Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


CONFERINŢA A ŞAISPREZECEA

Breslau, 15 iunie 1924

Să comparăm odată ceea ce ni se oferă prin experienţele nemijlocite în privinţa raportul nostru cu viaţa dintre moarte şi o nouă naştere cu ceea ce trebuie să simtă omul în interiorul său cu privire la legătura dintre comportamentul său sufletesc-moral, gândirea şi faptele sale, şi rezultatul acestui comportament sufletesc-moral. În aceste ultime seri am pornit tocmai de la asemenea consideraţii şi vom face ca expunerile noastre să se încheie tot cu nişte consideraţii de acest fel. Când ne îndreptăm privirea, pe de o parte, asupra felului în care faptele noastre moral-sufleteşti iau naştere din intenţiile noastre, din întreaga dispoziţie a sufletului nostru, atunci vedem, dacă ne privim pe noi înşine în mod imparţial, că trebuie să calificăm o parte din faptele noastre ca bune din punct de vedere moral, acelea care se pot integra în procesul cosmic; iar celelalte fapte, ca rele din punct de vedere moral, ca imperfecte din punct de vedere moral, acelea care nu se pot integra ca element sufletesc în procesul cosmic. Dar tot ce se întâmplă cu omul nu poate avea numai o semnificaţie de moment – acest lucru şi-l spune, de fapt, fiecare despre sine însuşi –, la fel cum nimic în natură nu are numai o semnificaţie de moment, ci orice are efecte, consecinţe, şi orice devine cauză pentru altceva, sau este efectul a ceva. Viaţa omului nu s-ar putea integra în mersul evenimentelor universale dacă ceea ce poartă el în sine nu ar constitui, de asemenea, o cauză şi un efect. Dar, în timp ce în observarea naturii putem fi perfect satisfăcuţi să vedem că un lucru ia naştere dintr-o cauză, nu putem fi absolut deloc satisfăcuţi cu privire la legătura dintre experienţa noastră moral-sufletească şi mersul lumii. Vedem că în ceea ce se întâmplă pe plan fizic nu apare nici o legătură directă între ceea ce trebuie să devină atitudinea noastră moral-sufletească şi ceea ce se întâmplă cu adevărat în cursul vieţii fizice. Şi, la fel, când lăsăm să acţioneze asupra noastră ceea ce se întâmplă într-un mediu uman mai vast, vedem că acela care, eventual, când îi scrutăm sufletul, ne apare moral, şi bun din punct de vedere sufletesc, este lovit de nenorocire, de răul din lume, în timp ce acela care apare din punct de vedere sufletesc slab, rău, poate fi atins din exterior de nişte evenimente care nu pot fi considerate deloc o pedeapsă, sau ceva asemănător, pentru ceea ce trăieşte în sufletul său. Într-un cuvânt, noi nu găsim, când ne îndreptăm o privire de ansamblu asupra naturii, nici o legătură între ceea ce trăieşte omul conform destinului său, şi esenţa, natura voinţei sale; şi ar fi, am putea spune, o iluzie absolut iresponsabilă dacă omul ar vrea să-şi imagineze cu privire la o viaţă pământească, al cărei curs este determinat de destin, că ar fi un efect al voinţei sale morale. Cel rău poate fi fericit, cel bun poate fi nefericit. În aceste două propoziţii se află concentrat ceea ce face viaţa pământească la început de neînţeles pentru omenirea evoluată. Şi vom vedea prin aceasta cum omul, aşa cum este el situat acum în lume, nu este în stare să facă să apară consecinţele corespunzătoare faptelor sale: elementul moral rămâne în viaţa pământească individuală o atitudine sufletească, o dispoziţie sufletească, el nu se poate manifesta în mod direct în realitatea fizică exterioară. Desigur, asta înseamnă că dispoziţia sufletească poate apărea ca un efect real al atitudinii morale. Deşi ne loveşte o nenorocire care se află într-un contrast izbitor cu ceea ce am săvârşit, noi putem fi, de fapt, satisfăcuţi din punct de vedere lăuntric-sufletesc de comportarea noastră bună; dar ceea ce acţionează în acest fel rămâne, totuşi, pe plan lăuntric-sufletesc. Omul trebuie să-şi mărturisească faptul că în cadrul vieţii fizice el nu este în stare să transpună în realitate, pe plan exterior în lumea fizică ceea ce poartă în interiorul său ca element moral-sufletesc.

