Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


CONSIDERAŢII KARMICE CU PRIVIRE LA DEVENIREA ISTORICĂ A OMENIRII

PRIMA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 9 aprilie 1924

Adevărul despre vieţile pământeşti succesive a fost cândva exprimat în cadrul vieţii spirituale germane sub o formă extraordinar de pătrunzătoare. Şi în sânul Mişcării antroposofice s-a atras atenţia asupra acestei aderări radicale a lui Lessing [ Nota 24 ] la ideea vieţilor pământeşti succesive. Ne-a rămas de la Lessing ca produs al extremei sale maturităţi, tratatul despre educarea neamului omenesc, iar la sfârşitul acestui tratat găsim această aderare la ideea vieţilor pământeşti succesive. În fraze monumentale, autorul arată cum devenirea istorică a omenirii nu poate fi înţeleasă decât prin faptul că individualitatea umană trece prin vieţi pământeşti succesive şi aduce astfel cu ea ceea ce a putut fi trăit şi făcut într-o anumită epocă a evoluţiei omenirii într-o epocă imediat următoare. Este suficient să avem în vedere două fapte în acest sens. Credem că putem invoca tot felul de elemente ideatice sau materiale posibile şi aşa mai departe, pentru a explica în cadrul devenirii istorice felul cum ceea ce este ulterior a luat naştere din ceea ce este anterior. Ne bălăcim atunci foarte frumos, ca să spunem aşa, în abstracţiuni. Realitatea este că aceleaşi individualităţi care au trăit, să spunem, la sfârşitul secolului al 19-lea şi la începutul secolului 20 trăiseră în epoci anterioare, că ele şi-au asimilat în aceste epoci anterioare ceea ce se întâmpla în mediul lor înconjurător, ceea ce putea fi trăit împreună cu oamenii din anturajul lor; iar când au trecut prin poarta morţii au dus toate acestea până în lumea spirituală în care trăim între moarte şi o nouă naştere, le-au luat cu ele coborând spre o nouă viaţă pământească şi ele înseşi sunt apoi purtătoarele a ceea ce a fost transportat dintr-o epocă în alta a evoluţiei omenirii.

Individualităţile umane transportă în fiecare epocă trecutul în viitor. Aceasta este o realitate care ne poate umple deja inima de o anumită dăruire religioasă, când o luăm pe deplin în serios. Iar altă realitate este faptul că noi toţi, care ne aflăm aici, nu avem nevoie decât să ne îndreptăm privirea asupra noastră înşine pentru a ne putea spune: Noi înşine am trăit de nenumărate ori pe Pământ, iar ceea ce suntem astăzi este rezultatul vieţilor noastre pământeşti anterioare. Astfel, când cuprindem cu privirea întreaga istorie şi ne îndreptăm apoi privirea asupra propriei noastre experienţe, atunci realitatea vieţilor pământeşti succesive poate trezi cu adevărat în suflet o relaţie religioasă profundă întemeiată pe cunoaştere. Ceva de acest fel trebuie să fi simţit Lessing când spunea: Trebuie oare ca acest adevăr despre vieţile pământeşti succesive să fie o nebunie fiindcă oamenii l-au descoperit în acel trecut străvechi când sufletele lor nu erau încă deformate prin educaţie, prin învăţământul care le-a fost aplicat? – Lessing încheie atunci prin fraza monumentală care exprimă ceea ce i-a apărut când a devenit conştient de aceste două realităţi, aşa cum vi le-am menţionat: „Eternitatea întreagă nu este oare a mea?!”

Firul evoluţiei spirituale care ar fi putut fi introdus atunci în evoluţia spirituală germană, pornind de la «Educaţia neamului omenesc» de Lessing, nu a fost continuat; el a fost întrerupt. Iar secolul al 19-lea ar fi considerat, fără îndoială, toarcerea pe mai departe a acestui fir drept ceva nu prea raţional.

Dar, dragii mei prieteni, când, acum mai bine de două decenii, noi am întreprins [ Nota 25 ] la Berlin, în sânul Societăţii Teosofice, munca antroposofică, atunci când a avut loc prima întrunire pentru întemeierea a ceea ce se numea pe atunci Secţia Germană a Societăţii Teosofice, în program a fost anunţată de mine, drept una din primele conferinţe care urmau să fie prezentate, conferinţa care avea titlul: «Exerciţii practice cu privire la karmă». Pe atunci era vorba de a introduce ideea karmei imediat în Mişcarea antroposofică cu un asemenea elan, încât ea ar fi putut deveni, într-un fel, unul din marile motive conducătoare pornind de la care s-ar fi dezvoltat Mişcarea antroposofică. Dar când le-am spus unor oameni, celebrităţilor din acea vreme, provenite din vechea Societate Teosofică, despre ce era vorba, ce înţelegeam eu propriu-zis prin acest titlu, am fost împiedicat din toate părţile să ţin conferinţa. Mi s-a explicat că aşa ceva nu este deloc posibil. Şi, într-adevăr – nu vreau să spun prin aceasta că aceşti oameni aveau dreptate –, dar, în general, nu venise încă vremea de a expune într-un cerc relativ extins, şi în mod aprofundat, adevărurile esoterice. Şi dacă începem să vorbim nu în abstracţiuni generale, ci în mod concret, despre evoluţia prin karmă şi despre importanţa ei pentru viaţa istorică a omenirii, atunci nu putem realiza acest lucru fără a pătrunde adânc în realitatea esoterică, fără a face apel cu adevărat la nişte reprezentări esoterice concrete. De aceea, într-o anumită privinţă, tot ceea ce a fost dezvoltat ca antroposofie în sânul Societăţii Antroposofice a fost o pregătire necesară, căci pe atunci în sânul acestei Societăţi nu exista încă maturitatea de care era nevoie.

