcarea noastră antroposofică întreaga civilizaţie. De aceea, pe viitor, nu trebuie să dăm înapoi cu teamă în faţa necesităţii de a vorbi în mod absolut deschis despre raporturile care domnesc în lumea spirituală.

Aş vrea să încep astăzi prin câteva aspecte spirituale care se află la baza a ceea ce se întâmplă pe Pământ cu omenirea pământeană. Vedeţi dumneavoastră, în cadrul întregii evoluţii de pe Pământ avem ceea ce s-a săvârşit prin evenimentul Misterului de pe Golgotha. Eu am atras adesea atenţia asupra faptului că abia prin Misterul de pe Golgotha evoluţia Pământului şi-a primit, propriu-zis, sensul său, şi că tot ceea ce a precedat Misterul de pe Golgotha apare unei observaţii aprofundate, drept o pregătire a Misterului de pe Golgotha. Şi, deşi de la Misterul de pe Golgotha, din cauza slăbiciunii oamenilor şi, din direcţia lumii spirituale, din cauza puterilor ahrimanice şi luciferice, obstacolele apar la început mai evidente decât progresul omenirii, totuşi, de la Misterul de pe Golgotha, pornind din lumea fizică şi din lumea spirituală, s-a realizat totul pentru ca omul să progreseze în cursul evoluţiei generale a lumii. Ceea ce a adus creştinismul omenirii se va vedea abia în viitor, dacă omenirea se dovedeşte demnă de a-l accepta în forma sa spirituală profundă. Dar impulsul – şi acela care conduce tot ceea ce poate realiza antroposofia – se află în Misterul de pe Golgotha.

Noi ştim cum Misterul de pe Golgotha şi-a manifestat efectele mai întâi în sudul Europei până în Europa Centrală. Totuşi, nu acest lucru voiam să-l iau în considerare astăzi. Aş vrea ca dumneavoastră să vă îndreptaţi privirea asupra modului în care s-a răspândit creştinismul, trecând prin Africa de Nord, în lumea europeană. Dar dumneavoastră ştiţi, de asemenea, că după mai mult de o jumătate de mileniu de la întemeierea creştinismului prin Misterul de pe Golgotha, un alt curent religios s-a răspândit în aceeaşi direcţie, venind din Asia: mahomedanismul. Această spiritualitate a mahomedanismului, care este legată de numele lui Mahomed, se revelează, în comparaţie cu creştinismul, ca trăind mult mai mult decât creştinismul în abstracţiuni. Creştinismul, aş spune, conţine mult mai multe descrieri ale lumii spirituale decât mahomedanismul. Mahomedanismul a avut, totuşi, destinul de a prelua în sine multe elemente ale unei vechi ştiinţe, ale unei vechi culturi. Şi astfel, noi vedem răspândindu-se mahomedanismul venit din Asia, şi urmând, într-un fel, creştinismului. Este interesant să urmărim această răspândire ciudată. Vedem cum curentul creştin merge puţin mai la nord, venind apoi în Europa Centrală, şi cum mahomedanismul încercuieşte oarecum acest curent, trecând prin nordul Africii, prin Spania şi până în Franţa; în acest fel, el prinde acest creştinism ca într-un cleşte.

Se poate recunoaşte uşor că civilizaţia şi cultura europeană ar fi devenit cu totul altceva în cazul în care creştinismul ar fi acţionat singur. Sub aspectul politicii exterioare, civilizaţia şi cultura europeană a respins, desigur, mahomedanismul – poate ar fi mai bine să spunem arabismul. Numai cel care examinează viaţa spirituală a Europei poate şti, de exemplu, că noi nu am avea concepţia noastră actuală despre lume – pe de o parte, modul de a gândi materialist şi, pe de altă parte, ştiinţa cu această agerime a gândirii, şi cu logica sa desfăşurându-se ca un arabesc, şi cu tot ceea ce constituie această ştiinţă –, dacă arabismul, deşi fusese respins, nu ar fi continuat să acţioneze. Şi, din acea Spanie, şi chiar şi din Franţa, din Sicilia, care precede Italia de Sud, din Africa, ne-au venit influenţe puternice, care au acţionat asupra formelor de gândire ale Europei şi care au modelat totul altfel decât ar fi devenit dacă ar fi acţionat numai creştinismul. În ştiinţele noastre se află mai mult arabism decât creştinism!

