Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


SEMNIFICAŢIA CORPURILOR CEREŞTI DIN JURUL PĂMÂNTULUI PENTRU VIAŢA OMULUI

CONFERINŢA A PATRA

Stuttgart, 6 februarie 1924

Permiteţi-mi să încep printr-o expunere antroposofică, pentru ca după aceea, în încheiere, să revin prin câteva cuvinte asupra a ceea ce s a urmărit prin Congresul de Crăciun.

Din diferitele expuneri antroposofice, dumneavoastră cunoaşteţi importanţa pe care o au corpurile cereşti care înconjoară Pământul pentru viaţa şi existenţa omului. Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre un capitol special al acestui domeniu. Când, în timpul vieţii noastre pe Pământ, ne lăsăm privirea să cutreiere asupra a tot ceea ce ne înconjoară aici, jos, precum şi asupra a tot ceea ce înconjoară Pământul în Cosmos, atunci vedem de fapt cu simţurile noastre fizice, chiar când aceste simţuri fizice se îndreaptă spre stele, doar ceea ce este în raport cu acea parte a entităţii noastre umane pe care noi o abandonăm la moarte. Noi ştim foarte bine, din diferitele descrieri pe care le prezintă antroposofia, cum corpul fizic uman îşi extrage forţele sale cât şi substanţele care îl compun, din ceea ce ne înconjoară pe Pământ. Ştim, pe lângă aceasta, că purtăm în noi, în afară de trupul fizic, un trup eteric şi că, aşa cum trupul fizic îşi obţine de la Pământ forţele şi substanţele care îl compun, trupul eteric îşi ia părţile sale componente, forţele sale, din vastele întinderi ele Universului extrapământesc, ale lumii eterice. Şi această lume eterică, acea lume care, în întinderile spaţiului, înconjoară Pământul, această lume eterică este lumea în care sunt adăpostiţi aştri de la care se revarsă pe Pământ lumina venită din spaţiul cosmic. Astfel, noi ne datorăm existenţa fizică şi eterică celor ce pot fi contemplate manifestându-se fie în mediul înconjurător pământesc, fie în ambianţa cosmică a Pământului. Dar, în cadrul a ceea ce ne învăluie în Cosmos drept ambianţă eterică a Pământului, noi vedem în primul rând două corpuri cereşti pe care le putem desemna în mod exact drept porţi spre lumea spirituală. Vedem cele două corpuri cereşti, Luna şi Soarele. Acestor doi aştri, Lunii şi Soarelui, le-a fost atribuită în toate timpurile, de către toţi cei cărora facultatea de înţelegere le permitea să se adâncească mai mult în edificiul Universului, cea mai mare importanţă ce poate fi concepută pentru viaţa şi existenţa omului.

Când studiem omul în sens antroposofic putem şti, bineînţeles, că în om mai sunt prezente, pe lângă trupul fizic şi trupul eteric, entitatea astrală a omului şi entitatea Eului. Dar când privirea noastră se îndreaptă asupra acestei entităţi astrale şi asupra entităţii-Eu, noi nu aflăm în toate întinderile pe care le putem observa cu ajutorul simţurilor exterioare – chiar atunci când, aşa cum spuneam, privirea cutreieră lumea aştrilor –, nu aflăm nimic care să fie în primă instanţă, pentru observaţia exterioară, asemănător cu fiinţa astrală şi cu fiinţa-Eu a omului. Noi găsim numai ceea ce este asemănător cu fiinţa noastră fizică şi eterică. În acest vast Univers vizibil şi care poate fi sesizat cu ajutorul simţurilor noastre, al raţiunii noastre, nimic nu ne furnizează părţi componente sau puteri destinate trupului astral sau entităţii-Eu. Dar noi avem totuşi în Lună şi în Soare ceva care se prezintă ca porţi ce se deschid spre acea lume din care sunt originare trupul nostru astral şi entitatea Eului nostru.

Dumneavoastră aţi urmărit, desigur, cum în cartea mea Ştiinţa Ocultă şi în alte scrieri a fost indicat un moment în care Luna fizică s-a separat de Pământ. S-a arătat cum Luna fizică forma odinioară cu Pământul un corp unic în Univers şi cum această Lună fizică s-a separat de Pământ. Numai că noi nu trebuie să ne ocupăm doar de această separare fizică şi, de asemenea, eterică, atunci când vorbim de existenţa lunară şi de viaţa omului, ci în cazul separării Lunii avem de-a face, totodată, cu o realitate spirituală de o mare importanţă. Şi asupra acestei realităţi spirituale vrem să ne îndreptăm o dată atenţia.

Eu am atras adesea atenţia asupra faptului că într-un trecut pământesc străvechi omul poseda aşa-numita înţelepciune originară. Astăzi, noi suntem mândri de inteligenţa noastră, de aşa-numita cunoaştere dobândită pe baza inteligenţei şi pe baza observaţiei. Ei bine, omenirea de odinioară nu cunoştea ceea ce cunoaştem noi astăzi în acest fel, căci pentru aceasta Pământul trebuia să parcurgă mai întâi o anumită evoluţie şi, o dată cu el, şi omul. Abia datorită acestei evoluţii s-a putut sluji el de trupul său fizic perfecţionat până la fineţea sistemului nervos, în aşa măsură încât să dobândească o cunoaştere pe baza intelectului. Cunoaşterea originară pe care o avea omenirea era o cunoaştere instinctivă şi se manifesta de asemenea, în cea mai mare măsură, altfel decât cunoaşterea actuală. Ceea ce cunoştea omenirea în timpurile străvechi despre tainele Universului se exprima sub forma unor grandioase epopei poetice. Şi în ceea ce s-a păstrat prin tradiţie, în ceea ce se poate urmări astăzi în documente, nu avem de fapt decât un ultim ecou al acestei înţelepciuni originare grandioase, măreţe, pe care omenirea a posedat-o odinioară pe Pământ. Dar putem fi astăzi cuprinşi de o adâncă uimire când lăsăm să acţioneze asupra noastră ceva cum sunt Vedele orientale sau filosofia Vedanta. Admirăm versurile splendide din Bhagavad Gita, vedem în toate acestea ceva grandios. Numai că trebuie totuşi să fim conştienţi de faptul că ele sunt doar ultimele vestigii a ceva cu mult mai grandios, cu mult mai vast, care a fost oferit odinioară omenirii. Şi omenirea datora această splendoare şi măreţie care exista odinioară faptului că în acea epocă ea trăia în compania unor entităţi care îşi duceau existenţa la un nivel mult mai înalt decât omenirea actuală şi, bineînţeles, decât omenirea acelei epoci, entităţi care nu purtau un trup fizic asemănător trupului uman actual, care mergeau pe Pământ doar într-un trup eteric, dar care totuşi luau parte la viaţa celorlalţi oameni.