Când studiem karma aşa cum am făcut-o în aceste ultime zile, ca şi modul în care vieţile pământeşti trecute îşi prelungesc efectele în vieţile pământeşti ulterioare, ajungem la o asemenea legătură interioară între ceea ce s-a petrecut mai târziu şi ceea ce s-a petrecut mai demult pe tărâmul moral-sufletesc. Ceea ce înseamnă, în câteva cuvinte că omul are aici, în viaţa pământească fizică, o organizare ce împinge consecinţele sufleteşti ale comportamentului său moral spre sufletul său şi nu le lasă să iasă la suprafaţă într-o singură viaţă pământească. În această viaţă omul nu are puterea să transpună în realitate elementul moral pe care îl poartă în sufletul său. Omul nu are această putere; corporalitatea sa exterioară fizică, substanţialitatea sa eterică, îl fac lipsit de putere în această privinţă. În viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, omul este pe atât de puternic, pe cât de lipsit de putere este el în viaţa fizică. Dar dacă aici, în viaţa fizică de pe Pământ, trupul său fizic şi trupul său eteric constituie o piedică, dacă ele îl fac să fie fără putere, atunci în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere trebuie să existe ceva care să îi dea puterea de a transpune elementul moral în fizic, acolo, ca şi în viaţa pământească ulterioară. Aici ne situăm cu trupul nostru fizic şi cu trupul eteric în cadrul regnurilor naturii. Ceea ce trebuie să preluăm în noi în timpul vieţii pământeşti din domeniul naturii pentru trupul nostru fizic şi pentru trupul nostru eteric, ne face lipsiţi de putere. Cu ceea ce ducem cu noi prin poarta morţii, cu propria noastră fiinţă sufletesc-spirituală, noi devenim puternici după moarte fiindcă între moarte şi o nouă naştere suntem uniţi cu entităţile Ierarhiilor superioare, aşa cum aici, pe Pământ, suntem uniţi cu regnurile naturii. Entităţile Ierarhiilor superioare se împart în trei regnuri, regnul oarecum cel mai de jos: Arhai, Arhangheli, Îngeri, regnul mijlociu: Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, regnul cel mai înalt: Tronuri, Heruvimi, Serafimi. În cursul acestor conferinţe, am înfăţişat cum, între moarte şi o nouă naştere, omul trăieşte propriu-zis, împreună cu entităţile astrelor şi, prin aceasta, cu aceste Ierarhii superioare. Dar, pentru ca elementul moral-sufletesc să se poată manifesta în viaţa pământească, trebuie să se întâmple următorul lucru.

Mai întâi, trebuie să păstrăm cu adevărat în sufletul nostru efectul dispoziţiei moral-sufleteşti în ceea ce priveşte gândirea, simţirea şi voinţa, trebuie să aşteptăm până când în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere primim ajutorul Ierarhiilor superioare. Abia atunci ceea ce purtăm în sufletul nostru este dus prin lumea spirituală, iese la suprafaţă într-o nouă viaţă pământească, şi reapare în forma în care trebuie să reapară. Ce am fi noi dacă am putea transpune în realitate în mod nemijlocit în viaţa pământească ceea ce purtăm în noi ca element moral-sufletesc? Noi nu am fi oameni ai vieţii pământeşti! Imaginaţi-vă că aţi purta în dumneavoastră un conţinut moral-sufletesc despre care aţi putea prevedea, pe bună dreptate, că el ar putea crea o situaţie universală fericită, şi aceasta s-ar întâmpla, aţi putea-o realiza. Ce aţi fi dumneavoastră atunci? Aţi fi atunci un magician, dar nu un om al vieţii de pe Pământ! Căci atunci când este produs astfel, în mod nemijlocit, un efect spiritual-sufletesc, aceasta este, în esenţă, o acţiune magică. În ciclul cosmic actual, omul nu este, în vieţile izolate dintre moarte şi o nouă naştere, un magician, dar el este un magician împreună cu fiinţele Ierarhiilor superioare când acţionează între moarte şi o nouă naştere şi apoi aceste efecte se continuă când părăseşte această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere pentru a coborî din nou spre viaţa pământească. Evoluţia karmică a omului prin aceste două forme de viaţă atât de diferite, cea pământească şi cea dintre moarte şi o nouă naştere, este, de fapt, tărâmul unde omul acţionează magic. Când îl considerăm pe omul fizic aşa cum ni se prezintă el în viaţa exterioară, atunci el apare pentru noi –am arătat aceasta la sfârşitul cărţii “Despre enigmele sufletului” – ca fiind constituit dintr-un om neuro-senzorial, un om ritmic şi un om al metabolismului şi al membrelor. Sistemul metabolic şi membrele formează o unitate; când ne folosim membrele, metabolismul este stimulat, el trebuie să se desfăşoare, în om trebuie să fie cheltuite forţe. Metabolismul trebuie să se desfăşoare; el trebuie să se desfăşoare şi în domeniul trăirii lăuntrice. Dar cele două aspecte sunt înrudite. Când ne îndreptăm privirea la început asupra sistemului metabolismului şi al membrelor, aşa cum se manifestă el în trupul fizic, atunci suntem tentaţi să-l considerăm drept sistemul inferior al entităţii umane pământeşti. Există chiar oameni care îşi spun idealişti, pentru că s-au obişnuit să considere cu dispreţ sistemul metabolismului şi al membrelor: Acesta este sistemul inferior, cel pe care omul binecrescut, idealist, ar prefera să nu-l aibă. Numai că fără el nu putem trăi pe Pământ; şi este ceea ce îl reprezintă pe om în imperfecţiunea sa, în viaţa pământească.

