Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


CONFERINŢA A DOUĂSPREZECEA

Breslau, 11 iunie 1924

În cursul acestor consideraţii, vom ajunge, încetul cu încetul, să studiem ceea ce poate însemna karma în viaţa omului individual, deşi voi îndrepta privirea în permanenţă şi asupra anumitor înlănţuiri karmice care au apărut prin intermediul unor personalităţi cunoscute în istorie. Voi atrage mai întâi atenţia asupra faptului că nu este absolut necesar să dispunem de privirea clarvăzătoare pentru a ne apropia cu simţirea de faptul că există karma. Desigur, pentru a cuprinde cu privirea toate corelaţiile legităţilor karmice, o astfel de contemplare este necesară, şi multe lucruri din cele pe care le-am expus aici în cursul acestor zile nu pot fi dobândite fireşte, decât printr-o asemenea contemplare. Dar ceea ce deschide calea care conduce spre o asemenea contemplare este, aş spune, sentimentul, sentimentul clar al karmei, care poate interveni în orice viaţă umană individuală atunci când această viaţă umană nu trece în mod superficial peste lucruri şi când privirea nu se îndreaptă numai asupra evenimentelor exterioare senzaţionale, ci atunci când această viaţă umană poate face efortul de a se orienta spre o vedere de ansamblu a experienţelor intime ale existenţei, pentru a le pătrunde cu simţirea şi, prin aceasta, pentru a dobândi un fel de presimţire a anumitor legături de destin în viaţă, care deja prin propria lor natură arată că ele nu pot fi întemeiate numai pe o singură existenţă pământească dintre naştere şi moarte.

Să vedem acum modul în care noi, oamenii, ne putem întâlni în viaţă. Cea mai mare parte a destinului nostru depinde de întâlnirea noastră în viaţă cu oamenii. Noi întâlnim un om, apoi un altul. Ceea ce trăim împreună cu el intervine în destinul nostru. Şi tocmai ce este trăit în comun, într-o împrejurare de viaţă sau alta, îi va arăta observaţiei atente că ceea ce ne vine prin karmă nu se află în contradicţie cu ceea ce purtăm în noi ca sentiment liber, ca sentiment a ceea ce are la bază, în faptele noastre, nişte decizii libere. La început, când suntem copii, noi ne situăm în existenţă într-o perioadă a vieţii în care nu poate fi încă vorba de libertate, în măsura în care luăm în considerare impulsul pământesc. Şi, cu toate acestea, câte lucruri nu depind de felul în care suntem situaţi în viaţă când suntem copii! Ce facultăţi ies la iveală din fiinţa noastră interioară, ce căi ne sunt indicate, toate acestea sunt de o importanţă infinită pentru destinul nostru în întreaga noastră existenţă pământească. Desigur, mai târziu, ca fiinţe independente, noi vom putea interveni, mai mult sau mai puţin, în propria noastră viaţă, dar nu o putem face decât pe locul pe care ni l-a stabilit copilăria. Şi astfel, vom vedea în mod clar, dacă examinăm lucrurile cu exactitate, ce anume intervine prin destin în libera noastră acţiune.

Să luăm acum un caz: În viaţă întâlnim oameni. Există o deosebire clară între un anumit fel de întâlniri pe care le avem cu oamenii şi un alt fel de întâlniri. Se poate întâmpla ca în această viaţă pământească să întâlnim un om pentru prima dată şi să avem imediat sentimentul că de la sufletul nostru la sufletul său există o punte de legătură. Şi se poate întâmpla foarte bine să avem faţă de acest om un sentiment intens, dar s-ar putea să nu ne intereseze tot atât de intens nişte detalii, cum arată el, dacă e frumos sau urât, dacă e prietenos sau neprietenos. Ceea ce ne poate atrage spre acest om urcă din interiorul fiinţei noastre, ne inspiră sentimente de simpatie. Ei bine, într-un caz sau altul, se poate întâmpla să simţim sentimente de antipatie, care pot să depindă doar de faptul că am ajuns în preajma acestui om şi am devenit conştienţi de prezenţa lui; dar ceea ce simţim noi faţă de el nu depinde de impresia pe care ne-o face prin faptele sale sau prin cuvintele pe care ni le adresează la început. Asemenea experienţe apar în existenţa pământească drept mari semne de întrebare, drept mari probleme de viaţă pe care ni le pune realitatea. Apoi, lucrurile sunt de-aşa natură încât nu simţim deloc imboldul să reflectăm după ce am avut o asemenea întâlnire şi să ne întrebăm: Cum este acest om, ce face el? Tot ceea ce ne atrage spre el constituie, într-un fel, o sumă de sentimente, de trăiri lăuntrice, de conţinuturi sufleteşti faţă de care nu simţim deloc imboldul de a le căuta justificarea în ceea ce face el.