Deoarece aceste fiinţe nu aveau un trup fizic, ele nu puteau, fireşte, să aibă cu oamenii relaţii de genul celor pe care le avem noi astăzi, când oamenii îşi vorbesc unii altora. Dar, în anumite stări de conştienţă, oamenii acestui trecut străvechi – şi, la urma urmei, noi toţi eram atunci în vieţile noastre pământeşti anterioare –, aşadar, noi, pot spune, simţeam în aceste vremuri străvechi ale evoluţiei pământeşti, în anumite stări de conştienţă deosebite, cum apăreau în interiorul nostru senzaţii, gânduri, despre care se ştia că izvorăsc din omul care le simţea în interiorul său tot atât de puţin pe cât izvorăşte din noi înşine astăzi ceea ce auzim comunicându-ni-se prin vorbire de către un alt om. Oamenilor le era inspirată pe cale spirituală, am putea spune, de către aceste fiinţe supraumane care umblau pe Pământ în trupuri eterice, această cunoaştere infinit superioară, grandioasă, pe care o aveau aceste entităţi. Aşadar în timpul vieţilor noastre anterioare, în vremurile pământeşti originare, noi trăiam în compania unor entităţi care nu erau de natură fizică. Dar aceste entităţi nu mai sunt prezente astăzi. Ele nu mai sunt prezente în domeniul vieţii pământeşti de foarte multă vreme. Ele s-au retras din cercul oamenilor şi omenirea nu mai dispune decât de câteva rare vestigii a ceea ce a aflat ea odinioară despre tainele Universului de la aceste fiinţe ale unor timpuri străvechi, vestigii pe care omenirea le-a păstrat în diferite documente. Şi se poate spune că ea nu mai înţelege propriu-zis deloc aceste câteva rare vestigii.

Unde s-au retras aceste fiinţe ale vremurilor cosmice originare? Vedeţi dumneavoastră, exact aşa cum Luna fizică s-a separat de Pământ, aceste entităţi s-au retras o dată cu corpul fizic al Lunii, împreună cu acest corp cosmic al Lunii, în depărtările Universului. Eu am vorbit deja despre ceva asemănător. Astăzi vom cunoaşte alte aspecte relativ la aceste entităţi, astfel încât – atunci când ne îndreptăm privirea asupra acestui corp cosmic al Lunii – să ne putem spune: Ea este locuită de nişte entităţi care au fost odinioară tovarăşii omenirii pe Pământ, şi care s-au retras apoi pe această colonie lunară. În primă instanţă, aceste entităţi nu au, în aparenţă, nici o legătură cu omul exterior care trăieşte pe Pământ în corpul său fizic; dar ele au totuşi o legătură cu el. Şi tocmai asupra acestei legături vrem să atragem atenţia. Putem deduce că aceste entităţi au avut într-un anumit fel o legătură cu trecutul uman, putem deduce foarte bine acest lucru deja din faptul că în trecut ele erau tovarăşele omenirii pe Pământ. Şi ele au rămas legate de trecutul omului.

Când examinăm omul şi modul în care decurge viaţa sa pe Pământ în interiorul corpului fizic, constatăm că în această viaţă a fost întreţesut ceea ce numim destin. Acest destin, pe care ne-am obişnuit să-l desemnăm cu termenul oriental de karmă, se prezintă ca fiind ceva foarte misterios în viaţa omului. Dar acest caracter foarte misterios nu este examinat întotdeauna în toate corelaţiile sale, pline de semnificaţie. Gândiţi-vă puţin: La o anumită vârstă, doi oameni se întâlnesc. Ei nu s au văzut niciodată mai înainte. Din momentul în care se întâlnesc, în viaţa lor intră ceva care are legătură cu ceea ce au ei în comun. Ei se recunosc, ca să spunem aşa, şi ei ştiu că vor avea mult de-a face unul cu altul. Dar când asemenea oameni îndreaptă o privire retrospectivă asupra vieţii pe care au dus-o pe Pământ din copilărie, atunci, dacă examinează cu destulă imparţialitate tot ceea ce au făcut pe Pământ până în momentul în care s-au întâlnit, toate acestea le apar ca orientate într-un mod ingenios în direcţia care le arată că, de fapt, încă din copilărie, fiecare pas le-a fost călăuzit ca şi cum trebuiau să urmeze drumul care i-a condus de la început până la locul unde trebuiau să se întâlnească. Ne îndreptăm privirea în urmă începând din momentul în care l-am întâlnit pe celălalt cu care cultivăm acum o legătură, ne îndreptăm privirea în urmă – şi viaţa pământească trecută se prezintă adesea în aşa fel încât putem spune: Punctul meu de plecare se situează într-o copilărie îndepărtată, dar eu am făcut fiecare pas în aşa fel încât drumul meu trebuia să mă conducă în cele din urmă acolo unde să-l întâlnesc pe celălalt. Tot ceea ce am făcut într-un mod atât de ingenios, toate acestea s-au întâmplat cu totul în mod inconştient; ceea ce a fost făcut în mod conştient a intervenit abia după întâlnirea noastră, dar acest comportament inconştient vine să se unească în mod minunat cu ceea ce am săvârşit în mod conştient, formând un singur tot. Există în urzirea destinului o mare deosebire între ceea ce am orânduit în acest fel inconştient ca drum al nostru pe Pământ pentru a-l întâlni pe celălalt, şi ceea ce facem după ce l-am întâlnit. El este aici, în faţa noastră, îl vedem, înţelegem ce spune el, ne orientăm gesturile, faptele, în funcţie de ceea ce exprimă el, de modul în care se comportă faţă de noi în viaţa exterioară, ducem o viaţă comună care este accesibilă simţurilor noastre, raţiunii noastre. Dar noi vom vedea cum în această viaţă comună accesibilă acum simţurilor şi raţiunii noastre vine să se amestece, la rândul său, în mod inconştient, şi ceea ce am făcut până am ajuns în momentul când ne-am întâlnit. Şi putem întreba: Ce acţionează şi urzeşte în toate aceste direcţii, în toate aceste puteri care ne-au condus spre celălalt?

Se poate, de asemenea, ca noi să ne îndreptăm spre un anumit eveniment. Aici intră în considerare tot ceea ce depinde de destin. Vom constata că există o mare deosebire în ceea ce priveşte trăirea unui anumit fel de experienţe şi a unui alt fel de experienţe. Noi ne putem comporta în viaţă într-adevăr în două moduri în faţa unui om. În primul caz avem imediat impresia – sau o avem după ce am făcut cunoştinţă cu un om, sau cu evenimentul –, o impresie pe care o preluăm în voinţa noastră. Facem cunoştinţă cu omul respectiv; iar ceea ce este el, ceea ce face el împreună cu noi este de-aşa natură încât o simţim în noi înşine în sfera voinţei. Vrem, înainte de toate, să gândim aşa cum gândeşte el, să simţim aşa cum simte el, să voim aşa cum vrea el. Da, noi simţim: Acest om începe să prindă puteri în noi înşine. Îl simţim prezent în lăuntricul nostru. El trezeşte în fiinţa noastră lăuntrică ceva ce vine de la el, dar care trăieşte totuşi în voinţa noastră, şi care din voinţă pătrunde în simţirea noastră. Şi astfel învăţăm să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin faptul că simţim în voinţa şi în simţirea noastră mai profund legată de voinţă: acest om nu este propriu-zis aici numai pentru a acţiona asupra noastră din exterior, când îl privim, ci el pune în mişcare în noi ceva care este prezent în noi înşine. Aceasta este una din modalităţile în care păşim în viaţă, în întâmpinarea unor oameni, conform destinului.

