Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


CONSIDERAŢII KARMICE CU PRIVIRE LA DEVENIREA ISTORICĂ A OMENIRII

CONFERINŢA A DOUA

Stuttgart, 1 iunie 1924

Exprim mulţumirile cele mai calde pentru cuvintele domnului dr. Unger [ Nota 40 ]. Vă rog să mă credeţi că sunt foarte fericit să pot vorbi din nou prietenilor din Stuttgart.

Ultima dată când am putut vorbi aici, cu ocazia Congresului Şcolii Waldorf, am putut examina în faţa dumneavoastră câteva lucruri cu privire la relaţiile de natură karmică din sânul omenirii şi al evoluţiei ei. Astăzi aş vrea, în continuarea acelei conferinţe, să pornesc de la lucruri care vă sunt mai mult sau mai puţin cunoscute, pentru ca după aceea să trec la alte lucruri, necunoscute.

Noi ştim, desigur, că omul, când trece prin poarta morţii, trebuie mai întâi să treacă prin fenomenul de dispersare a trupului său eteric în Cosmos, după ce, în momentul morţii, şi-a abandonat trupul fizic. Dar acum nu această primă etapă de după moarte, abandonarea sau, propriu zis, dispersarea trupului eteric în Cosmos, este aceea pe care vrem s-o examinăm astăzi, ci etapa care urmează. Şi o putem înţelege cel mai bine dacă ne îndreptăm privirea asupra vieţii umane pământeşti, aşa cum se desfăşoară ea între naştere şi moarte. Această viaţă pământească a omului parcurge două etape, net distincte una de alta: starea de veghe şi starea de somn. Dumneavoastră ştiţi, din diferitele consideraţii antroposofice, că starea de veghe ia naştere atunci când cele patru elemente constitutive esenţiale ale omului actual – trupul fizic, trupul eteric, trupul astral şi Eul – sunt integrate una în alta, stimulându-se şi susţinându-se reciproc în activitatea lor; şi ştiţi că somnul se instalează când trupul fizic şi trupul eteric rămân pe pat, ducând oarecum provizoriu o existenţă vegetală, în timp ce trupul astral şi organizarea Eului trăiesc independent în lumea spirituală, separate de trupurile fizic şi eteric. Dar dumneavoastră ştiţi, din experienţa obişnuită a vieţii, că atunci când omul îşi priveşte viaţa cu ajutorul amintirii, el falsifică, în realitate, într-un anumit sens, această amintire. Căci atunci când ne îndreptăm privirea în urmă, în conştienţa obişnuită, asupra cursului vieţii noastre pământeşti, această viziune retrospectivă ne apare ca un curent permanent, continuu; un eveniment urmează după altul şi, de cele mai multe ori, nu suntem atenţi la faptul că nu avem absolut deloc de-a face cu un asemenea curent continuu al amintirilor, că acest curs al amintirilor este întrerupt în permanenţă de nopţi; aşa încât ar trebui să vedem de fapt amintirea astfel: zi, noapte, zi, noapte; întotdeauna, ca să spunem aşa, o zonă clară, urmată de o zonă întunecată, aceasta din nou urmată de una clară, şi aşa mai departe. În cea mai mare măsură, cu excepţia viselor ce răsar la suprafaţă, urcând din somnul nocturn, partea vieţii noastre pământeşti pe care o petrecem în stare de somn rămâne inconştientă; şi aşa se desfăşoară, de regulă, cam o treime din viaţa pământească, dacă omul nu este chiar un mare somnoros. Putem calcula exact timpul consacrat somnului – chiar când avem în vedere timpul mai lung pe care îl petrece copilul dormind, şi obţinem aproximativ o treime din timpul vieţii trăite pe Pământ.

Ne putem întreba, în primă instanţă: Ce fac organizarea Eului şi trupul astral în timpul somnului? Ele se află, desigur, în lumea spirituală. Dar ele nu percep nimic în această lume spirituală, ele rămân, cum spuneam, cu excepţia viselor, inconştiente. Aşa cum este el acum constituit pe Pământ, în conştienţa sa obişnuită, omul ar fi, într-un fel sau altul, zăpăcit, dacă ar percepe în permanenţă ceva în timpul somnului: ori, pe de o parte, conştienţa sa ar apărea în timpul zilei ca atinsă de neputinţă, el ar fi într-un fel de stare de paralizie a conştienţei, dacă ar fi un om predispus mai curând spre elementul ahrimanic, sau ar avea o conştienţă confuză, în care gândurile şi impresiile s-ar încurca, dacă el ar fi un om predispus mai curând spre elementul luciferic.