Dar există şi întâlniri de o natură diferită, în cazul cărora nu se ridică asemenea impresii. Alţi oameni încep să ne intereseze fără să simţim, de fapt, că sufletul nostru este profund atins de acest suflu, fie de simpatie, fie de antipatie. Astfel de oameni ne interesează. Simţim imboldul să urmărim dacă ei sunt buni, răi, prietenoşi, neprietenoşi, dacă au anumite facultăţi sau dacă nu le au. Şi în perioada care urmează după o asemenea întâlnire – să spunem, când întâlnim pe cineva care îl cunoaşte şi el pe acest om şi cu care putem vorbi despre el –,simţim imboldul să discutăm despre acest om. Ne informăm cu plăcere despre el, despre poziţia lui în viaţă, şi aşa mai departe, ne interesăm de aspectele exterioare ale persoanei sale. Când e vorba de un om din prima categorie, se poate chiar întâmpla să ne fie cu totul dezagreabil să întâlnim un alt om care îl cunoaşte şi care începe imediat să pălăvrăgească despre el. Căci noi nu vrem deloc să vorbim despre acest om. Când se întâmplă în viaţă ceva de acest fel – şi metodele spiritual-ştiinţifice încearcă să lămurească asemenea taine –, atunci, dacă în noi urcă, într-un anumit sens, un sentiment inexplicabil, fie de iubire, fie de ură, cu ocazia unei întâlniri cu un om, atunci iese la iveală că noi am fost legaţi karmic, într-un anumit fel, în trecut cu acest om şi că ceea ce aveam comun cu el de fapt, ne-a condus deja de-a lungul întregii vieţi pentru a-l întâlni la un moment dat. Şi ceea ce am avut comun cu el în trecut, este ceea ce ne modelează sentimentele, ne formează impresiile faţă de el. Aceste impresii, aceste sentimente, sunt determinante, şi nu faptul că el este frumos sau urât, că el este un om prietenos sau neprietenos. Tocmai când simţim absolut limpede şi clar un asemenea sentiment suntem determinaţi să-l găsim justificat prin ceea ce are de spus cercetarea spiritual-ştiinţifică asupra unei karme formate în trecut, dacă se poate ca cercetarea spiritual-ştiinţifică să-şi proiecteze lumina sa într-o asemenea problemă. Şi vom găsi confirmat prin multe alte lucruri ceea ce spun eu aici.

Când dormim, când ne aflăm afară din trupurile eteric şi fizic şi nu suntem prezenţi în lume decât în Eul nostru şi în trupul nostru astral, în stare spirituală, iar trupurile noastre fizic şi eteric au rămas în pat, separate de adevărata noastră entitate spiritual-sufletească, atunci se înalţă în conştienţa obişnuită visele. Dar nu-i aşa că atunci – întrebaţi-vă odată observându-vă intens pe dumneavoastră înşivă –, tocmai cu ocazia unor întâlniri de acest fel, când în fiinţa noastră lăuntrică urcă impresiile şi sentimentele, nu-i aşa că atunci avem în curând toate visele posibile cu acest om? Putem visa uşor un om sau altul. Acest fapt arată că omul respectiv este legat de fiinţa noastră spiritual-sufletească, că noi am parcurs împreună cu el numeroase vieţi pământeşti, sau multe vieţi pământeşti, sau una singură; acest spiritual-sufletesc al nostru, când locuim numai în el, adică în Eu şi în trupul astral, are legătură cu acest om. Întâlnim alţi oameni, şi un element profesional sau altceva de acest fel ne pune în legătură cu ei. Ne interesează în felul descris. Ei bine, se întâmplă chiar să avem poate mult de-a face cu ei; viaţa ne situează alături de ei, dar nu-i putem visa. Nu putem, visele nu vin. Suntem legaţi de ei numai în această viaţă pământească, şi legătura este constituită la început prin ceea ce leagă spiritual-sufletescul omului de fizic şi eteric. Şi, pentru că mai ales trupul fizic şi trupul eteric participă la acest interes pe care îl simţim pentru faptele lor exterioare, pentru aspectul lor exterior şi pentru că aceste trupuri fizic şi eteric rămân în pat şi fiinţa noastră spiritual-sufletească s-a detaşat, noi nu putem visa despre ei. Este ceea ce ne arată din nou ştiinţa spirituală: ea ne arată că, fireşte, karma acţionează, dar în aşa fel încât începe să se ţeasă abia acum; abia în timpul experienţei spirituale care va urma după moarte vom privi retrospectiv această viaţă pământească, şi vom putea spune: aici s-au înfiripat nişte legături karmice. Aici pătrundem într-o karmă în curs de formare.

Am văzut cum este urzită această karmă, cât timp la urzirea acestei karme lucrează ceea ce am trăit în comun cu entităţile spirituale superioare între moarte şi o nouă naştere. Dar dacă reflectaţi la ceea ce a fost expus, ca informaţii ajutătoare, cu privire la legităţile karmei, va trebui să vă spuneţi: Oamenii sunt conduşi unii spre alţii de viaţa de pe Pământ; ceea ce îi conduce unii spre alţii în viaţa de pe Pământ îi leagă, de asemenea, şi karmic. Ei parcurg în comun şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, îşi plăsmuiesc acolo, în colaborare cu entităţile superioare, karma următoarei lor existenţe pământeşti. Ce rezultă, aşadar de aici pentru viaţa omului pe Pământ, în linii mari? În linii mari, de aici rezultă că oamenii care sunt împreună într-o viaţă pământească tocmai pentru că aici karma lor începe să se lege, vor aspira să se regăsească şi în următoarea viaţă pământească. Ei îşi vor întemeia din nou legăturile karmice, vor trece din nou prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere – dar aceasta îi va uni şi mai puternic –, pentru a căuta din nou o viaţă pământească în care să fie împreună. Şi acum apare faptul remarcabil: în cursul evoluţiei pământeşti, în realitate, oamenii trăiesc împreună în grup. Şi lucrurile stau, într-adevăr aşa. Dacă vrem să vedem acest lucru în mod schematic, el se prezintă astfel: Timpul trece; un anumit grup de oameni care trăiesc într-o anumită perioadă, format din oameni legaţi prin karmă, apare din nou pe Pământ, după ce a traversat viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Un alt grup de oameni care la rândul lor, sunt legaţi karmic, apare din nou pe Pământ împreună; şi tot aşa, un al treilea grup. Şi cum intervalele dintre moarte şi o nouă naştere sunt cu mult mai lungi, rezultă că, de fapt, majoritatea oamenilor pământeşti nu se întâlnesc şi că oamenii care sunt uniţi printr-o legătură karmică deosebită trec prin evoluţia omenirii grupaţi în serii, şi ei se regăsesc mereu şi mereu pe Pământ. Aceasta este şi regula. De regulă, noi nu întâlnim pe Pământ oamenii care, în trecut, au fost încarnaţi într-o altă epocă decât a noastră.