Dar trebuia să ajungem odată la momentul în care să putem începe să vorbim sub aspectul esoteric concret despre adevărurile karmice şi despre legătura lor cu evoluţia istorică a omenirii. Dacă astăzi am vrea să mai aşteptăm, ar fi o omisiune în sânul Mişcării antroposofice. De aceea şi intenţiile Congresului de Crăciun de la Goetheanum erau ca de acum înainte să nu se mai ţină secret ceea ce poate fi studiat printr-o adevărată cercetare spirituală şi referitor la aspectele mai intime ale devenirii istorice a omenirii. Şi, pe viitor, în sânul Mişcării antroposofice ne vom îndrepta auzul în această direcţie, spre ceea ce vor spiritele, şi nu spre ceea ce consideră oamenii, dintr-o anumită prudenţă temătoare, drept prematur sau inoportun. Tocmai în această privinţă Congresul de Crăciun de la Goetheanum constituie ceva care are importanţă, ca să spunem aşa, pentru Societatea Antroposofică, nu numai din punct de vedere calitativ, ci constituie şi ceva care, prin intensificarea activităţii antroposofice, trebuie să fie un început. Din acest punct de vedere, care trebuie să devină punctul de vedere al Mişcării antroposofice, aş vrea să vă expun consideraţiile antroposofice de astăzi.

Dragii mei prieteni, privirea noastră se îndreaptă asupra a ceea ce se întâmplă în mare în istorie. Percepem cum, într-un domeniu sau altul, anumite personalităţii dau tonul. Trebuie să percepem cum o personalitate care îşi are locul ei în istorie şi care a inaugurat într-un trecut imediat, nu prea îndepărtat, un impuls sub a cărui influenţă trăim noi astăzi, poate fi înţeleasă – şi cum numai prin aceasta poate fi înţeleasă şi istoria – numai dacă cercetarea antroposofică pătrunde cu privirea în vieţile pământeşti anterioare ale acestei personalităţi istorice. De aici mai rezultă şi altceva. Rezultă că, privind personalităţile asupra cărora ne îndreaptă atenţia istoria, vom percepe nişte procese ale destinului uman care trece prin diferitele vieţi pământeşti succesive, iar cu lumina care vine să lumineze în acest fel karma noi ne putem lumina şi propriul destin. Şi acest lucru este extraordinar de important. Căci consideraţiile karmice nu e voie să fie întreprinse din gustul pentru senzaţional, ci numai pentru a lumina mai profund raporturile dintre oameni şi experienţele trăite de sufletele umane individuale. Vedem, de exemplu, cum se impune, în special în ultimele două treimi ale secolului al 19-lea, dispoziţia lăuntrică generală, bine definită, colorată de materialism, vedem cum această dispoziţie sufletească se continuă, într-un anumit fel, în secolul 20 şi cum, în cele din urmă, această dispoziţie sufletească este aceea care a produs tot ceea ce este astăzi haotic şi tulburător în cultura şi civilizaţia omenirii. Şi vedem cum, după ce s-a scurs prima treime a secolului al 19-lea, ceea ce a intervenit în special în sânul vieţii spirituale germane se deosebeşte în mod radical de ceea ce era mai înainte tonul fundamental, caracterul fundamental al acestei vieţi spirituale, astfel încât ne întrebăm de unde provine această schimbare. Vedem apărând în ultimele două treimi ale secolului al 19-lea nişte personalităţi ale căror individualităţi trebuie să ne intereseze, şi simţim nevoia să urmărim aceste individualităţi întorcându-ne în urmă la vieţile lor pământeşti anterioare.

Privirea celui care este în stare să întreprindă asemenea cercetări nu este condusă de fapt, la început, din cauza caracterului general al epocii noastre, spre nişte vieţi anterioare creştine ale acestor personalităţi, ci spre nişte vieţi anterioare necreştine. Suntem astfel conduşi, şi aceasta concordă de asemenea, cu aproximaţie, cu ceea ce putem indica referitor la intervalul de timp dintre vieţile pământeşti succesive, aşadar, suntem conduşi în trecut până la o mişcare spirituală foarte amplă, care a apărut cu o jumătate de mileniu după întemeierea creştinismului, suntem conduşi în trecut până la mahomedanism, la arabism. Creştinismul s-a răspândit mai întâi pornind din Asia, cuprinzând puţin, aş putea spune, civilizaţia nord-africană, ajungând apoi în Europa Occidentală prin Spania, s-a răspândit apoi în Europa de Est, în Europa Centrală, dar această expansiune a fost oarecum îngrădită de arabism, care, purtând în el impulsul mahomedanismului, a înaintat, pe de o parte, prin Asia Mică şi, pe de altă parte, a traversat Africa spre Italia, spre Spania. Dumneavoastră puteţi vedea din istoria exterioară ciocnirea dintre civilizaţia europeană şi arabism în cursul diferitelor războaie care au avut loc între europeni şi arabism. Şi aici este cazul să întrebăm: Ei bine, care este oare realitatea reală, concretă, care stă la baza evoluţiei sufletului uman?