Mai târziu, s-a deschis o altă cale: cea a Cruciadelor, când europenii au făcut cunoştinţă în mod direct cu civilizaţia şi cultura orientală, care se afla, desigur, într-o stare de decadenţă. Pe această altă cale, europenii au primit multe din tainele culturii orientale, astfel încât tocmai în civilizaţia occidentală găsim, ca un strat acoperind creştinismul, ceea ce a pătruns din orientalism, prin intermediul arabismului. Dar, vedeţi dumneavoastră, toate acestea sunt, de fapt, de neînţeles, dacă privim lucrurile numai din exterior. Trebuie să le privim din interior. Dacă le privim din interior, atunci vom vedea că desigur, prin războaie, prin victoriile câştigate, arabismul a fost respins şi că arabii, purtătorii mahomedanismului, maurii, şi aşa mai departe, au fost respinşi. Dar sufletele acestor oameni s-au reîncarnat, ele au revenit şi şi-au continuat activitatea. Şi nu vedem nimic când se descrie în mod abstract cum a venit arabismul din Spania în Europa; vedem ceva abia atunci când cunoaştem realităţile interioare concrete.

Să luăm o asemenea realitate. În epoca în care în istoria Europei se vorbeşte despre Carol cel Mare, trăia în Asia, la Bagdad, într-o minunată strălucire, între secolele 8 şi 9, ca şi Carol cel Mare, cultivând o cultură orientală grandioasă, Harun al Rashid [ Nota 9 ]. La această curte a lui Harun al Rashid era prezent tot ceea ce constituia pe atunci cultura Orientului Apropiat, cultura asiatică în general, desigur, sub veşmântul mahomedanismului: matematica, filosofia, arhitectura, comerţul, industria, geografia, medicina, astronomia, toate acestea erau cultivate de spiritele cele mai luminate ale Asiei la curtea lui Harun al Rashid. Oamenii au astăzi prea puţine noţiuni despre măreţia, despre puterea a tot ceea ce era cultivat la curtea lui Harun al Rashid. Era mai întâi însuşi Harun al Rashid: nu era un suveran lipsit de inteligenţă, care să-i fi atras la curtea sa pe cei mai mari înţelepţi ai Orientului Apropiat doar pentru a străluci el însuşi; era şi el o personalitate, desigur, aderând în întregime la mahomedanism, în ceea ce priveşte religia, dar o personalitate cu spirit liber şi deschis faţă de tot ceea ce avea şi aducea civilizaţia şi cultura orientală. În timp ce Carol cel Mare abia învăţase să scrie şi să citească, la curtea de la Bagdad era prezentă o strălucire cu mult mai mare, şi ceea ce era cultivat de Harun al Rashid nu putea fi deloc comparat cu ceea ce se petrecea la curtea lui Carol cel Mare.

Era, de asemenea, epoca în care o mare parte a Orientului Apropiat era deja cucerită de mahomedanism, şi, de asemenea, o mare parte a Africii, şi se răspândea acolo ceea ce fusese cultivat la curtea lui Harun al Rashid într-o formă atât de strălucită. Dar printre cei care aduseseră la curtea lui Harun al Rashid geografia, cercetarea ştiinţifică, medicina, se găseau şi unii care, într-o încarnare anterioară, aparţinuseră unei vechi şcoli de Misterii. Căci oamenii, chiar dacă au fost odinioară iniţiaţi, nu se reîncarnează întotdeauna în aşa fel încât să se poate vedea imediat că ei au fost iniţiaţi într-o viaţă trecută. În orice epocă se întâmplă aşa, chiar dacă cineva a fost mai înainte un iniţiat în vechile Misterii, el nu-şi poate asimila decât acea spiritualitate, nu poate atinge decât acea constituţie sufletească pe care o face posibilă trupul, trupul ce poate exista într-o anumită epocă. Dacă ne îndreptăm privirea asupra realităţii sufleteşti propriu-zise, nu o sesizăm cu ajutorul reprezentărilor logic-dialectice pe care şi le face omul despre realitatea sufletească. Fiinţa sufletească este situată, propriu-zis, mult mai adânc decât se crede în mod obişnuit.