În general, omul este ferit, de către entitatea pe care o numim „Păzitorul Pragului”, să perceapă în timpul nopţii lumea spirituală care îl înconjoară. Numai după ce a trecut prin poarta morţii şi a trăit primele zile ce urmează după moarte, în timpul cărora şi-a abandonat trupul eteric, el intră într-un domeniu al existenţei în care timpul se desfăşoară în sens invers, începând cu ziua morţii, pentru a trece la precedenta, şi aşa mai departe, căci noi ne trăim astfel încă o dată existenţa, dar mergând de data aceasta de la moarte spre naştere. Dar nu trăim în felul acesta zilele, ci nopţile. De aceea, perioada în care ne trăim viaţa în mod retrospectiv durează aproximativ o treime din timpul vieţii noastre. La un om care moare la vârsta de şaizeci de ani, această parcurgere în sens invers a vieţii durează aproximativ douăzeci de ani. Această viaţă se desfăşoară, aşadar, de trei ori mai rapid decât viaţa pământească. Şi atunci noi parcurgem această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere în aşa fel încât privirea se îndreaptă asupra nopţilor, în care, fireşte, în mod inconştient, am dat naştere unor imagini care, într-un fel, sunt copiile negative ale vieţii.

Dacă omul nu ar fi ferit de către „Păzitorul Pragului”, atunci el trăi în fiecare noapte – dar într-un fel care i-ar fi insuportabil, cu consecinţele pe care tocmai le-am descris – ar trăi în aşa fel încât, dacă a făcut rău cuiva, ar trebui să se pună lăuntric în locul acelui om, să se cufunde în ceea ce a simţit şi a trăit acel om prin răul pe care i l-a pricinuit. În timpul somnului, omul se cufundă într-adevăr în omul căruia el i-a făcut un rău sau altul. Numai că noi nu simţim acest lucru în timpul somnului, pentru motivul indicat. Dar după moarte, în intervalul de timp despre care am vorbit, îl simţim, şi încă foarte, foarte intens. Ne trăim viaţa pământească în sens invers şi vieţuim în toate cazurile trăirile de compensare a ceea ce am făcut, sau am omis să facem. Ce se află la baza acestor trăiri compensatoare?

Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să facem apel la o experienţă cosmică. Vă amintiţi, desigur, că eu am arătat adesea cum, în cursul evoluţiei pământeşti, Luna, care iniţial făcea parte din evoluţia pământească, s-a separat de Pământ. Am descris aici nu demult faptul că Luna a părăsit Pământul şi şi-a format o existenţă independentă. Dar am arătat, de asemenea, că la un anumit timp după această separare a Lunii fizice de Pământ, au urmat-o străvechii Învăţătorii originari ai omenirii, care, atâta timp cât erau pe Pământ, nu erau încarnaţi într-un trup fizic, ci numai într-un trup eteric. De aceea, ei exercitau asupra oamenilor o influenţă pe baza imaginilor, a inspiraţiei. Şi minunatele învăţături care, într-un veşmânt mai curând poetic, sunt conţinute în legendele popoarelor, îşi au originea într-o înţelepciune originară grandioasă, maiestuoasă, pe care o comunicau Învăţătorii originari ai omenirii. Dar, datorită naturii lor, aceşti Învăţători originari s-au putut retrage pe Lună, şi de atunci ei trăiesc acolo.

Când omul trece prin poarta morţii, el trăieşte în realitate ce este Cosmosul, în aşa fel încât el se extinde din ce în ce mai mult. Mai întâi el se extinde pătrunzând în sfera Lunii. Dar când omul pătrunde în sfera Lunii, intră în legătură cu entităţile care sunt acum aceşti mari Învăţători originari. Aceşti mari Învăţători originari menţin oarecum o stare naiv-instinctivă, o stare de inocenţă a neamului omenesc. Aceşti Învăţători originari erau prezenţi pe Pământ înainte ca oamenii să fi căzut în starea de a putea comite răul. De aceea, ei sunt cei care primesc ceea ce este înscris în Cronica Akasha în timpul nopţilor pe care noi le petrecem pe Pământ; ei le impregnează cu propria lor entitate şi, în prima treime, cu ocazia retrospectivei pe care o parcurgem când trecem prin viaţa de după moarte, ei ne fac să le trăim mai intens decât evenimentele de aici, de pe Pământ. Cel a cărui privire poate ajunge la ceea ce trăieşte un defunct în timpul primelor decenii după moarte, acela ştie că experienţele pământeşti sunt destul de puternice, că ele ne lovesc şi ne mână, dar ceea ce este trăit acum prin puterea magică a Învăţătorilor care şi-au stabilit sediul lor pe Lună acţionează cu mult mai puternic, depăşeşte cu mult în intensitate experienţele trăite pe Pământ. Şi noi trăim acest lucru cu adevărat. Să spunem, de exemplu, că dumneavoastră aţi dat o palmă unui om; când aveţi trăirea retrospectivă a acestui fapt nu simţiţi satisfacţia, mânia sau ura care au provocat palma, ci dumneavoastră pătrundeţi în fiinţa celuilalt, simţiţi ce a suferit el, şi ceea ce i-a zguduit inima. Dumneavoastră simţiţi exact ceea ce a trăit el. Participarea la evenimentele pe care le trăieşte un defunct are deja ceva, nu putem spune zguduitor, dar ceva care ne atinge în mod profund.