Vedeţi dumneavoastră, înţelegem acest lucru când abordăm cu adevărat prin observaţie spirituală evenimentele care ţin de legăturile dintre oameni. Când reflectăm fără idei preconcepute asupra vieţii, ajungem să vedem confirmându-se aceste lucruri care au fost spuse aici pe baza observaţiei spirituale. În tinereţea mea, aşa cum ştiţi, m-am ocupat mult timp de Goethe. Având profund la inimă această preocupare spirituală faţă de Goethe, a trebuit să mă întreb adesea: Ei bine, cum ar fi fost dacă aş fi fost un contemporan al lui Goethe? – Văzut din exterior, faptul ar trebui să pară încântător! Când îl iubim pe Goethe, când abordăm cu toată inima ceea ce a creat el, când ne petrecem o parte din viaţă explicându-l, interpretându-l, oare nu ar trebui să ne vină gândul că ar fi fost încântător să fi trăit la Weimar pe când Goethe se plimba pe acolo, să-l fi văzut şi poate să-i fi putut vorbi? Dar aceasta nu este, totuşi, decât o părere superficială, pe care o corectăm curând când privim lucrurile mai exact. Cel puţin eu îmi spuneam: Gândul de a fi trăit în acelaşi timp cu Goethe ar fi, totuşi, propriu-zis, absolut insuportabil. Căci Goethe mi-a devenit deosebit de preţios tocmai datorită faptului că aici era tot ceea ce lăsase el, că toate acestea au acţionat un anumit timp, că le puteam aduce din nou la lumină din profunzimile spirituale ale devenirii universale. Şi lucrurile stau în acest fel: Nu ar fi fost deloc suportabil să trăiesc în acelaşi timp cu Goethe! Numai când avem în vedere raportul concret pe care îl avem cu el, faptul că suntem născuţi după el, şi când trecem apoi la legăturile mai subtile ale sufletului, tocmai într-un asemenea caz în care abordăm o personalitate cu care nu am fost contemporani, aşadar, o personalitate spre care nu am fost conduşi să ne întâlnim în mod nemijlocit prin karma vieţii, ci în cazul căreia împrejurările karmice sunt mai complicate, observaţia spirituală ne arată următoarele: Dacă am fi trăit în acelaşi timp cu o asemenea personalitate, ea ar fi acţionat asupra sufletului ca o otravă. – Eu ştiu clar, cu aceasta am spus mult, dar aşa stau lucrurile: Nu ne-am fi putut păstra coeziunea sufletească interioară dacă am fi fost contemporanul acestei personalităţi.

Şi, dacă privim lucrurile în linii mari, tocmai o asemenea observaţie ne ascute privirea îndreptată asupra vieţii umane, asupra adevărului interior şi asupra corelaţiilor interioare din viaţa omului. Nu mai vorbim în mod confuz. Nu mai suntem deloc tentaţi să scoatem această exclamaţie generală, care nu este decât un fel de frază goală: “Ah! dacă aş fi trăit în acea epocă!” Karma ne fixează, dacă o explicăm în mod just, în condiţiile de viaţă care ne sunt proprii, ea ne situează, de asemenea, în locul în care se desfăşoară existenţa noastră pământească. Prin aceasta se arată deja caracterul autentic al karmei, conform destinului. El ne apare când începem să reflectăm de ce am ajuns pe Pământ tocmai într-o anumită epocă precis determinată. Ceea ce ne-a condus la această epocă este faptul că noi ne-am pregătit karma împreună cu alte suflete, de care suntem legaţi karmic, şi ne-am pregătit-o în vederea epocii în care coborâm în această existenţă fizică pământească.