Iată despre ce este vorba aici: Ce-i drept, în ceea ce priveşte formaţiunea umană fizică, sistemul metabolismului şi al membrelor este sistemul inferior, şi de aceea în viaţa pământească el are puţin de-a face cu ceea ce este specific uman, dar încă din viaţa pământească el este unit cu entităţile celei mai înalte Ierarhii, cu Tronurile, Heruvimii, Serafimii. Când mergem prin lume sau când lucrăm cu mâinile, în această activitate misterioasă este prezentă activitatea Tronurilor, Heruvimilor şi Serafimilor. Aceste entităţi rămân pentru om entităţile care îl ajută când îşi continuă viaţa după moarte şi o nouă naştere. Ele rămân entităţi care îl ajută. Este absolut greşit să credem că elementul moral-sufletesc provine din cap. Dintr-un punct de vedere superior, capul nu este, în realitate, absolut deloc un organ atât de important al omului. Capul este, de fapt, mai mult sau mai puţin, o oglindă ce reflectă lumea exterioară şi, dacă nu am avea decât cap, noi nu am şti nimic altceva decât ceea ce se referă la lumea exterioară. În cap se oglindeşte, pur şi simplu, lumea exterioară. Ceea ce trăieşte în cap nu este decât reflectarea lumii exterioare. Ceea ce există în noi ca impulsuri morale, ca impulsuri sufleteşti, nu provine din cap, ci provine din aceeaşi regiune unde se află sistemul metabolic şi al membrelor, dar nu din natura fizică a sistemului metabolic şi al membrelor, ci din spiritual-sufletescul sistemului metabolic şi al membrelor, în care trăiesc Tronurile, Heruvimii, Serafimii.

Şi astfel, trebuie să ne reprezentăm următorul lucru pentru a avea în acest domeniu o viziune adecvată asupra omului (desenează): Această a treia parte a entităţii umane, sistemul metabolic şi al membrelor, pare, în primă instanţă, imperfect, desigur, s-ar putea spune că este nedemn de om în organizarea sa fizică şi eterică. Dar aici, în acest sistem, mai există şi altceva, sau, mai curând, acest sistem este încadrat în altceva: aici trăiesc Tronurile –desenez doar schematic, bineînţeles, – în acest sistem urzesc Heruvimii, strălucesc Serafimii. Când omul trece prin poarta morţii, tot ce se află la baza sistemului metabolismului şi al membrelor se desprinde de pe el, şi el rămâne cu entitatea Eului său în domeniul în care se afla deja în timpul vieţii: în domeniul Tronurilor, Heruvimilor, Serafimilor; atunci, el continuă să trăiască în sânul Heruvimilor, Serafimilor. Apoi, el se separă de ei, dar ei continuă să formeze –am vorbit şi despre asta în aceste zile – ceea ce exista ca predispoziţie în fiinţa sufletesc-morală. Aici, pe Pământ, aşa spuneam, omul îşi înalţă privirea spre cer, şi presimte astfel ceea ce este pentru el realitatea superioară, spiritual-suprasensibilă. Aşa face omul atâta timp cât este pe Pământ. În viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, el îşi coboară privirea şi vede ce fac Heruvimii, Serafimii, Tronurile din comportamentul său sufletesc-moral. Când coboară din nou pe Pământ, el vede realizându-se aici, jos, consecinţele; Heruvimii, Serafimii, Tronurile acţionează pentru a transpune în realitate spiritualul. Astfel, după ce ni s-a atras atenţia, vedem că omul transportă în mod magic din viaţa sa pământească actuală în următoarele vieţi pământeşti efectele faptelor sale.

După ce ne-am îndreptat astfel privirea, pentru a-l studia, asupra sistemului metabolic şi al membrelor, să privim acum sistemul polar opus, sistemul neuro-senzorial, care este, ce-i drept, prezent în omul întreg, dar care se află, în principal, în cap; să privim capul omului. Prin capul său, omul trăieşte de fapt, numai o oglindire a lumii exterioare actuale. Aşa cum vă spuneam, gândurile sale, reprezentările sale, singurele, în care el este lucid, nu sunt, de fapt, în capul său, decât imagini de oglindă ale lumii exterioare. Dar când ne înălţăm la ştiinţa iniţiatică, şi mai întâi la cunoaşterea imaginativă, atunci ajungem, după cum ştiţi, trecând de la cunoaşterea imaginativă la cunoaşterea inspirată, apoi trecând prin cunoaşterea intuitivă, să ne întoarcem în urmă la vieţile pământeşti anterioare. Privirea pătrunde atunci în vieţile pământeşti anterioare, dar le contemplă în forma lor spirituală. Şi în lumea spirituală cunoaşterea este ceva absolut real. Iar cel care face experienţa viziunii vieţilor pământeşti trecute prin adevărata cunoaştere iniţiatică, acela vede nu numai cum este el în momentul prezent, acum, la 15 iunie 1924, ci se vede pe sine însuşi în cursul vieţilor pământeşti anterioare; şi nu numai că pătrunde acolo cu privirea, ci îşi vede, în viziune retrospectivă, întreaga fiinţă. Aceasta nu este o viziune abstractă, pe baza cunoaşterii, ci este o metamorfoză orientată spre trecut, o fuziune, o identificare deplină cu ceea ce a fost cândva. Omul devine lăuntric foarte viu, foarte mobil şi foarte animat, atunci când se întoarce astfel în vieţile pământeşti trecute. Dar, prin faptul că ne întoarcem în trecut, dobândim posibilitatea de a ne schimba punctul de vedere al concepţiei despre lume.

