Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


CONFERINŢA A TREISPREZECEA

Breslau, 12 iunie 1924

Să ne îndreptăm astăzi atenţia asupra unor fenomene ale vieţii sufleteşti care ne apropie de o observare de sine în aşa fel încât prin aceasta ne apare karma personală, destinul personal, oarecum ca într-un fel de străfulgerări ale vieţii. Când abordăm viaţa sufletului nostru cu o cunoaştere de sine mai mult sau mai puţin superficială, avem totuşi, la început, impresia următoare: în această viaţă a sufletului sunt clare şi distincte, până la claritatea completă a stării de veghe, numai impresiile senzoriale şi, de asemenea, gândurile pe care ni le formăm asupra acestor impresii. Cu impresiile şi gândurile pe care ni le formăm asupra impresiilor se epuizează de fapt, elementul în care este complet trează conştienţa obişnuită. Fireşte, în afară de această viaţă de gânduri şi de impresii senzoriale, de percepţii senzoriale, noi mai avem şi o viaţă afectivă. Dar gândiţi-vă numai cât de instabilă şi nedefinită este această viaţă afectivă, cât suntem noi de puţin clari şi treji în viaţa afectivă. Cel care compară fără idei preconcepute aspectele vieţii, va trebuie să-şi spună că atunci când îşi abordează sentimentele, comparându-le cu gândurile, în sfera lor totul este nedefinit. Desigur, viaţa afectivă ne este mai aproape, ne atinge personal mai îndeaproape decât viaţa de gândire, dar, atât prin modul în care se desfăşoară, cât şi, aş spune, prin pretenţiile pe care le putem avea de la ea, ea este nedefinită. În cazul gândirii nu ne permitem atât de uşor să ne îndepărtăm de gândurile altor oameni într-un fel oarecare, atunci când este vorba să ne formăm asupra unui lucru gânduri care trebuie să fie adevărate. Purtăm atunci în noi această senzaţie nedefinită: gândurile noastre, impresiile noastre senzoriale trebuie să fie în acord cu cele ale altor oameni. În ceea ce priveşte sentimentele noastre, nu avem această senzaţie. Noi ne arogăm chiar dreptul absolut de a simţi într-un anumit fel intim, personal. Să comparăm sentimentele noastre cu visele, atunci putem spune: Visele ne vin, fireşte, din viaţa nocturnă, pe când sentimentele vin din profunzimile sufletului în viaţa din timpul zilei, dar sentimentele noastre sunt, de fapt şi ele, la fel de nedefinite ca şi visele în imaginile lor. Şi cel care compară cu acestea, într-un mod cu adevărat just, visele care ajung în conştienţă, acela va observa cum aceste vise se ivesc în noi într-un mod nedefinit, exact la fel ca sentimentele. Astfel încât putem spune că de fapt, noi nu suntem treji decât în impresiile noastre senzoriale, în gândurile noastre, în timp ce în sentimentele noastre, chiar în timpul stării de veghe, suntem nişte visători. Sentimentele fac din noi, şi în viaţa de veghe obişnuită, nişte visători.

Cât despre voinţa noastră! Ei bine, ce avem noi în conştienţa noastră în legătură cu ceva despre care spunem: Acum vreau asta! Când vreau să apuc ceva, am mai întâi reprezentarea: eu vreau să apuc acest obiect; apoi, această reprezentare se cufundă complet în nedeterminat, şi în conştienţa mea obişnuită nu ştiu nimic despre felul în care trece în nervii mei, în muşchii mei, în oasele mele, ceea ce se află în “eu vreau”. Când îmi reprezint de exemplu, că vreau să iau ceasul – ce ştiu eu în conştienţa mea obişnuită despre ceea ce pune stăpânire pe braţul meu, şi cum apucă apoi braţul meu obiectul? Eu nu văd ce se întâmplă aici decât prin intermediul unei impresii senzoriale, al unei reprezentări. În privinţa a ceea ce se află între aceste două impresii, conştienţa mea obişnuită doarme, tot aşa cum eu dorm noaptea în privinţa a ceea ce trăiesc în lumea spirituală. Nici una, nici alta nu ajung la conştienţa mea. Astfel încât putem spune: În viaţa de veghe, noi avem, de fapt, trei stări de conştienţă absolut diferite. În gândire suntem treji, complet treji, în simţire visăm şi în voinţă dormim. Noi dormim întotdeauna în ceea ce priveşte adevărata natură a voinţei, fiindcă ea se află complet în adâncurile subconştientului nostru.

