Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


SEMNIFICAŢIA CORPURILOR CEREŞTI DIN JURUL PĂMÂNTULUI PENTRU VIAŢA OMULUI

CONFERINŢA A DOUA

Berna, 16 aprilie 1924

S-a spus deja aici, în cercul prietenilor noştri antroposofi din Berna, că acest Congres de Crăciun de la Goetheanum a fost destinat să introducă un suflu nou în Mişcarea antroposofică. Nu poate fi subliniat suficient de des conştienţa acestui suflu nou. Căci aici este vorba, bineînţeles, despre faptul că înainte de acest Congres de Crăciun – cel puţin în practică, deşi poate nu pretutindeni – Societatea Antroposofică era concepută ca un fel de societate care administrează ceea ce constituie conţinutul şi impulsul de viaţă al antroposofiei. Aşa stăteau lucrurile, în esenţă, din momentul în care Societatea Antroposofică a devenit independentă faţă de Societatea Teosofică.

Şi evoluţia acestei Societăţi Antroposofice nu a continuat aşa cum ar fi putut s-o facă în situaţia în care eu însumi nu îmi asumam o funcţie de conducere sau ceva de acest fel, ci ocupam, într-un fel, o poziţie de absolută libertate în sânul Societăţii. Cu toate acestea, s-a putut observa de fapt prea puţin din ceea ce s-ar fi putut dezvolta în condiţiile respectării acestei premise. Astfel că, începând aproximativ din anul 1919 – după anii de război, când, bineînţeles, era dificil să conduci Societatea Antroposofică –, în sânul Societăţii Antroposofice apăruseră tot felul de iniţiative [ Nota 6 ], iniţiative care au luat naştere dintr-o ambiţie sau alta în rândul membrilor şi care, în fond, au exercitat o influenţă propriu-zis dăunătoare cauzei antroposofice, dăunătoare în sensul că tocmai prin aceasta adversitatea lumii exterioare s-a manifestat într-o măsură cu totul deosebită. Este absolut firesc, dragii mei prieteni, ca atunci când apar astfel de iniţiative în sânul unei Societăţi care se întemeiază pe o bază ocultă să fim în cele din urmă obligaţi – de realitatea esoterică – să lăsăm ca aceste lucruri să se manifeste. Căci, imaginaţi-vă, dacă eu aş fi împiedicat de la bun început tot ceea ce voiau oamenii să facă, atunci majoritatea persoanelor implicate ar spune astăzi: Ei bine, dacă s-ar fi realizat acest lucru sau celălalt, atunci ar fi condus la nişte rezultate favorabile! – Numai că noi putem de fapt spune: Prin aceasta, situaţia Mişcării antroposofice în lume a devenit din ce în ce mai dificilă.

Nu voi menţiona amănunte, ci mă voi strădui să desprind mai mult aspectele pozitive; vreau să spun numai că este absolut necesar ca toate aceste aspecte negative care au apărut încetul cu încetul în Societate, să fie înlocuite cu aspectele pozitive. O asemenea întemeiere pozitivă – aşa cum am menţionat adesea înainte de Congresul de Crăciun de la Goetheanum – cum este Mişcarea antroposofică, aceasta fiind de fapt un curent spiritual condus de puteri şi forţe spirituale ale lumii suprasensibile, care nu face decât să se manifeste aici, în lumea fizică, acest curent nu trebuia să fie confundat cu Societatea Antroposofică, o societate administrativă cu scopul de a cultiva impulsul antroposofic – în măsura în care ea putea să o facă.

Dar acum, o dată cu Congresul de Crăciun de la Goetheanum, toate acestea s-au schimbat complet. Şi numai din punctul de vedere al acestei schimbări avea un sens să preiau eu însumi preşedinţia – împreună cu un Comitet director, formând un organism unitar, care poate şi trebuie să lucreze intens pentru promovarea Mişcării antroposofice. Aşadar condiţia care trebuie îndeplinită este aceea ca de acum înainte Mişcarea antroposofică să fie una cu Societatea Antroposofică. Aşadar ceea ce nu era valabil înainte de Congresul de Crăciun s-a schimbat de atunci complet. Societatea Antroposofică trebuie să se unească de acum înainte cu Mişcarea antroposofică aşa cum se prezintă ea în lume. Dar prin aceasta a devenit necesar ca impulsul esoteric ce străbate întreaga Mişcare antroposofică să apară tot atât de real în întreaga structură a Societăţii Antroposofice. De aceea, începând de la acest Congres de Crăciun de la Dornach, trebuie neapărat să fie recunoscut faptul că această constituire a Comitetului director de la Dornach este în sine un fapt esoteric, că un curent esoteric real străbate Societatea şi că trebuie să considerăm constituirea Comitetului director drept un fapt esoteric. Cu această condiţie a fost constituit acest Comitet director.

Pe lângă aceasta, trebuie să se reţină că pe viitor Societatea Antroposofică nu este numai o instituţie care doar administrează antroposofia, ci că antroposofia însăşi trebuie să fie înfăptuită în tot ceea ce se întâmplă în Societatea Antroposofică. Activitatea însăşi trebuie să fie antroposofică. Acest lucru, după cum se pare, pătrunde foarte greu în conştienţă. Dar această transformare fundamentală ar trebui să-şi găsească locul, încetul cu încetul, în conştienţa prietenilor noştri.

În primul rând, am încercat, în Foaia de comunicări pentru membri care apare ca supliment al revistei «Goetheanum», să-i aducem Societăţii ceea ce îi poate da acestei Societăţi o substanţă unitară, ceea ce poate introduce, ca să spunem aşa, un curent de gândire unitar, care să poată sluji, prin Mişcarea antroposofică, acelui curent spiritual care se revarsă spre noi; să-i aducem Societăţii ceea ce face posibilă existenţa unui curent de gândire unitar, în special prin formularea săptămânală a unor teze călăuzitoare [ Nota 7 ], care trebuie să fie, ca să spunem aşa, germenul fundamental pentru ceea ce se întâmplă în ramurile individuale. Este într-adevăr ciudat că încă nu se recunoaşte ce este Mişcarea antroposofică.