Care este, aşadar, punctul de vedere al concepţiei exterioare despre lume pe care îl avem în mod obişnuit? – Punctul de vedere al concepţiei exterioare despre lume este capul. Acest cap, care are ca bază organizarea fizică a capului, acest cap pe care l-aţi avut în vieţile pământeşti trecute şi, desigur, în precedenta, nu-l puteţi lua ca punct de vedere al concepţiei despre lume când v-aţi întors în urmă la vieţile pământeşti anterioare; nu puteţi s-o faceţi, căci el a dispărut de multă vreme, el nu mai este aici. Singurul lucru pe care îl puteţi lua ca punct de plecare al concepţiei despre lume este elementul spiritual care trăia în cap. Iniţierea constă, aşadar, în faptul că, întorcându-se la viaţa pământească trecută, omul se spiritualizează. Şi, de fapt, orice clarvedere în sensul cel mai bun al cuvântului, este o întoarcere în vieţile pământeşti anterioare. A deveni iniţiat înseamnă a nu rămâne în viaţa pământească actuală, a privi fenomenele cu ochii omului care eram în viaţa pământească precedentă. În timp ce în cursul obişnuit al lumii suntem în viaţa pământească o fiinţă atât de imperfectă, încât nu vedem decât lumea fizică exterioară, ceea ce eram în aceste vieţi anterioare a devenit între timp vizibil prin clarvedere. Şi, în general, atunci când ajungem la viaţa pământească trecută cea mai apropiată, facem descoperirea: Cel care eram atunci a devenit deja, propriu-zis, un om mult mai desăvârşit.

Ei bine, de unde vine, aşadar, faptul că ceea ce am putea fi, conform vieţii pământeşti precedente, nu este, totuşi? De unde vine aceasta? Vedeţi dumneavoastră, dacă omul s-ar compune doar dintr-un cap care trece dintr-o viaţă pământească în alta, atunci în viaţa pământească următoare am fi, faţă de viaţa pământească precedentă, atât de desăvârşiţi cum am arătat. Dar nu avem numai cap, avem şi celelalte sisteme existente alături de cap. Şi, prin faptul că în sistemul metabolic şi al membrelor avem principiul magic al omului care acţionează, la rândul său, în karmă, karma duce capul dintr-o viaţă pământească în alta. Karma este, aşadar, activă în mod nemijlocit în forma pe care o dă capului dumneavoastră. Şi când începem să dezvoltăm în acest domeniu o concepţie lipsită de prejudecăţi despre om, vom învăţa, încetul cu încetul, să citim în fizionomia capului unui om multe elemente ale karmei sale. Şi, de asemenea: a privi acest cap al omului, aşa cum se face astăzi cu conştienţa obişnuită, este exact ca şi cum am lua “Faustul” lui Goethe şi am începe: “A-h, e-u a-m”, fiindcă ştim doar să silabisim, nu să citim. Nu putem spune: “Ah, eu am”. Dar după ce am învăţat să citim, înţelegem aceste semne ciudate care apar aici, ştim să citim. Vă spuneam deja: asta are drept consecinţă acest fapt mărunt, anume că în timp ce, de altfel, percepem în toate cărţile doar aproximativ treizeci de forme de litere diferite, într-o carte avem “Faustul” lui Goethe, în alta “Logica” lui Hegel, într-o alta Biblia, şi aşa mai departe. Putem avea toate acestea prin simplul fapt că am învăţat să citim. Exact aşa putem învăţa să citim în ceea ce ne înconjoară în mod viu. Şi dacă ne ridicăm de la silabisirea formei capului uman la posibilitatea de a-l citi, aceasta ne conduce la pătrunderea misterelor karmei omului respectiv. Astfel încât putem spune cu privire la ceea ce este vizibil, cu adevărat vizibil în mod exterior în forma capului: Orice om îşi are capul său propriu, nici un om nu are exact aceeaşi formă de cap ca un altul. – Deşi oamenii se aseamănă adesea, ei sunt, în karma lor, neasemănători. În forma capului devine vizibilă, pentru privirea fizic-sensibilă, karma trecută a omului; în sistemul metabolismului şi al membrelor, karma sa viitoare; ea se află aici, ascunsă din punct de vedere spiritual, invizibilă. Astfel încât, atunci când vorbim despre om din punct de vedere spiritual, putem spune: Omul este constituit în aşa fel încât, pe de o parte, el face vizibilă karma sa trecută, iar, pe de altă parte, el poartă în sine, invizibilă, karma sa viitoare.

