Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


ANTROPOSOFIA CA BAZĂ A CUNOAŞTERII SPIRITUALULUI DIN LUME ŞI DIN OM ŞI CA IMPULS SUFLETESC PENTRU O VIAŢĂ MORALĂ ŞI RELIGIOASĂ


CONFERINŢA A CINCEA

Paris 23 mai 1924

Ultima dată când am avut ocazia să vorbesc cel puţin unora dintre dumneavoastră, Goetheanumul nostru din Dornach mai exista încă. A fost atunci o mare satisfacţie pentru mine să pot vorbi în faţa unui grup de prieteni francezi. Această satisfacţie este reînnoită astăzi prin faptul că, la invitaţia prietenilor francezi, mi se oferă posibilitatea de a trata aici despre unele domenii ale antroposofiei noastre. Mulţumesc pentru această amabilă invitaţie, în special domnişoarei Sauerwein [ Nota 32 ], şi îmi exprim, de asemenea, satisfacţia că domnul Sauerwein [ Nota 33 ], care a tradus în franceză atât de frumos şi cu atâta amabilitate conferinţele mele de la Dornach, s-a declarat gata să-şi asume şi la Paris această sarcină. Îi sunt recunoscător în mod deosebit pentru aceasta.

Anumite lucruri s-au schimbat în mişcarea antroposofică, datorită faptului că, într-un timp relativ scurt după ce am fost loviţi de nenorocirea incendiului, am putut ţine Congresul de Crăciun, la care prietenii noştri antroposofi au luat parte în număr atât de mare, Congres care a dat, după cum cred, un impuls nou mişcării antroposofice, în special în ceea ce priveşte conţinutul activităţii antroposofice înseşi. Elementul nou în mişcarea antroposofică constă în faptul că a trebuit să îmi asum eu însumi sarcina preşedinţiei, în timp ce până atunci ea fusese exercitată de alţii, iar eu însumi mă consideram numai un învăţător. A fost, dragii mei prieteni, o decizie foarte importantă şi faţă de lumea spirituală, pe care a trebuit să o iau atunci. Căci aceasta era o cutezanţă. Era o cutezanţă, deoarece această preluare a conducerii exterioare ar fi putut tot atât de bine să provoace o diminuare a revelaţiilor din partea entităţilor spirituale, pe care noi trebuie să ne bizuim în mod absolut atunci când e vorba de răspândirea antroposofiei, – această diminuare a revelaţiilor din partea entităţilor spirituale ar fi putut fi cauzată de faptul că eu mă lăsam absorbit de administrarea exterioară a Societăţii. Dar astăzi eu pot constata deja un lucru extraordinar de important, faptul că nu aşa stau lucrurile, ci, dimpotrivă, începând de la Congresul de Crăciun, impulsul spiritual care trebuie să coboare din lumile spirituale pentru ca mişcarea antroposofică să-şi poată continua în mod just evoluţia a crescut considerabil, astfel încât ea a putut să devină, începând de la Congresul nostru de Crăciun, din ce în ce mai esoterică, şi va deveni din ce în ce mai esoterică. Desigur, de aceasta este legat şi faptul că nişte forţe adverse foarte energice – vreau să spun, din direcţia lumilor spirituale –, nişte forţe demonice, dau asaltul împotriva mişcării antroposofice. Dar putem spera întru totul că forţele datorate alianţei pe care am putut-o face prin Congresul de Crăciun cu puterile spirituale bune, vor fi capabile în viitor să scoată din joc toate puterile adverse din domeniul spiritual, puteri care se slujesc de unii oameni de pe Pământ pentru a-şi atinge scopurile lor.