Acum câtva timp am primit o scrisoare de la un tânăr membru al Societăţii Antroposofice. Această scrisoare trata despre integrarea – e vorba de Elveţia, dar acest lucru nu are nici o importanţă, menţionez faptul ca exemplu –, despre integrarea în Societatea Antroposofică a Comunităţii pentru Reînnoire Creştină. Ei bine, la un moment dat, eu am subliniat de la Goetheanum din Dornach cum trebuie să fie concepută această Comunitate pentru Reînnoire Creştină în raport cu Societatea Antroposofică [ Nota 8 ]. Atunci am subliniat că eu nu pot fi considerat, în nici un fel, din interiorul Societăţii Antroposofice, drept întemeietorul Comunităţii Creştinilor, ci că această Comunitate a Creştinilor a fost constituită de mine – am folosit în acel moment expresia „ca persoană privată” – alături de Societatea Antroposofică. Scrisoarea se referă la această expresie, „persoană privată”, după ce s-a spus că o reînnoire religioasă nu se poate face de către un om, ci numai prin faptul că un impuls spiritual venit din sferele superioare pătrunde iarăşi impulsurile pământeşti. Numai prin acţiunea puterilor divin-spirituale se poate spera la o reînnoire religioasă. Ceea ce este absolut adevărat. Dar aici poate se uită un lucru – şi este necesar ca acest lucru să fie înţeles în mod just în cadrul Societăţii Antroposofice. Trebuie să fie înţeles acest lucru: Mişcarea antroposofică în sine – şi tot în sânul ei se află şi izvoarele mişcării de reînnoire creştină – nu îşi datorează originea unui impuls uman, ci, bineînţeles, ea este ceva care şi-a găsit locul în lume sub influenţa şi datorită impulsului puterilor spiritual-divine. Numai considerând antroposofia însăşi drept o realitate instituită în mod spiritual, care se revarsă în mod esoteric în civilizaţie, numai când din izvoarele antroposofiei va putea lua naştere altceva, numai atunci se va putea forma o părere justă, şi atunci o asemenea obiecţie cum este aceea pe care o prezintă această scrisoare nu va mai fi posibilă. Trebuie să fie prezentă conştienţa că de acum înainte Societatea Antroposofică este condusă în mod esoteric de la Goetheanum.

De aceasta se leagă faptul că un suflu absolut nou trece prin tot ceea ce este considerat acum Mişcare antroposofică. De aceea, dragii mei prieteni, dumneavoastră remarcaţi de asemenea că începând din acea perioadă se poate vorbi cu totul altfel decât înainte. În viitor nu va mai fi vorba de nimic altceva în afară de faptul că în toate măsurile luate în cadrul Mişcării antroposofice, unită cu Societatea Antroposofică, va exista responsabilitatea faţă de puterile spirituale. Dar trebuie ca acest lucru să fie înţeles în mod just. Şi mai ales trebuie să fie înţeles faptul că deja denumirea de «Societate Antroposofică Generală» nu are voie să fie folosită cu ocazia vreunei manifestări oarecare fără ca mai întâi să fi primit avizul Comitetului director de la Dornach; să nu fie folosit mai departe ceva care a fost inaugurat la Dornach fără să se fi pus în raportul corespunzător cu Comitetul director de la Dornach. Eu sunt obligat să menţionez acest fapt, deoarece se întâmplă mereu asemenea lucruri, de exemplu, se ţin conferinţe sub egida Societăţii Antroposofice Generale fără a se cere avizul de la Dornach. Ne slujim de lucruri care sunt de natură esoterică, de nişte formulări, de exemplu, fără a întemeia acest comportament pe un acord cu Comitetul director, ceea ce este absolut necesar; căci noi avem de-a face cu realităţi, şi nu cu nişte măsuri administrative oarecare sau cu nişte formalităţi. Aşadar pentru toate aceste lucruri, şi altele de acest fel, trebuie să cerem un aviz sau să adresăm o cerere secretarului Comitetului director de la Dornach. Dacă nu există acest aviz, manifestarea respectivă este considerată ca o manifestare care nu provine din sânul Mişcării antroposofice. Acest lucru trebuie să apară într-un fel oarecare.

Lucrurile sunt acum de-aşa natură încât orice element birocratic, orice măsură administrativă pur formală trebuie să dispară pe viitor din Societatea Antroposofică. Relaţia existentă în sânul Societăţii este pur umană, totul trebuie să se întemeieze pe elementul pur uman. Poate îmi este îngăduit aici să menţionez că acest lucru apare deja în faptul că de acum înainte cele douăsprezece mii de carnete de membru care vor fi alcătuite vor fi semnate de mâna mea. Am fost sfătuit să fac o ştampilă care să fie aplicată. Eu nu voi face aşa ceva. Este doar o măsură infimă, totuşi e ceva diferit când îmi plec privirea asupra numelui unui membru şi, prin aceasta, se stabileşte o relaţie, deşi abstractă, totuşi, personală. Deşi este vorba de un aspect exterior, el trebuie să arate totuşi că în viitor noi ne străduim să stabilim relaţii personal, umane. De aceea, de exemplu, recent, la Praga, atunci când am fost întrebaţi dacă Societatea Naţională din Boemia poate deveni membră a Societăţii Antroposofice, a trebuit să decidem că acest lucru nu este posibil: pot deveni membri ai Societăţii Antroposofice numai oameni individuali; ei se pot aduna pentru a forma grupuri. Dar ei devin membri în calitate de oameni individuali şi posedă un carnet de membru ca oameni individuali. Aşadar persoanele juridice nu sunt personalităţi umane, ele nu pot avea un carnet de membru. La fel, Statutul nu stabileşte nimic, el descrie pur şi simplu ceea ce vrea să facă din propria sa iniţiativă pentru Mişcarea antroposofică Comitetul director de la Dornach, care trebuie să fie înţeles într-un sens esoteric. În viitor, toate aceste lucruri trebuie să fie tratate cu cea mai mare seriozitate; numai astfel va fi posibil să creăm în Societatea Antroposofică acea atmosferă fără de care mi-ar fi fost imposibil să îmi asum sarcina conducerii Societăţii Antroposofice.