Ei bine, ceea ce am explicat este regula, dar în domeniul spiritual totul este individual. Regulile îşi au importanţa lor, dar nu în aşa fel încât să le considerăm drept principii absolute. Cineva care se conduce numai după principii, care consideră că regulile nu trebuie să aibă niciodată excepţii, acela nu va putea intra niciodată în lumea spirituală. Căci în lumea spirituală totul este altfel decât în lumea fizică. Chiar şi lucrurile cele mai simple sunt diferite în lumea spirituală. Aş vrea să dau aici un exemplu. Ce ar putea fi mai clar, pentru un om care trăieşte în lumea fizică, decât această axiomă matematică: Întregul este mai mare decât fiecare din părţile sale? sau: Dreapta este drumul cel mai scurt dintre două puncte. Ar trebui să fii cu adevărat nebun ca să negi că întregul este mai mare decât fiecare din părţile sale. Asemenea formule se numesc axiome, fiindcă ele sunt adevărate prin ele însele şi, cum se spune atât de frumos, nu pot şi nu au nevoie să fie demonstrate. La fel este şi cu propoziţia: Dreapta este drumul cel mai scurt dintre două puncte. Dar ambele afirmaţii nu au nici o valoare în lumea spirituală. În lumea spirituală este valabilă propoziţia: Întregul este întotdeauna mai mic decât fiecare din părţile sale. Şi deja în fiinţa umană găsim cum se confirmă şi se verifică această afirmaţie. Dacă, într-adevăr, consideraţi în lumea spirituală partea spirituală a omului fizic, ea este cam tot atât de mare, ceva mai mare, dar cam tot atât de mare cum sunteţi şi dumneavoastră în lumea fizică. Dar dacă priviţi în lumea spirituală plămânii sau ficatul dumneavoastră, atunci le vedeţi gigantice şi, cu toate acestea, ele sunt părţile unui întreg, care este mic. Aici, noi trebuie să învăţăm să gândim altfel. În lumea spirituală, dreapta nu este deloc drumul cel mai scurt dintre două puncte, el este mai lung, fiindcă în lumea spirituală, când mergem de la un punct la altul, ne deplasăm cu totul altfel. În lumea fizică, lucrurile se petrec în mod rigid: acest drum este lung, acest drum este mai lung, acel drum este cel mai scurt: aceasta este linia dreaptă. – În lumea spirituală nu este aşa, ci a ne deplasa în linie “dreaptă” ne creează asemenea dificultăţi, încât orice linie curbă este mai scurtă decât linia dreaptă Şi nu are nici un sens să spui: Dreapta este drumul cel mai scurt dintre două puncte –, căci în realitate el este cel mai lung.

Trebuie să ne familiarizăm pe deplin cu faptul că în lumea spirituală totul este altfel decât în lumea fizică. De aceea ajung oamenii atât de greu cu exerciţiile lor, pe care le execută în mod fidel, să intre în lumea spirituală; pentru că sunt ancoraţi, cu judecata lor, în tot soiul de prejudecăţi, cum ar fi: întregul este mai mare decât părţile sale, linia dreaptă este drumul cel mai scurt dintre două puncte. Aşa stau lucrurile cu aceste axiome. Dar trebuie să ne dezobişnuim de adevărurile valabile pentru lumea fizică de îndată ce vrem să pătrundem în lumea spirituală. Şi astfel, în lumea spirituală nu putem avea principii, ci totul este individual. Trebuie să învăţăm să cunoaştem fiecare lucru în mod individual. Îngrozitoarea înlănţuire logică a lucrurilor, această decretare a unor reguli generale, nu există în lumea spirituală. Şi, bineînţeles, şi acest adevăr – deşi el este un adevăr şi este valabil în linii mari: faptul că oamenii parcurg evoluţia vieţii pământeşti în grupuri –, şi acest adevăr este încălcat. Şi tocmai atunci când este încălcat învăţăm să-i cunoaştem cu atât mai bine importanţa. Iată un exemplu în acest sens.

Vă rog să mă scuzaţi că iau acest exemplu din viaţa mea personală. Căci cum am putea cunoaşte mai bine un exemplu care se referă la un asemenea lucru, decât cel care este luat din propria noastră viaţă? Suntem situaţi în interiorul lui cu individualitatea noastră. Povestindu-mi viaţa, am vorbit despre un profesor de geometrie pe care l-am avut. Am fost foarte ataşat de acest profesor de geometrie, nu numai în timpul când eu eram elevul său, ci şi mai târziu. Şi pentru mine a fost foarte interesant să fac cercetări asupra karmei sale, asupra corelaţiilor din viaţa sa. Eu aveam o slăbiciune extraordinară, cum se spune, pentru geometrie. Încă de la vârsta de nouă ani, o carte de geometrie pe care o primisem din mâinile profesorului meu [ Nota 57 ], – care mă considera a nu fi încă matur multă vreme de atunci înainte pentru a cunoaşte aşa ceva, – a constituit, ca să spun aşa, fericirea mea. La nouă ani mi se părea o fericire extraordinară să fiu în stare să învăţ că cele trei unghiuri ale unui triunghi fac 180 de grade. Dar apoi l-am avut la şcoală pe acest profesor, care era, într-adevăr, o personalitate remarcabilă. Eu aveam aproximativ doisprezece ani în acea perioadă, şi el a fost profesorul meu timp de şapte ani. Era cu adevărat o personalitate interesantă, căci el era, de fapt, cu totul geometrie, dar într-un fel absolut specific: geometrie descriptivă, constructivă. Când am ajuns în clasele superioare, unde se preda aşa-numita geometrie analitică, trebuia să învăţăm tot ceea ce trebuia să ştim referitor la geometria analitică de la alte persoane, fiindcă acest profesor nu înţelegea din geometria analitică absolut nimic. El era un constructor excelent, construia totul, şi aceasta făcea o impresie grandioasă. Şi eu făceam, propriu-zis, progrese importante tocmai la geometrie, deoarece îl iubeam extraordinar de mult. Eu iubeam foarte mult ora lui de curs, când intra el în clasă şi prezenta geometria în felul său.