Vă voi da un exemplu. Gândiţi-vă acum la o personalitate ca Ernst Haeckel [ Nota 10 ]. Ceea ce frapează mai întâi la el este faptul că are o concepţie despre lume cu o coloratură materialistă, că el a susţinut un fel de mecanicism nu numai al naturii, ci şi al vieţii sufleteşti, faptul că a atacat cu vehemenţă catolicismul, faptul că este uneori fermecător, uneori fanatic, dar uneori şi lipsit de gust. Cel care ia în considerare legăturile dintre diferitele vieţi pământeşti ale unui om se va opri cu privirea sa mai puţin asupra acestor trăsături de caracter, el se va opri la trăsăturile sufleteşti mai profunde. Nici un om care s-ar lăsa orbit de ceea ce ne frapează în primă instanţă la Haeckel nu ar putea ajunge, dacă ar urmări să dezvolte o metodă de cercetare a karmei, nu ar putea ajunge la încarnările sale anterioare. Cel care vrea să ajungă la încarnările anterioare ale lui Haeckel trebuie să privească în ce fel îşi susţinea Haeckel concepţiile. Faptul că el a avut tocmai această cultură materialistă se explică prin epoca în care a trăit. Dar acesta este lucrul cel mai puţin important; ceea ce contează este structura lăuntrică a sufletului. Dacă putem sesiza această structură lăuntrică a sufletului şi dacă ne-am format vederea ocultă, atunci privirea ne conduce – de exemplu, tocmai în cazul lui Haeckel – la papa Gregorius VII [ Nota 11 ], care fusese mai înainte călugărul Hildebrand, unul din susţinătorii cei mai puternici, cei mai fervenţi ai catolicismului. Cel care compară apoi cele două configuraţii şi ştie că este vorba despre aceste două personalităţi menţionate mai sus, acela va găsi foarte uşor asemănarea lor, şi el va ajunge să-şi cucerească privirea care poate discerne, în ceea ce priveşte problemele omenirii, ce este important şi ce nu este important. Ideile teoretice nu sunt esenţialul. Ele sunt esenţialul numai pentru epoca noastră teoretică, materialistă, abstractă. Ceea ce este sufletul în felul său, ceea ce este esenţial, se află în culisele istoriei lumii. Cel care pătrunde acest lucru, acela va găsi uşor asemănarea dintre Gregorius VII şi reîncarnarea sa ca Haeckel.

Trebuie să ne însuşim un asemenea mod de a privi lucrurile, mai ales când ne ocupăm de natura concretă a karmei şi când trebuie să spunem, de exemplu, că la curtea lui Harun al Rashid trăiau oameni care, din punct de vedere exterior, se comportau în sensul secolelor 8-9, căci aşa era trupul fizic şi educaţia pe care o primiseră, şi care, cu toate acestea, erau vechi iniţiaţi ai Misteriilor reîncarnaţi. Când ne îndreptăm privirea spirituală asupra curţii lui Harun al Rashid, ne frapează în mod deosebit o personalitate, un consilier profund şi extraordinar de activ al lui Harun al Rashid şi care, pentru acea epocă, era un spirit universal, un spirit care avea în trecutul său acest fapt neobişnuit că, într-o încarnare trecută, el avusese parte, chiar în regiunea unde stăpânea Harun al Rashid – dar locuită atunci de cu totul alte populaţii –, el avusese parte de toate iniţierile, şi care, într-o încarnare ulterioară, ca altă personalitate, aspirase cu întregul său dor lăuntric la iniţiere, dar nu a putut ajunge la aceasta, fiindcă destinul său nu-i permitea să devină atunci un iniţiat. O asemenea personalitate trăia la curtea lui Harun al Rashid, şi ea trebuie să ascundă în cel mai adânc străfund al fiinţei sale ceea ce existase în sufletul ei în încarnarea trecută de iniţiat. Imposibilitatea pentru această personalitate de a atinge iniţierea s-a manifestat într-o încarnare ulterioară celei de iniţiat, apoi a venit acea încarnare pe care a trăit-o la curtea lui Harun al Rashid. Şi, la curtea lui Harun al Rashid, această personalitate – fiindcă în acea epocă iniţierile în vechiul spirit nu mai erau posibile – a fost, pur şi simplu, cineva care, datorită unui imbold puternic, unei fantezii puternice, unei fantezii exacte, logice, a exercitat asupra a tot ceea ce era cultivat la această curte o influenţă extraordinar de stimulatoare şi a fost la curte un organizator. La curtea lui Harun al Rashid trăiau tot felul de erudiţi, artişti, o armată întreagă de poeţi, reprezentanţi ai tuturor ştiinţelor. Mai mult, Bagdadul era, tocmai în acea epocă, centrul unei activităţi ştiinţifice şi artistice foarte răspândită în califat. Şi tot ceea ce se organiza îşi avea punctul său de plecare în această personalitate, înzestrată cu un înalt spirit de iniţiativă. Şi asemenea individualităţi au o mare importanţă pentru continuarea evoluţiei omenirii.