Să studiem o dată cu adevărat asemenea realităţi concrete. Noi vedem, de exemplu, cum în aceeaşi epocă în care, în condiţii de civilizaţie foarte primitive, am putea spune, Carol cel Mare era în Europa Occidentală în fruntea evenimentelor, vedem dezvoltându-se dincolo, în Asia, într-un mod strălucit, curtea lui Harun al Rashid. Şi la curtea lui Harun al Rashid sunt reunite în realitate cele mai mari spirite ale epocii, acele spirite grandioase care îşi asimilaseră în sufletul lor tot ceea ce a putut produce înţelepciunea orientală, dar care au unit cu înţelepciunea orientală şi ceea ce ajunsese până acolo din elenism. Harun al Rashid cultiva la curtea sa o viaţă spirituală care cuprindea arhitectura, astronomia, în sensul epocii, o geografie vie, aşa cum era concepută pe atunci, matematicile, poezia, chimia, medicina, şi pentru toate aceste ramuri îi adunase propriu-zis la curtea sa pe cei mai eminenţi reprezentanţi ai timpului său. El era pentru aceşti reprezentanţi un protector energic, o personalitate care oferise un teren sigur pentru edificarea unui centru cultural absolut demn de admiraţie, aş putea spune, care a existat în secolele 8 şi 9. Şi mai vedem, de exemplu, când examinăm această curte a lui Harun al Rashid, cum la această curte a lui Harun al Rashid a trăit o personalitate remarcabilă, despre care nu putem avea sentimentul că în timpul acestei vieţi pământeşti petrecute la curtea lui Harun al Rashid ar fi fost un iniţiat. Dar iniţiaţii ştiau, referitor la această personalitate, că această personalitate care a trăit la curtea lui Harun al Rashid fusese printre oameni, într-o viaţă pământească anterioară, unul dintre cei mai înalţi iniţiaţi. Astfel, la curtea lui Harun al Rashid a trăit, într-o viaţă pământească ulterioară în care, sub aspect exterior, nu părea deloc a fi un iniţiat, un om care într-o viaţă anterioară fusese un iniţiat. Ceilalţi cunoşteau cel puţin ceea ce era viaţa iniţiatică din Antichitate. Personalitatea despre care este vorba era, am spune noi astăzi, folosind un cuvânt depreciat, un grandios „organizator” al întregii vieţi ştiinţifice şi artistice de la curtea lui Harun al Rashid.

Noi ştim că arabismulul, sub impulsul dat de mahomedanism, s-a răspândit din punct de vedere exterior în Africa, apoi în Europa de Sud şi, trecând prin Spania, în Europa. Cunoaştem războaiele, conflictele culturale exterioare care au avut loc. Dar întreaga expansiune este oprită la un moment dat. Se vorbeşte de obicei, ce-i drept, de bătălia dată de Carol Martell [ Nota 26 ] lângă Tours şi Poitiers ca şi cum prin aceasta arabismulul ar fi fost alungat din Europa. Dar în arabism exista o teribilă putere de expansiune spirituală. Şi faptul ciudat este că, pe când arabismul ca putere politică, militară, fusese, ca să spunem aşa, alungat din Europa, sufletele celor care acţionaseră în sânul arabismului ca personalităţi dominante s-au preocupat intens, în lumea spirituală, după ce au trecut prin poarta morţii, de forma pe care ar putea-o da în continuare influenţei arabismului în Europa. În ceea ce trăieşte în lumea spirituală, dragii mei prieteni, nu este vorba de forma exterioară pe care o au lucrurile. Aspectul exterior poate fi puţin asemănător în ceea ce apare în două încarnări succesive ale unei individualităţi. Ceea ce contează mult mai mult este aspectul cel mai lăuntric al fiinţei. Acest lucru e înţeles foarte greu în epoca noastră. Căci în epoca noastră, în care se pot face cuiva reproşuri că nu-şi menţine atitudinea faţă de Haeckel, în sensul că dacă l-a apreciat o dată, dacă o dată nu a scris despre Haeckel condamnându-l [ Nota 27 ], nu i-ar fi îngăduit să-şi schimbe ulterior opinia într-un mod care sufletelor limitate le pare contrar celor spuse mai înainte, atunci când se manifestă această formă de neînţelegere, atunci cu atât mai puţin va fi înţeles faptul că nişte individualităţi umane se pot comporta în mod diferit în vieţi pământeşti succesive şi pot fi animate, totuşi, de aceleaşi impulsuri lăuntrice. De aceea, aceste mari suflete încarnate în arabism au evoluat între moarte şi o nouă naştere în aşa fel încât au rămas legate de impulsul care mersese de la est la vest, ele au rămas, în lumea spirituală, legate de acţiunile lor. În lumea exterioară, civilizaţia continuă, cum se spune, să evolueze. Apar cu totul alte forme decât cele ale arabismului. Dar sufletele care fuseseră mari în sânul arabismului au apărut din nou şi, fără ca ele să fi adus formele exterioare ale arabismului, ele au readus arabismul într-o epocă mult mai târzie sub forma impulsurilor lor lăuntrice. Ele au apărut ca purtători ai civilizaţiei, într-o epocă mult mai târzie, în limbaj, în obişnuinţele de gândire şi de simţire, în impulsurile de voinţă ale unei asemenea epoci ulterioare. Dar în sufletele lor arabismul continua să acţioneze. Şi vedem că tocmai acel curent spiritual care a devenit predominant în ultimele două treimi ale secolului al 19-lea era profund influenţat de asemenea spirite care proveneau din sânul arabismului.