Vedeţi dumneavoastră, aş vrea să vă dau un exemplu în acest sens. Majoritatea dintre dumneavoastră îşi amintesc că printre personajele misteriilor mele [ Nota 41 ] am descris figura lui Strader. Această figură a lui Strader, ca majoritatea personajelor misteriilor mele, este inspirată din realitate. A existat o personalitate [ Nota 42 ] care a trăit aproape exact ca personajul Strader descris în misteriile mele. Vă puteţi imagina, de asemenea, că simţeam un mare interes pentru această personalitate, aşa cum era ea în existenţa sa pământească. Ei bine, ea a murit în 1912. Începând de atunci, interesul meu s-a legat de ceea ce a trăit ea după moarte. Tot ce trăise pe Pământ această personalitate, care devenise în cele din urmă un scriitor teologic-raţionalist, a apărut sub o formă mult mai intensă când ea a trăit efectul produs de cărţile sale, de raţionalismul său teologic, şi aşa mai departe. După ce am trăit câtva timp ceea ce simţea el însuşi, nu mi-a mai fost posibil să duc mai departe în misterii personajul Strader: el moare în dramă, pentru că interesul pentru viaţa sa a dispărut, a fost şters de interesul pe care îl aveam faţă de ceea ce trăia el după moarte.

Mai intervine încă un mic fapt secundar: Câţiva prieteni au avut un interes viu pentru lucrările postume ale omului care fusese modelul lui Strader, s-au consacrat acestor lucrări şi au vrut să-mi comunice rezultatul cercetării lor. Eu nu aveam nici un interes pentru aceste lucruri. Am fost obligat să nu ţin seama de ele, să nu le dau atenţie, pentru simplul motiv că interesul pe care îl purtăm unui defunct este mult mai pasionant şi şterge tot restul. Eu vreau numai să arăt aici că, în timpul acestei parcurgeri în sens invers a vieţii, omul trăieşte mult mai puternic, mult mai intens decât trăieşte el pe Pământ. În comparaţie cu o asemenea experienţă, viaţa pământească este aproape ca un vis. Dar aceasta este tocmai trăirea, copia negativă, trăirea consecinţelor în fiinţa celuilalt a ceea ce am făcut noi, sau am omis să facem. Totuşi, de aceea, nu avem voie să descriem această trăire ca pe un lucru pur şi simplu înspăimântător. Dar, oricum, omul trebuie să perceapă care din faptele, gândurile, sentimentele sale au fost juste şi care au fost nejuste.

Dar vă puteţi imagina că aici se formează primul germene al karmei. Căci atunci când omul vede cum se întâmplă lucrurile între moarte şi o nouă naştere, el le judecă altfel. Poate v-am relatat deja cum, cândva, cu mulţi ani în urmă, am cunoscut o doamnă care ascultase o discuţie purtată în prezenţa ei despre vieţile pământeşti succesive. Ea a spus că după ce a gustat o dată din existenţă, nu ar vrea să mai aibă alte existenţe pământeşti, şi a izbucnit violent împotriva posibilităţii de a reveni mereu pe Pământ. Am fost nevoit să-i spun: Ei bine, dumneavoastră puteţi judeca astfel pe Pământ; dar nu acest lucru este important, ceea ce este important este judecata pe care o emitem între moarte şi o nouă naştere. Cât timp a mai fost aici, ea a admis acest lucru, dar, plecând într-o călătorie, mi-a scris într-o ilustrată că ea nu acceptă totuşi ideea vieţilor pământeşti succesive!