Cealaltă modalitate este aceea în care, făcând cunoştinţă cu un om, suntem mai puţin mişcaţi interior, este situaţia în care îl privim pe un om mai mult din exterior, când emitem asupra lui o judecată conform impresiei pe care ne-o face el din punct de vedere raţional, sau conform impresiei estetice pe care ne-o face. Gândiţi-vă la marea deosebire între aceste două modalităţi de a face cunoştinţă cu un alt om.

Imaginaţi-vă numai: dumneavoastră faceţi cunoştinţă cu un om sau altul, apoi vă duceţi altundeva şi sunteţi tentat să vorbiţi despre această întâlnire, adică despre acest om cu care aţi făcut cunoştinţă. Felul în care vorbiţi atunci se deosebeşte în mod evident, în funcţie de omul pe care l-aţi întâlnit în viaţă. Într-un caz vorbim în aşa fel încât fiecare observă că noi exprimăm ceva care vine din noi înşine când vorbim despre celălalt om – şi spunem lucruri pe care interlocutorii noştri nu le înţeleg deloc. Noi spunem despre celălalt om cuvinte frumoase, dar el este un om urât, şi în jurul nostru sunt oameni care nu pot înţelege absolut deloc cum de vorbim în acest fel, fiindcă omul despre care vorbim le face impresia de urâţenie. Ei nu pot înţelege cum de vorbim cu entuziasm despre un om pe care ei îl consideră urât. Dar pe noi nu ne priveşte absolut deloc această impresie estetică exterioară de urâţenie pe care o face el asupra altora, noi nu vorbim despre impresia pe care o face el din punct de vedere exterior. Noi vorbim despre ceea ce a mişcat şi a trezit el în lăuntricul nostru, despre ceea ce vine din noi, iar ceea ce spunem noi despre acest om nu e nevoie să fie în acord cu impresia pe care o au ceilalţi oameni despre el.

Cu alţi oameni este altfel. Noi percepem foarte bine dacă sunt frumoşi sau urâţi. În acest caz vedem că aici sunt determinante impresia primită pe baza raţiunii, impresia transmisă prin simţuri, impresia estetică. În acest caz, poate spunem: E un tip formidabil! Dumneavoastră ştiţi că există în viaţă întâlniri în cazul cărora nu ne trece absolut deloc prin minte să vorbim despre un om în acest mod exterior. Vorbim şi altfel, vorbim în aşa fel încât ceilalţi pot înţelege imediat despre ce este vorba, dacă îl cunosc pe acest om sau dacă fac cunoştinţă cu el.

Aceste două modalităţi de a descrie întâlnirea cu oamenii şi, în general, de a o privi, aceste două modalităţi există, pur şi simplu. Numai că prima modalitate arată că ceea ce ne-a atins şi ne-a emoţionat cu ocazia întâlnirii cu acel om este ceea ce am trăit împreună într-o existenţă anterioară. Faptul că ceva ne trimite în urmă la încarnările anterioare în timpul cărora am vieţuit împreună cu un om, acest lucru iese la lumina zilei în acest fel în sfera simţirii, când este vorba de prima modalitate de a emite o apreciere asupra unui om. Iar în al doilea caz emitem o judecată exterioară, judecăm într-un fel pe care alţii îl pot înţelege, fiindcă nu am fost împreună cu acest om într-o viaţă pământească anterioară, şi este posibil să îl întâlnim pentru prima dată în această viaţă pământească.

Dar când examinăm cu ajutorul viziunii spirituale ce anume stă la baza acestor realităţi ale destinului care, în primul caz, apar într-un mod atât de caracteristic, aflăm că înainte ca omul să coboare spre existenţa pământească fizică – prin faptul că, înainte de această coborâre, după ce a trecut prin alte sfere, traversează sfera lunară – în fiinţa omului este întreţesut, implantat în trupul său astral, ceea ce constituie karma sa comună cu alţi oameni; toate acestea îi sunt implantate în vederea existenţei sale pământeşti actuale de către acei tovarăşi ai omului care au trăit odinioară pe Pământ împreună cu oamenii, aşa cum v-am descris adineaori, şi care s-au retras apoi în existenţa de pe Lună. Acestea sunt entităţile prin a căror sferă trecem înainte de a coborî spre Pământ. Sunt acele entităţi care, de când au părăsit Pământul, de când au părăsit cercul oamenilor, au ca preocupare înregistrarea destinului pe care oamenii îl trăiesc în comun unii cu alţii. Şi, astfel, noi putem privi în mod retrospectiv ceea ce este prezent în noi, ceea ce glăsuieşte în noi când avem o întâlnire de primul fel cu un om, şi tot ceea ce este prezent în noi găsim, de asemenea, consemnat în marile cărţi ale destinului pe care le redactează aceste fiinţe lunare, pe baza cunoaşterii vieţilor umane pământeşti. Sunt cărţi scrise în spirit. Sunt cărţi care conţin tot ceea ce am trăit în comun cu alţi oameni. Când trecem prin sfera Lunii, noi citim împreună în aceste cărţi ceea ce purtăm apoi cu noi şi, în funcţie de ceea ce citim în aceste cărţi, ne îndreptăm într-o anumită direcţie şi ne orientăm drumul – poate timp de douăzeci şi cinci până la treizeci de ani –, până când îl găsim în existenţa pământească pe acest om sau pe altul despre care, înainte ca noi să fi coborât pe Pământ, era scris în Cărţile Lunii că am vieţuit împreună cu el o experienţă sau alta în vieţile pământeşti trecute.

În acest fel minunat sunt organizate corelaţiile tainice în Univers. Şi, cu o simţire care a devenit mai profundă, cu o simţire care a devenit mai profundă prin antroposofie, noi trebuie să ne înălţăm privirea spre existenţa lunară şi să luăm în considerare nu numai ceea ce ne spune despre Lună o ştiinţă fizică, ci şi ceea ce ne poate spune o ştiinţă spirituală despre realităţile spiritual-sufleteşti, despre elementul spiritual al Lunii. Ce bine ar fi dacă am reflecta numai puţin la faptul că pretutindeni se găsesc alegorii ce ne permit să înţelegem această sferă cosmică! Astăzi există o cunoaştere cu privire la alegoria pământească, de care nu se ţine seama în viaţă; dar această cunoaştere, oricum, există.