Există, desigur ceva care în timpul stării de veghe, urcă în permanenţă din adâncurile sufletului nostru: aceasta este amintirea. Noi avem gânduri cu privire la prezent. Acest prezent face asupra noastră o impresie bine definită. Dar în acest prezent răsună în permanenţă ecourile trecutului trăit în această viaţă pământească sub formă de gânduri şi de amintiri, de gânduri-amintiri. Aceste gânduri-amintiri, dumneavoastră o ştiţi, desigur, sunt mult mai palide, mult mai imprecise decât impresiile lăsate de prezent. Dar ele urcă, se amestecă în ceea ce este viaţa noastră obişnuită din timpul zilei. Şi când lăsăm să se desfăşoare amintirile despre tot ceea ce am trăit în viaţă, atunci vedem clar, cu ocazia acestor amintiri, că aceasta este viaţa noastră sufletească, aşa cum o avem în noi, care urcă din nou la suprafaţă. Simţim că în această viaţă pământească noi suntem, într-adevăr, ceea ce ne putem aminti. Imaginaţi-vă numai ce se întâmplă cu un om când el nu îşi poate aminti o perioadă oarecare a vieţii sale, când amintirea acestei perioade îi scapă. Putem face cunoştinţă cu asemenea oameni. Vă voi da un exemplu. Un om care ocupa o poziţie socială relativ importantă avea la început, atâta vreme cât a dus o viaţă normală, amintiri în legătură cu ceea ce fusese, cu ceea ce făcuse în timpul copilăriei, cu tot ceea ce trăise ca student, apoi în timp ce îşi exercita profesia. Dar imaginaţi-vă că, într-o zi, în el se şterge amintirea. El nu mai ştie cine este. Faptul caracteristic – eu vă relatez un caz real – este acesta: inteligenţa nu este stinsă, nici facultatea de a-şi reprezenta lucrurile prezente, ci numai amintirea este ştearsă. El nu mai ştie nimic despre ceea ce fusese când era copil, tânăr, bărbat, nu-şi mai poate reprezenta decât ceea ce face o impresie asupra lui în momentul prezent. Şi, fiindcă nu mai ştie ce fusese pe când era copil, tânăr, bărbat, el nu îşi mai poate lega viaţa prezentă de trecutul său; căci acest lucru îi devine imposibil din moment ce amintirea i s-a şters.

Tocmai când avem în vedere un asemenea caz, observăm uşor de ce facem un lucru într-un anumit moment. Nu fiindcă prezentul ne determină să facem acel lucru, ci fiindcă am trăit un lucru sau altul mai înainte în trecutul pământesc. Ce credeţi că aţi face, sau că nu aţi face, dacă nu aţi acţiona sprijinindu-vă pe amintirile dumneavoastră? Omul este dependent de amintirile sale cu mult mai mult decât se crede. Dar omul respectiv a avut într-o zi nefericirea de a vedea ştergându-i-se amintirea, şi el nu se mai putea orienta decât în funcţie de ceea ce îi inspirau impulsurile sale de moment, şi nu în funcţie de ceea ce îi sugera amintirea. El s-a îmbrăcat, şi-a părăsit familia, căci nu era legat de familie decât prin amintire, care s-a şters. În el se manifestau impulsuri care nu aveau nimic de-a face cu amintirile despre familia sa. El avea o inteligenţă legată de clipa prezentă; de aceea a ales un moment în care nimeni din familie nu era de faţă – ar fi fost iraţional să facă totul când membrii familiei erau prezenţi. El era în prezenţa lor foarte abil şi raţional; atâta doar că nu mai avea nici o amintire. El s-a îmbrăcat, s-a dus la gară, şi-a luat un bilet de tren până la o staţie foarte îndepărtată. Ceea ce poate fi elaborat prin gândire îi era cu totul clar. S-a urcat în tren şi a plecat. Dar mereu se ştergea amintirea a ceea ce trăise, şi chiar amintirea biletului de tren pe care îl luase. În el exista mereu numai prezentul, amintirile se ştergeau în mod patologic. Dar, pe de altă parte, era atât de bine adaptat prezentului, încât, o dată ajuns la ultima staţie, a ştiut unde se afla, căci putea consulta mersul trenurilor. Ceea ce trecuse în obişnuinţă, şi nu era numai o amintire, cititul, îi rămăsese. A coborât şi a luat un nou bilet, pentru o altă staţie. Şi a călătorit astfel prin lume fără să fie el însuşi prezent în ceea ce făcea. Apoi, într-o zi, i-a revenit memoria; numai că nu mai ştia nimic despre cumpărarea primului bilet. Într-o zi, memoria i-a revenit. El se afla într-un azil pentru săraci din Berlin. Acolo şi-a revenit. Iar din el se ştersese amintirea a tot ceea ce se întâmplase în gară şi prin locurile pe unde umblase; acestea nu aparţineau prezentului. Dar imaginaţi-vă cât de încurcat poate fi un astfel de om, cât de nesigur de sine însuşi! Deduceţi de aici legătura strânsă între ceea ce noi numim Eul nostru şi comoara amintirilor noastre. Pur şi simplu, nu ne recunoaştem pe noi înşine când nu dispunem de această comoară.