Mai târziu – căci el îmi captiva interesul – mi-am dat seama că nu puteam face altfel decât să reflectez asupra raporturilor vieţii sale. Dar când vrem să facem cercetări asupra karmei, nu le putem face absolut deloc dacă ne îndreptăm privirea asupra raporturilor frapante ale vieţii. Dacă mi-aş fi oprit privirea numai asupra faptului că el era un excelent profesor de geometrie [ Nota 58 ], asupra a tot ceea ce ştia el să expună, nu aş fi ajuns, cu siguranţă, niciodată să descopăr raporturile karmei sale. Dar ceea ce mi-a făcut o impresie profundă în ansamblul vieţii sale a fost faptul că acest profesor avea un picior diform. Un picior era mai scurt decât celălalt.

Vedeţi dumneavoastră, acestea sunt nişte lucruri care, de obicei, sunt considerate ca fiind în afara vieţii. Ceea ce ne interesează mai ales sunt lucrurile care ne conduc spre legăturile karmice dacă le aprofundăm. Nu este întotdeauna nevoie să fie vorba de un lucru atât de frapant; putem face experienţa de a fi conduşi spre legăturile karmice prin faptul că cineva şi-a făcut un obicei pe care îl observăm mereu la el şi care ajunge să formeze o imagine. Un mic obicei poate lua forma unei imagini şi ne poate introduce din punct de vedere karmic în nişte vieţi anterioare ale persoanei respective. În acest fel am fost eu introdus în mod profund, cu privire la un alt profesor pe care îl iubeam enorm, la anumite relaţii karmice, prin faptul că de fiecare dată când se prezenta în faţa noastră, primul său gest era să-şi scoată batista şi să-şi sufle nasul. El nu şi-a început niciodată o oră de curs altfel. Tocmai acest gest, care se repeta mereu, a luat pentru mine forma unei imagini care, ca să spunem aşa, conducea pe căile karmei la vieţile pământeşti anterioare ale acestui om. Şi la fel a fost şi cu celălalt, cel care avea un picior diform. Şi, vedeţi, datorită acestui picior diform a fost proiectată o lumină asupra întregii capacităţi spirituale a acestui om. Şi anume, oamenii cred, de obicei, că a construi cu ajutorul liniilor figuri geometrice, vine din cap. Dar aceasta nu vine deloc din cap, nu este deloc adevărat că omul trăieşte geometria cu capul său. Dumneavoastră nu aţi ajunge deloc la un unghi dacă nu aţi merge. Ştiţi ce este un unghi fiindcă îl trăiţi prin picioarele dumneavoastră. Capul nu face nimic altceva decât să privească unghiurile pe care le trasează braţele sau gambele, şi aşa mai departe. În realitate, în geometrie noi facem efectiv experienţa voinţei care urzeşte în membrele noastre. Membrele noastre sunt cele care ne învaţă geometria. Noi nu ştim nimic despre acest lucru şi credem că elaborăm geometria în capul nostru numai din cauză că am devenit nişte fiinţe îmbibate de abstracţiuni. Capul priveşte cum mergem, dansăm, şi aşa mai departe, conform geometriei, şi apoi capul desenează formele geometrice. Capul priveşte. Şi această întreagă corelaţie, acest mod specific de a sublinia geometria, mi-a devenit clar când privirea mea a contemplat fiinţa interioară a acestui om obligat să meargă cu un picior diform şi care, din cauză că simţea puternic acest picior diform, devenise un geometru atât de excelent, însă unilateral. Acestea sunt corelaţiile mai intime ale vieţii.

Dar cum aş fi putut merge mai departe? Acest profesor stătea pentru mine alături de un alt om care avusese un picior asemănător, şi anume poetul englez Lord Byron [ Nota 59 ]. Aceşti doi oameni, care, ca personalităţi exterioare, erau constituiţi în mod asemănător mi-au apărut unul lângă altul, şi acum ceva din viaţa lui Byron s-a revelat ca având legătură cu tot ceea ce, venind dintr-o karmă anterioară, se infiltrase în raporturile sale de viaţă moral-etice, dar care se exprima şi prin piciorul său diform. Iar când am apucat odată karma de un asemenea fir, atunci firul se desfăşoară mai departe. Şi atunci am putut descoperi că aceşti doi oameni, într-o anumit epocă a Evului Mediu, trăiseră împreună în estul Europei, că ei trecuseră printr-un destin comun. Am descoperit conţinutul vieţii lor din acea epocă.