Prin Congresul de Crăciun, în întreaga noastră activitate, în întreaga noastră muncă trebuie să pătrundă neapărat un suflu nou. De aceea, în viitor, ceea ce vom spune va fi adus la lumină absolut din spirit, vom vorbi în aşa fel încât lucruri cum sunt cele care s-au întâmplat în ultimul timp să nu se mai poată întâmpla. Vedeţi dumneavoastră, o mare parte a adversităţilor faţă de noi [ Nota 9 ] a luat naştere, de exemplu, din cauză că unele lucruri din sânul Societăţii au fost înţelese drept provocare. Desigur, la aceasta se adaugă tot felul de lucruri de rea-credinţă, dar în viitor nu vom mai putea avea faţă de adversităţi aceeaşi atitudine ca în trecut. Căci ciclurile de conferinţe sunt la dispoziţia fiecăruia, ele se găsesc la Editura Filosofică-Antroposofică. Noi nu permitem să se facă publicitate pentru ele la librărie, noi nu le punem în circulaţie distribuindu-le prin librărie, dar ele sunt accesibile tuturor. Acest lucru este deja suficient pentru a reduce la tăcere afirmaţia conform căreia Societatea Antroposofică ar fi o societate secretă, deţinând scrieri secrete. Dar în viitor se vor petrece multe lucruri în sânul Mişcării antroposofice în privinţa cărora nu putem avea nici o legătură cu vreo lume exterioară ostilă. O mare parte din ceea ce se va revărsa în viitor în învăţământul Societăţii Antroposofice va fi de-aşa natură încât va provoca o adversitate absolut firească din partea celor care sunt în exterior, dar o adversitate care nu ne va îngrijora, fiindcă ea este absolut firească.

În acest spirit aş vrea să vă spun câte ceva mai ales despre faptul că înţelegerea evoluţiei istorice a omenirii apare într-o cu totul altă lumină când abordăm cu seriozitate studiul corelaţiilor karmice din devenirea lumii.

Vedeţi dumneavoastră, cu ocazia primei adunări generale care s-a ţinut la Berlin pentru întemeierea a ceea ce era pe atunci Secţia Germană a Societăţii Teosofice, eu am ales un anumit titlu pentru o conferinţă pe care intenţionam să o ţin atunci. Titlul era: «Exerciţii practice cu privire la karmă» [ Nota 10 ]. Voiam pe atunci să introduc ceea ce este posibil să se realizeze acum. Vreau să tratăm foarte serios studiul karmei.

Pe atunci existau în Secţia Germană a Societăţii Teosofice anumiţi vechi membri ai Societăţii Teosofice; ei au început efectiv să se cutremure la ideea că aveam intenţia să inaugurez lucrurile într-o manieră atât de esoterică. Şi, într-adevăr, acolo atmosfera nu era favorabilă pentru aceasta. Se putea constata cât de puţin erau pregătite sufletele pentru aşa ceva. Sub forma pe care intenţionam să i-o dau atunci, tema «Exerciţiilor practice cu privire la karmă» nu a putut fi pusă absolut deloc în valoare. Împrejurările au făcut necesar ca ea să fie în acel moment tratată, de fapt, într-un fel mult mai exoteric decât intenţionam pe atunci. Dar acum, prin faptul că s-a realizat o muncă pregătitoare de mai bine de două decenii, trebuie să întreprindem, în sfârşit, un studiu cu adevărat esoteric. Astfel, a putut avea loc la Dornach Congresul de Crăciun, care a introdus esoterismul în Societate, şi acum putem face legătura cu acel moment în care s-a născut intenţia de a introduce acest caracter esoteric în Societate.

Ce este, în realitate, evoluţia istorică a omenirii, atunci când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce i se dezvăluie omului drept vieţi pământeşti succesive? Gândiţi-vă numai, dragii mei prieteni, când apare o personalitate cu rol de conducător, de ghid, în evoluţia omenirii, atunci trebuie să spunem că această personalitate poartă în sine o individualitate, un suflet, care a mai fost prezent aici în cadrul unor vieţi pământeşti şi, în aceste vieţi pământeşti, ea a adus impulsurile din vieţi pământeşti anterioare. În realitate, noi înţelegem această personalitate numai când o înţelegem pe baza vieţilor ei pământeşti anterioare. Vedem totodată, prin aceasta, că ceea ce acţiona în epocile trecute ale istoriei lumii este transportat de oamenii înşişi din aceste epoci trecute. Ceea ce se află în civilizaţia actuală a apărut prin intermediul oamenilor unui prezent mai vast. Dar aceşti oameni ai unui prezent mai vast sunt aceleaşi suflete care erau prezente în nişte epoci anterioare, care au asimilat ceea ce aduceau civilizaţiile anterioare. Ceea ce au asimilat ei este transportat de aceşti oameni în prezent. Şi la fel se întâmplă pentru celelalte epoci. Astfel, noi putem înţelege curentul continuu al impulsurilor civilizatoare numai dacă putem sesiza ceea ce a fost transportat de suflete dintr-o epocă în alta. Atunci rezultă o istorie concretă, faţă de una abstractă. În mod curent, se vorbeşte întotdeauna numai de idei care acţionează în istoria lumii sau de o voinţă morală, de impulsuri morale, în general, care transportă lucrurile dintr-o epocă în alta. Purtătorii a ceea ce provine din alte epoci de cultură sunt înseşi sufletele umane, căci ele se reîncarnează mereu din nou. Numai când examinăm mai întâi felul în care ceea ce a devenit istorie a fost transportat dintr-o epocă într-alta de oamenii înşişi, care au trăit vieţi pământeşti succesive, numai atunci înţelegem şi cum ne-am transformat noi înşine, cum am transportat ceea ce stă la baza destinului trupului, la baza destinului, în bine sau în rău. Atunci se dezvăluie tainele, marile enigme ale devenirii istorice.

Aş vrea să vă arăt astăzi, cu ajutorul a trei exemple, cum acţionează karma prin intermediul unor personalităţi concrete: unul din aceste exemple ne va conduce mai curând spre marea scenă a istoriei, celelalte două se vor referi mai mult la reîncarnări ale unor oameni individuali.

Vedeţi dumneavoastră, în civilizaţia noastră modernă există multe lucruri care nu sunt de fapt întru totul în acord cu creştinismul, cu evoluţia creştină: de exemplu ştiinţa modernă, cu toate elementele care sunt introduse deja din şcoala primară, în aşa fel încât chiar oamenii care nu ştiu nimic despre ştiinţele naturii să aibă o activitate de gândire în sensul ştiinţelor naturii. De fapt, aceste impulsuri nu sunt creştine. De unde provin ele?

Dumneavoastră ştiţi cu toţii că aproximativ cu o jumătate de mileniu după întemeierea creştinismului s-a răspândit arabismul, inspirat de Mahomed. Când urmărim mai întâi acest arabism, vedem că Mahomed a întemeiat o învăţătură care, într-un anumit sens, s-a opus creştinismului. În ce măsură s-a opus ea creştinismului? – Vedeţi dumneavoastră, ţine de creştinism faptul că în miezul creştinismului trăiesc cele trei forme ale Divinităţii: Tatăl, Fiul şi Spiritul. Aceasta ne duce în urmă la vechile Misterii, care îi conduceau în sus pe oameni prin patru trepte pregătitoare, apoi prin trei trepte superioare. Când omul a atins treapta a cincea, el apare ca reprezentantul Spiritului, la a şasea, ca reprezentantul lui Christos, la a şaptea, treapta supremă, ca reprezentantul Tatălui. Am vrut doar să menţionez aceste trepte.