Să privim acum personalitatea lui Harun al Rashid însuşi. Cel care poate percepe, datorită privirii oculte, natura sufletească a acestei personalităţi şi poate să cerceteze apoi, şi cercetează, pentru a vedea dacă ea s-a încarnat din nou, acela constată că această personalitate a lui Harun al Rashid a rămas, de fapt, legată în continuare de tot ceea ce făcuse pe Pământ, că ea a dus toate acestea mai departe după ce a trecut prin poarta morţii; ea a mers mai departe în mod spiritual însoţind evoluţia omenirii şi, din lumea spirituală, a exercitat o influenţă asupra multor lucruri, dar şi-a cucerit multe şi pentru ea însăşi. Apoi, ea a apărut din nou în felul în care putea să apară conform epocii: această personalitate a apărut în persoana Lordului Baco de Verulam [ Nota 12 ], care a fost întemeietorul spiritului ştiinţific modern. Într-adevăr, Baco de Verulam a dat, din Anglia, un mare elan gândirii europene moderne. Dumneavoastră aţi putea spune: Dar el se deosebeşte foarte mult de personalitatea lui Harun al Rashid! Totuşi, este aceeaşi individualitate! Căci tocmai ceea ce apare ca diferit în plan exterior ţine de aspectele exterioare. Noi vedem sufletul lui Harun al Rashid părăsind Asia, într-un fel, şi continuând să evolueze după moarte pentru a întemeia multe elemente ale materialismului modern în Occident şi pentru a acţiona, în modul în care era posibil, asupra civilizaţiei europene moderne.

Cealaltă personalitate, care nu era numai braţul său drept, ci şi sufletul curţii lui Harun al Rashid, şi care, din punct de vedere spiritual, avea acel destin ciudat, acel suflet a urmat un alt drum. Acest suflet, după ce a trecut prin poarta morţii, nu mai punea deloc preţ pe o viaţă strălucitoare din punct de vedere exterior. El simţea mai curând imboldul de a lăsa să-i înflorească viaţa lăuntrică. De aceea, el nu a putut urma deloc o cale care l-ar fi condus, în următoarea sa încarnare, în Occident. Remarcaţi numai ceea ce s-a întâmplat în această privinţă cu Harun al Rashid: o strălucire extraordinară, o autenticitate interioară a civilizaţiei şi culturii la curtea lui Harun al Rashid, dar, în acelaşi timp, imboldul foarte puternic de a face să înflorească în exterior tot ceea ce constituia mahomedanismul. Trebuia ca toate acestea să se manifeste într-o viitoare încarnare. Spiritul ştiinţific de mare anvergură trebuia să se manifeste pe plan exterior. El s-a manifestat. Ceea ce era strălucire exterioară la curtea lui Harun al Rashid a reapărut apoi la lumina zilei în persoana lui Baco însuşi.