Viaţa precedentă a lui Byron nu semăna cu viaţa lui Byron din secolul al 19-lea, viaţa precedentă a profesorului meu nu semăna cu viaţa sa din secolul al 19-lea, dar amândoi trecuseră printr-un destin comun, de natură foarte intimă. Ei aflaseră, pe când trăiau în estul Europei, acea legendă plină de semnificaţie care povesteşte cum comoara care a fost palladiumul, care odinioară fusese îngropată şi venerată la Troia – fiindcă era înzestrată cu forţa magică ce îi asigura Troiei puterea sa –, a fost transportată la Roma trecând prin Africa, şi a rămas multă vreme la Roma, şi cum, după aceea, când împăratul Constantin a întemeiat Constantinopolul, a poruncit să fie transportat, cu mari cheltuieli şi cu mare pompă, palladiumul, de care trebuia legată mai întâi puterea Troiei, apoi cea a Romei, şi l-a îngropat la Constantinopol, pentru ca puterea Constantinopolului să ia locul puterii Romei. Legenda povesteşte, şi acest lucru este chiar adevărat, până la un anumit punct, că orgoliul împăratului Constantin a pus să fie transportat palladiumul de la Roma la Constantinopol, că el a pus să fie ridicată o coloană puternică şi grea pe locul unde era îngropat palladiumul, că a luat după aceea un fel de statuie a lui Apollo şi a dat poruncă să fie pusă sus, deasupra coloanei. A fost foarte greu să fie adusă coloana la Constantinopol până la locul unde trebuia ridicată, fiindcă a fost nevoie să se construiască pentru aceasta un drum cu şine de fier. Coloana, care fusese adusă odinioară din Egipt la Roma, era atât de grea, încât orice drum pe care era transportată se deteriora şi întreprinderea devenea periculoasă. Apoi coloana a fost înălţată, şi palladiumul bine ascuns la baza ei. În vârful coloanei, Constantin a pus să fie înălţată statuia lui Apollo, răspândind zvonul că statuia îl reprezenta pe el, Constantin. Apoi a adus din Orient lemn din Crucea lui Christos, l-a ascuns în statuia de bronz, şi a pus să se facă din cuiele crucii lui Christos nişte raze în jurul capului lui Apollo. Astfel încât acolo, sus, după părerea lui, stătea Constantin, şi el strălucea în lumina razelor care erau cuiele ce fuseseră luate din Crucea lui Christos Însuşi! Dar, într-o epocă ulterioară, de acest palladium a fost legată o legendă, şi această legendă a jucat chiar un rol în Testamentul lui Petru cel Mare [ Nota 60 ]: se spunea că acest palladium va fi transportat într-o zi de oamenii din Est în capitala Estului, şi într-o zi puterea slavilor din Est s-ar întemeia şi ea pe puterea magică a acestui palladium, atunci când el ar fi îngropat mai la est sau mai la nord de Constantinopol, şi astfel puterea ar trece în mâinile slavilor, tot aşa cum odinioară de acest palladium fusese legată puterea Troiei, puterea Romei, puterea Constantinopolului. Asemenea lucruri ascund şi adevăruri profunde, deşi sub formă de legendă.

Dar în cele din urmă, cel care poate pătrunde istoria palladiumului, pătrunde, fireşte, multe lucruri despre desfăşurarea istoriei Europei. Şi aceşti doi oameni despre care am vorbit, Byron şi cel care fusese tovarăşul său în perioada Evului Mediu timpuriu, au auzit despre această legendă şi au plănuit să meargă să caute palladiumul şi să-l aducă spre nord, în Rusia. Ei nu au reuşit, încercarea lor a eşuat, aşa cum trebuia să se întâmple. Dar ceva a rămas totuşi în sufletul lor. În planul relaţiilor karmice, le rămâne oamenilor ceva în modul cel mai ciudat. Byron a căutat mai târziu palladiumul în alt mod, aderând la mişcarea de eliberare a Greciei, când voia să meargă să caute un palladium spiritual. Şi acesta era un imbold care i-a rămas din acea epocă trecută, despre care am relatat. Cât despre profesorul meu, oricine îl putea studia în mod intim putea vedea că oriunde s-ar fi găsit, chiar dacă era un om relativ fără importanţă, manifesta un simţ al libertăţii neîmblânzit, care în fiinţa sa interioară avea o legătură profundă cu deficienţa corporală, ca şi la tovarăşul său.