Această Trinitate face să fie posibil în evoluţia creştinismului un impuls spre libertate. Privirea se înalţă spre Dumnezeu-Tatăl. Ce avem aici? Când privirea se înalţă spre Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Tatăl este acea spiritualitate care trăieşte în toate puterile Universului ce emană spre existenţa pământească de la Lună. Dar, în sânul acestei existenţe pământeşti, forţele ce emană de la Lună sunt acele forţe care au de-a face cu impulsurile germinării fizice, aşadar, la om, cu faptul că el devine un om fizic. Fireşte, trebuie să ne fie întotdeauna clar faptul că această formare a omului fizic îşi are latura sa spirituală. Noi coborâm din existenţa prepământească în existenţa pământească o existenţă spiritual-sufletească, noi ne unim cu corpul fizic. Dar tot ceea ce se întâmplă aici şi care, începând de la naştere, îl introduce pe om în viaţa pământească, aceasta este opera lui Dumnezeu-Tatăl, este o operă destinată Pământului prin intermediul forţelor lunare. Prin faptul că omul este supus într-o viaţă pământească forţelor lunare, el este predispus deja dinainte ca, din momentul în care intră în evoluţia pământească, să fie supus unor impulsuri absolut precise. De aici provine şi faptul că, de exemplu, o religie lunară, o religie în mod expres a Tatălui – cum a fost vechea religie iudeo-ebraică –, este în întregime orientată în aşa fel încât nu acordă valoare în om decât celor ce se află în el prin puterile lui Dumnezeu-Tatăl, prin forţele lunare. Dar, în momentul în care a fost întemeiat creştinismul, mai erau încă prezente în ambianţa lui Christos vechile adevăruri din Misterii, care trimiteau în urmă, de exemplu, la anumite reguli absolut precise datând din epoca de civilizaţie postatlanteană cea mai îndepărtată, la anumite reguli care ar părea absolut groteşti omului de astăzi, dar care erau totuşi întemeiate pe natura umană.

Vedeţi dumneavoastră, când, în timpul primei civilizaţii postatlanteene, cea pe care noi am numit-o epoca protohindusă, omul atingea vârsta de treizeci de ani, el trecea în viaţa pământească printr-o transformare radicală, printr-o metamorfoză. O transformare atât de radicală, încât, pentru a o exprima în termenii actuali, moderni, am spune că se putea întâmpla următorul lucru: Omul care a trecut de treizeci de ani întâlneşte un alt om, pe care îl cunoştea foarte bine, cu care el era poate prieten, şi care nu trecuse încă de treizeci de ani. Acesta i se adresează, vrea să-l salute. Cel care a trecut de treizeci de ani nu înţelege deloc ce vrea acest om: El, începând de la al treizecilea an al vieţii, a uitat tot ceea ce a trăit pe Pământ! Iar ceea ce continua să acţioneze în viaţă în interiorul lui ca impuls era dat de Misterii. Aşa era în timpurile cele mai îndepărtate ale evoluţiei, după catastrofa atlanteană. Pentru a afla ce trăise el mai înainte, trebuia mai întâi să se informeze; el afla asta de la comunitatea restrânsă prezentă în jurul lui. La treizeci de ani, sufletul era atât de transformat încât omul devenea cu totul nou. El începea o existenţă nouă, aşa cum făcuse ca mic copil în momentul naşterii. Atunci, îi era absolut clar: Până la treizeci de ani acţionează puterile tinereţii, apoi Misteriile, purtătoare ale unor impulsuri reale, sunt acelea care trebuie să aibă grijă ca omul să ducă mai departe în sufletul său o existenţă umană. Asta făceau Misteriile, fiindcă ele deţineau misterele Fiului.

Christos a trăit deja într-o epocă în care misterele Fiului, aşa cum tocmai le-am schiţat, se pierduseră complet şi nu mai erau cunoscute decât în nişte cercuri restrânse. Dar, prin experienţa pe care El a trăit-o la treizeci de ani, Christos s-a putut revela ca fiind ultimul care a primit impulsul Fiului, şi anume direct din Cosmos, aşa cum trebuie primit, pentru ca după vârsta de treizeci de ani să depindă de forţele Soarelui, aşa cum înainte depindea de forţele Lunii. Christos i-a făcut pe oameni să înţeleagă că Entitatea Fiului din El este acea Entitate Solară care era aşteptată odinioară, în vechile Misterii, ca ceva care nu era prezent pe Pământ. Astfel, omenirea a fost îndrumată, aşa cum în vechile Misterii fuseseră contemplate misterele forţei Soarelui, să-şi îndrepte acum privirea asupra lui Christos, pentru a spune: Acum misterul Soarelui a pătruns în om. Dar acest lucru a fost extirpat complet în primele secole creştine. Înţelepciunea stelară, înţelepciunea cosmică a fost extirpată şi, încetul cu încetul, s-a format despre Misteriul de pe Golgotha o concepţie materialistă, o concepţie care nu-L cunoaşte pe Christos decât ca fiinţa care, desigur, a trăit în Iisus, dar o concepţie care, în rest, nu vrea să ştie nimic despre întregul context.

În primele secole creştine, cei care ştiau aceste lucruri puteau spune: Alături de Dumnezeu-Tatăl este Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu- Christos. Dumnezeu-Tatăl stăpâneşte ceea ce este implantat în om prin necesitate, fiindcă aceasta s-a născut o dată cu el şi acţionează în el ca şi forţele naturii. În acest fel a luat naştere şi religia ebraică. Creştinismul pune alături de aceasta puterea Fiului, care pătrunde, drept Creator, în sufletul omului în decursul vieţii umane, care îl eliberează şi îl face să se nască din nou din sine însuşi, pentru ca el să poată deveni în existenţa pământească ceva care să nu fi fost dat dinainte, de forţele lunare, o dată cu naşterea. Acesta era impulsul esenţial al creştinismului în primele secole.