Când omul are după moarte această trăire intensă, el ia o hotărâre pe care o putem exprima cam aşa: Făcând un lucru sau altul, ai devenit imperfect, o fiinţă umană de mai mică valoare; şi trebuie să compensezi acest fapt! Prin aceasta, ia naştere intenţia karmică. Şi, în lumea spirituală, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, intenţiile sunt realităţi. Exact aşa cum aici, jos, arsura pe care dumneavoastră v-o faceţi punând un deget pe flacără este o realitate, tot astfel în lumea spirituală, dacă concepeţi o intenţie, aceasta este o realitate, ea se realizează. Şi dumneavoastră sigur o concepeţi!

Dar toate aceste lucruri le trăieşte omul în sfera Lunii. Trecând apoi prin sferele următoare, sfera lui Mercur şi sfera lui Venus, el ajunge, încetul cu încetul, la punctul în care trebuie să pătrundă în sfera Soarelui. Sferele lui Mercur şi Venus sunt pentru el locuri de tranziţie pentru a ajunge în sfera Soarelui. Însă acolo nu putem pătrunde dacă suntem încărcaţi cu toată povara, cu toată greutatea răului care apăsa asupra sufletului în timp ce traversam sfera Lunii. Dar în Cosmos este prevăzut faptul că atunci când părăsim sfera Lunii răul rămâne acolo. El ne aşteaptă în această sferă până când ne întoarcem; atunci, noi traversăm din nou sfera Lunii. Dar, o dată cu răul, noi abandonăm o bună parte din noi înşine, căci omul este una cu faptele sale. Dacă am săvârşit unele fapte rele aici, pe Pământ, valoarea mea este diminuată; şi, traversând sfera Lunii în modul descris, eu abandonez o parte din mine însumi, eu las în urmă o parte din mine însumi. Un om care ar fi un ticălos înrăit cum nu s-a mai văzut, care nu ar fi făcut niciodată o faptă bună, ar rămâne cu totul în sfera Lunii. Desigur că asta nu se întâmplă niciodată; oamenii îşi continuă drumul lor.

Pătrundem atunci, ca om mai mult sau mai puţin complet sau incomplet, mai întâi în sfera lui Mercur. Iar în sfera lui Mercur noi facem, între moarte şi o nouă naştere, o experienţă deosebită; ceva care ne pregăteşte pentru existenţa solară. Vedeţi dumneavoastră, aici, în viaţa pământească fizică, noi ne îmbolnăvim, într-un fel sau altul. Dar noi trebuie să ajungem în sfera Soarelui cu un suflet şi un spirit perfect sănătoase. De aceea, în sfera lui Mercur suntem eliberaţi de tot ceea ce sufletul mai poartă în sine ca boală. De aceea se întâmplă şi faptul că adevărata medicină nu poate fi însuşită decât atunci când percepem cum defuncţii sunt eliberaţi de bolile lor în sfera lui Mercur. Putem vedea astfel ce avem de făcut pe Pământ pentru oameni, pentru a-i vindeca de bolile lor. De aceea, pe vremea când existau Misteriile şi clarvederea instinctivă, medicina era considerată întotdeauna ceva care este revelat din sfera lui Mercur, prin Misterii. Căci, vedeţi dumneavoastră: Ce este un Zeu pentru oamenii de astăzi? Un Zeu este o fiinţă pe care nu o putem vedea niciodată pe Pământ. Dar pentru oamenii unui trecut îndepărtat, înzestraţi cu o clarvedere instinctivă, nu aşa stăteau lucrurile. Mercur îşi avea Misteriile sale. Existau Misteriile lui Mercur, dumneavoastră puteţi citi asta în cartea mea Ştiinţa ocultă. Ei bine, primul dintre toţi marii preoţi ai Misteriilor lui Mercur a fost Mercur însuşi. Şi asta se realiza în felul următor: venea pe lume un om al cărui spirit, printr-un proces suprauman, era eliberat, pentru a căuta pe o altă cale o posibilitate de a se încarna. Corpul său era prezent: acest corp era folosit de Zeul Mercur pentru a se încarna pe Pământ, adică pentru a se manifesta în Misterii. În vechile Misterii, chiar Zeii erau Învăţătorii. Tot aşa şi Zeii Greciei, ei toţi erau prezenţi pe Pământ. Şi acest Zeu Mercur i-a învăţat pe oameni medicina. Hippocrate a mai păstrat o tradiţie ulterioară în acest sens.