În acest fel ne putem ridica la o considerare lăuntric-spirituală a omului. Când îl considerăm pe omul metabolismului şi al membrelor, vedem în el numai fizicul şi etericul ca element inferior; dar în sistemul metabolic şi al membrelor trăiesc entităţile Ierarhiei celei mai înalte. Dacă trecem la cap, acesta este, bineînţeles, din punct de vedere fizic-sensibil, ceea ce are omul mai desăvârşit, fiindcă el poartă în sine, în mod exterior, vizibil, ceea ce acţionează ca element spiritual provenind din vieţile pământeşti anterioare – el este şi preţuit, de obicei, cel mai mult –, dar nu este cel mai desăvârşit din punct de vedere spiritual. Căci, în timp ce în sistemul metabolismului şi al membrelor trăiesc Tronurile, Heruvimii, Serafimii, în sistemul capului trăiesc Arhaii, Arhanghelii, Îngerii. Ei sunt cei care se află, în esenţă, în spatele a tot ceea ce trăim prin capul nostru în lumea fizic-sensibilă. Ei trăiesc în noi, în sistemul capului; ei acţionează în spatele conştienţei noastre, ei întâlnesc efectele produse de lumea pur fizic-sensibilă, ei le reflectă şi abia prin aceste imagini de oglindă devenim conştienţi de noi înşine. Ceea ce ne devine conştient în sistemul capului nu constituie decât aparenţa faptelor Arhailor, Arhanghelilor, Îngerilor în noi (desenează). Pentru a continua schema, trebuie să spun: în sistemul capului uman, la celălalt pol, acţionează Arhaii, Arhanghelii, Îngerii. – Eu folosesc întotdeauna, pentru fiinţele spirituale care ar putea fi numite la fel de bine şi altfel, expresiile vechii concepţii creştine despre lume, care mai avea un conţinut spiritual.

Între sistemul neuro-senzorial, care este ancorat mai ales în cap, şi sistemul metabolismului şi al membrelor, omul poartă în sine sistemul ritmic. În sistemul ritmic se află ceea ce se desfăşoară între plămâni şi inimă. În toate acestea trăieşte Ierarhia entităţilor Exusiai, Dynamis, Kyriotetes.

Aşadar, chiar în momentul în care se încheie aceste consideraţii despre karmă, se trezeşte din nou o înţelegere a faptului că omul este oarecum deschis în faţă celor trei regnuri ale naturii, prezente aici, pe Pământ, el este deschis înapoi regnurilor spirituale ale Ierarhiilor, cu treptele lor supraordonate. Şi cum aici, pe Pământ, trupul său fizic îl primeşte şi îl împiedică să transpună în realitate în mod magic viaţa sa sufletesc-morală, după moarte lumea Ierarhiilor îl primeşte şi îl face să manifeste, în mod magic, pentru viitoarele vieţi pământeşti, ceea ce el nu poate transpune în realitate în mod magic în cadrul unei singure vieţi pământeşti. Când omul păşeşte de la o viaţă pământească la alta, dacă el s-ar dezvolta în continuare în mod normal, el ar ajunge în toate situaţiile, cu sistemul capului provenind din vieţile pământeşti anterioare, la clarvedere: Arhaii, Arhanghelii, Îngerii l-ar duce până la clarvedere. De aceea, când înţelege cu adevărat spiritualul, omul trebuie să-şi integreze, într-un spirit cosmic, oarecum, în viaţa sa pământească precedentă – deşi el a progresat în lumea exterioară până la viaţa sa pământească actuală – ceea ce se poate numi clarvedere – fără ca aceasta să însemne ceva care să ne ducă cu gândul la superstiţie, la şarlatanism.

Aşadar, când cineva trăieşte, să spunem, în secolul 20, el se slujeşte de un trup – şi trebuie să se slujească de cap, pentru a cunoaşte –, de acel trup pe care i-l poate pune la dispoziţie secolul 20. Astfel, el nu poate fi clarvăzător. Dar să presupunem că s-ar fi transpus într-o viaţă anterioară, de exemplu, în secolul al 10-lea sau al 11-lea, şi că, datorită exerciţiilor pe care le dezvoltă sufletul acum, în această epocă a secolului 20, el s-ar transpune în ceea ce era el odinioară: el nu este atunci cel care era odinioară, ci el a obţinut, prin propria sa putere spirituală, faptul că acum, pentru secolul 20, este cel care era odinioară şi el este personalitatea clarvăzătoare. Pentru cunoaşterea iniţiatică din cadrul vieţii în lumea fizică, acest lucru poate duce foarte bine chiar la clarvedere. Dar când pătrundem cu privirea în viaţa umană, atunci se arată ca real în faţa cunoaşterii clarvăzătoare faptul că impulsurile profunde ale sufletului, ceea ce a existat într-o viaţă anterioară, reapare sub o altă formă. În această privinţă, facem multe experienţe, şi aici este vorba despre faptul că dacă vrem să abordăm, în principiu, în mod serios asemenea lucruri cum este acţiunea karmei, atunci trebuie să dăm experienţelor pământeşti o formă sufletesc-spirituală mai intimă decât o facem de obicei.