Să urmărim astfel, cu privirea, sufletul lui Harun al Rashid. La sfârşitul vieţii sale ca Harun al Rashid, el a trecut prin poarta morţii, unde a continuat să evolueze între moarte şi o nouă naştere. El a apărut din nou în epoca modernă, în cadrul unor forme de civilizaţie absolut noi. Căci această individualitate a lui Harun al Rashid este aceeaşi individualitate care a apărut în sânul vieţii spirituale occidentale engleze în persoana lordului Baco de Verulam. Şi noi considerăm această amplă formă de manifestare spirituală a lordului Baco de Verulam drept reînvierea a ceea ce a cultivat Harun al Rashid sub o formă orientală în secolele 8 şi 9. Şi ştim că Baco de Verulam a exercitat asupra vieţii spirituale europene influenţa cea mai profundă, cea mai intensă, până în zilele noastre. De fapt, pornind de la Lordul Bacon, oamenii gândesc, cu privire la cercetarea ştiinţifică, la modul de gândire ştiinţific, aşa cum gândea el. Acest lucru, desigur, nu este exact întotdeauna în toate detaliile, dar aşa este în mare, ca trăsătură generală a epocii. Dacă vedem caracterul strălucitor, manifestându-se într-un anumit sens înspre exterior, al lui Harun al Rashid, dacă vedem, după ce am aflat prin cercetare interioară că în persoana Lordului Baco de Verulam a reapărut Harun al Rashid, dacă privim desfăşurarea exterioară a vieţii lui Baco de Verulam, vom constata, ce-i drept, nu în formele exterioare, ci în sensul lăuntric al acestor două vieţi, elementul absolut similar concordant.

Am mai vorbit despre o personalitate care a trăit la curtea lui Harun al Rashid şi care, într-o viaţă pământească trecută, anterioară acestei existenţe la curtea lui Harun al Rashid, fusese un iniţiat. Trebuie să menţionez în paranteză, dragii mei prieteni, că poate fi absolut posibil ca un iniţiat din trecut să reapară într-o viaţă ulterioară fără să pară, din punct de vedere exterior, un iniţiat. Atunci nu ar trebui să vă întrebaţi, dragii mei prieteni, când eu relatez în repetate rânduri că a existat un număr destul de mare de vechi iniţiaţi, de învăţători şi de preoţi în Misterii: Unde sunt ei? De ce nu trăiesc printre noi în prezent? Ei bine, vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, o individualitate a cărei fiinţă spiritual-sufletească a fost odinioară foarte luminoasă nu se poate manifesta, într-o viaţă pământească ulterioară, decât prin intermediul trupului pe care această viaţă i-l poate pune la dispoziţie într-o epocă mai târzie, şi în funcţie de educaţia care i-a fost dată. Dar educaţia omului, deja de multă vreme, este de-aşa natură încât în modul în care se poate manifesta astăzi un om nu poate să transpară ceea ce a trăit odinioară în aceste suflete care au fost iniţiate. Ele trebuie să accepte cu totul alte forme de viaţă, şi cel care poate să observe în profunzime viaţa umană poate vedea cum nişte oameni în a căror viaţă pământească de mai târziu nu se vede iniţiatul, au trăit totuşi o asemenea viaţă de iniţiat.

Unul din exemplele cele mai strălucite în acest sens este cel al eroului libertăţii Garibaldi [ Nota 28 ]. Viaţa lui Garibaldi a fost o viaţă extraordinară, e suficient să-i urmărim cu privirea impetuozitatea, pentru a vedea că această personalitate se înalţă cu mult deasupra condiţiilor nemijlocite ale vieţii pământeşti. Garibaldi a devenit, din vechiul iniţiat care fusese într-o viaţă pământească anterioară, un vizionar în domeniul politic, căci în acest fel trebuie să-l caracterizăm. El a fost un iniţiat care într-o viaţă pământească anterioară îşi asimilase nişte impulsuri de voinţă pe care le aduce la realizare în viaţa sa ca Garibaldi, aşa cum era posibil în epoca sa pentru un om născut în 1807. Dar trebuie să privim mai îndeaproape particularităţile vieţii sale pământeşti. Punctul de plecare a fost mai întâi pentru mine faptul că am văzut că Garibaldi îşi urma în secolul al 19-lea calea destinului său împreună cu alţi trei oameni, şi că relaţia cu ei, viaţa împreună cu ei, modul aparte în care colabora cu ei, nu era propriu-zis deloc de înţeles. Prin mentalitatea sa profundă, Garibaldi era un republican autentic şi, cu toate acestea, el a respins tot ceea ce ar fi putut întemeia unitatea Italiei sub drapel republican. El a insistat, în ciuda acestui spirit autentic republican, să fie instaurat regatul, şi anume sub Victor Emmanuel [ Nota 29 ]. Şi atunci, dacă abordăm prin cercetare ocultă această enigmă: cum a putut face Garibaldi din acest Victor Emmanuel un rege al Italiei – căci el este cel care l-a făcut rege al Italiei –, atunci privirea se îndreaptă, de asemenea, asupra altor două personalităţi, asupra lui Cavour şi asupra lui Mazzini [ Nota 30 ]. Ciudat: Garibaldi s-a născut în 1807, ceilalţi la puţini ani distanţă. Garibaldi s-a născut la Nisa, Mazzini, se ştie, la Genova, Cavour, la Turin, Victor Emmanuel, nu departe de acolo. Ei s-au născut toţi, ca să spunem aşa, în limitele unui spaţiu restrâns de pământ.