Cealaltă personalitate era, ce-i drept, sufletul curţii lui Harun al Rashid, dar era o personalitate foarte interiorizată. Era foarte apropiată de ceea ce fusese cultivat în vechile Misterii. Dar ceea ce fusese cultivat acolo nu se mai putea manifesta pe plan exterior, cel puţin nu se putea manifesta înainte de epoca noastră, când era Kali Yuga a trecut şi când începe epoca lui Mihael, când este din nou posibil să vorbim despre spirit în mod liber. Totuşi, ceea ce fusese cucerit astfel putea fi introdus în sânul civilizaţiei într-un mod cuprinzător, energic, în aşa fel încât să poată acţiona cu intensitate. Aşa ceva s-a întâmplat cu cealaltă personalitate. După ce a trecut prin poarta morţii, ea a evoluat în lumea spirituală în aşa fel încât, în cele din urmă, când a apărut din nou pe Pământ, ea nu putea ateriza, ca să spun aşa, în Occident, de unde provenea materialismul; ci ea a trebuit să aterizeze în Europa Centrală şi a putut face să trăiască acolo ceea ce provenea din vechile Misterii, adaptându-le, bineînţeles, condiţiilor, acum schimbate, din acea epocă. Această personalitate a devenit Amos Comenius [ Nota 13 ]. Şi astfel, s-ar putea spune că cele două suflete care trăiseră la curtea lui Harun al Rashid au trecut, în vremurile ce au urmat, prin istoria lumii urmând două căi diferite. Unul, aş spune, ocolind sudul Europei, pentru a fi în Occident organizatorul istoriei, filosofiei, ştiinţelor moderne, în persoana lui Baco de Verulam; celălalt suflet a luat pe Pământ, aş spune, drumul pe care îl urmaseră şi Cruciadele; el a luat drumul Europei Centrale. Şi el a fost un mare organizator, dar vedem că activitatea sa de organizare s-a manifestat în mod diferit. Şi, de fapt, este un spectacol grandios, un spectacol măreţ, să vedem cum în două epoci, desigur, puţin diferite – nu avem voie să înţelegem greşit acest lucru, dar era un fapt legat de karma istoriei lumii –, Amos Comenius şi Lordul Baco de Verulam au trăit luând căi diferite. Dar, după aceea, în ultima vreme, ei s-au întâlnit, dacă pot folosi aceste termen familiar, în Europa Centrală. Multe lucruri dintre cele pe care trebuie să le găsească civilizaţia a fost necesar să fie realizate în cadrul civilizaţiei prin faptul că ceea ce este esoteric în activitatea lui Amos Comenius s-a unit cu forţa care s-a integrat tehnicii, s-a unit cu tot ceea ce a întemeiat Baco de Verulam. Dar acesta este unul dintre cele mai minunate exemple din istoria lumii, faptul că aceste lucruri au pornit de la cele două suflete care au fost active la curtea lui Harun al Rashid între secolele 8-9. Harun al Rashid însuşi, care, oarecum, ajunge în Anglia trecând prin Africa şi prin sudul Europei pentru a acţiona asupra Europei Centrale din Anglia; Amos Comenius, care vine în Europa Centrală pentru a-l întâlni pe celălalt, cu ceea ce a dezvoltat el.

Abia în acest fel, dragii mei prieteni, devine studiul istoriei o realitate. Căci ceea ce trece dintr-o epocă a istoriei lumii în alta nu trece sub formă de concepte abstracte, conceptele abstracte nu zboară dintr-o epocă în alta, ci sufletele umane înseşi sunt cele care transportă dintr-o epocă în alta ceea ce se întâmplă. Înţelegem cum ia naştere într-o epocă ulterioară ceea ce provine dintr-o epocă anterioară abia atunci când urmărim sufletele care trec, evoluând, de la o epocă la alta. Trebuie să luăm pretutindeni în serios ceea ce se numeşte maya şi realitatea lăuntrică. Şi istoria este maya, când nu o privim decât din exterior; o înţelegem abia atunci când trecem de la maya la realitate.

Poate că acum – vom continua aceste consideraţii la următoarea întâlnire a membrilor – acest lucru va fi înţeles în mod just, dragii mei prieteni, dacă, începând de la Congresul de Crăciun, am trecut la realizarea a ceea ce a fost anunţat la început de tot – poate cu o anumită naivitate – drept “Exerciţii practice cu privire la karmă”. Dar, fără îndoială, după o pregătire de mai multe decenii, un adevărat studiu spiritual asupra ideii de karmă, asupra exerciţiilor practice cu privire la karmă, va putea fi acceptat pe deplin în sânul Societăţii Antroposofice, fără să provoace în viaţă neînţelegeri şi rătăciri.