Voi analiza ceea ce tocmai am spus cu ajutorul unui exemplu. Dumneavoastră ştiţi deja, din felul în care am prezentat astfel de exemple, că ele sunt aduse efectiv la lumină printr-o cercetare spirituală însufleţită de simţul responsabilităţii. Vreau să vă dau un exemplu.

O individualitate umană care trăia cu puţin timp înainte de întemeierea creştinismului în Orientul european-asiatic, avea o sarcină care nu o satisfăcea deloc – era pe vremea când încă mai domnea sclavagismul –, avea sarcina de supraveghetor principal al unui anumit număr de sclavi care erau proprietatea unui stăpân. Viziunea suprasensibilă conduce la această situaţie în care un suflet uman, în acea epocă, încarnat în trupul unui supraveghetor de sclavi, trebuia să execute tot ce poruncea stăpânul acestor sclavi, care era un om dur. Sclavii aveau de-a face în primul rând cu supraveghetorul. Între sclavi şi acest supraveghetor s-au dezvoltat nişte raporturi bazate pe un impuls moral. Dar, de fapt, în sufletul supraveghetorului existau tot felul de sentimente ambigue. El era împotriva executării unor măsuri adesea dure, crude, pe care i le ordona stăpânul său. El asculta, totuşi, ordinul, pentru că s-a obişnuit cu acest raport, pentru că în această epocă era firesc un asemenea comportament. Gândiţi-vă numai: Oamenii sunt oare astăzi întotdeauna aşa cum ar vrea ei, propriu-zis, să fie? – Ei nu reflectează ca să ştie dacă sunt cum ar trebui să fie. Prin aceasta, ei se înşeală cu privire la dezacordul dintre ceea ce sunt şi ceea ce ar vrea să fie. Aşadar, acest suflet nu era ceea ce ar fi trebuit să fie, dar, de fapt, el simţea o milă profundă, o iubire profundă faţă de toţi acei sclavi nefericiţi cărora trebuia să le aplice pedepse crude. Dar, din motive legate de obiceiurile sociale, aş putea spune, el le pricinuia multe suferinţe sclavilor. Prin aceasta, devine şi el răspunzător, în timp ce, fireşte, în primul rând era răspunzător stăpânul şi proprietarul sclavilor.

Cele două individualităţi au revenit în perioada de mijloc a Evului Mediu, formând de data aceasta un cuplu. Stăpânul de sclavi revine într-o încarnare masculină, supraveghetorul de sclavi, într-o încarnare feminină. Acest bărbat care se reîncarnase în perioada de mijloc a Evului mediu, stăpânul de sclavi de odinioară, ocupa într-un fel de comunitate sătească o poziţie care nu era tocmai agreabilă. Într-un anumit sens, el era un fel de funcţionar de poliţie. Tot ceea ce se întâmpla în comună se descărca în spinarea lui. El se găsea, de fapt, într-o situaţie foarte, foarte proastă. Când căutăm de ce, descoperim: Acei săteni erau în mare parte sclavii al căror stăpân fusese el odinioară, şi pe care îi maltratase prin intermediul supraveghetorului său. Din punct de vedere karmic, lucrurile stăteau acum în felul următor: cel care fusese stăpân de sclavi, devenise, desigur, un funcţionar superior, dar, totuşi, gardianul statului, în spinarea căruia se descărcau toate, şi se descărcau, de asemenea, şi asupra soţiei sale. În acelaşi timp, însă, prin faptul că această femeie trebuia să sufere tot ceea ce sclavii deveniţi săteni făceau să cadă asupra bărbatului, prin aceasta se împlineşte karma dintre această soţie, care fusese supraveghetorul de sclavi, şi stăpânul de sclavi. Legăturile care îi uneau s-au desfăcut, dar nu şi legăturile dintre supraveghetorul de sclavi, reapărut acum într-o încarnare feminină, şi comunitatea satului. Ei ajung din nou împreună, şi anume în secolul al 19-lea. Supraveghetorul de sclavi de odinioară, care, într-un anumit fel, îşi rezolvase raportul său cu stăpânul din trecut, a apărut în persoana marelui pedagog Pestalozzi [ Nota 67 ], iar cei care fuseseră sclavii au apărut drept aceia faţă de care el şi-a revărsat binefacerile sale de pedagog.