Şi în întrunirile noastre s-a subliniat adesea că omul îşi reînnoieşte pur şi simplu materia corpului său fizic din şapte în şapte sau din opt în opt ani. Ştiţi, desigur, că omul împinge spre exterior materia fizică prin piele, el îşi taie unghiile, părul. Toate acestea ne indică faptul, şi lucrurile stau într-adevăr în acest fel, că omul, începând din centrul fiinţei sale, expulzează materia şi că aceasta este înlocuită în permanenţă de una nouă. Ceea ce aţi tăiat din unghiile dumneavoastră era, acum şapte sau opt ani, o substanţă care se afla în interiorul organismului, pe care aţi împins-o spre exterior, şi care apoi dispare. Materia fizică este reînnoită. Da, aşa stau lucrurile cu privire la cei care, acum zece ani, erau aşezaţi aici, lucrurile sunt de-aşa natură încât ei nu au voie să-şi imagineze că aceiaşi muşchi şi aceleaşi substanţe care îi compuneau, care stăteau pe vremea aceea pe aceste scaune, stau astăzi din nou aici. Nimic din toate acelea nu mai există; însă fiinţa lor spiritual-sufletească este prezentă, este din nou aici. Dar exact aşa stau lucrurile când ne înălţăm privirea spre corpurile cereşti. Observatorul fizic nu vrea să vadă decât materia fizică şi vorbeşte ca şi cum Luna care se află acolo sus ar fi aceeaşi cu cea care şi-a separat odinioară substanţa sa fizică de Pământ. Exact la fel este un nonsens să credem că aceşti muşchi, aceste particule fizice care se aflau acum zece ani pe aceste scaune, se mai află şi astăzi aici. Fireşte, în cazul corpurilor cereşti durează mai mult până când sunt înlocuite substanţele, dar ele sunt înlocuite. Luna fizică despre care vorbeşte ştiinţa fizicii nu este ceva despre care să se poată vorbi aşa cum se vorbeşte în mod obişnuit. Ceea ce se menţine din ea sunt entităţile spiritual-sufleteşti care locuiau pe Pământ împreună cu oamenii. În privinţa a ceea ce reprezintă substratul Lunii pe care ele trăiesc, substanţa fizică a fost înlocuită. Entităţile spiritual-sufleteşti care, în realitate, formează existenţa lunară – la fel cum existenţa dumneavoastră spiritual-sufletească formează astăzi legătura cu fiinţa dumneavoastră de acum zece ani –, aceste entităţi spiritual-sufleteşti sunt cele care, într-un fel, înregistrează trecutul nostru.

Ceea ce poate fi descris în acest fel poate fi aprofundat mai mult când încercăm să prezentăm lucrurile cu ajutorul cunoaşterii iniţiatice. Până acum le-am prezentat prin faptul că v-am arătat cum ceea ce începe să se mişte în lăuntricul nostru când avem primul fel de întâlniri este ceea ce ne-au lăsat să citim entităţile lunare în cărţile lor înainte ca noi să coborâm pe Pământ. Iniţiatul percepe cu totul altfel ceea ce îl întâmpină în viaţă în acest fel. El întâlneşte în viaţă un om; dar, în timp ce pentru conştienţa obişnuită este prezentă numai senzaţia lăuntrică, faptul că îl primeşte în voinţa sa pe celălalt om, pe care nu îl judecă în funcţie de impresia exterioară, ceea ce se întâmplă pentru iniţiat este, în realitate, faptul că pentru el devin vizibile vieţile pământeşti anterioare ale personalităţilor care îi vin în întâmpinare. Îi apare acum nu numai omul fizic şi conţinutul său spiritual-sufletesc, ci, oarecum, în spatele lui, apare umbra vieţii pământeşti trecute, poate a mai multor vieţi pământeşti trecute. Când face cunoştinţă cu un om, în contemplarea spiritual-sufletească îi apare totodată un întreg şir de oameni. Facem cunoştinţă cu un om şi, în acelaşi timp, cu un întreg şir de persoane, care sunt tot atât de reale, tot atât de obiective, pe cât de real-obiectiv este omul pe care îl avem în mod fizic în faţa noastră. În civilizaţiile în care se presimţea ceva despre un asemenea lucru, el a fost chiar reprezentat în pictură. Gândiţi-vă, există nişte vechi imagini [ Nota 18 ] în care avem o figură umană, apoi, în spatele ei, puţin mai sus, o a doua, şi în spatele acesteia, puţin şi mai sus, o a treia. Este ceea ce se intenţiona să se fixeze prin pictură referitor la impresia pe care o are iniţiatul în cazul unei întâlniri care îi apare în aşa fel încât respectiva fiinţă umană oferă vederii sale nu numai ceea ce îi aduce ea în întâmpinare în viaţa pământească prezentă, ci ceea ce îi aduce din vieţile pământeşti trecute. Astfel încât ceea ce pentru conştienţa obişnuită este numai un fel de sentiment, de senzaţie, pentru conştienţa iniţiatului apare într-o viziune luminoasă. Şi, în sensul ştiinţei spirituale, suntem îndreptăţiţi să spunem că problema se prezintă astfel: ceea ce se află într-un om care este legat karmic cu el şi care îi apare iniţiatului ca viziune, se manifestă printr-un sentiment obscur când este prezentă conştienţa obişnuită, şi nu iniţierea.

Ceea ce acţionează şi urzeşte în destinul nostru venind din trecut poate fi numit elementul lunar din noi. Ne îndreptăm privirea în urmă asupra vieţilor noastre pământeşti: elementul lunar acţionează în noi. El acţionează în aşa fel încât noi, găsindu-ne în faţa unor oameni, suntem propriu-zis întotdeauna în faţa unei multitudini de fiinţe, dacă aceşti oameni erau legaţi de noi din punct de vedere karmic. Pentru iniţiat, o asemenea întâlnire înseamnă oarecum a face cunoştinţă cu mai mulţi oameni, sau cel puţin cu mai multe vieţi umane ale aceluiaşi om. Căci acest contact cu vieţile anterioare este cel puţin tot atât de viu cum este cel pe care noi îl avem cu viaţa prezentă a altui om.

Să considerăm acum cealaltă modalitate de a face cunoştinţă, când judecăm omul mai mult după impresia exterioară, mai mult după ceea ce ne spune raţiunea, după ceea ce ne spun simţurile, lucruri pe care le poate înţelege imediat oricine, după impresia estetică, şi aşa mai departe. Aici, când studiem problema din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, nimic nu ne arată, în sfera Lunii, calea până la această întâlnire în viaţa pământească; nimic nu a fost înscris în această sferă a Lunii în trupul astral al omului. Aici acţionează alte puteri. Aici acţionează puterile care, ca puteri spiritual-sufleteşti, ţin de existenţa solară. Aceste puteri spiritual-sufleteşti ale existenţei solare acţionează conducând la un al doilea fel de întâlniri şi urzesc destinul în continuare începând dintr-un alt punct. Ei bine, pentru o contemplare spirituală este ca şi cum, aş putea spune, vieţuim – la început ca o noapte plină de taină – ceea ce ne conduce spre omul cu care am săvârşit multe lucruri împreună în vieţile trecute. Apoi, ne întâlnim cu acest om: Acum, ne orientăm mai curând după impresia pe care o trezeşte în noi, şi este ca şi cum în locul nopţii misterioase ar apărea lumina zilei, este ca şi cum s ar ivi Soarele. Din punct de vedere spiritual, este tot aşa: în cazul celor care erau legaţi karmic deja de multă vreme nu apare numai trecutul, ci şi prezentul şi viitorul. Destinul este ţesut mai departe. De om se apropie o realitate spirituală solară.