Împotriva acestui impuls s-a ridicat mahomedanismul, cu principiul său care are o mare influenţă, şi anume că există alt dumnezeu în afară de dumnezeul pe care Mahomed trebuie să-l vestească. – Aceasta este o reîntoarcere la timpurile precreştine, numai că sub o formă reînnoită, căci această concepţie a apărut la o jumătate de mileniu după întemeierea creştinismului. Astfel, s-a făcut din dumnezeul naturii, din Dumnezeu-Tatăl, dumnezeul unic, care nu este un dumnezeu al libertăţii, care nu este un dumnezeu care îi conduce pe oameni spre libertate. Aceasta favorizează în sânul arabismului, acolo unde se răspândeşte mahomedanismul, o reînnoire a vechilor culturi. Şi într adevăr, în diferite centre de civilizaţie ale Orientului are loc, într-un mod grandios, o renaştere a culturilor străvechi, cu excluderea creştinismului. Această renaştere se răspândeşte totodată prin campaniile militare pe care le duce arabismul, pornind din est spre vest, în Africa, încercuind, aş spune, creştinismul într-un curent de reînnoire a vechilor culturi sub forma arabismului.

Un centru strălucit al acestui arabism exista în Asia la curtea lui Harun al Rashid, pe vremea când în Europa domnea Carol cel Mare [ Nota 11 ]. Dar, în timp ce Carol cel Mare abia învăţa să citească şi să scrie, şi să dezvolte astfel cele mai primitive începuturi ale culturii, la curtea lui Harun al Rashid se manifesta o civilizaţie grandioasă. Harun nu era poate un spirit foarte bun, dar era un spirit cuprinzător, pătrunzător, genial, un spirit universal în cel mai bun sens al cuvântului. El aduna la curtea sa toţi înţelepţii care erau purtătorii a tot ceea ce se putea şti în acea epocă: poeţi, filosofi, medici, teologi, arhitecţi; toţi aceştia trăiau, adunaţi aici de spiritul său uriaş, la curtea lui Harun al Rashid.

Dar la această curte a lui Harun al Rashid trăia un spirit important, absolut eminent, un spirit care – nu în acea epocă, în încarnarea de atunci la curtea lui Harun al Rashid, ci într-o încarnare anterioară – fusese un adevărat iniţiat. Dumneavoastră vă veţi întreba: Dar un iniţiat, trecând printr-un şir de încarnări, nu rămâne tot un iniţiat? Se poate să fi fost într-o epocă anterioară un iniţiat profund, dar el trebuie, într-o epocă ulterioară, să se folosească de acel corp, să sufere acea educaţie care poate rezulta din sânul epocii respective. El trebuie să păstreze atunci în subconştient puterile care provin din încarnarea anterioară. În om trebuie să se dezvolte atunci ceea ce este conform cu civilizaţia în care trăieşte. Astfel, există oameni care, din punct de vedere exterior, par a fi rezultatul civilizaţiei lor; dar, din felul lor de a trăi, vedem în ei impulsuri mai profunde. Ei au fost odinioară iniţiaţi, şi nu au pierdut aceste impulsuri, ei acţionează din subconştientul lor conform acestor impulsuri, dar nu pot face altfel decât să se adapteze la ceea ce le oferă viaţa culturală a epocii lor.

Astfel era personalitatea despre care tradiţia spune că a introdus la curtea lui Harun al Rashid o organizare grandioasă în privinţa tuturor ştiinţelor, o personalitate care pe atunci era chiar unul dintre cei mai mari înţelepţi ai timpului, al cărui spirit era înzestrat cu un talent de organizator de o asemenea anvergură, încât multe din cele ce au acţionat la curtea lui Harun al Rashid au provenit de la acest spirit.

Aşa s-a răspândit arabismul de-a lungul secolelor. Cunoaştem foarte bine războaiele pe care a trebuit să le poarte Europa pentru a menţine arabismul în limitele sale. Dar aceasta nu rezolvă totul. Sufletele care au acţionat în sfera arabismului trec prin poarta morţii, continuă să evolueze în lumea spirituală şi rămân, întru câtva, la felul lor de a acţiona. Aşa se întâmplă cu cele două individualităţi, cea a lui Harun al Rashid şi cea a înţeleptului său consilier care trăia la curtea sa.

Să-l urmărim mai întâi pe Harun al Rashid. El a trecut prin poarta morţii, a continuat să evolueze în lumea spirituală. Arabismul este respins în forma sa exterioară; creştinismul introduce în Europa Centrală şi în Europa Occidentală caracterul său exoteric pe care l-a adoptat treptat. Dar, pe cât de puţin era posibil ca în Europa să se acţioneze în continuare în sensul mahomedanismului, al arabismului, sub vechea formă, pe atât de mult devine posibil ca sufletele celor care trăiseră la curtea lui Harun al Rashid în sânul acestei strălucite civilizaţii şi îi primsieră impulsul să continue să acţioneze tocmai în sensul acestui impuls.

Îl vedem pe Harun al Rashid însuşi reîncarnându-se în renumita personalitate a lui Baco de Verulam [ Nota 12 ], acel spirit englez determinant, sub influenţa căruia se află întreaga gândire ştiinţifică modernă şi, o dată cu ea, multe din cele ce trăiesc acum în oameni. Pornind de la Londra, din Anglia, Harun al Rashid nu putea răspândi o cultură, o civilizaţie sub o formă în sens îngust arabă; acest suflet trebuia să se slujească de forma care era posibilă în Occident. Dar caracterul său fundamental, linia fundamentală a ceea ce a răspândit Baco de Verulam asupra modului de gândire european este vechiul arabism sub o formă nouă. Şi astfel, arabismul trăieşte tocmai în modul de gândire din domeniul ştiinţelor naturii de astăzi, căci Baco de Verulam este Harun al Rashid reîncarnat.