Ei bine, cum sunt în noi amintirile? Ele sunt de natură sufletească. Ele sunt în noi ceva de natură sufletească, dar sunt fireşte, în om, în ansamblul său, nu numai ceva de natură sufletească, ci mai sunt prezente şi sub o altă formă. De fapt, ele sunt ceva numai de natură sufletească doar la omul care a atins vârsta de douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani şi care continuă să trăiască. Mai înainte, amintirile nu acţionează doar în plan sufletesc. Trebuie să fim pe deplin conştienţi de ceea ce am spus în aceste ultime zile, anume că noi, propriu-zis, în primii şapte ani ai existenţei noastre pământeşti, avem o corporalitate substanţială fizică moştenită de la părinţi. În momentul schimbării dentiţiei, nu sunt înlocuiţi numai primii dinţi, dinţii de lapte, ci această înlocuire nu este decât ultimul act al unei schimbări; şi anume, primul trup este în întregime înlocuit. Al doilea trup, pe care îl avem până la pubertate, îl construim deja din fiinţa noastră spiritual-sufletească, aşa cum am adus-o cu noi când am coborât din lumea spirituală spre existenţa fizic-pământească. Dar de la naştere şi până la schimbarea dentiţiei, noi am primit multe impresii venind din mediul nostru ambiant. Eram cu totul dăruiţi faţă de tot ceea ce a pătruns în noi prin faptul că am învăţăm să vorbim. Gândiţi-vă cât de grandios este ceea ce se revarsă în noi o dată cu limbajul! Cel care observă acest lucru fără idei preconcepute îi va da, desigur, dreptate lui Jean Paul [ Nota 62 ], care a spus că el este perfect conştient de faptul că în primii trei ani de viaţă a învăţat mai mult decât în cei trei ani ai săi de studii universitare. Ne putem reprezenta cu toată claritatea ce înseamnă aceasta în realitate. Căci, chiar dacă studiile universitare durează acum cinci, şase ani – probabil nu pentru că acolo se învaţă mult, ci pentru că se învaţă prea puţin –, totuşi, ceea ce se învaţă este încă infim faţă de ceea ce îşi asimilează omul ca element uman în primii trei ani de viaţă, şi în cei care urmează până la schimbarea dentiţiei. Începând de la un anumit moment, omul păstrează despre această perioadă un fel de amintire nedefinită. Dar, gândiţi-vă cât sunt de palide şi de imprecise aceste amintiri din primii noştri şapte ani de viaţă faţă de ceea ce se va întâmpla mai târziu! Încercaţi numai să comparaţi: apare uneori ceva ca nişte grupuri rătăcite de amintiri, care nu sunt foarte coerente. De ce nu sunt coerente? Ei bine, fiindcă ceea ce dobândim în cursul primilor şapte ani are încă de-a face cu altceva decât ceea ce va fi dobândit mai târziu. Ceea ce dobândiţi în răstimpul primilor şapte ani lucrează în mod intens la modelarea plastică a creierului dumneavoastră, pătrunde în organismul dumneavoastră. Este o mare deosebire între creierul relativ puţin modelat pe care îl avem când intrăm în existenţa pământească şi creierul frumos elaborat pe care îl avem când trecem prin schimbarea dentiţiei. Şi, pornind de la creier, această elaborare cuprinde tot restul trupului. În realitate, este ceva grandios în munca pe care o efectuează în timpul primilor şapte ani acest artist lăuntric pe care îl aducem cu noi când coborâm din viaţa prepământească spre trupul nostru fizic. Vedeţi dumneavoastră, când copilul începe să înveţe să citească – nu când poate numai silabisi, –, este un fenomen minunat să vezi cum în copil se transformă, începând din prima zi a copilăriei, când totul este nedeterminat, expresia feţei, privirea, mimica, mişcarea braţelor şi aşa mai departe. Vedem cum pătrund în copil impresiile pe care le primeşte, cum se spiritualizează în mod grandios, căci această îmbibare cu spirit a copilului în timpul primilor şapte ani de viaţă face parte dintre realităţile cele mai grandioase care pot fi observate. Când observăm citind această evoluţie a fizionomiei copilului sau gesturile copilului de la naştere până la schimbarea dentiţiei puteri, când o observăm citindu-l, descifrând, aşa cum descifrăm literele dintr-o carte, când ştim lega unele de altele formele succesive pe care le iau gesturile, faţa, aşa cum legăm împreună literele pentru a citi un cuvânt, atunci vedem creierul în acţiune; el este, pe de altă parte, stimulat în munca sa de impresiile care formează numai nişte amintiri sărăcăcioase, fiindcă trebuie să modeleze creierul în mod plastic şi, o dată cu aceasta, fizionomia.

Şi atunci când viaţa merge mai departe de la schimbarea dentiţiei la pubertate, atunci ceea ce lucrează la formarea omului se ascunde, mai mult sau mai puţin. Munca se continuă mereu, ea continuă să contureze, să dezvolte, să modeleze plastic organismul până la începutul vârstei de douăzeci şi unu de ani; dar începând cu al şaptelea an se lucrează mai puţin intens la elementul corporal şi, de la pubertate până la începutul vârstei de douăzeci şi unu de ani, şi mai puţin intens. La asta se poate adăuga şi altceva. Când ne dezvoltăm, în general, un simţ pentru a observa omul în acest fel, când lăsăm ca acest simţ să se maturizeze, când privim felul minunat în care se dezvăluie fizionomia copilului, lună de lună, an de an, mai ales când ştim să vedem ce se dezvăluie în gesturile copilului, cum din neastâmpărul membrelor rezultă mişcările admirabil spiritualizate – când dezvoltăm, aşadar, o privire subtilă cu privire la toate acestea, atunci putem aprofunda această privire şi ne formăm în interiorul nostru, oarecum, un organism sufletesc de percepţie mai subtil. Atunci avem posibilitatea să vedem la un copil care trece de la şapte la paisprezece ani, de la schimbarea dentiţiei până la pubertate, la care fizionomia şi gesturile nu se mai dezvoltă într-un mod tot atât de evident, ci sub o formă mai voalată – avem atunci posibilitatea, când stăm în faţa copilului, datorită unui sentiment intim, să vedem cum el continuă să-şi dezvolte trupul, dar într-un mod mai tainic. Şi când ne-am însuşit o privire subtilă care urmăreşte această dezvoltare a trupului între şapte şi paisprezece ani, atunci ne dezvoltăm şi simţul care ne permite să contemplăm viaţa prepământească, cea care s-a scurs între moarte şi o nouă naştere, înainte de a fi coborât spre existenţa pământească.