Dar şi în cazul celor care nu au săvârşit nimic împreună în vieţile pământeşti trecute, şi în cazul lor apare această realitate spirituală solară în activitatea care ţese destinele în prezent şi în viitor. Şi, iarăşi, când cel care examinează un asemenea fapt cu ajutorul viziunii iniţiatice face cunoştinţă cu un om cu care nu a fost împreună în nişte vieţi pământeşti anterioare, şi cu care intră în relaţie pentru prima dată, el nu face cunoştinţă cu acel om zărind în spatele lui umbra vieţilor pământeşti. Atunci când omul apare în faţa lui în acest fel, el zăreşte în spatele acestui om entităţile Ierarhiilor superioare, entităţi care au atins un nivel pe care omul încă nu l-a atins. Îngerii, Arhanghelii, sunt entităţile care apar acum în spatele omului întâlnit. În cadrul viziunii iniţiatice este o mare deosebire între a te afla în faţa unui om împreună cu care ai mai trăit deja şi a te găsi în faţa unui om pe care îl întâlneşti pentru prima dată. Dacă am fost împreună cu el mult timp, vieţile sale pământeşti trecute apar în spatele lui. Dacă nu am fost împreună cu el, atunci în spatele lui apar entităţi ale Ierarhiilor imediat superioare, şi anume entităţi care coboară spre noi pe Pământ o dată cu razele Soarelui, în radianta lumină solară. Şi, exact aşa cum fiinţele lunare întreţes în trupul nostru astral karma trecută, această ceată de fiinţe solare întreţes în organizarea Eului nostru – în organizarea subconştientă a entităţii Eului uman – ceea ce se desfăşoară după întâlnirea noastră cu un astfel de om aici, pe Pământ: ceea ce constituie baza karmei noastre ce se continuă în viitor. Prezentul se transformă, desigur, în permanenţă, în viitor. Ceea ce acum mai este încă prezent reprezenta pentru momentul precedent viitorul. Astfel încât, de fapt, evoluţia noastră curge dinspre trecut spre viitor.

Ceea ce vedem, în cazul omului, înaintând în acest fel dinspre trecut spre viitor poate fi contemplat în contraimaginea sa din Cosmos când observăm Luna călătorind pe cer şi, în urma sa, ori precedând-o, Soarele. Aşa cum Soarele şi Luna, în mersul lor prin Cosmos, se află într-un anumit raport, aşa se află într-un anumit raport trecutul şi viitorul în cursul vieţii. Exact aşa cum, întâlnind un om, ne spunem, pe baza cunoaşterii iniţiatice, cu un sentiment de profundă emoţie: Ceea ce contempli tu în spatele lui, ceea ce au înscris fiinţele lunare în trupul său astral ţine de tine, ca şi de el, prin acestea eşti tu legat de el, exact aşa ne spunem, pe baza cunoaşterii iniţiatice, atunci când întâlnim un om pentru prima dată în lume: În spatele lui stau Îngeri, Arhangheli. Fiecare din ei indică, oarecum, cu degetul spre viitor. – Atunci apar numeroase posibilităţi, posibilităţile unei vieţi viitoare conforme cu destinul.

Vedeţi dumneavoastră, când ne îndreptăm astfel privirea spre depărtările Universului, Luna şi Soarele ne apar drept cele două porţi care conduc în lumea spirituală. Şi ne spunem: Ceea ce se află în mediul pământesc fizic trăieşte pe moment în trupul meu fizic, ceea ce se află în vastele sfere eterice, acolo unde sunt stelele, trăieşte în trupul meu eteric. Dar când îmi ridic ochii spre Lună, spre Soare, privirea mea se îndreaptă spre ceva care nu se află nici în trupul meu fizic, nu trăieşte nici în trupul meu eteric, ci trăieşte în trupul meu astral şi îmi pătrunde cu puteri Eul. Prin existenţa lunară, noi ieşim din lumea fizică şi din lumea eterică şi suntem conduşi în lumea spirituală. Şi, pe de altă parte, când ne ridicăm ochii spre Soare, ne spunem: Prin elementul spiritual-sufletesc ce aparţine Soarelui, eu sunt condus printr-o poartă care se deschide asupra unei lumi de aceeaşi natură cu entitatea Eului meu; nu doar o lume de aceeaşi natură cu trupul meu fizic şi cu trupul meu astral, ci o lume de aceeaşi natură cu entitatea Eului meu, prin care eu păşesc în lume ca fiinţă conştientă, cu tot ceea ce apare întreţesut în destinul meu ca o necesitate, pe care o urmez pentru că am un anumit temperament, un anumit caracter. Toate acestea nu sunt decât expresia karmei noastre. – În toate necesităţile trupului pe care le urmăm, în tot ceea ce exprimă poetul prin aceste cuvinte: „Tu trebuie să fii aşa, de tine tu nu poţi fugi” – în toate acestea trăieşte trecutul uman al existenţei lunare. Iar în ceea ce trăieşte în noi ca libertate, datorită căreia intervenim – noi vrem s-o facem cu deplină luciditate –, acolo acţionează existenţa solară.

În acest fel se întreţes în noi, dacă cercetăm lucrurile din punct de vedere spiritual, viaţa naturală şi viaţa morală. În faţa acestei priviri spirituale nu se prezintă, pe de o parte, natura, cu necesităţile ei rigide şi, pe de altă parte, spiritual-sufletescul – fără a putea intra deloc în legătură cu ea ca şi cum ar constitui o ordine morală cosmică izolată – nu, noi nu avem această opoziţie, noi avem posibilitatea de a găsi totodată în fenomenele naturii şi ceea ce trăieşte în noi din punct de vedere moral. Desigur, pentru a găsi această legătură trebuie să depăşim aspectul obişnuit al fenomenelor naturii şi să ajungem la ceea ce ni se prezintă în existenţa spirituală a Soarelui şi a Lunii.