Înţeleptul care trăise la curtea sa a trecut de asemenea, prin poarta morţii, dar el a urmat un alt drum. El nu se putea scufunda într-un asemenea curent spiritual de orientare materialistă în care s-a putut scufunda Baco, el trebuia să rămână în sânul unui curent mai spiritualizat. Astfel că, în epoca în care acţiona şi Baco de Verulam, a acţionat un alt spirit – dar acesta în Europa Centrală –, un spirit al cărui suflet a întâlnit, într-un fel, ceea ce emana de la Harun al Rashid reîncarnat. Vedem curentul lui Baco revărsându-se din Anglia în direcţia Europei Centrale, de la vest la est. Prin faptul că sufletul a adus, aş putea spune, această concepţie a arabismului care trecuse prin Spania şi prin Franţa, se poate deja înţelege că el a asimilat un conţinut diferit faţă de celălalt suflet, putem înţelege că el, după ce trece prin poarta morţii, în timp ce traversează lumea spirituală, îşi fixează privirea asupra a ceea ce se întâmplă în Europa Centrală şi de Est şi el se naşte din nou, în Europa Centrală, ca Amos Comenius [ Nota 13 ]. El a reînnoit ceea ce trăise în sufletul său la curtea lui Harun al Rashid adăpându-se din înţelepciunea orientală, fiind în secolul al 17-lea acea personalitate care a susţinut energic următoarea idee: Prin evoluţia umană trece un element spiritual, un element spiritual structurat. – Se spune adesea în mod eronat că Amos Comenius credea în „Împărăţia de o mie de ani”, ceea ce este însă o denaturare. În realitate, aceasta înseamnă că Amos Comenius credea în existenţa unor epoci în evoluţia omenirii, că el a admis o evoluţie spirituală a istoriei lumii, structurată din lumea spirituală. El vrea să arate că un element spiritual tălăzuieşte şi urzeşte în întreaga natură: el scrie o «Pansophia», o înţelepciune omniprezentă. Activitatea lui Amos Comenius este marcată de un suflu spiritual profund. Şi, în acelaşi timp, el este un înnoitor al artei pedagogice. Este un lucru cunoscut: el năzuieşte după concreteţe, dar o altfel de concreteţe decât materialismul, o concreteţe impregnată de spirit. Eu nu pot face aici o expunere amănunţită, pot numai arăta cum arabismul sub forma sa occidentală şi arabismul sub forma sa orientală, au izvorât din curentul care a luat naştere prin confluenţa acestor două impulsuri spirituale care se întâlnesc în Europa Centrală.

Înţelegem multe lucruri care trăiesc în civilizaţia Europei Centrale numai dacă vedem cum nişte spirite care au trăit la curtea lui Harun al Rashid transportă ele însele din Asia în Europa – sub forma nouă pe care aceasta o putea lua – ceea ce provine din arabism. Vedem astfel cum acţionează individualitatea umană în devenirea istorică. Şi atunci, dacă ne îndreptăm privirea asupra unor asemenea exemple semnificative, am putea învăţa cum acţionează karma pe parcursul încarnărilor. Acestea pot fi apoi aplicate, aşa cum am spus cu diferite ocazii, la propria noastră încarnare. Dar trebuie să cunoaştem mai întâi nişte exemple concrete.

Să examinăm mai întâi un asemenea exemplu – care probabil trezeşte interesul înainte de toate în această ţară –, să-l observăm pe poetul elveţian Conrad Ferdinand Meyer [ Nota 14 ]. Când ne îndreptăm privirea, dincolo de creaţiile sale poetice, asupra personalităţii sale, ea ne poate trezi un mare interes. Este o personalitate ciudată acest Conrad Ferdinand Meyer. La el se întâmpla întotdeauna astfel: Când îşi compunea poemele sale evoluând în ritmuri minunate, noi vedem, dacă suntem în stare să observăm asemenea lucruri, că sufletul său avea în fiecare clipă un fel de tendinţă de a ieşi din trup. Ceea ce trăieşte în minunatele forme ale poemelor, ca şi în proza poetică a lui Conrad Ferdinand Meyer, este un element pur sufletesc. El a avut de suferit, de asemenea, în mai multe rânduri în viaţă, prin destinul său, când această separare dintre spiritual-sufletesc şi fizic-corporal devenea prea puternică, el a avut de suferit prin faptul că o anumită tulburare apărea în viaţa sa pământească. Această legătură labilă dintre spiritual-sufletesc şi fizic-corporal poate fi observată când ne ocupăm de creaţiile poetice sau de personalitatea lui Conrad Ferdinand Meyer. Această individualitate, care în timpul încarnării sale în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer, trăia în trupul fizic doar printr-o legătură slabă, trebuie – aşa ne spunem, în primă instanţă –, trebuie să fi trăit în vieţi anterioare experienţe absolut speciale.

Dar cercetările privind vieţile anterioare nu sunt, în realitate, întotdeauna uşoare. Trebuie să trecem prin decepţiile cele mai diverse, pin refuzurile cele mai variate, în faţa a ceea ce am vrea să pătrundem cu spiritul. Ceea ce spun eu aici despre reîncarnări nu este deloc menit să satisfacă gustul de senzaţional, ci să clarifice tot mai profund devenirea istorică.

Urmărind viaţa lui Conrad Ferdinand Meyer, dacă pornim tocmai de la această legătură slabă între spiritual-sufletesc şi fizic-corporal, suntem conduşi spre o încarnare îndepărtată din secolul al 6-lea al erei creştine. Suntem conduşi spre o individualitate pe care nu o vedem la început foarte clar cu ajutorul intuiţiei spirituale, pe baza căreia se urmăresc asemenea lucruri. Suntem propriu-zis deturnaţi din nou, din punct de vedere spiritual, de la această individualitate care trăia în Italia, şi care se adaptase în Italia la forma de creştinism care se răspândea pe atunci. Nu reuşim să o abordăm în mod just şi suntem trimişi din nou la încarnarea lui Conrad Ferdinand Meyer, astfel încât, de fapt, în această cercetare a unei încarnări anterioare, în timp ce credeam că am ajuns deja la încarnarea din secolul al 6-lea, trebuie să revenim la cel care a fost mai târziu Conrad Ferdinand Meyer; şi atunci nu înţelegem în mod clar legătura dintre cele două încarnări, până când se descoperă soluţia enigmei. Observăm că în Conrad Ferdinand Meyer trăieşte o idee care ne derutează, o idee care a luat şi o formă artistică, o idee care a trecut în nuvela intitulată «Sfântul», care vorbeşte despre Thomas Becket [ Nota 15 ], Cancelar-Arhiepiscop de Canterbury în secolul al 12-lea, la curtea regelui Henric al Angliei.