În aceste trei conferinţe aş vrea, dragii mei prieteni, să-mi permiteţi să arăt cum pe de o parte, antroposofia poate trăi oferind o cunoaştere a ceea ce este spiritual în univers şi în om şi, pe de altă parte, aduce la suprafaţă, dintr-o asemenea cunoaştere, adevărate impulsuri sufleteşti lăuntrice pentru viaţa morală şi religioasă. Prin faptul că pentru om va deveni posibil să ajungă, în general, la nişte cunoştinţe care să poată da totodată impulsuri morale şi religioase, antroposofia va aduce omenirii cu totul altceva decât civilizaţia ultimelor secole. Boala de care suferă această civilizaţie provine din faptul că ea aduce la lumină cunoştinţe de o anvergură grandioasă, cunoştinţe din domeniul ştiinţelor naturii, economice, filosofice; dar toate aceste cunoştinţe nu ocupă decât capul omului. Impulsurile morale, religioase, trebuie să vină din inimă, trebuie să izvorască din simţire. Ele au fost prezente, bineînţeles, ca idealuri morale, ca idealuri religioase. Dar ştiinţa modernă nu ne poate spune dacă în aceste idealuri morale este cuprinsă o forţă destul de puternică pentru ca simţirea morală şi religioasă să poată crea lumi viabile pentru viitor, când lumea fizică actuală se va fi prăbuşit. Doar de aici au luat naştere marile îndoieli ale epocii trecute şi ale epocii actuale.

Aş vrea astăzi să examinez omul mai întâi sub trei aspecte. Această fiinţă a omului, noi o urmărim, noi înşine suntem încadraţi în ea, cu destinul nostru, între naştere şi moarte. Ceea ce urmărim noi aici este limitat pe de o parte, de naştere, sau mai exact, de momentul concepţiei, şi pe de altă parte, de moarte. Naşterea şi moartea nu sunt viaţa, una începe viaţa, cealaltă încheie viaţa. Întrebarea care se pune este aceasta: Putem noi oare, când suntem situaţi în viaţa dintre naştere şi moarte, putem privi naşterea şi moartea în acelaşi fel cum privim propria noastră viaţă ori viaţa altor oameni, sau, dimpotrivă, felul nostru de a privi trebuie să se transforme în întregime când ajungem la cele două limite, naşterea şi moartea? Aşadar, să luăm astăzi în considerare mai întâi aspectul morţii, care limitează într-un mod atât de clar existenţa pământească a omului; acesta să fie primul aspect pe care îl vom privi din punct de vedere spiritual.

În cadrul vieţii pământeşti, moartea răpeşte elementul fizic al omului, care stă în faţa noastră. În ce fel răpeşte ea acest element fizic? Acest lucru îl realizează Pământul, cu elementele sale, fie elementul său propriu, când e vorba de înhumare, fie focul, dacă e vorba de incinerare. Ce poate face moartea din acest om fizic pe care îl studiem cu ajutorul simţurilor noastre fizice, ce poate face ea? Ea nu poate face altceva decât să-l distrugă. Să ne îndreptăm privirea asupra forţelor prezente în jurul nostru. Când cadavrul uman este lăsat în voia acestor forţe, aceste forţe nu construiesc nimic, ele distrug. Am putea spune: Ceea ce se află, ca forţe ale naturii, de jur împrejurul nostru, nu se află aici pentru a construi; căci atunci când trupul uman este lăsat în puterea lor, se descompune. Trebuie să existe aşadar, altceva care îl construieşte, altceva decât elementul pământesc, căci sub acţiunea elementului pământesc el se descompune.