Când se întreprind cercetări cu privire la karmă e nevoie peste tot de ceva concret, aş putea spune, de la care să pornim. Pornind de la inteligenţa cuiva, sau de la formaţia sa ştiinţifică, nu putem face mare lucru. Dacă un om a scris în viaţa sa treizeci de romane, nu putem porni de la aceste treizeci de romane pentru a explora vieţile sale pământeşti anterioare. Un lucru mult mai important pentru cercetarea vieţii precedente este, de exemplu, dacă cineva şchiopătează sau clipeşte din ochi. Tocmai micile detalii, în aparenţă, ale vieţii, îl conduc pe cercetătorul ocult pe căile necesare pentru a face lumină asupra unor vieţi pământeşti anterioare, pornind de la o anumită existenţă pământească. Ceea ce a fost determinant pentru cercetarea ocultă în acest domeniu a fost sesizarea felului în care s-a integrat Garibaldi în viaţă în secolul al 19-lea, împreună cu ceilalţi trei. Încă un lucru a fost determinant, dragii mei prieteni, în această direcţie. Observat în mod exterior, Garibaldi apare ca un realist, ca om care stă solid pe picioarele sale, care acţionează numai în funcţie de practica vieţii, şi aşa mai departe. Dar, printre aceste evenimente, anumite faze ale vieţii sale, cu un caracter mai intim, arată foarte clar că în realitate el depăşeşte cu mult nivelul a ceea ce poate fi trăit pe Pământ. Putem indica în acest sens cum, tânăr fiind, şi în condiţii de navigaţie periculoase pe atunci, el călătoreşte cu un vas pe Adriatica, este capturat în mai multe rânduri, dar îşi recapătă întotdeauna libertatea, pe căile cele mai aventuroase. Putem apoi menţiona că nu i se întâmplă oricui ceea ce i s-a întâmplat lui, şi anume, într-o zi, el îşi vede numele tipărit într-un ziar şi citeşte anunţul condamnării sale la moarte. El îşi citeşte pentru prima dată numele în ziar o dată cu această condamnare la moarte. Această condamnare la moarte era legată de participarea sa la un complot. Dar această condamnare la moarte nu a fost executată, căci niciodată nu a fost spânzurat cineva care nu a fost arestat, iar Garibaldi nu a fost arestat. El a fugit în America şi a dus acolo o viaţă plină de aventuri, dar manifestând întotdeauna o mare intensitate interioară şi forţă.

Cât de puţin era adaptat Garibaldi la condiţiile vieţii pământeşti obişnuite ni-l arată, de exemplu, felul în care el a încheiat prima sa căsătorie, căsătorie care a fost, timp de decenii, extraordinar de fericită. Dar cum a făcut cunoştinţă cu doamna cu care s-a căsătorit? Pe o cale ciudată. El se afla pe vas, destul de departe de ţărm; îndreptându-şi luneta spre ţărm, prin lunetă el a zărit o doamnă – şi el s-a îndrăgostit imediat de această doamnă, privind-o prin lunetă. Ei bine, nu se întâmplă în fiecare zi ca oamenii să se îndrăgostească privind printr-o lunetă, pentru aceasta trebuie să depăşească serios nivelul relaţiilor pământeşti obişnuite. Şi ce se întâmplă? El se îndreaptă imediat spre ţărm, întâlneşte pe uscat un om căruia îi este atât de simpatic, încât acest om îl invită la el. Garibaldi participă la masa de prânz la omul respectiv: acesta este tatăl doamnei pe care o zărise prin lunetă! Există un mic obstacol: El vorbeşte numai italiana, ea numai portugheza. El nu-i cunoaşte limba, dar îi dă de înţeles că ei trebuie să se unească pe viaţă şi, deşi ea nu ştie italiana, ci numai portugheza, îl înţelege. Şi această căsătorie devine una dintre cele mai fericite, dar şi cele mai interesante căsătorii. Ea a participat la tot ce a trăit el în America, şi e suficient să menţionez că odată s-a răspândit vestea că Garibaldi a căzut pe câmpul de bătălie în cursul luptelor pentru libertate. Doamna Garibaldi s-a dus să-l caute, parcurgând toate câmpurile de bătălie, aşa cum se povesteşte despre multe figuri de femei legendare. Ea a ridicat fiecare cadavru pentru a-i vedea faţa, până când a aflat, în peregrinările ei, că Garibaldi încă trăieşte. Dar în acest timp ea şi-a adus pe lume primul copil, care ar fi murit de frig dacă ea, continuându-şi peregrinările, nu şi l-ar fi legat de gât cu o eşarfă, încălzindu-l la pieptul ei. Toate acestea ies din cadrul vieţii burgheze obişnuite şi această unire nici nu era burgheză în sensul obişnuit al cuvântului. Când, mai târziu, doamna Garibaldi a murit, la câtva timp după aceea Garibaldi s-a căsătorit cu o altă femeie, şi de data aceasta absolut în cadrul vieţii burgheze obişnuite, aşa cum au loc în viaţă asemenea lucruri. Dar, vedeţi, ei bine, această căsătorie, care nu fusese făcută prin intermediul unei lunete, nu a durat decât o singură zi. Putem relata asemenea trăsături, şi altele asemănătoare, ale vieţii lui Garibaldi, care ne arată că într-adevăr trăia în această existenţă ceva foarte ciudat.