Ei bine, dacă urmărim înlănţuirile de gânduri şi sentimente care trăiau în Conrad Ferdinand Meyer în timp ce scria această nuvelă, abia atunci pătrundem în mod just în felul în care acţiona spiritul lui Conrad Ferdinand Meyer. Suntem conduşi, într-un fel, de la o întunecare a conştienţei spre claritate, şi apoi invers. În cele din urmă, ne spunem: Este ceva absolut deosebit cu această idee din povestirea lui Conrad Ferdinand Meyer; ea nu se explică dintr-o dată, se pare că are nişte rădăcini foarte adânci. Atunci se vede că ea provine dintr-un impuls care s-a născut într-o viaţă pământească trecută, în timp ce individualitatea lui Conrad Ferdinand Meyer trăia în Italia, la o curte mai mică, unde ea a jucat un rol important în cadrul evoluţiei creştinismului: această individualitate a trăit atunci ceva deosebit. Observăm, încetul cu încetul, că ea fusese trimisă într-o misiune creştină, plecând din Italia în Anglia. Această misiune a creat atunci Arhiepiscopatul de Canterbury. Individualitatea care a devenit mai târziu Conrad Ferdinand Meyer era, pe de o parte, profund impresionată de o artă azi dispărută, răspândită în Italia în secolele 4, 5, care a luat apoi o formă mai elaborată, arta mozaicurilor italiene. Individualitatea lui Conrad Ferdinand Meyer lucra în acest domeniu. Impulsionat de creştinismul din vremea aceea, el a plecat apoi cu o misiune creştină în Anglia. După ce a participat la întemeierea Arhiepiscopatului de Canterbury, el a fost asasinat de o căpetenie anglo-saxonă în împrejurări ciudate.

Acest fapt a trăit mai departe în suflet ca impuls. Iar atunci când acest suflet a revenit în lume în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer, el purta în subconştientul său amprenta acestui destin de odinioară: Faptul de a fi fost asasinat în Anglia – acest lucru are de-a face cu Arhiepiscopatul de Canterbury! Aşa cum uneori apare un impuls în sfera amintirii când răsună un cuvânt, tot astfel a continuat să acţioneze acest impuls: „eu am avut cândva de-a face cu Canterbury”, şi aceasta a dat sufletului lui Conrad Ferdinand Meyer imboldul de a descrie, nu destinul său – acesta rămâne în subconştient –, ci destinul asemănător, al lui Thomas Becket, cancelarul lui Henric al Angliei, care era totodată Arhiepiscop de Canterbury.

Această boală sufletească ciudată a lui Conrad Ferdinand Meyer a provocat şi alunecarea propriului său destin în altul, cu care el, Conrad Ferdinand Meyer, face cunoştinţă din istorie.

În timpul Războiului de Treizeci de ani, când în Europa Centrală domnea o atât de mare confuzie, această individualitate vine din nou pe lume, şi anume ca femeie. Şi, pe când era încarnată ca personalitate feminină, haosul care domnea în acea epocă a exercitat o influenţă profundă asupra acestei individualităţi. Această femeie s-a căsătorit cu o personalitate care propriu-zis era cam fără maniere, un luptător care în faţa situaţiei din Germania a fugit în Elveţia, în Cantonul Grison. Astfel încât acest cuplu – femeia sensibilă la impresiile puternice, dar, ce-i drept, haotice, din acea epocă, bărbatul mai vulgar – s-a stabilit în Cantonul Grison.

Aici a asimilat din evenimentele care agitau lumea în acea epocă, ceea ce încearcă să iasă la lumină, la rândul său, în «Jürg Jenatsch». Astfel, gândurile şi sentimentele apar din nou la Conrad Ferdinand Meyer pe baza a ceea ce a trăit în acest fel. Dificultatea este că el primea în sufletul său aceste impresii, dar ele trebuiau să fie metamorfozate, deoarece el trăia în lume în aşa fel încât, în realitate, fiinţa sa spiritual-sufletească prelua mereu nişte impulsuri care aveau apoi ca efect faptul că în Conrad Ferdinand Meyer spiritual-sufletescul era unit cu fizic-corporalul printr-o legătură foarte slabă.

Dumneavoastră vedeţi aici ceva prin care se poate arăta cum impulsurile trecutului vin să acţioneze într-un fel absolut ciudat asupra gândirii, simţirii, sensibilităţii şi creaţiei artistice ale unei personalităţi. Adevărul nu se obţine, cu siguranţă, prin speculaţii, reflecţii, care urmează un demers intelectual oarecare, ci se obţine cu adevărat numai prin contemplare spirituală.

Personalităţile care atrag atenţia în timpul uneia din vieţile lor pământeşti sunt de un interes cu totul deosebit în ceea ce priveşte vieţile lor pământeşti succesive. Vedeţi dumneavoastră, există o personalitate care este deosebit de iubită şi preţuită de oamenii de aici, şi care ne permite să ne adâncim cu privirea în felul în care sufletele trec prin existenţele pământeşti. Când începem să cunoaştem cu adevărat aceste lucruri, ele iau un alt aspect decât cel pe care îl presupunem noi în realitate.

Avem aici un suflet – l-am putut întâlni mai întâi exercitând un fel de funcţie sacerdotală în sânul vechilor Misterii. Un fel de misiune sacerdotală; nu chiar un preot care ocupă primul rang, dar un preot care prin poziţia sa în sânul Misteriilor putea da sufletelor o formaţie de înalt nivel. În această încarnare trecută era o personalitate nobilă, plină de bunătate, aşa cum evoluase ea pe atunci datorită Misteriilor.

Această personalitate a avut apoi destinul, în primul secol înainte de întemeierea creştinismului, aşadar, aproximativ cu o sută de ani înainte de naşterea lui Christos, de a se afla în serviciul unui negustor de sclavi, de a fi, aşa cum erau obiceiurile din acea epocă, de a fi sub ordinele unei personalităţi destul de crude, ca supraveghetor al unui grup de sclavi care trebuiau să lucreze din greu şi care nu puteau fi trataţi altfel decât conform obiceiurilor din acea epocă. Această personalitate nu ar trebui să fie condamnată şi rău înţeleasă. Trebuie să concepem relaţiile umane din cadrul vechilor civilizaţii altfel decât cele din cadrul civilizaţiei noastre. Trebuie neapărat să înţelegem că o personalitate atât de nobilă ca aceea despre care vă vorbesc s-a putut încarna aproximativ cu o sută de ani înainte de întemeierea creştinismului în persoana unui fel de supraveghetor de sclavi, al unui grup mare de sclavi. Ea nu putea acţiona prea mult conform propriilor sale impulsuri, şi acest lucru apăsa greu asupra destinului său. Dar, în acelaşi timp, ea întemeiase o legătură aparte cu sufletele sclavilor care erau condamnaţi să lucreze atât de dur. Această personalitate asculta, într-adevăr, de acea personalitate mai crudă despre care vă vorbesc – noi am zice astăzi: de şeful său. Dar, într-un asemenea caz, în asemenea situaţii se nasc simpatii şi antipatii. Şi apoi, când această personalitate, care executase uneori cu inima grea, sângerândă, ceea ce era obligată să execute conform ordinelor primite, când a trecut prin poarta morţii, ea a întâlnit sufletele care îi purtau şi ei o anumită ură. Aceasta a fost elaborată în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere şi a întemeiat legăturile sufletesc-spirituale care au acţionat pe urmă ca impulsuri pregătitoare pentru noua viaţă pământească.