Vedeţi dumneavoastră, noi trebuie să ajungem din nou la asemenea lucruri. Trebuie să ajungem să putem spune relativ la copil, în primii săi şapte ani de viaţă: Omule, în jurul tău nu există numai natura care se dezvăluie în ceea ce revelează ea simţurilor. În tot ce se revelează aici în percepţiile senzoriale, în culoare, în forme, în toate acestea trăieşte spiritul. Dar este minunat să contempli spiritul care vorbeşte prin toate acestea şi apoi să-l percepi, ca reflectat într-o imagine de oglindă, în felul în care se modelează în copil fizionomia sa din ce în ce mai spirituală. Când trăim toate acestea aprofundându-le în mod just în interiorul nostru şi când le putem face să fie tot mai active în suflet, cu o anumită evlavie în faţa vieţii, atunci vedem la copilul aflat între şapte şi paisprezece ani, datorită acestei evlavii în faţa vieţii, vedem cum în om intervine, când se află pe Pământ, existenţa sa prepământească dintre moarte şi o nouă naştere. Şi vom simţi în suflet această evoluţie corporală exterioară a omului, vom simţi că aici nu mai acţionează ceea ce se află în mediul înconjurător pământesc, ci acum în formarea omului acţionează al doilea organism fizic, pe care îl modelăm noi înşine, folosindu-l pe primul numai ca model. Aceasta poate fi o experienţă grandioasă în viaţă. Şi asta va trebui să înveţe omenirea: să-l contemple pe omul însuşi. Atunci viaţa va găsi acea profunzime fără care civilizaţia nu va mai putea progresa. Căci vedeţi dumneavoastră, civilizaţia noastră a devenit cu totul abstractă, total abstractă! În conştienţa noastră obişnuită, nu mai putem face, în general, nimic altceva decât să gândim, şi, de fapt, să gândim numai ceea ce ni s-a băgat în cap. Noi nu mai suntem deloc în stare să facem observaţii atât de subtile cum sunt cele pe care tocmai le-am descris. De aceea, oamenii nu fac astăzi decât să treacă unii pe lângă alţii. Omul învaţă multe lucruri despre animale, plante, minerale, dar despre subtilităţile evoluţiei omului, el nu învaţă absolut nimic. Întreagă această viaţă a sufletului trebuie să devină mai intimă, să devină lăuntric mai subtilă, mai delicată; atunci vom vedea din nou ceva din această viaţă. Şi atunci, atunci pornind de la însăşi evoluţia omului, ne vom îndrepta privirea asupra vieţii prepământeşti.

Şi apoi vine ceea ce urmează imediat după pubertate, anii dintre pubertate şi vârsta de douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani. Ei bine, ce ne revelează, aşadar, omul aici? El revelează conştienţei obişnuite o întreagă transformare a vieţii sale în raport cu ceea ce exista şi mai înainte, dar, de fapt, într-o manieră grosieră. Vorbim despre vârsta ingrată, de purtarea grosolană, şi sugerăm cu aceasta că suntem conştienţi că aici se petrece o transformare a vieţii. Omul îşi manifestă mai mult fiinţa sa interioară. Dar dacă ne formăm un simţ mai subtil pentru primele două perioade ale vieţii, atunci ceea ce manifestă omul după pubertate ne va apărea ca un al doilea om, ne va apărea cu adevărat ca un al doilea om. El este deja vizibil prin omul fizic, aşa cum stă el în faţa noastră. Şi ceea ce izbucneşte în comportamentul grosolan, dar şi în multe lucruri frumoase, apare ca un al doilea om, asemănător cu un nor. Peste tot se pune astăzi problema acestui al doilea om. Dar civilizaţia noastră nu dă în această privinţă nici un răspuns.