Dar întreaga problemă ia un alt aspect atunci când studiem moartea umană cu ajutorul puterilor de cunoaştere pe care exersarea lăuntrică le scoate din suflet la lumina zilei. Forţele de cunoaştere obişnuite văd cadavrul, şi nimic altceva. Dar dacă, prin exerciţii lăuntrice, ajungem la o primă treaptă a cunoaşterii, pe care am descris-o în cărţile mele, la Imaginaţie, atunci moartea se transformă complet. La moarte, omul se smulge Pământului. Şi când dezvoltăm facultatea de cunoaştere a Imaginaţiei, atunci îl vedem pe om, chiar în momentul morţii, apărându-ne, într-o viziune directă, sub formă de imagini vii, noi îl vedem pe om, la moarte, nu murind, ci înviind din trupul său. Pentru treapta de cunoaştere a imaginaţiei, moartea fizică se transformă în naştere spirituală. Înainte de moarte, omul ne apare ca om pământesc. El poate spune: Eu sunt aici, în acest loc, în afara mea este lumea. – În momentul morţii, omul încetează să mai fie prezent numai în locul unde se află cadavrul său. Existenţa sa începe să se extindă până în depărtările spaţiului cosmic, el devine una cu lumea pe care până atunci numai o privea. Lumea din afara trupului său devine acum experienţă interioară, şi, o dată cu aceasta, ceea ce mai înainte era lume interioară devine lume exterioară, ceea ce mai înainte era lume exterioară devine lume lăuntrică. De la existenţa personală, noi trecem la o existenţă cosmică. Pământul – acest lucru i se revelează cunoaşterii imaginative – ne dă posibilitatea de a trece prin moarte. El se revelează pentru această cunoaştere imaginativă ca fiind purtătorul morţii în univers. Nicăieri, în nici una din sferele în care poate avea acces omul, în viaţa fizică sau în viaţa spirituală, nu găsim moartea altundeva decât pe Pământ. Căci, din momentul în care omul a trecut prin poarta morţii şi a devenit una cu lumea, ni se oferă un al doilea aspect, un aspect care nu mai este aspectul morţii, ci acel aspect prin care vastele întinderi ale spaţiului ne apar pretutindeni umplute de gânduri cosmice. Lumea întreagă, Cosmosul întreg se umple, pentru viziunea spirituală şi pentru omul care a trecut prin moarte, de gânduri cosmice, trăind şi urzind în întinderile spaţiului. Aspectul spaţiului devine revelator, astfel că atunci când trecem prin moarte, noi pătrundem într-o lume de gânduri cosmice. Totul trăieşte şi se întreţese în gândurile cosmice. Acesta este al doilea aspect al morţii.

Când, în decursul vieţii pământeşti, ne aflăm în faţa unui om, avem mai întâi în faţa noastră personalitatea omului. El trebuie să vorbească, dacă vrem să-i cunoaştem gândirea. Spunem atunci că gândurile se află în el, şi ajung la noi prin cuvintele sale. – Dar nu descoperim nicăieri în cercul vieţii pământeşti gânduri în sine. Ele nu sunt prezente decât în om, şi ele provin de la el. Dar când păşim din sfera pământească a morţii în sfera spaţială a gândurilor, acolo, la început, nu trăieşte nici o fiinţă; la început, în întinderile spaţiului întâlnim pretutindeni gânduri cosmice. Ceea ce se întâmplă după ce am trecut prin moarte şi pătrundem în întinderile cosmice poate fi comparat cu ceea ce s-ar produce în lumea fizică atunci când, dacă am întâlni un om, nu l-am vedea la început pe acest om, ci i-am percepe mai întâi gândurile. Am vedea un nor de gânduri. Şi mai vedem şi un al doilea nor: nu întâlnim fiinţe, întâlnim gândurile universale, Inteligenţa cosmică generală.

În această sferă a Inteligenţei cosmice trăieşte omul timp de câteva zile după moarte. Şi, în lumea de gânduri cosmice care urzeşte aici, iese la suprafaţă ca element izolat, ca nor distinct, aş putea spune, asupra căruia se fixează privirea, ultima existenţă pe care am trăit-o. Aceasta este înscrisă în Inteligenţa cosmică. Ne privim viaţa dintr-o dată, într-un mare tablou, timp de câteva zile. Cu fiecare zi – sunt câteva zile – ceea ce este înscris în Inteligenţa cosmică pare tot mai mic şi în cele din urmă dispare. Acest tablou se extinde în spaţiul cosmic şi dispare. Pe când la sfârşitul vieţii pământeşti este prezent aspectul morţii, la sfârşitul a ceea ce este trăit timp de câteva zile vedem dispărând acest tablou în depărtările cosmice. Avem, aşadar, primul aspect, pe care îl putem numi aspectul morţii, avem al doilea aspect, pe care îl putem numi aspectul dispariţiei vieţii pământeşti. Acesta este, în realitate, pentru orice om, un moment de o teribilă grijă, momentul fricii, al groazei de a se pierde cu toată viaţa sa pământească în întinderile cosmice.