Vedeţi dumneavoastră, pentru un asemenea mod de a considera lucrurile se iveşte posibilitatea de a depăşi existenţa naturală a omului şi de a ne ridica până la existenţa spiritual-sufletească. Noi ne îndreptăm privirea afară, în natură, tot în acest fel – chiar dacă nu putem vedea aceste lucruri cu conştienţa obişnuită – atunci când privim ceea ce există în mediul nostru înconjurător pământesc, sau şi în mediul cosmic, ca element care ne aduce boala. Acesta există peste tot în mediul nostru înconjurător. Organismul nostru este sănătos în sine, căci el a luat naştere dintr-un Eu sănătos, dintr-un trupul astral sănătos şi, propriu-zis, şi dintr-un element eteric sănătos. Ceea ce aici, pe Pământ, ne poate face bolnavi, este numai ceva ce îl întâmpină pe om din exterior şi pe care omul nu este în stare să-l transforme pe deplin conform fiinţei sale lăuntrice. Dumneavoastră puteţi observa acest lucru la fenomenele cele mai simple. Presupuneţi numai că vă aflaţi undeva într-un loc cald sau foarte rece; dumneavoastră preluaţi căldura sau frigul. Acestea nu vă pot străbate aşa cum ar străbate o bucată de lemn sau de piatră. Dumneavoastră nu aţi sta în spaţiul cald sau în spaţiul rece ca o bucată de lemn sau ca o piatră, devenind cald sau rece, aşa cum s-ar întâmpla cu lemnul sau cu piatra, ci dumneavoastră modificaţi, prelucraţi căldura exterioară. Ceea ce se află în exterior nu face decât să vă stimuleze; căldura pe care o purtaţi în dumneavoastră, pe aceasta o produceţi dumneavoastră înşivă în propriul organism. Dacă dumneavoastră nu puteţi face acest lucru, dacă vă comportaţi în mediul înconjurător ca o bucată de lemn sau ca o piatră, şi dacă mediul înconjurător vă tratează ca pe o bucată de lemn sau ca pe o piatră, atunci un element exterior pătrunde în dumneavoastră fără ca dumneavoastră să-l puteţi transforma: atunci răciţi imediat. Omul nu poate absorbi în el ceea ce se află în ambianţa Pământului fără să-l transforme, şi acest lucru nu se întâmplă nici cu alimentele. Dacă cineva crede aşa ceva, este numai o fantazare ştiinţifică. Omul transformă hrana, exact aşa cum transformă tot ceea ce se află în mediul său înconjurător. Dacă el nu poate face acest lucru, atunci intervine boala: aici se află originea fizică a bolii. Dar boala are şi ceva care ţine de destin, ea intervine în viaţa omului ca ceva care ţine de destin.

Vedeţi dumneavoastră, dacă noi, în această viaţă pământească suntem, aşa cum ne situăm acum, într-un anumit an al secolului al 19-lea sau al secolului 20 până la 6 februarie 1924, dacă ne găsim în această viaţă umană şi ne limităm să o luăm în considerare numai pe aceasta, atunci, într-adevăr, putem spune: Dacă am vrea să ne îmbolnăvim în cursul acestei vieţi prin intermediul mediului înconjurător, atunci ar trebui să lăsăm să acţioneze puternic asupra noastră acest mediu înconjurător. Noi trebuie să fim expuşi cel puţin căldurii sau frigului sau unei anumite atmosfere nocive sau altor factori de acest fel. Asupra noastră trebuie să acţioneze din exterior o influenţă puternică şi să producă boala. Când privim doar o boabă de mătrăgună (Belladonna), nu ne otrăvim cu ea. Tot aşa, nu ne otrăvim din cauza unei atmosfere nocive când suntem suficient de departe de ea, şi nu ne îmbolnăvim. Într-un cuvânt, când rămânem la impresia pe care o fac acestea asupra sufletului, nu ne îmbolnăvim. Pentru aceasta este necesară o influenţă mai viguroasă.

Dar presupuneţi acum următorul lucru: Există în prezent un mare număr de oameni care trăiesc cu totul în materialism şi care nu vor să primească din mediul înconjurător decât impresii materiale. Dumneavoastră refuzaţi în această viaţă – şi chiar în ceea ce priveşte anumite aspecte care ţin de trup – să fiţi materialişti: dumneavoastră vă hrăniţi cu elementul spiritual din plante, vă hrăniţi cu elementul sufletesc din animale, îl absorbiţi o dată cu acestea; căci dacă aţi fi nişte materialişti consecvenţi şi în ceea ce priveşte hrănirea, dumneavoastră nu aţi mânca decât pietre, materie anorganică, moartă. Dar în fiinţa dumneavoastră sufletească nu preluaţi decât idei, noţiuni, despre ceea ce este fără viaţă. Iar acest element spiritual-sufletesc care se uneşte în acest caz cu sufletul uman devine atunci o forţă producătoare de boală într-o viaţă pământească ulterioară. Impresiile exercită o influenţă, ele se transformă, astfel încât ele pot deveni atunci forţe care acţionează pe plan fizic. Elementul de destin al bolii îl aducem din vieţile anterioare în existenţa prezentă, căci noi devenim receptivi la boală fiindcă am avut în existenţele trecute nişte impresii care nu sunt adecvate omului. Acum, în actuala viaţă pământească, aceste impresii acţionează ca agenţi fizici viguroşi ai bolii. Tot ceea ce într-o viaţă este doar idee, senzaţie, realitate sufletească lăuntrică, se transformă în timpul pe care îl petrecem între moarte şi o nouă naştere într-o forţă care în viaţa umană acţionează în plan fizic, şi noi purtăm în noi multe forţe active din punct de vedere fizic care nu erau în vieţile anterioare decât realitate sufletească. Dacă, prin acest fel de a vedea, trebuie să considerăm şi boala ca fiind ceva care ţine de destin, nu trebuie să cădem totuşi în superstiţia conform căreia bolile se pot vindeca numai cu mijloace spirituale. Pentru aceasta sunt necesare mijloace fizice de aceeaşi natură cu realitatea fizică. Dar dacă privim cu o deplină înţelegere faptul că ceea ce acţionează în prezent în fizic îşi are originea în ceea ce acţiona în plan sufletesc într-o viaţă pământească trecută, atunci putem spune acest lucru: Ceea ce am duce cu noi ca element patologic în următoarea viaţă pământească îl vindecăm pentru o viaţă ulterioară dacă ne abatem gândurile de la ceea ce era nedesăvârşit în om şi le îndreptăm spre ceea ce este desăvârşit în om. Dacă, de exemplu, avem certitudinea că o boală oarecare este în raport cu o viaţă a sufletului îmbibată de materialism într-o existenţă pământească anterioară, atunci putem fi siguri că vom putea îndepărta această boală numai dacă vom trata boala cu ajutorul unor concepţii şi idei spirituale. Tot ceea ce acţionează în antroposofie, acţionează în aşa fel încât nu rămâne simplă teorie, ci este legat în mod nemijlocit de viaţă, antroposofia dă naştere unor impresii şi unor sentimente care influenţează viaţa.

Şi ce devine de fapt pentru noi acest cer înstelat, mediul înconjurător pământesc, când suntem în stare să-l examinăm în lumina ce radiază din antroposofie, dacă o cultivăm în mod just? Ce înrudire apare pentru noi între Soare şi Lună atunci când le privim în acest fel, văzând în ele imaginile cosmice exterioare ale înrudirii noastre cu propriul nostru trecut şi cu propriul nostru viitor? Cât de profund şi de intens purtăm atunci în noi conştienţa înrudirii noastre cu Cosmosul şi cu lumea: privim în noi trecutul şi viitorul ţesându-ne destinul; privim afară, contemplăm Soarele şi Luna, în Soare şi Lună vedem apărând destinul Universului revelându-se în mod exterior. Simţim în trecutul nostru ceva care se situează alături de prezent şi de viitor aşa cum se situează Luna alături de Soare în Univers. Veneraţia noastră, dăruirea noastră, capacitatea noastră de sacrificiu faţă de Univers se intensifică atunci când ştim să extindem în acest fel propria noastră existenţă până la existenţa Universului, pentru a contempla în amănunt înrudirea dintre ceea ce trăieşte în noi şi ceea ce urzeşte în Univers.