Da, aşa stau lucrurile. Noi trebuie să privim asemenea lucruri nu numai cu intelectul arid, trebuie să le întâmpinăm cu inima, cu simţirea şi cu iubire, dar în aşa fel încât simţirea, inima şi iubirea să devină tot atât de clare şi lucide cum este de obicei numai intelectul, şi astfel să se poată dezvolta o adevărată cunoaştere. Intelectul nu poate dezvolta decât imaginile naturii exterioare, şi dacă avem impresia că ajungem la altceva decât la imaginea naturii, ne înşelăm. Acest altceva nu-l puteţi avea decât atunci când inima, simţirea şi iubirea devin puteri de cunoaştere. Abia prin faptul că ne transpunem în trecut, în evoluţia karmică, aşa cum am arătat, abia prin aceasta ajungem să ne cucerim, încetul cu încetul, prin strădania noastră, o viziune asupra felului în care acţionează karma. Dar atunci trebuie neapărat ca întreg sufletul să participe la aceasta. De aceea, conţinutul unor asemenea expuneri despre karmă trebuie să-l cuprindă pe omul întreg.

Vedeţi dumneavoastră, trebuie să ajungem la faptul ca viaţa sufletului să se integreze în mod intim în mişcarea antroposofică. De puţin timp, am fost odată cu adevărat emoţionat. Expusesem la Dornach ceea ce tocmai v-am spus acum despre Pestalozzi, şi după acea am fost pus în situaţia de a face o vizită la o instituţie din Basel, împreună cu un alt membru al Comitetului director de la Dornach [ Nota 68 ]. În sala de aşteptare era un tablou, un tablou cunoscut, pe care şi celălalt, care era cu mine, îl văzuse adesea: un tablou în care se vede cum se poartă Pestalozzi cu copiii. Acest prieten, membru al Comitetului director esoteric de la Dornach, a fost profund emoţionat, şi a spus: Când priveşti acest tablou, inspirat din fiinţa lui Pestalozzi, vezi că situaţia nu poate fi alta decât aceea care a fost înfăţişată prin antroposofie. – Vedeţi dumneavoastră, acestea sunt tocmai lucrurile care ar trebui să se întâmple adesea, şi care ar putea face cu adevărat ca în experienţa nemijlocită să pătrundă ceea ce rezultă din cercetările antroposofice. De aceea, expunerile cu privire la karmă pe care le-am putut prezenta aici, spre marea mea satisfacţie, cer să fie înţelese nu numai cu intelectul, tot ceea ce a fost expus în timpul acestor opt zile face apel nu numai la intelectul dumneavoastră; ci face apel la inima dumneavoastră, la întreaga dumneavoastră simţire. Şi abia când veţi aduna într-un tot unitar ceea ce am spus cu privire la încarnările personalităţilor istorice, la studiul karmei individuale, la rolul pe care îl joacă somnul şi veghea în evoluţia karmei, când veţi lăsa toate acestea să acţioneze asupra inimii şi asupra simţirii dumneavoastră, atunci din acest studiu va putea lua naştere o înţelegere cuprinzătoare a felului cum acţionează karma asupra personalităţilor umane individuale.

Această implicare a întregului om în ceea ce astăzi este luat atât de mult numai în sens intelectualist este singurul lucru care poate ajuta la redresarea civilizaţiei noastre care se află în declin. Ce spune astăzi orientalul despre omul occidental? Orientalul nu are astăzi o spiritualitate pe care noi să o putem prelua foarte simplu, ci o spiritualitate care în timpurile trecute pătrundea adânc cu privirea în lumea spirituală. El nu mai are decât nişte urme ale acestei spiritualităţi, totuşi, el mai are în sufletul său sentimentul a ceea ce avea Orientul odinioară: o comuniune cu spiritul care trăieşte în toate lucrurile. Aceasta comuniune o posedă cel care nu s-a consacrat cu totul materialismului. Unul dintre aceşti orientali [ Nota 69 ], care mai avea un sentiment tocmai pentru esenţa spiritualităţii ce trăieşte în înţelepciunea orientală, spunea, văzând civilizaţia occidentală: Ce este caracteristic acestei civilizaţii? Acesteia îi este caracteristic faptul că ea are doar o faţadă şi nu are nici o fundaţie. Faţada se ridică direct pe sol, fundaţiile lipsesc. – Şi acest oriental continuă: Ei bine, omul occidental, în tot ceea ce ţine de civilizaţia sa, în aproape tot, porneşte de la Eu, de la Eul circumscris între limitele unei singure vieţi pământeşti, de la ceea ce acţionează astfel încât, aşa cum îl putem percepe, nu este o realitate. El este o realitate numai atunci când se depăşeşte pe sine însuşi şi conduce la vieţile pământeşti succesive.