Dacă vrem să înţelegem mai departe în mod just ceea ce trăieşte omul după moarte, cunoaşterea imaginativă nu mai este suficientă. Trebuie să atingem a doua treaptă a cunoaşterii, Inspiraţia. Treapta Imaginaţiei ne prezintă imagini; ele sunt, în fond, ca imaginile de vis. Numai că în cazul imaginilor de vis nu suntem niciodată siguri că avem o realitate dincolo de ele, pe când imaginile datorate Imaginaţiei exprimă întotdeauna prin calitatea lor specifică, o realitate. Prin Imaginaţie, noi trăim într-o lume de imagini care este, totuşi, o realitate. Noi trebuie să depăşim această lume de imagini, dacă vrem să ajungem să contemplăm experienţele pe care le face omul după câteva zile de la moartea sa, timp în care el şi-a văzut tabloul propriei vieţi.

Inspiraţia, pe care trebuie să ne-o cucerim după Imaginaţie, sau în acelaşi timp cu Imaginaţia, nu ne prezintă imagini; aceasta este o cunoaştere lipsită de orice imagine, o cunoaştere prin auzire spirituală. Cunoaşterea inspirată se deschide faţă de Inteligenţa cosmică, faţă de gândurile cosmice, în aşa fel încât le auzim în mod spiritual. Din toate părţile răsună cu cea mai mare claritate Cuvântul Cosmic; ştim că în spatele acestui sunet există ceva. Mai întâi ni se vesteşte. Şi, după aceea, când ne putem dărui acestei Inspiraţii, începem să percepem – în spatele gândurilor cosmice – entităţile cosmice, prin Intuiţie. Imaginaţia percepe imagini ale spiritualului, Inspiraţia aude spiritualul vorbind în mod spiritual. Intuiţia percepe înseşi fiinţele. Eu spuneam: Lumea este plină de gânduri cosmice. – Ele nu se raportează încă la nici o fiinţă, dar noi ajungem să percepem cuvinte în spatele gândurilor, şi apoi ajungem să contemplăm entităţile cosmice prin Intuiţie.

Primul aspect al morţii este aspectul pământesc; al doilea aspect, care ne conduce în întinderile spaţiului, şi asupra căruia noi, ca oameni de pe Pământ, nu îndreptăm de obicei decât o privire lipsită de înţelegere, este cel al dispariţiei omului. Apoi, ne apare al treilea aspect, ceea ce, şi pentru privirea sensibilă, limitează depărtările spaţiului – al treilea aspect este aspectul stelelor. Dar stelele nu apar atunci aşa cum le vede privirea fizică. Pentru privirea fizică, ele sunt puncte luminoase care strălucesc la limita spaţiului şi spre care se îndreptă privirea noastră. Când am ajuns la cunoaşterea intuitivă, atunci stelele ne revelează fiinţele cosmice, fiinţele cosmice spirituale. În locul stelelor fizice, noi contemplăm, prin Intuiţie, colonii spirituale prezente în sânul Cosmosului spiritual, exact în locurile în care noi presupunem stelele fizice. Al treilea aspect este aspectul stelelor. El ne conduce, după ce am cunoscut moartea, după ce am recunoscut Inteligenţa cosmică, răspândită prin întinderile spaţiului, el ne conduce, acest al treilea aspect, în sfera entităţilor spirituale ale universului, în sfera fiinţelor cosmice spirituale. El apare ca aspectul omului păşind în sfera fiinţelor cosmice, dar, o dată cu aceasta, în sfera stelelor. Şi, tot aşa cum, între naştere şi moarte, pe om îl primeşte Pământul, acum, după ce la câteva zile după moarte, el a trecut peste abisul Inteligenţei cosmice, pe om îl primeşte lumea stelelor. Pe Pământ, omul era o fiinţă pământească printre alte fiinţe pământeşti; după moarte, el devine o fiinţă cerească printre alte fiinţe cereşti.