La răscrucea dintre secolele 19 şi 20 s-au întâmplat extraordinar de multe lucruri în evoluţia spirituală şi fizică a Pământului. Acest lucru îl presimţeau deja orientalii în trecut când vorbeau despre Kali-Yuga, despre era întunecată, care trebuia să se încheie o dată cu sfârşitul secolului al 19-lea, când trebuia să înceapă o eră de lumină. Ea a început, bineînţeles, numai că nu se ştie, fiindcă oamenii, prin sensibilitatea lor, se mai află încă în secolul al 19-lea, şi continuă, în virtutea inerţiei, să poarte în inimile lor şi în sufletele lor aceleaşi reprezentări. Dar în jurul nostru stăpâneşte deja o claritate luminoasă. Şi este suficient să ne aţintim urechea pentru a auzi ceea ce vrea să se reveleze din lumea spirituală; căci putem să le auzim. Şi, fiindcă simţirea tinerilor este deosebit de receptivă, în simţirea tinerilor urcă, o dată cu răscrucea secolelor, o aspiraţie confuză de a cunoaşte mai exact omul, de a-l cunoaşte mai intim. Cel care s-a născut în această epocă, în preajma răscrucii dintre secolele 19 şi 20, acela simte absolut instinctiv: Trebuie să ştim mult mai mult despre om decât ceea ce ne pot spune oamenii. Trăim, creştem şi simţim instinctiv: Trebuie să ştim mult mai mult despre om, dar nimeni nu ne spune ce dorim să ştim. – Suntem în căutarea omului, facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-l căuta. Când eram copii, sau tineri, ne simţeam foarte prost alături de oamenii mai în vârstă, fiindcă voiam să învăţăm de la ei ceva despre om, şi ei nu ştiau nimic despre om. Căci civilizaţia modernă nu poate spune nimic despre spiritul omului. Nici nu se compară cu epocile anterioare. Acestea ştiau spune tinerilor, cu o mare căldură, multe lucruri despre om. Când reprezentările reale erau încă vii, cei vârstnici mai ştiau spune multe lucruri; acum, nu se mai ştie nimic. În acest caz, am vrea să mergem undeva pentru a afla ce este omul. Am devenit păsări migratoare, am devenit cercetaşi; ne îndepărtăm de oamenii care nu au să ne spună nimic, am vrea să-l căutăm undeva pe cel care ar putea să ne spună ceva despre om.

Mişcarea de tineret din secolul 20 aici îşi are originea. De fapt, ce vrea, la urma urmei, această mişcare de tineret din secolul 20? Ei bine, ea vrea să înţeleagă această fiinţă asemănătoare unui nor care apare după pubertate, care trăieşte în om, pe acest om vrea ea să-l înţeleagă! Tineretul ar vrea să fie educat în aşa fel încât să înţeleagă acest om. Dar cine este acest om? Ce reprezintă el, propriu-zis? Ce iese la iveală, ca să spunem aşa, din acest trup uman pe care l-am văzut modelându-se în fizionomia sa, în gesturile sale, în prezenţa căruia putem simţi, de asemenea, cum, în perioada a doua de vârstă, de la schimbarea dentiţiei puteri până la pubertate, se modelează ceea ce avea el în existenţa prepământească? Ce iese acum la iveală, ceva absolut străin, ce ţâşneşte din om, când el, acum, după maturizarea sexuală, devine conştient de libertatea sa şi merge spre alţi oameni, caută relaţii, dintr-un impuls interior care a întemeiat în sufletul omului această înclinaţie, inexplicabilă pentru el, inexplicabilă pentru ceilalţi, această înclinaţie absolut precisă? Aşadar, ce este acest om, acest al doilea om care apare aici? Acesta este cel care a trăit în viaţa pământească precedentă, şi care acum se instalează în viaţa pământească prezentă ca o umbră. Omenirea va învăţa, încetul cu încetul, să ţină seama de karmă când e vorba de ceea ce intervine brusc într-un mod caracteristic în viaţa omului în preajma pubertăţii. În momentul în care omul devine capabil să se reproducă, în el se ridică impulsurile pe care le-a manifestat în vieţile pământeşti anterioare. Dar în simţirea umană trebuie să se ivească multe lucruri pentru ca să poată apărea o trăire clară a ceea ce tocmai am descris.