Situarea în şirul vieţilor pământeşti succesive, acest lucru îl consideră orientalul drept fundaţie, iar rămânerea la Eul limitat între naştere şi moarte, este ceea ce el consideră a fi faţada. Nu am văzut noi oare astăzi că dacă îşi cufundă privirea în spiritual, omul o va putea îndrepta spre trecut? Când va privi din nou evoluţia karmică în sens magic, el va trebui să se sprijine pe punctul de vedere al vieţilor pământeşti succesive. Atunci Eul se va extinde, nu va mai fi egoist. Orientalul spune că europeanul nu poate găsi decât Eul circumscris între limitele naşterii şi morţii; şi el numeşte aceasta egoismul europenilor. De aceea, el spune: Europeanul şi, în general, civilizaţia occidentală, are o faţadă, dar nu are nici o fundaţie, şi dacă lucrurile continuă tot aşa, dacă civilizaţia occidentală rămâne la Eul care trăieşte între naştere şi moarte, atunci într-o zi s-ar putea întâmpla ca din cauză că faţada nu are nici o fundaţie, pietrele să se disloce. De fapt, în multe suflete ale oamenilor orientali, pentru că ei trăiesc mult în Imaginaţiuni, există această imagine a pietrelor faţadei care se dislocă fiindcă faţada nu are nici o fundaţie. Tocmai cercetarea unor asemenea lucruri cum sunt cele pe care le-am studiat noi aici în aceste zile constituie fundaţiile, şi este ceea ce ne permite să trecem dincolo de faţadă. Contemplarea karmei, care conduce de la o viaţă pământească la o altă viaţă pământească îl face pe om să iasă din activitatea sa limitată, îngrădită, care se înscrie numai într-o singură viaţă pământească.

Aş vrea să evoc astăzi în faţa sufletului dumneavoastră această perspectivă a sarcinii cultural-istorice a antroposofiei, astăzi, când trebuie să ţin în faţa dumneavoastră ultima conferinţă. Dacă aceasta, continuând să acţioneze în sufletele dumneavoastră, va inaugura multe lucruri, atunci aceste suflete vor contribui la crearea pietrei de fundaţie a unei autentice faţade, a unei faţade reale şi solide a civilizaţiei occidentale. Când orientalul vorbeşte aşa cum tocmai v-am arătat, e nevoie întotdeauna de o completare. Eu nu am adăugat, propriu-zis, nimic la ceea ce a spus el, asemenea lucruri au fost adesea exprimate de orientali. Rostind o asemenea frază, orientalul vrea să spună: Occidentul s-a îndepărtat prea mult de spirit, el nu mai poate găsi fundaţiile; Orientul trebuie să adauge aici ceea ce a păstrat el din timpurile străvechi, pentru ca, în general, civilizaţia pământească să nu piară. – De asemenea strădanii, cum este şi antroposofia, depinde dacă se va reuşi ca această soartă teribilă să nu se abată asupra civilizaţiei occidentale, pe care i-o prezic toţi orientalii avizaţi. Trebuie să fie prezentă buna voinţă de a pătrunde în lumea spirituală, pentru ca acest spiritual să fie primit în inimile umane, în simţirea umană. De aceea, o comunitate umană care se reuneşte pentru o muncă spirituală, aş cum aţi făcut dumneavoastră acum, sesizează problema în sensul just numai dacă pentru ea se desprinde sarcina de a munci cu toată puterea de voinţă pusă la dispoziţia sufletului pentru ca omenirea să trăiască din nou spiritualul. Ceea ce am urmărit în aceste conferinţe a fost această orientare spre trăirea spiritualului prin simţire, apoi, spre elementul moral cuprinzător. De aceea, am vrut să folosesc orele în timpul cărora am putut fi din nou împreună exact aşa cum am făcut-o. Dar antroposofia ar trebui să ia spiritualul în serios în fiecare clipă, nu numai în fiecare oră. De aceea, ea trebuie înfăptuiască afirmaţia: Când suntem împreună în spaţiu, suntem uniţi în mod fizic, dar, pentru că pătrundem cu privirea spiritul, ştim că rămânem împreună şi atunci când ne despărţim în plan fizic. Fiindcă ştiu că unii dintre dumneavoastră trebuie să plece deja după această conferinţă, vă spun astăzi: Să ne salutăm de rămas bun, la despărţire, spunându-ne: Noi vrem să fim adevăraţi antroposofi rămânând uniţi în sufletele noastre, uniţi în spirit, care devine viu pentru noi prin concepţia noastră despre lume chiar când suntem despărţiţi în spaţiu. – Acum, la plecare, să-i salutăm pe prietenii noştri ai ramurii din Breslau, spunându-le: Şi noi ne vom gândi la ceea ce am putut realiza împreună cu dumneavoastră pentru sufletul nostru şi pentru sufletele celorlalţi oameni. Vrem să ne simţim uniţi cu dumneavoastră când vom fi părăsit acest loc şi purtăm în suflet dorinţa ca şi prietenii noştri din Breslau să se gândească la cei care, spre profunda lor mulţumire, au putut fi printre noi în acest răstimp.