Mi s-a arătat că această personalitate, într-o viaţă trecută, dar în epoca precreştină, fusese un iniţiat irlandez, care venise din Irlanda în Alsacia însărcinat cu o misiune, şi fusese acolo învăţător într-un centru de Misterii şi avusese ca discipoli acele individualităţi care mai târziu au venit pe lume în acelaşi timp cu el şi pe acelaşi petec de pământ. Dar, în diferite Misterii iniţiatice, exista o lege conform căreia anumiţi discipoli trebuiau să fie legaţi de învăţătorul lor în aşa fel încât acesta nu avea voie să-i abandoneze când se întâlneau din nou, în condiţii precis determinate, într-o viaţă ulterioară. Aşa stăteau lucrurile înainte de toate cu individualitatea lui Victor Emmanuel, pe care Garibaldi trebuia să-l simtă ca fiind legat de el, pentru că într-o viaţă anterioară de iniţiat această individualitate fusese discipolul său. Teoriile nu mai au aici nici o valoare. Într-o viaţă ulterioară nu este vorba să întreprindem în mod exterior ceva, ci să ascultăm, chiar dacă în mod inconştient, de acea lege interioară care îi uneşte pe oameni în funcţie de nişte impulsuri care apar în viaţa interioară a evoluţiei istorice.

Putem vedea tocmai în întreaga desfăşurarea a acestei vieţi cum, la un iniţiat din trecut, deoarece corporalitatea umană prezentă într-un anumit secol, educaţia din acel timp, nu-i dau posibilitatea de a se manifesta ca iniţiat, reapare ceea ce şi-a asimilat într-o viaţă pământească anterioară şi cum o asemenea personalitate nu se manifestă în exterior, în aparenţă, ca un iniţiat. La fel a fost şi cu acea personalitate care a trăit la curtea lui Harun al Rashid şi care, după ce a trecut prin poarta morţii, a trebuit să ia un alt drum decât Harun al Rashid însuşi. Această personalitate era din punct de vedere lăuntric profund înrudită, avea o legătură profundă cu tot ce îşi asimilase ca taine iniţiatice din înţelepciunea orientală. Ea nu a putut urma calea lui Harun al Rashid, orientată mai mult spre o existenţă strălucitoare, şi a trebuit să ia un alt drum. Acest alt drum a condus-o să se reîncarneze mai târziu şi în aşa fel încât cele două individualităţi s-au reîntâlnit întru câtva în curentele de civilizaţie inaugurate în Europa sub influenţa lui Harun al Rashid şi a consilierului său. Şi sufletul acestui consilier a reapărut ca Amos Comenius, care nici el nu a putut realiza în mod exterior principiul iniţiatic, dar care, prin întregul fel în care s-a situat în mod energic în viaţa pedagogică, în viaţa educativă a epocii, care a fost şi epoca lui Baco de Verulam, ne arată că în lăuntricul lui trăia ceva profund, bogat în semnificaţii. Şi vedem astfel cum Amos Comenius se reîncarnează sub imperiul unei exigenţe lăuntrice, după ce a trăit la curtea lui Harun al Rashid; vedem cum Harun al Rashid însuşi se reîncarnează; contemplăm aceste personalităţi şi vedem întâlnindu-se în ele două curente de civilizaţie, de cultură. Dacă studiem această viaţă spirituală europeană, aşa cum s-a dezvoltat ea în special în secolele 16, 17, atunci găsim pretutindeni arabismul în formele moderne. În tot ceea ce a fost influenţat de Baco găsim arabism în modul cel mai strălucit. În tot ceea ce Amos Comenius a marcat cu influenţa sa remarcăm încă profunda interioritate a Orientului.

Ceea ce vă spun aici nu este o construcţie abstractă. Căci aceste lucruri nu sunt deloc rodul unor speculaţii; ele nu pot fi găsite decât atunci când ne unim într-un mod absolut interior cu entităţile spirituale corespunzătoare şi când, printr-o cercetare inspirată, căutăm calea care duce de la o viaţă pământească la altă viaţă pământească. Astfel, dragii mei prieteni, multe elemente din arabism au fost aduse, în general, în epoca modernă prin reîncarnările sufletelor în cadrul unor vieţi pământeşti succesive.

Vă spuneam că nu este vorba să urmărim ceea ce este considerat de obicei important pentru viaţa materială, căci din aceasta nu rezultă mare lucru. Vreau să vă dau aici un exemplu în acest sens. Eu am avut un profesor – am vorbit despre el şi în autobiografia mea –, care era un excelent profesor de geometrie [ Nota 31 ]. La o anumită vârstă, el a început să mă intereseze profund. Avea ceva special, o unilateralitate genială, şi mai avea şi alte particularităţi, şi eu nu puteam găsi, pe baza legăturii pe care o avea sufletul său cu geometria, drumul spre încarnarea sa precedentă. Dar acest excelent geometru în domeniul construcţiei geometrice avea o particularitate exterioară: un picior diform. Dar se dovedeşte adesea, când facem asemenea cercetări care conduc de la o viaţă pământească la alta, că în realitate tot ceea ce într-o viaţă pământească este legat de dezvoltarea picioarelor, într-o altă viaţă este legat de dezvoltarea capului. Are loc aici o metamorfoză ciudată a puterilor lăuntrice, în funcţie de faptul că o dată constituie sistemul membrelor şi altă dată constituie sistemul capului.