Vedeţi dumneavoastră, faptul ca omul să se unească în acest fel cu lumea este, de asemenea, una din sarcinile pe care şi le propune antroposofia în activitatea sa. Şi eu sper ca noi, care ne-am reunit într un număr atât de mare în aceste ramuri, să ne unim mereu mai intim tocmai prin asemenea consideraţii cu această sarcină a antroposofiei, prin care nu numai gândurile omului, ci şi simţirea sa, sentimentele sale, devin mai profunde. Pentru ca aceasta să se poată împlini din ce în ce mai bine, mai intens, de aceea a avut loc Congresul de Crăciun. Acest Congres de Crăciun a arătat că, dacă vrem ca Societatea Antroposofică să-şi desfăşoare în mod just eficienţa sa în viitor, atunci ea trebuie să părăsească acele căi pe care a păşit în cursul ultimilor zece ani; ea trebuie ca de la o activitate în cadrul unei societăţi exterioare sa ajungă pană la cuprinderea spiritualului interior. Ea trebuie să dobândească în întregime un caracter esoteric. Şcoala Superioară de Ştiinţă Spirituală care va exista în viitor la Dornach trebuie să aibă un caracter esoteric, şi întreaga instituire a Societăţii trebuie să poarte un caracter esoteric. Prin aceasta va putea Societatea să-şi menţină viaţa spirituală de care are nevoie. Ea nu are voie să devină lipsită de profunzime şi lipsă de profunzime a ameninţat-o în ultimii zece ani.

Ce am trăit noi în aceşti zece ani şi mai înainte? Luaţi ca exemplu acest singur fapt, că o opoziţie foarte eficace, care tocmai se desfăşoară cu o mare eficacitate, provine din faptul că această opoziţie arată că există cicluri, reproduceri ale conţinutului conferinţelor, care nu sunt accesibile publicului. Nu-i aşa, se dorea să existe asemenea cicluri, asemenea reproduceri ale conferinţelor. Cât de mult a trebuit să cedăm până acum unor astfel de dorinţe, deşi am ştiut foarte bine: tocmai prin aceasta li s-a oferit adversarilor noştri lucrul de care aveau ei nevoie cel mai mult. Trăim nişte vremuri în care asemenea lucruri sunt imposibile. De aceea, cu ocazia Congresului de Crăciun a trebuit să dăm Societăţii un caracter absolut public [ Nota 19 ]. Ceea ce nu este deloc în contradicţie cu faptul că, pe de altă parte, ea devine cu atât mai esoterică. Dar trebuie să intre o conştienţă mai intensă în întreaga conducere a Societăţii, trebuie, să spun aşa, Societatea să fie condusă în mod antroposofic. De aceea la Congresul de Crăciun, în privinţa a ceea ce am putea numi statut, s-a procedat cu totul altfel decât se procedează de obicei atunci când se stabileşte statutul. De obicei se spune că se adoptă nişte principii. Am avut şi noi înainte în Societatea Teosofică asemenea principii [ Nota 20 ]. Primul principiu: Formarea unei fraternităţi generale a omenirii, al doilea principiu: A face dovadă de unitate în ceea ce priveşte religia, şi aşa mai departe. Eu am arătat deja adesea că tocmai aici trebuie să se instituie ceea ce poate de fapt întemeia Societatea Antroposofică numai ca realitate. Această realitate a apărut cu adevărat la Congresul de Crăciun. Nu s-a vorbit de principii, ci s-a arătat că la Dornach trăieşte ceva, aici este ceva viu. Şi cel care vede ceva justificat în elementul viu care trăieşte la Dornach, acela vine să se alăture Societăţii. Nu se atrage atenţia asupra unor principii abstracte, ci asupra a ceva viu, asupra unei realităţi prezente. Viaţa Societăţii nu este proclamată sub forma unor abstracţiuni în acest aşa-numit statut, care, de fapt, nu este deloc un statut, ci se descrie numai ceea ce există la Dornach şi ceea ce vrem să facem aici. Principiile sunt o descriere, şi nu un statut. Eu am arătat că Societatea trebuie să aibă un Comitet director activ, care acţionează, care vede în activitatea sa, în iniţiativa sa, realitatea care îl constituie, care îl formează. Astfel, s-a încercat să se exprime peste tot în «Statut», în locul abstracţiunilor, ceea ce este pur uman, ceea ce este uman în mod nemijlocit. Numai astfel poate trăi o Societate care trebuie să devină un organism pentru un element spiritual ce se revarsă în lume.

Vedeţi dumneavoastră, aş putea spune: Acest Comitet director care a fost format la Dornach se bazează pe un fel de judecată ipotetică. Dacă Societatea vrea să accepte ceea ce face el, atunci el va fi Comitetul director; dacă ea nu vrea să accepte acest lucru, atunci el nu va fi, de fapt, nimic. Dar el va putea fi considerat de asemenea, aş putea spune, numai centrul unei activităţi vii. Prin aceasta eu pot doar sugera – căci, spuneam, aş vrea să rostesc doar câteva cuvinte, tot restul va fi exprimat în mod clar în «Foaia de comunicări pentru membri» – pot doar sugera faptul că, în realitate, prin Congresul de Crăciun s-a încercat să se introducă în Societate un spirit nou. Dar este de dorit să se înţeleagă de ce natură este acest spirit nou: să se înţeleagă că el este un spirit viu care trăieşte, faţă de spiritul abstracţiunii, să se înţeleagă că el este un spirit care ar vrea să se adreseze nu capului, ci inimii. De aceea, de fapt, Congresul de Crăciun este pentru caza antroposofică ori nimic, ori totul. El va fi nimic, dacă nu îşi găseşte o continuare, dacă el a fost doar o festivitate la care ne-am bucurat puţin; după care uităm totul şi reluăm vechea rutină. Atunci, el nu are nici un conţinut, din el nu radiază nimic. El îşi primeşte conţinutul său de la viaţa care însufleţeşte diferitele domenii ale Societăţii, el devine o realitate abia prin ceea ce se face datorită lui, prin ceea ce se realizează în mod constant în viaţa Societăţii Antroposofice datorită lui. Congresul de Crăciun va deveni real abia prin ceea ce va radia în continuare de la el. A ridica ochii spre Congresul de Crăciun creează deja în suflet o anumită responsabilitate pentru a-l transpune în realitate, altfel el se va retrage din existenţa pământească şi va urma aceeaşi direcţie pe care au luat-o entităţile lunare despre care am vorbit astăzi. Bineînţeles, într-un anumit sens, el a fost prezent în lume. Dar ca acest Congres de Crăciun să fie eficient pentru viaţă, depinde de felul în care va fi el continuat.