Ei bine, ce se întâmplase, aşadar, de fapt? Vedeţi dumneavoastră, cei doi oameni se separaseră şi nu s-au mai regăsit: unul este celebrul poet Byron, celălalt, care a trăit puţin mai târziu, un profesor de geometrie neînsemnat. Aici, regula despre care am vorbit a fost încălcată. Dar viaţa mi-a confirmat mai rar această încălcare. Vedeţi dumneavoastră, acel profesor de geometrie pe care îl iubeam atât de profund şi pe care îl aşteptam de fiecare dată când intra să-şi ţină cursul, acel profesor de geometrie nu mi-a dat niciodată ocazia, atâta timp cât am fost elevul său, să schimb cu el în particular măcar un singur cuvânt. El trăia în faţa mea ca şi cum ar fi fost o personalitate despre care eu aş fi citit numai în cărţile de istorie. El nu era adaptat epocii, avea aerul de a fi deplasat în timp. Şi lucrurile au continuat în felul următor: Când, mai târziu, m-am dus, pentru a ţine o conferinţă antroposofică, în oraşul în care trăia el fiind acum la pensie, i-am căutat numele în anuar. Aveam o presimţire, totuşi, că el trebuia să fie aici, şi voiam, pur şi simplu, ca măcar o dată după mulţi ani– trecuseră zeci de ani – să vorbesc în particular cu bătrânul meu profesor, căci eu îl iubeam. El îmbătrânise între timp şi trăia în oraşul austriac al universitarilor la pensie, Graz. Venisem, aşadar, la Graz, pentru o conferinţă antroposofică, am luat anuarul căutându-l, hotărât să-i fac o vizită; dar am avut în permanenţă vizitatori şi nu m-am putut elibera, şi nici atunci nu am putut avea o discuţie particulară cu el. El a rămas pentru mine o personalitate figurând ca o umbră în viaţa mea, cu toate că îl iubeam atât de mult. Cu ocazia unei noi călătorii la Graz, am vrut din nou să-i fac o vizită, dar el murise. Aşadar, lucrurile au rămas aşa, mă găseam în acest caz în faţa unei personalităţi care, deşi mi-a fost atât de apropiată, a păstrat pentru mine aspectul cuiva despre care aş fi citit undeva, ca şi cum ar fi fost o personalitate aparţinând unei cu totul alte epoci. Aşa stăteau lucrurile: Eram contemporanul său, dar nu aveam cu el absolut nici o legătură karmică. El nu fusese contemporan cu mine în nici una din încarnările sale anterioare. Aşadar, în mod absolut evident, el se afla, în ultima sa viaţă, în afara grupului karmic permanent în care ar fi trebuit de fapt, să se găsească. Dar celălalt îmi arăta că nici el nu avea un alt raport cu acest grup, căci se abătuse de la şirul încarnărilor în care fusese inclus, tocmai pentru că în această viaţă pământească nu mai avea nici o legătură cu acea individualitate de care fusese legat mai înainte, astfel încât ei nu s-au mai întâlnit, Byron şi acea individualitate. Vă relatez toate acestea ca să vedeţi cum acţionează karma şi cum, atunci când ne aplecăm profund asupra vieţii, tocmai asupra experienţelor care apar mai întâi drept enigme – şi viaţa devine peste tot o enigmă –, putem contempla cu adevărat urzirea misterioasă şi minunată a karmei. Dar, tot aşa cum putem avea contemporani care ne apar ca imagini pentru că au ieşit din succesiunea lor karmică, noi percepem, pe de altă parte, cum totuşi, majoritatea oamenilor se integrează în epoca lor printr-o puternică necesitate interioară. Tocmai acest lucru se arată adesea în cazul personalităţilor istorice.

Aş vrea să vă dau şi aici un exemplu. Garibaldi [ Nota 61 ], eroul libertăţii italiene, care este destul de bine cunoscut, şi a avut o viaţă remarcabilă. Personalitatea lui Garibaldi nu îmi era mai simpatică decât cea pe care am menţionat-o ieri şi pe care am urmărit-o din punct de vedere karmic. Abia în cursul cercetării karmice efectuate asupra lui mi-a devenit simpatic, căci înainte de a fi întreprins aceste cercetări asupra corelaţiilor karmei sale, multe lucruri îmi apăruseră la el artificiale, venind de la o persoană care vorbeşte afectat, ceea ce, de fapt, nu era deloc aşa. În orice caz, această personalitate ne apare, deşi a acţionat în viaţă cu atâta simţ practic, cu un simţ politic atât de radical şi practic, ea ne apare, pe de altă parte, când o studiem, situându-se în afara vieţii într-un mod ciudat, ca şi cum ar fi trăit numai într-o lume de gânduri planând pe deasupra solului pământesc. Garibaldi era idealist tot pe cât era un om al practicii. Acest lucru se vede deja din viaţa sa exterioară. Este suficient să privim doar câteva trăsături caracteristice ale vieţii sale pentru ca acest fapt să se vadă imediat. Cum timpul deja ne presează, nu voi menţiona decât câteva aspecte. Nu este un lucru obişnuit ca în acea epocă, în prima jumătate a secolului al 19-lea, când Adriatica era atât de puţin sigură – Garibaldi s-a născut în 1807 –, să vezi un tânăr traversând cu atâta curaj şi temeritate Adriatica, căzând de mai multe ori în mâna piraţilor, trecând prin cele mai mari aventuri, regăsindu-şi libertatea; dar aceasta se mai întâmplă, aceasta se mai întâmplă şi altora. Dar ceea ce nu se întâmplă oricui: să trăiască în condiţiile în care trăia el, în afara lumii, fără a citi ziarele, şi atunci când o face, să zicem, când citeşte pentru prima dată un ziar, să citească în ziar propria sa condamnare la moarte! Iată cum s-a întâmplat: El revenise din nişte aventuri pe mare, şi fusese acuzat, fără să ştie, că ar fi participat la anumite comploturi politice. Fusese condamnat la moarte in absentia, şi el a citit faptul în ziar. Părea a fi situat, prin destinul său, deasupra vieţii.