Am luat ca punct de plecare această afecţiune a piciorului, acest picior diform al profesorului de geometrie. Şi ştiţi ce s-a întâmplat în cursul cercetării oculte? Privirea care era îndreptată asupra acestei infirmităţi m-a pus în contact cu o altă personalitate, care avea şi ea un picior diform, şi anume cu Lordul Byron [ Nota 32 ]. Atunci am ştiut că acest lucru are de-a face cu vieţile pământeşti succesive. Şi exista ceva în capul celor doi oameni, într-o viaţă pământească anterioară, ceva care i-a condus să se consacre unei activităţi comune, deşi în ultima lor încarnare, din punctul de vedere al activităţii lor pământeşti, ei nu au fost contemporani, ci aproape contemporani. Menţionez în mod expres că nu mă opresc aici la încarnările feminine, fiindcă în epocile trecute în istorie a acţionat mai ales existenţa masculină. Existenţa feminină nu începe să acţioneze decât acum. În viitor va fi deosebit de interesant să ţinem seama tocmai de încarnările feminine. Dar, în cazul multor personalităţi istorice, situaţia este de-aşa natură încât, în privinţa multor lucruri, se lasă la o parte încarnările feminine intermediare. Nu trebuie să deduceţi de aici că nu ar fi existat încarnări feminine intermediare; dar eu iau în considerare acele puncte de vedere care ne trimit în urmă mai întâi la vieţile pământeşti anterioare masculine. Prin intermediul acestor două personalităţi care îmi apăruseră împreună, am fost condus în trecut într-o epocă în timpul căreia, în secolul al 10-lea, ori în secolul al 11-lea al erei creştine – nu mi-a fost posibil să stabilesc în mod exact –, ele trăiseră în estul Europei, în regiunile care fac parte astăzi din Rusia. Ei erau pe atunci camarazi. Şi, pe vremea aceea, unele personalităţi au aflat de legenda care povestea despre peregrinările palladiumului [ Nota 33 ] prin lume. Dumneavoastră cunoaşteţi poate ce este acest palladium, este un tezaur despre care se spunea că multe lucruri ar putea depinde de el în civilizaţia umană: că acest palladium s-a aflat mai întâi la Troia, pe urmă la Roma, că apoi Constantin cel Mare l-a transportat cu mare pompă la Constantinopol, a pus să se înalţe deasupra lui, pentru glorificarea sa proprie, o coloană, în vârful căreia  a fost plasată chiar o statuie a lui Apollo. El a pus să se fixeze pe statuia de pe coloană o coroană din stele, în interiorul căreia se găseau bucăţi de lemn provenind de la crucea lui Christos. Într-un cuvânt: totul pentru propria sa glorie. Legenda spunea că acest palladium va fi transportat cândva în nord şi că atunci civilizaţia care îşi avea centrul său la Constantinopol va fi transferată spre nord. Cei doi oameni au auzit aceste lucruri. Cuprinşi de entuziasm, ei au vrut să pună mâna pe palladiumul de la Constantinopol. Şi nu au reuşit. Dar au întreprins multe lucruri pentru a aduce acest tezaur în nord. Vedem acum, şi în mod deosebit la primul dintre ei, cel care s-a reîncarnat apoi în Occident, cum entuziasmul pentru libertate care îl însufleţea pe Byron în secolul al 19-lea este o consecinţă karmică a dorinţei arzătoare pe care o purtase în sine odinioară, aceea de a cuceri palladiumul. Dumneavoastră aţi putea urmări această configuraţie spirituală deosebită în tot ceea ce tocmai profesorul meu de geometrie făcea să se reveleze într-un mod intim: un simţ al libertăţii în domeniul ştiinţei – pentru acela care era în stare să îl simtă pe acest om.

Astfel, drumurile pornesc de la nişte aspecte aparent secundare, piciorul diform, pe urmele cărora se poate merge pentru a ajunge în acest fel la vieţile pământeşti anterioare ale personalităţilor respective. În general, când vrem să vorbim despre karma istorică, trebuie să avem un simţ pentru configuraţiile lăuntrice ale vieţii.

Aş vrea să mai menţionez încă un exemplu. În regiunea pe care am numi-o astăzi nord-estul Franţei locuia în secolele 8, 9 o personalitate care era, în spiritul acelei epoci, un fel de proprietar bogat. Dar acesta era un aventurier care făcea în regiunile învecinate incursiuni războinice. Oricât de puţin am crede astăzi aşa ceva, în acea epocă se întâmplau asemenea lucruri; el şi-a părăsit casa şi bunurile şi a început să facă incursiuni războinice, cu mai mult sau puţin noroc, în ţinuturile învecinate. Într-o zi, s-a întors acasă şi a văzut că un altul intrase în posesia averii sale; un altul se instalase ca proprietar, care îşi cucerise atâta putere asupra oamenilor şi asupra armelor, încât l-a putut ţine pe fostul proprietar la distanţă. Şi cum acesta nu se putea ţine departe, el a devenit iobagul acestui nou proprietar sau, mai exact, ceea ce s-a numit mai târziu un iobag. Între aceşti doi oameni s-a format o relaţie ciudată. Fostul proprietar a trebuit să accepte o inversare totală a poziţiilor. Bunurile pe care le avusese mai înainte se aflau în mâinile altuia, şi el era acum în situaţia în care fusese celălalt odinioară. Fostul proprietar începe să ţină în pădurile învecinate, cu tovarăşii săi, tot felul de întâlniri nocturne, întruniri, am spune noi astăzi, manifestând o adâncă ură lăuntrică împotriva răpitorului bunurilor sale şi împotriva împrejurărilor care făceau posibil aşa ceva. Este interesant de văzut ce s-a spus atunci sub imperiul acestui sentiment de ură umană profundă.