Prima sferă în care păşeşte omul este sfera Lunii. Mai târziu, el trece şi prin celelalte sfere cosmice. Poate ar trebui, pentru a vă da un mic ajutor, să desenez schematic pe tablă [ Nota 34 ] ceea ce voi expune. În momentul morţii, omul mai aparţine sferei Pământului. În acest moment, tot ceea ce poate cuprinde ştiinţa pământească nu mai are nici o semnificaţie pentru om. Pe Pământ, noi avem diverse substanţe, metale, alte substanţe. În momentul morţii, toate aceste diferenţieri dispar. Toate substanţele solide exterioare sunt pământeşti, şi omul trăieşte, în momentul morţii, în pământ, în apă, în aer şi în căldură. Cele câteva zile care urmează după moarte vor fi indicate prin această sferă albastră, sfera Inteligenţei cosmice. Omul îşi contemplă propria viaţă, el se află între domeniul pământesc şi domeniul ceresc. La câteva zile după moarte, el intră în domeniul ceresc, mai întâi în sfera Lunii. În această sferă a Lunii, noi, ca oameni, întâlnim la început nişte fiinţe cosmice reale, dar încă foarte asemănătoare omului; căci cu fiinţele cu care ne întâlnim după moarte în sfera Lunii, noi am trăit odinioară pe Pământ. Dumneavoastră veţi putea citi, dragii mei prieteni, în cărţile mele, cum cândva, Luna, drept în calitate de corp cosmic fizic, s-a separat de Pământ. Ea fusese unită cu Pământul şi apoi a devenit un corp cosmic independent. Dar nu numai Luna fizică s-a separat de Pământ. Existau odinioară pe Pământ, printre oameni, marii Învăţători ai omenirii, marii Învăţători originari ai omenirii, care i-au adus omului prima înţelepciune pe Pământ. Aceşti Învăţători originari nu erau prezenţi pe Pământ într-un trup fizic, ci numai într-un trup eteric. Când omul primea învăţăturile lor, el îi percepea în interiorul său. După ce petrecuseră un timp de Pământ, aceşti mari Învăţători originari s-au separat de Pământ o dată cu Luna şi au format pe această Lună o colonie spirituală a entităţilor lunare. Aceşti Învăţători ai oamenilor de pe Pământ, care au părăsit de multă vreme Pământul, sunt primele fiinţe cosmice pe care le întâlnim la câteva zile după moarte.