Observaţi deosebirea considerabilă care există pentru conştienţa obişnuită între iubirea de sine şi iubirea pentru semeni. Ei bine, toţi oamenii înţeleg destul de bine ce este iubirea de sine, căci toţi se iubesc destul de mult pe ei înşişi! Acesta este un lucru de care nu ne putem îndoi. Chiar şi aceia care cred că nu se iubesc, se iubesc, cu siguranţă. Puţini oameni, şi atunci trebuie să le examinăm mai întâi în mod exact karma, puţini oameni spun că ei nu se iubesc. În ceea ce priveşte iubirea de semeni, este deja ceva mai dificil. Ea poate fi, desigur, absolut autentică, dar este adesea umbrită de iubirea de sine care se amestecă aici. Iubim pe cineva pentru că face un lucru sau altul pentru noi, pentru că ne este aproape – din numeroase motive care sunt strâns legate de iubirea de sine. Dar în viaţă putem învăţa să iubim cu o iubire dezinteresată. Şi aşa ceva există. Putem învăţa să alungăm, încetul cu încetul, din iubire, iubirea de sine. Atunci, învăţăm să trăim în celălalt, să ne dăruim cu adevărat celuilalt. Dar, vedeţi dumneavoastră, prin această dăruire de sine către celălalt, prin această iubire dezinteresată, putem cultiva acel sentiment cu care trebuie să fim înzestraţi când vrem să presimţim ce au fost vieţile pământeşti anterioare. Căci presupuneţi că v-aţi fi născut, să spunem, în 1881; dumneavoastră trăiţi până acum, aţi trăit mai înainte o altă viaţă pământească, atunci v-aţi născut, să spunem, în 737 şi aţi murit în 799. Un alt om, personalitatea B, parcurge secolele 19, 20; odinioară, personalitatea care eraţi dumneavoastră parcurgea secolul 8. Cele două personalităţi sunt legate prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Dar dacă vreţi să aveţi o presimţire a celui care a trăit odinioară, în secolul 8, atunci aveţi voie să vă iubiţi numai aşa cum aţi iubi pe un altul. Căci cel care a trăit în secolul 8, sunteţi dumneavoastră înşivă; dar el este pentru dumneavoastră, în aceeaşi măsură, un altul, el vă este străin, ca şi cum ar fi pentru dumneavoastră oarecum un alt om, un al doilea om. Trebuie să puteţi adopta faţă de încarnarea dumneavoastră precedentă aceeaşi atitudine ca faţă de un alt om, altfel nu puteţi presimţi ce a fost încarnarea dumneavoastră precedentă. Nu aţi ajunge nici să concepeţi obiectiv cum este cel de-al doilea om, omul asemănător unui nor, care apare când am ajuns la maturizarea sexuală. Dar când iubirea dezinteresată devine putere de cunoaştere, când iubirea de sine devine cu adevărat atât de obiectivă încât ne putem observa pe noi înşine aşa cum l-am observa pe un altul, atunci se deschide calea prin care se pot cel puţin presimţi, privind în urmă, vieţile pământeşti anterioare. Aceasta trebuie să se unească, la rândul ei, cu o observare a omului aşa cum am caracterizat-o eu, datorită căreia vă apare natura specifică a omului. În esenţă, astăzi devine în mod clar perceptibilă nevoia omenirii de la sfârşitul erei Kali-Yuga de a înţelege karma, vieţile pământeşti succesive. Numai că lucrurile nu sunt exprimate astfel, pentru că nu sunt simţite în mod clar. Dar imaginaţi-vă, de exemplu, că un membru absolut sincer al mişcării de tineret s-ar trezi odată, într-o dimineaţă, în aşa fel încât tot ceea ce a fost trăit de el în timpul nopţii ar fi prezent în conştienţa sa timp de un sfert de oră, şi că în acest moment l-am întreba pe acest membru al mişcării de tineret: Care este, propriu-zis, conţinutul a ceea ce vrei tu? – atunci acest tânăr ar spune: Eu vreau, la urma urmei, să înţeleg omul integral, cel care a trecut prin vieţi pământeşti succesive. Vreau să ştiu ce trăieşte în interiorul meu, provenind din aceste trepte anterioare ale existenţei. Dumneavoastră nu ştiţi nimic despre toate acestea. Nu mi-aţi vorbit despre ele.

Astăzi este prezent în simţirea umană imboldul de aduce la lumină, de a cunoaşte karma. De aceea, astăzi a şi venit vremea când trebuie să fim stimulaţi pentru a studia istoria aşa cum am arătat aici prin câteva exemple, un fel de a studia care, la rândul său, aplicat cu o mare seriozitate şi intensitate, să ne conducă apoi la posibilitatea de a ne privi propria viaţă în lumina vieţilor pământeşti succesive şi a karmei. De aceea am expus astfel de consideraţii istorice în aceste conferinţe, orientându-le treptat spre observarea karmei oricărui om. Aceasta este tema acestor conferinţe. Până la ultima conferinţă vom fi progresat destul în studiul nostru, astfel încât să avem o reprezentare clară a posibilităţilor de a presimţi în noi înşine propria karmă. Dar nu putem face acest lucru altfel decât dacă vedem mai întâi structura de ansamblu a istoriei lumii. De aceea, permiteţi-mi să închei aceste consideraţii, care urmăreau să aducă mai întâi o lumină cu privire la fiinţa lăuntrică a omului, să aducă o lumină cu privire la natura interioară a unei mişcări actuale plină de speranţă, permiteţi-mi să închei aceste consideraţii prezentând în faţa dumneavoastră o imagine din istoria lumii.

Consideraţiile istorice vor trebui să fie făcute în viitor în legătură cu omul integral, vor trebui să scoată în evidenţă felul în care omul însuşi transportă dintr-o epocă pământească în alta ceea ce trăieşte sub formă de impulsuri în cadrul istoriei, în devenirea istorică. Să privim epoca în care a trăit în Europa Carol cel Mare [ Nota 63 ], care a domnit între 768 şi 814. Evocaţi un moment în sufletul dumneavoastră tot ceea ce ştiţi despre activitatea istorică a lui Carol cel Mare. Am învăţat despre el atâtea lucruri la şcoală, încât trebuie să existe o mulţime de reprezentări în sufletele stimaţilor ascultători! Dar, în acelaşi timp cu acest Carol cel Mare şi tot ceea ce se ridică, aşadar, acum în sufletele stimaţilor ascultători, trăia în Orient o personalitate foarte importantă: Harun al Rashid. El crescuse cu totul în sânul culturii care se formase pe atunci pe baza mahomedanismului, în el se înflăcăra voinţa de a cultiva această civilizaţie orientală într-un punct central, într-un centru cultural absolut deosebit. Şi la această curte s-au desfăşurat extraordinar de multe activităţi, căci aceasta constituia, ca să spunem aşa, un punct de confluenţă a tuturor strădaniilor care atinseseră în acele timpuri treapta cea mai înaltă în domeniul fizicii, astronomiei, alchimiei, chimiei, geografiei. Strădaniile în materie de artă, de literatură, de istorie, de pedagogie, toate existau din abundenţă la curtea lui Harun al Rashid. Ceea ce se putea întâlni la această curte orientală era mult mai demn de admiraţie decât tot ceea ce se realiza, mai ales în domeniul spiritual, la curtea lui Carol cel Mare. Şi multe fapte care au fost săvârşite cu ocazia campaniilor războinice ale lui Carol cel Mare nu sunt ceva ce poate încânta atât de mult o inimă din zilele noastre. În acelaşi timp cu Harun al Rashid trăia la curtea acestui bărbat o altă personalitate, care, în acea epocă, era numai un înţelept posedând vaste cunoştinţe, dar care, într-o încarnare cu mult timp mai înainte, fusese un iniţiat. Eu v-am spus deja cum ceea ce a fost o iniţiere într-o încarnare anterioară se poate retrage în umbră într-o viaţă ulterioară. Academia care a fost întemeiată în Orient era cu adevărat o instituţie grandioasă. Dar această altă personalitate era un fel de organizator: erudiţie, artă, poezie, arhitectură, sculptură, sub forma de atunci, ştiinţele, totul era organizat de acest bărbat la curtea lui Harun al Rashid.