Eu am reuşit să urmăresc în continuare calea acestor doi oameni, care au trecut prin poarta morţii în secolul al 9-lea şi au reapărut în secolul al 19-lea. Unul, cel care fusese mai întâi proprietarul şi căruia îi fuseseră răpite bunurile, a devenit Karl Marx [ Nota 34 ], întemeietorul socialismului în secolul al 19-lea. Oricât de diferite ar fi împrejurările exterioare, nu ajungem la nimic prin speculaţii, şi aşa mai departe. Dar, dacă urmărim anumite fire subterane, regăsim în acest proprietar de bunuri jefuit din secolul al 9-lea sufletul lui Karl Marx din secolul al 19 lea. Cel care l-a alungat şi care i-a făcut atâta rău, a devenit prietenul său Friedrich Engels [ Nota 35 ]. Nu este vorba aici de lucruri senzaţionale, este vorba să înţelegem viaţa şi istoria pe baza corelaţiilor dintre vieţile pământeşti.

Asemenea lucruri trebuie să fie privite şi pe calea simţirii cu cea mai mare seriozitate, nu cu ambiţii şi sete de senzaţional. Prin aceste exemple am făcut o incursiune în viaţa spirituală a Europei, dar în această viaţă a Europei s-a infiltrat şi ceea ce provenea din arabism. Găsim mult arabism, sub forme absolut diferite, în timpurile moderne.

Unul dintre predecesorii lui Harun al Rashid, unul dintre primii succesori ai profetului Mahomed, a fost Muawija [ Nota 36 ], care a trăit în secolul al 7-lea al erei creştine. O personalitate ciudată, având o sete arzătoare de a cuceri Occidentul, dar care nu a realizat decât puţine lucruri, care simţea o sete lăuntrică după Occident, dar nu şi-a putut-o satisface, şi a simţit această tendinţă şi după ce a trecut prin poarta morţii. În această personalitate totul era elan spre Occident, realizarea arabismului – până ce, după viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, i-a reuşit acest elan spre Occident. Această individualitate, unul dintre primii succesori ai Profetului, a reapărut, la rândul său, ca personalitate dominantă în condiţiile secolului 20. În epoca în care nu se vorbea încă sub influenţa Congresului [de Crăciun] de la Goetheanum, eu am menţionat anumite lucruri care se întemeiau pe ceea ce se putea spune despre vieţile pământeşti succesive ale unei anumite personalităţi. Ceea ce am spus atunci nu a prea fost înţeles. Căci, în cele din urmă, puterea de convingere cu care au fost spuse aceste lucruri consta tocmai în observarea raporturilor karmice existente de-a lungul mai multor vieţi pământeşti. Căci Muawija a reapărut în timpul nostru şi, ca Woodrow Wilson [ Nota 37 ], el a imprimat formelor exterioare ale civilizaţiei amprenta extremă a arabismului abstract. Şi noi vedem apărând în Woodrow Wilson o individualitate care, într-o formă foarte pronunţată, şi în special în celebrele Paisprezece Puncte [ Nota 38 ], a manifestat din plin în epoca noastră arabismul. Putem studia cel mai bine nefericirea pe care Woodrow Wilson a adus-o epocii noastre când vom observa, până şi în expresiile folosite în aceste Paisprezece Puncte, anumite formulări din Coran. Atunci veţi înţelege multe lucruri, atunci veţi vedea ce lucruri ciudate descoperiţi după ce aflaţi ce corelaţie există în acest caz.

Astăzi, dragii mei prieteni, studiul istoriei nu poate oferi omului satisfacţie decât dacă ia în serios manifestările concrete ale vieţilor pământeşti succesive, studiul karmei şi al corelaţiilor lăuntrice din cadrul vieţilor pământeşti individuale ale oamenilor. După ce, timp de două decenii, Societatea Antroposofică a fost pregătită pentru ceea ce s a întâmplat sub influenţa Congresului de Crăciun, astăzi îmi este îngăduit să explic tot mai clar ceea ce pe vremuri, în 1902, cu ocazia întemeierii Secţiei Germane a Societăţii Teosofice [ Nota 39 ], fusese anunţat sub titlul «Exerciţii practice cu privire la karmă». Aceste exerciţii practice cu privire la karmă trebuie să constituie o parte a vieţii noastre antroposofice, dar nu sub o formă senzaţională, ci în aşa fel încât ele să devină temelia pentru nişte impulsuri cu adevărat puternice, care trebuie să trăiască în sânul Societăţii Antroposofice. Consideraţi, de asemenea, ceea ce a trebuit să fie spus acum în acest fel ca o consecinţă a faptului că prin Mişcarea antroposofică, integrată acum în Societatea Antroposofică, trebuie să se reverse o realitate esoterică. Dar să fim, de asemenea, edificaţi asupra profundei seriozităţi cu care trebuie să fie considerate asemenea lucruri. Dacă ele sunt considerate cu această seriozitate, noi continuăm ceea ce a început să urzească atunci când Lessing, la sfârşitul lucrării sale «Educarea neamului omenesc», a atras atenţia asupra vieţilor pământeşti succesive. Căci omul trebuie să afle dintr-un studiu intim, profund, al omului, al destinului omului, că acest lucru este absolut adevărat: Cu ajutorul ştiinţei spirituale ne cufundăm privirea în adevărata entitate a omului, în ceea ce, în orice clipă, atunci când el se cunoaşte pe sine însuşi, poate rosti: „Eternitatea nu este oare a mea?!” Dar trebuie să recunoaştem cum este structurată această eternitate în realităţile concrete, în cumpănirile karmei, în corelaţiile stabilite de destin în cursul vieţii umane, al vieţii istorice.