Acest timp pe care omul îl petrece după moarte împreună cu fiinţele lunare este cel al unei vieţi care se află într-un raport ciudat cu existenţa de pe Pământ. Când pătrundem, cu ajutorul cunoaşterii suprasensibile, în viaţa unui asemenea om după ce a murit, s-ar putea crede că această viaţă ar fi mai volatilă, mai puţin densă decât viaţa pământească, s-ar putea crede, într-un fel, că, în comparaţie cu viaţa pământească, omul duce mai curând o existenţă în stare gazoasă. Dar nu aşa stau lucrurile. Când participăm, cu ajutorul cunoaşterii suprasensibile, la viaţa pe care o duce omul după moarte, ni se arată că o lungă perioadă de timp omul duce o viaţă care acţionează asupra lui într-un mod mult mai real decât viaţa pământească şi în comparaţie cu care această viaţă pământească este adesea un vis. Ea durează aproximativ o treime din timpul existenţei pământeşti. Existenţa care începe imediat la câteva zile după moarte, existenţa pe care am descris-o, variază de la om la om. Căci ce trăim atunci? Când, pe Pământ, omul îşi contemplă retrospectiv viaţa pământească, el se dăruieşte unei iluzii. El nu vede decât zilele, el nu ţine seama de ceea ce a trăit în mod spiritual în timpul somnului. Viaţa este astfel făcută încât, dacă nu suntem nişte mari somnoroşi, dormim timp de o treime din viaţă. Asupra acestei treimi se îndreptă acum privirea retrospectivă, facem în mod conştient, împreună cu puterile lunare, experienţa acestei treimi din viaţă. Noi trăim această experienţă pentru că marii Învăţători originari ai omenirii îşi revarsă existenţa lor în fiinţa noastră, trăiesc împreună cu noi; trăim atunci aceste nopţi petrecute pe Pământ în mod inconştient, le trăim într-o realitate mult mai intensă decât viaţa pământească.

V-aş ruga să-mi permiteţi să ilustrez ceea ce tocmai v-am spus printr-un exemplu: Poate unii dintre dumneavoastră, dragii mei prieteni, cunosc prima mea dramă, sau o altă dramă, din “dramele-mister”, şi ştiu că, printre alte personaje, am schiţat acolo şi un anumit personaj Strader. Acest Strader este plăsmuit artistic după modelul unei personalităţi care pe atunci era în viaţă, dar care acum e decedată [ Nota 35 ]. Nu că aş fi reprodus viaţa sa pământească, ci figura personajului Strader din “dramele-mister” are la bază viaţa pământească a unui om care mă interesa în cel mai înalt grad, căci, pornind de la nişte condiţii relativ modeste, el a devenit mai întâi preot, apoi a părăsit haina ecleziastică şi a devenit un savant care s-a consacrat ştiinţei exterioare într-un anumit sens raţionalist. Mă interesau toate luptele lăuntrice ale acestui om. Am încercat să-l înţeleg din punct de vedere spiritual. Am scris cele patru “drame-mister” având în faţa ochilor viaţa sa pământească. Datorită interesului pe care îl aveam pentru persoana sa, l-am putut urmări, după moarte, în perioada pe care a trăit-o în sfera Lunii. El se află şi astăzi acolo. Din momentul în care această personalitate, această individualitate, mi-a apărut în viaţa sa de după moarte, în întreaga realitate intensă pe care o are acum această viaţă, interesul pe care îl putea avea cineva, într-un asemenea caz, pentru viaţa pământească s-a stins complet. Trăiam acum în întregime împreună cu această individualitate după moarte, şi la mine aceasta s-a exprimat în aşa fel încât în a patra “dramă-mister” a trebuit să las personajul să moară, fiindcă el nu mai era prezent pentru mine ca om pământesc. Nu dau acest exemplu decât pentru a accentua această afirmaţie, că viaţa de după moarte este mult mai intensă, mai substanţială, trăită în mod lăuntric mai real decât viaţa pe Pământ, care este ca un vis.