Cele două suflete, Harun al Rashid şi înţeleptul de la curtea sa, au trecut prin poarta morţii, continuându-şi evoluţia. Ştim că aceasta era epoca în care arabismul se răspândea în Europa. Această expansiune era pe sfârşite. Dar, atât Harun al Rashid însuşi, cât şi înţeleptul său consilier, au rămas legaţi de opera lor. În timp ce Harun al Rashid urmărea, într-un fel, drumul arabismului din Orient de-a lungul Africii de Nord, apoi în Spania şi dincolo, în estul Europei, în timp ce el evolua în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere în aşa fel încât privirea sa era îndreptată asupra acestei evoluţii urmate de arabism, celălalt, înţeleptul său consilier evolua în aşa fel încât el urmărea cu privirea ceea ce, venind din Orient, mergea până în nordul Mării Negre, până în Europa Centrală. Acesta este deja un lucru caracteristic, faptul că putem urmări viaţa omului între moarte şi o nouă naştere, şi în aşa fel încât să urmărim lucrurile asupra cărora îşi îndreptă el privirea când se uită în jos, spre Pământ. Fireşte, ceea ce vedem acum aşa cum v-am arătat, sunt efectele activităţii Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor, dar acest lucru este legat de ceea ce se mai petrece încă pe Pământ. Aşa cum aici jos, pe Pământ, ne înălţăm privirea spre cer, noi ne coborâm privirea spre Pământ când ne aflăm în viaţă dintre moarte şi o nouă naştere. Şi, în timp ce din punct de vedere exterior, viaţa lor fizică se încheiase de multă vreme, cei doi bărbaţi îşi mai urmăreau încă opera. Din punct de vedere exterior, ei îşi asimilează cu totul alte conţinuturi. Harun al Rashid devine întemeietorul concepţiei moderne despre lume, devine Lordul Baco de Verulam. Celui care poate observa lucrurile în mod imparţial, tot ceea ce a impus Baco lumii, apare într-adevăr, o reeditare a ceea ce fusese realizat odinioară în Orient. În Orient, oamenii erau străini de creştinism. În plan exterior, Baco era creştin, dar în interiorul său, în ceea ce voia el să facă, nu era creştin. Celălalt, care fusese înţeleptul său consilier, a urmat drumul care trecea pe la nord de Marea Neagră spre Europa Centrală. El a fost cel care a adus arabismul în Europa, sub o altă formă decât Baco, şi anume, în această epocă nouă, un arabism complet transformat: Amos Comenius.

Vedeţi dumneavoastră, în acest fel interacţionează lucrurile în zorii vieţii spirituale moderne. Astfel, noi înţelegem devenirea istorică abia atunci când vedem că, pe de o parte, în cazul unuia, creştinismul este uitat, că formaţia ştiinţifică ia un caracter mai exterior, dar că, pe de altă parte, în cazul celuilalt, el este cu atât mai interiorizat. În încarnarea sa, venind din Orient, Amos Comenius acţionează adoptând tocmai viaţa aprofundată a Europei Centrale, unind-o cu ceea ce vine din Occident. Astfel confluează în Europa Centrală ceea ce vine din cele două direcţii; dar în această confluenţă se află multe elemente orientale. Nu învăţăm să cunoaştem devenirea istorică a neamului omenesc numai deschizând o carte şi tocind din ea – ei bine, într-un anumit dialect, asta se numeşte “a toci”, nu îmi vine acum în minte alt cuvânt – pentru a şti cine este Lordul Bacon şi apoi cine este Amos Comenius, nu în felul acesta învăţăm să pătrundem în profunzime devenirea interioară a neamului omenesc, ci prin faptul că învăţăm observând cum diferitele epoci evoluează prin intermediul oamenilor înşişi şi cum impulsurile venite din trecut sunt transportate în prezent. Încercaţi să vedeţi clar ce s-a întâmplat atunci. Creştinismul s-a răspândit, creştinismul a cucerit, într-un anumit fel, ţinuturile Europei Centrale şi de Nord. Dar aici a fost introdus ceva prin intermediul unor oameni ca Baco de Verulam, Harun al Rashid reapărut, Amis Comenius, înţeleptul consilier reapărut, ceva care nu este în mod nemijlocit creştinism, dar care se amestecă în toate acestea, şi acţionează în devenirea lumii aşa cum o fac curentele spirituale. Abia prin aceasta înţelegem ceea ce se întâmplă cu adevărat şi în ce context universal este situat omul.