Dar există în viaţa sa alte trăsături şi mai ciudate. Astfel, de exemplu, s-a întâmplat că tocmai pe când lua parte la luptele din cadrul mişcărilor de eliberare din ţări străine, el călătorea pe mare şi, apropiindu-se de ţărm, a luat un binoclu pentru a vedea mai bine pământul. A văzut atunci o fată foarte drăguţă şi, imaginaţi-vă, Garibaldi s-a îndrăgostit de această fată prin binoclul său! Acesta nu este, totuşi, un mod obişnuit de a te îndrăgosti. Oamenii care sunt ancoraţi solid în viaţă nu se îndrăgostesc de ceea ce văd prin intermediul unui binoclu. Dar el s-a îndrăgostit până peste urechi, şi a navigat cu toată energia spre ţărm în direcţia respectivă. Când a ajuns la ţărm, iubita, fireşte, dispăruse, dar acolo se afla un bărbat care l-a plăcut atât de mult, încât l-a invitat la masă, şi, imaginaţi-vă, acesta era tatăl fetei de care se îndrăgostise văzând-o prin binoclu! Şi astfel, el a putut participa la masă, la care era prezentă şi fata. El cunoştea numai italiana, ea numai portugheza, dar ei s-au înţeles prin limbajul inimii şi s-au logodit. A fost o convieţuire care cerea de la femeie o purtare eroică. Ea l-a însoţit în campaniile sale într-un mod cu adevărat eroic. – Şi nici aceasta nu se întâmplă adesea, ca în absenţa soţului, care se află la multe mile depărtare, soţia să-şi aducă pe lume primul său copil, şi să fie obligată să treacă prin aventuri teribile pentru a-şi regăsi soţul pe câmpul de luptă; ea îşi leagă copilul la gât cu ajutorul unei eşarfe, pentru a-i ţine de cald copilului la pieptul ei. Ea a căutat peste tot pentru a-şi găsi soţul, despre care auzise spunându-se că a fost ucis, dar l-a găsit încă în viaţă. – Aceasta a fost, totuşi, o căsătorie magnifică. Aşa cum ştiu cei care cunosc biografia lui Garibaldi, ea a murit înaintea lui. Şi, imaginaţi-vă, după zece ani, aşa cum se întâmplă în viaţă, el s-a logodit şi s-a căsătorit într-un mod absolut obişnuit, burghez, aşa cum se face de altfel, de cele mai multe ori în mediile burgheze. Această căsătorie, încheiată în mod corect, nu a durat decât o zi, apoi soţii s-au despărţit. Vedeţi dumneavoastră, Garibaldi era legat de viaţa pământească cu totul altfel decât ceilalţi oameni. M-a interesat să urmăresc o asemenea viaţă.

Urmărind această viaţă, am fost condus din nou în regiunea Misteriilor irlandeze. Garibaldi era şi el un suflet în care se afla o individualitate care trecuse prin Misteriile din Hybernia, când a ajuns la un anumit grad de iniţiere irlandeză, apoi a plecat spre est şi a desfăşurat o activitate, împreună cu alţii, în ţinutul Rhinului. Dar ceea ce mă interesa pe mine în mod deosebit din punctul de vedere al karmei în viaţa lui Garibaldi este faptul că în el era prezentă o personalitate a cărei viaţă era greu explicabilă. Căci Garibaldi este, într-un anumit sens, adevărul însuşi. Dar, prin fiinţa sa profundă, prin întreaga sa atitudine sufletească, el era republican. Şi, cu toate acestea, el a fost cel care, în ciuda acestei mentalităţi republicane, a făcut din Victor Emmanuel regele Italiei. El instaurează regalitatea în persoana lui Victor Emmanuel. Cum ajunge acest republican să facă din Victor Emmanuel un rege al Italiei? Citiţi aceasta în cărţile de istorie. Fără Garibaldi, nu ar fi existat niciodată regatul Italiei. Putem merge şi mai departe, şi atunci constatăm că Garibaldi este legat de alte personalităţi, care, de fapt, erau foarte departe de el: Cavour, Mazzini. Naturi absolut diferite: Mazzini, idealistul care nu intervine în viaţa practică, Garibaldi, pretutindeni om de stat, militar şi om practic şi, cu toate acestea, parcă plutind pe deasupra solului pământesc, Cavour, om politic inteligent, abil. Cum se armonizau aceşti oameni? Aceasta era problema. Tocmai aici s-a revelat faptul pe care aş vrea să-l subliniez, ca fiind o caracteristică a karmei. S-a arătat că aceşti trei oameni urmaseră individualitatea lui Garibaldi ca discipoli, că ei fuseseră discipolii săi pe vremea când el era un iniţiat irlandez. Dar, tocmai în Misteriile irlandeze exista ceva caracteristic, faptul că acolo între discipol şi maestru se crea o legătură care impunea anumite obligaţii în viaţă. Ei nu se mai puteau despărţi, cel puţin pe durata câtorva încarnări. Era înnodată o legătură karmică, şi nu se mai putea desface. Acum apare faptul caracteristic: Aceşti patru bărbaţi se nasc în jurul anului 1807, unul la Genova, doi la Turin, al treilea la Nisa, aşadar, pe acelaşi petic de pământ, şi, de asemenea, cam în acelaşi timp. Ei se nasc aproximativ în acelaşi timp, în aceeaşi regiune a Italiei. Şi se arată că, fireşte, cei care ţin unii de alţii, sunt aduşi din nou împreună, chiar împotriva înclinaţiilor lor. Astfel încât un republican atât de inflexibil ca Garibaldi s-a ataşat de Victor Emmanuel, foarte diferit de el, şi legătura umană înseamnă mult mai mult decât aşa-numita convingere. Eu menţionez acest exemplu pentru ca dumneavoastră să vedeţi ce înseamnă legăturile umane întemeiate pe karmă. Cineva poate susţine ca adevărat ceva, altul altceva: dar apartenenţa karmică este o legătură mai puternică. Legăturile umane de acest fel sunt cele care acţionează în viaţă, nu atât elementul abstract care ne vine de la intelect. Dar felul în care sunt unii oameni legaţi în viaţă şi felul în care alţi oameni trec prin viaţă ca nişte umbre când s-au abătut de la karma lor, toate acestea se arată abia atunci când urmărim karma în cazuri caracteristice.

Asta voiam să vă mai spun astăzi. Mâine vom continua aceste consideraţii.