Trebuie să fim atenţi la faptul că omul trăieşte, după moarte, în vastul univers, în Cosmos. Cosmosul devine acum el însuşi. El simte Cosmosul ca fiind propriul său trup, dar simte, de asemenea în sine, din punct de vedere moral, ceea ce în timpul vieţii sale pământeşti îi era exterior. Ceea ce se afla în el, simte în afara sa. Să luăm un exemplu foarte obişnuit. Presupuneţi că în timpul vieţii pământeşti dumneavoastră v-aţi fi lăsat cuprins de o emoţie, astfel încât aţi lovit pe cineva, ceea ce i-ar fi pricinuit mai întâi o durere fizică, apoi o suferinţă morală. După moarte, în sfera lunară, sub influenţa individualităţilor lunare, dumneavoastră nu trăiţi acum ceea ce aţi simţit în timpul vieţii pământeşti când, într-un moment de mânie, l-aţi lovit pe omul respectiv, poate şi cu o anumită satisfacţie intimă, când nu aţi simţit suferinţa celuilalt – acum dumneavoastră simţiţi ceea ce a simţit celălalt. Durerea fizică, mâhnirea pe care a simţit-o celălalt, aceasta este ceea ce simţiţi dumneavoastră în sfera Lunii. Dumneavoastră trăiţi interior ceea ce aţi făcut sau aţi gândit în timpul vieţii pământeşti, dar nu aşa cum aţi simţit-o dumneavoastră, ci aşa cum a trăit-o celălalt. Astfel, după moarte, într-un interval de timp echivalent cu o treime din existenţa sa pământească, omul retrăieşte tot ceea ce a gândit sau a făcut pe Pământ, sub forma pe care i-o arată fiinţele lunare despre care am vorbit, într-o realitate intensă, şi anume el trăieşte această viaţă în sens invers. Dacă, de exemplu, eu am trăit în sens invers, împreună cu el, viaţa lui Strader – acesta este numele pe care i l-am dat în “dramele-mister”, deşi el s-a numit altfel – a murit în 1912 –, el a retrăit mai întâi ceea ce trăise pe Pământ la urmă, apoi ceea ce a fost mai înainte, şi aşa mai departe, în sens invers. Când apare acum în faţa sufletului meu, el retrăieşte în cealaltă sferă, în sfera Lunii, aproximativ ceea ce a trăit în anul 1875. El a trăit de atunci, în mod retrospectiv, intervalul dintre 1912 şi 1875 şi va continua astfel până la ziua naşterii sale.

Astfel, după moarte, omul îşi trăieşte în sens invers viaţa pământească, într-un interval de timp echivalent cu o treime din această viaţă pământească, în sfera entităţilor lunare, care au fost odinioară fiinţe pământeşti. Această viaţă este primul germene a ceea ce se realizează drept karmă în următoarele vieţi pământeşti. În această viaţă, care durează o treime din timpul vieţii pământeşti, cunoaştem cu adevărat, în mod lăuntric, prin propria noastră simţire şi percepţie, cum au acţionat propriile noastre fapte asupra celorlalţi oameni. Atunci, dragii mei prieteni, în interiorul omului spiritual se înalţă o dorinţă puternică, existenţială, de a compensa ceea ce trăim acum în sfera spirituală, în sfera lunară, prin faptul că am acţionat asupra altora – de a crea o compensaţie. La sfârşitul acestei perioade lunare se formulează dorinţa, hotărârea de a ne realiza destinul, în funcţie de faptele şi gândurile pământeşti. Şi dacă dorinţa astfel născută din experienţa retrospectivă, care ne-a condus până la naştere, s-a eliberat de frică, atunci omul este matur pentru a fi primit în sfera următoare, în sfera lui Mercur. Omul pătrunde atunci în sfera lui Mercur. În această sferă a lui Mercur – este ceea ce vom examina în conferinţa următoare –, omul află, prin intermediul entităţilor în domeniul cărora el pătrunde, entităţi care nu au fost niciodată fiinţe pământeşti, ci întotdeauna fiinţe suprapământeşti –, el află în domeniul acestora cum îşi va putea modela în continuare destinul. Urmează aşadar, să-l urmărim prin sfera lui Mercur, prin sfera lui Venus şi prin sfera Soarelui, pentru a afla ce trăieşte el între moarte şi o nouă naştere, ce existenţă spirituală duce el, conform cu ceea ce a trăit printre fiinţele pământeşti între naştere şi moarte. Căci omul îşi trăieşte viaţa totală în existenţa pământească dintre naştere şi moarte şi în existenţa cerească dintre moarte şi o nouă naştere. Din aceasta constă ansamblul existenţei sale: Cum? – despre aceasta vom vorbi în conferinţele următoare.