Când ne întoarcem în trecut la o epocă anterioară epocii lui Harun al Rashid, şi ajungem la un succesor direct al lui Mahomed, trebuie să ne reprezentăm clar ce s-a introdus prin mahomedanism în viaţa spirituală din Orient. Dacă urmăm drumul creştinismului originar, ni se arată că acesta acordă Trinităţii un sens foarte profund. Când considerăm spiritul din întreaga viaţă a naturii, acel spirit care ne situează mai întâi ca oameni fizici în lume, acel spirit care este spiritul legilor naturii, Fiinţa Tatălui, atunci ne putem întreba: Dar ce am fi noi, dacă în noi ar acţiona numai Tatăl? – Noi ne-am parcurge întreaga viaţă, de la naştere până la moarte, supuşi aceleiaşi necesităţi care acţionează în lumea înconjurătoare. Dar, la o anumită vârstă precis determinată, noi devenim oameni liberi şi prin aceasta nu ne pierdem omenescul, ci ne trezim la o formă superioară a omului. Ceea ce acţionează în noi, când devenim oameni liberi, când ne eliberăm în întregime de natură este Fiinţa Solară, Christos, a doua formă a Trinităţii. Dar ceea ce ne dă impulsul de a recunoaşte că noi nu trăim numai într-un trup, ci – după ce trupul şi-a parcurs evoluţia sa –, ceea ce ne dă impulsul de a ne trezi din nou, de a ne trezi ca spirit, trăieşte în noi drept impulsul a ceea ce se numeşte Sfântul Spirit. Nu putem cunoaşte fiinţa umană integrală decât prin activitatea acestei Trinităţi; şi atunci o considerăm în mod concret. În faţa acestei viziuni concrete, mahomedanismul ridică abstracţia: Nu există nici o altă fiinţă divină decât Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul unic. Tatăl este totul. Nu trebuie să recunoaştem o triplă formă a Divinităţii. – Acest protest nemijlocit al lui Dumnezeu-Tatăl este Mahomed însuşi, sunt succesorii săi.

Într-o epocă în care cea mai înaltă dintre facultăţile umane care putea fi cultivată era numai abstracţiunea, numai facultatea de gândire aridă, seacă, într-o asemenea epocă Dumnezeu a fost identificat, treptat, din ce în ce mai mult – căci nu mai era cunoscut decât Dumnezeul abstract – cu gândirea, şi omul a făcut din viaţa sa de gândire un Dumnezeu; el o diviniza, fiindcă uitase că activitatea de gândire are o orientare altruistă, el diviniza tot mai mult această gândire umană, acest intelect uman. La succesorii lui Mahomed, acest fel abstract de a gândi universul într-un mod original era o tendinţă grandioasă. Unul dintre aceşti succesori a fost Muawija [ Nota 64 ]. Aş vrea ca dumneavoastră să-i citiţi istoria. Aţi găsi la el o configuraţie spirituală caracteristică, începutul unei categorii de oameni care, ca să spunem aşa, se pot numi oameni care abstractizează totul, oameni care vor să vadă tot ce există în lume plăsmuit conform unor principii simple. Muawija, unul dintre succesorii lui Mahomed, a revenit în epoca noastră, el a devenit Woodrow Wilson. Natura abstractă a mahomedanismului trăia în el, ca şi concepţia că s-ar putea modela o lume pornind de la paisprezece puncte reci, abstracte, goale de conţinut. Într-adevăr, nici o iluzie apărută în istoria lumii nu a fost mai mare decât aceasta, şi, într-adevăr, niciodată nu i s-a mai întâmplat, aproape întregii omeniri, să cadă în capcana vreunei iluzii mai mari decât aceasta. Oamenii n-au vrut să înţeleagă, când eu atrăsesem atenţia, încă înainte de război, în conferinţele mele de la Helsingfors, asupra incapacităţii lui Woodrow Wilson – căci pe atunci epoca lui de glorie era abia la început –, oamenii nu au vrut să înţeleagă, când, pretutindeni şi în repetate rânduri, acolo unde puteam vorbi, am indicat cum nenorocirea care urcă la orizont este legată de idolatria de care lumea face dovadă faţă de Woodrow Wilson.

Acum, după impulsul nostru de Crăciun, a venit timpul când vom putea vorbi în mod deschis despre aceste lucruri; a venit timpul când studiul istoriei va putea fi orientat spre asemenea lucruri, care constituie nişte impulsuri active în mod nemijlocit. Căci esoterismul trebuie să impregneze întreaga noastră mişcare antroposofică, astfel încât să dezvăluie ceea ce este ascuns sub vălul devenirii fizice exterioare. Omenirea va fi din nou capabilă să facă ceea ce este de făcut abia atunci când va începe să studieze karma şi când îl va privi pe omul individual însuşi, precum şi istoria lumii, în lumina karmei.