Bineînţeles, între toţi oamenii care au de-a face unii cu alţii se formează legături karmice. Tot conform destinului, această individualitate despre care vorbesc eu aici, care fusese un fel de supraveghetor de sclavi, legată karmic şi de şeful său, de poruncile căruia ea a trebuit să asculte, s-a făcut şi ea, într-o anumită măsură, vinovată – aş putea spune: vinovată-nevinovată – de tot ce provocase cruzimea şefului său. Ea îl ascultase, deşi nu dintr-un impuls propriu, ci din cauza obiceiurilor şi a întregii situaţii, şi astfel a luat naştere o legătură karmică. Acest lucru a fost pregătit în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere în aşa fel încât acea personalitate care fusese supraveghetor de sclavi s-a născut din nou în secolul al 9-lea al erei creştine ca femeie. Ea a devenit soţia acelui şef crud şi a trăit în cadrul acestei convieţuiri mai multe lucruri care erau o compensare karmică pentru ceea ce am numit un fel de vină nevinovată din cauza cruzimilor comise. Dar ceea ce a trăit i-a extins şi mai mult sufletul: multe elemente prezente în vechea încarnare de preot au apărut la suprafaţă, dar cu un caracter profund tragic. Situaţia din secolul al 9-lea a condus la nişte relaţii între acest cuplu şi numeroşi oameni, care erau sufletele reîncarnate ale celor care trăiseră împreună cu ei ca sclavi. În general, sufletele umane se nasc din nou împreună în aceeaşi epocă. Şi de aici a rezultat din nou pe Pământ o legătură în viaţă.

Sufletele care fuseseră odinioară supravegheate de supraveghetorul de sclavi trăiau acum în acelaşi loc, formând o comună mai mult sau mai puţin importantă. Funcţionarul comunei, aş spune – dar un funcţionar într-un sens mai înalt – era acel om crud. Şi, cum el avea de a face cu toţi locuitorii, el nu avea parte decât de experienţe neplăcute din partea acestei comune, al cărei conducător nu era el, dar de care trebuia să se ocupe în privinţa multor lucruri. Soţia participa întotdeauna şi ea la aceste experienţe. Vedem astfel cum un număr de oameni trăiesc într o comunitate împreună cu aceste două personalităţi. Dar legătura karmică dintre cele două personalităţi, fostul stăpân şi fostul supraveghetor de sclavi, această legătură karmică, prin această convieţuire, se rezolvase. Individualitatea care fusese odinioară preot nu mai este legată de această personalitate; dar ea rămâne legată de ceilalţi, fiindcă multe lucruri se întâmplaseră cu aceste suflete, lucruri al căror instrument, cel puţin, fusese această individualitate, în încarnarea situată aproximativ cu o sută de ani înainte de Christos. Ca femeie, ea a făcut multe fapte de binefacere pentru comună, cu o mare bunătate sufletească, totuşi compatibilă cu faptul că ceea ce trăia această femeie era infinit de tragic.

Toate aceste experienţe comune care înnodau fire karmice, toate acestea s-au continuat şi, cu ocazia unei noi treceri prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, acum după secolul al 9-lea până spre epoca modernă, s-au format noi impulsuri, care i-au adus din nou împreună pe aceşti oameni. Şi ei s-au născut din nou, ce-i drept, fără a forma acum o comunitate exterioară; totuşi, cei care fuseseră odinioară sclavi şi apoi formaseră o comunitate sătească s-au născut din nou cel puţin în aceeaşi epocă, astfel încât au avut posibilitatea de a intra iarăşi în relaţie cu acea individualitate care fusese preot în vechile Misterii, apoi supraveghetor de sclavi aproximativ cu o sută de ani înainte de Christos şi femeie în secolul al 9-lea al erei creştine. Această individualitate se naşte din nou ca Pestalozzi [ Nota 16 ]. Cei care s-au născut din nou cam în acelaşi timp, pentru a-şi implini karma, aceste suflete care aveau cu el relaţia pe care tocmai am descris-o, trebuiau să devină elevii săi, copiii cărora Pestalozzi le-a adus acum nişte binefaceri atât de imense.

Ei bine, dragii mei prieteni, în această privinţă lucrurile stau într-adevăr astfel: Când examinăm viaţa şi vedem în spatele ei, aşa cum se prezintă ea, când vedem sufletele acţionând din încarnare în încarnare – desigur, suntem zguduiţi, suntem surprinşi, căci ea este întotdeauna diferită de ceea ce ar vrea să vadă raţiunea. Totuşi, conţinutul vieţii apare infinit aprofundat când privim viaţa în acest context. Şi cred că omul câştigă deja ceva prin faptul că studiază asemenea corelaţii. Când ele sunt aduse la lumină – şi uneori cu reale dificultăţi – din substraturile spirituale şi când indicăm, aşa cum astăzi eu am putut doar schiţa, ce apare aici revelându-se în existenţă, atunci vedem cum acţionează karma de-a lungul vieţilor umane. Când auzim asemenea consideraţii, viaţa apare cu nişte substraturi serioase şi putem înţelege asemenea consideraţii atunci când ţinem seama într-un mod cu adevărat imparţial de ceea ce ni se oferă în aspectele exterioare.

Antroposofia nu a apărut pentru a dezvolta teorii cu privire la vieţile pământeşti succesive şi pentru a propune tot felul de scheme, ci pentru a indica fundalurile spirituale absolut concrete ale vieţii. Dacă noi dezvăluim aceste lucruri, oamenii vor ajunge să vadă lumea cu totul altfel. Dacă putem face aceasta, va trebui să arătăm cum aceste lucruri pot acţiona acum şi asupra faptelor oamenilor. Dacă ştiţi asemenea lucruri, veţi înţelege că asemenea consideraţii practice cu privire la karmă sunt aportul de care are nevoie civilizaţia noastră, ca aprofundare. Astăzi voiam numai să prezint inimii dumneavoastră aceste exemple practice referitoare la karmă. Dacă priviţi mai exact personalităţile care sunt cunoscute, veţi vedea confirmându-se multe lucruri dintre cele despre care v-am vorbit.