Vedeţi dumneavoastră, noi am exprimat aceasta foarte clar. În inima fiecărui participant a fost depusă Piatra fundamentală spirituală a Societăţii Antroposofice. Din punct de vedere formal, noi l-am încheiat, dar, în realitate, acest Congres de Crăciun nu ar trebui să se încheie niciodată, el ar trebui să se continue mereu în viaţa Societăţii Antroposofice. De aceea, eu aş vrea să vă rog să luaţi absolut în serios ceea ce se va aduce prin «Foaia de comunicări pentru membri», ceea ce vi se prezintă, încetul cu încetul, şi nu numai în cuvinte, ci ca realitate, să luaţi cu adevărat toate acestea absolut în serios. Nu-i aşa, nu poate fi rezolvat totul în grabă, mereu ne vom întreba cum trebuie să facem un lucru sau altul? – Fireşte, nu putem face totul într-o zi. Veţi vedea, ca una din proximele noastre realizări, faptul că în foaia de comunicări: «Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică» veţi găsi în fiecare săptămână acele linii călăuzitoare – dacă vreau să mă exprim în mod abstract – sub formă de teze [ Nota 21 ]. În fiecare săptămână vor fi tratate, în fraze scurte, adevăruri antroposofice referitoare la om – viaţa umană, religie, artă, şi aşa mai departe –, se va relata ce se întâmplă în Societatea Antroposofică. Şi se va putea spune în diferitele ramuri antroposofice: De la Dornach ni se trimite acest gând sau altul, ca linie călăuzitoare: pe lângă alte lucruri, să vorbim în cadrul ramurilor, înainte de toate, în fiecare săptămână, despre gândurile care ne sunt trimise de la Dornach şi care sunt exprimate în Foile de comunicări pentru membri.

Prin aceasta se va crea o unitate în cadrul Societăţii între diferitele domenii ale vieţii antroposofice. Şi în acest fel vor lua naştere multe lucruri care vor străbate cu adevărat, ca şi sângele unui organism, Societatea Antroposofică, nu numai pentru a vorbi de unitate, ci pentru ca să-i fie adus ceva care s-o străbată ca sânge spiritual unic. Asupra acestui lucru voiam să atrag atenţia cu ocazia Congresului de Crăciun. Atunci putea fi simţit acest lucru; să vedem ce va fi în viitor.

Iar acest lucru este necesar în special în Germania. Într-adevăr, aici, în Germania, suntem situaţi în sânul vieţii antroposofice cu totul altfel decât în altă parte. În altă parte, opoziţia nu este atât de dezvoltată ca aici. Putem constata foarte clar că, atunci când se manifestă în altă parte, foarte adesea ea a fost importată de aici, deşi un fel de opoziţie este prezentă peste tot, în special în jurul Dornachului. Dar, pe de altă parte, opoziţia care ne întâmpină în Germania este o formă absolut deosebită de opoziţie, aş putea spune că este o opoziţie foarte viguroasă, care lucrează sistematic, în deplină conştienţă, organizat [ Nota 22 ]. A fost, desigur, o decizie gravă să răsturnăm complet lucrurile în Societatea Antroposofică. În realitate, asta s-a întâmplat. Când a fost întemeiată Societatea Antroposofică în 1912/1913 – ei bine, e suficient să vă gândiţi la aceasta: eu nu aveam în cadrul Societăţii Antroposofice nici o funcţie, nu eram nici măcar membru. De la întemeierea ei, eu nu devenisem membru al Societăţii Antroposofice, am subliniat adesea acest lucru, numai că nu s-a înţeles bine ce însemna aceasta, eu voiam să fiu pentru Societatea Antroposofică numai un învăţător, cel care o conduce spre izvoarele vieţii antroposofice, şi aşa mai departe. Şi trebuia mai întâi să fie făcută această încercare, pentru ca să vedem ce se putea întâmpla în acest fel.

Ei bine, vedeţi dumneavoastră, lucrurile au ajuns în acest punct, încât eu, la o vârstă la care de obicei ne pensionăm, trebuie să iau totul de la început, căci, în realitate, eu consider ceea ce s-a întâmplat la Dornach cu ocazia Congresului de Crăciun ca un început, ca un adevărat început de viaţă. Şi aş vrea să simţim că ne găsim în faţa unui început. Şi dacă simţim în mod just că stăm în faţa unui început, atunci – acest început poartă în sine multe lucruri –, atunci acest început poate aduce roade. Aşa cum spuneam, numai din necesitate am devenit membru, şi chiar preşedintele acestei Societăţi Antroposofice, şi aş vrea foarte mult să fie înţeleasă cu adevărat întreaga gravitate a ceea ce este legat de Congresul de Crăciun.

Dacă înţelegem acest lucru, poate va fi posibil ca, prin această încercare, printr-o colaborare din toate locurile cu ceea ce trebuie să radieze de la Dornach, prin Societatea Antroposofică să curgă o viaţă antroposofică autentică. Cu această dispoziţie sufletească – şi aceasta este convingerea care va prezenta importanţă, înainte de toate, în Societatea Antroposofică –, aşadar, cu această dispoziţie sufletească aş vrea să răspund foarte cordial cuvintelor de salut care mi-au fost adresate astăzi, după Congresul de Crăciun, prin dr. Kolisko [ Nota 23 ], acum, când revin printre dumneavoastră pentru prima dată, aş vrea să-i răspund printr-un salut tot atât de cordial, şi astfel salutul să-i răspundă salutului, inima să-i răspundă inimii: Noi vrem să colaborăm în spiritul pe care l-a adus Congresul de Crăciun, pentru ca impulsul activ al acestui Congres de Crăciun să nu înceteze niciodată printre antroposofii care se străduiesc să discearnă în mod just condiţiile vieţii antroposofice; pentru ca, prin această aspiraţie a antroposofilor, Congresul de la Dornach să dobândească din ce în ce mai mult un conţinut real; pentru ca acest Congres de la Dornach, prin ceea ce vor face antroposofii din el pretutindeni în lume, să nu înceteze în realitate niciodată; pentru ca spiritul care a fost invocat acolo, pentru ca acest spirit să fie mereu prezent graţie bunăvoinţei, graţie dăruirii de sine, graţie înţelegerii pătrunzătoare a membrilor faţă de antroposofie şi faţă de viaţa antroposofică.

În acest fel vrem noi să colaborăm, în acest fel vrem, de asemenea, să considerăm într-adevăr Congresul de la Dornach drept ceva justificat, drept ceva serios, să nu-l privim ca pe ceva care ne poate fi indiferent, ci să-l privim ca pe ceva care, în realitate, ne pătrunde profund inima, simţirea, însăşi conştiinţa. Atunci vom fi avut cu adevărat în Congresul de Crăciun nu numai o săptămână de sărbătoare, ci ceva care acţionează în lume, care cucereşte destinul uman. Şi tot ceea ce acţionează în lume şi influenţează destinul uman poate fi impuls just pentru munca antroposofică, pentru activitatea antroposofică, pentru viaţa antroposofică.