Apoi, omul ajunge în sfera lui Venus. În sfera lui Venus, el percepe absolut clar cât este de imperfect; dar această fiinţă imperfectă este pregătită tocmai în sfera lui Venus pentru existenţa pe Soare, unde zăbovim cel mai mult. Ajungem acolo de două ori, dar nu e nevoie să vorbim decât despre o singură şedere pe Soare. În existenţa solară rămânem cel mai mult timp. În această existenţa solară ne aflăm mai întâi împreună cu sufletele cu care avem ceva în comun din punct de vedere karmic şi care se află acum în lumea spirituală, ca defuncţi, cum suntem noi înşine; dar ne aflăm împreună şi cu entităţile Ierarhiilor superioare, împreună cu Îngerii, Arhanghelii, Arhaii, împreună cu entităţile Exusiai, Kyriotetes, şi aşa mai departe. Ce se întâmplă aici? Prin faptul că devine conştient de imperfecţiunea sa, omul elaborează, în colaborare cu entităţile Ierarhiilor superioare, modelul, arhetipul următoarei sale vieţi pământeşti, şi anume în aşa fel încât în prima jumătate a existenţei sale solare el elaborează mai mult arhetipul corporalităţii sale fizice, iar în a doua jumătate mai mult arhetipul existenţei sale pământeşti morale. Această muncă efectuată în timpul existenţei sale solare nu este în realitate ceva atât de uniform cum pare când trebuie s-o descriem; este infinit mai bogată, mai grandioasă, şi mai măreaţă decât tot ceea ce poate trăi omul pe Pământ. Pe Pământ, omul nu trăieşte în mod nemijlocit decât ceea ce se află între limitele pielii sale, şi nu ceea ce se află în jurul său. În timpul existenţei sale solare se întâmplă exact invers: omul trăieşte atunci tot ceea ce se află în Cosmos. Aşa cum noi spunem aici: Acesta este stomacul meu – aşa spunem atunci: Aici, afară, se află Venus al meu; aşa cum spunem aici: Aceasta este inima mea –, aşa spunem acolo: Acesta este Soarele meu. – Fiinţele Universului devin organele noastre. Noi înşine devenim asemeni Universului, şi omul care stă aici, pe Pământ – dar conceput în spirit –, care este doar umplut cu substanţă pământească, este atunci lumea noastră. Şi această lume lăuntrică a omului este într-adevăr mult mai vastă, mult mai grandioasă decât este aici, pe Pământ, Cosmosul din afara omului. Tot ceea ce cuprinde omul în sine, îi rămâne inconştient omului pe Pământ. Dar acest tot este cu mult mai vast decât ceea ce vede omul aici, pe Pământ. Şi tot ceea ce poartă el în sine aici pe Pământ i se revelează în timpul existenţei solare. Iar din ceea ce este aici lumea sa, el îşi elaborează forma pe care o va lua fiinţa sa fizică şi morală în următoarea existenţă pământească. Acum se elaborează, de asemenea, şi karma. După ce, în primele decenii de după moarte, am învăţat cum trebuie să lucrăm, vom lucra aici la constituirea acestei karme. Aş putea spune: Ultima şlefuire are loc abia atunci când regăsim ceea ce era rău în noi, în momentul în care traversăm pentru a doua oară sfera Lunii, şi atunci adăugăm la planul nostru, la elaborarea arhetipului, şi puterea de a coborî pe Pământ, într-o nouă existenţă pământească, aruncându-ne în această karmă.

Dar, pentru a vedea mai exact cum este elaborată karma, trebuie să ţinem seama de ceea ce urmează. Ce sunt, în realitate, astrele? Fizicienii vorbesc despre aştri ca şi cum ar fi vorba de globuri de gaz incandescent, sau de ceva de acest fel. Dar nu aşa stau lucrurile. Imaginaţi-vă, de exemplu, că v-aţi afla pe Venus. Pământul v-ar apărea atunci cam aşa cum vă apare Venus acum şi dumneavoastră aţi descrie Pământul aşa cum descrieţi acum planeta Venus, şi aţi trece cu vederea faptul că aici, pe Pământ, care este scena unde trăiesc oamenii, se află atâtea şi atâtea suflete umane. Exact aşa există suflete acolo unde străluceşte orice alt astru. Se află suflete pe Lună: sufletele marilor Învăţători originari, şi acestea sunt întru câtva amestecate cu sufletele Îngerilor. Pe Mercur: sufletele Arhanghelilor, împreună cu care vieţuim când traversăm sfera Arhanghelilor – Zeul Mercur este o fiinţă arhanghelică. Apoi, pe Venus, Arhaii. În timp ce suntem pe Soare – Exusiai, Dynamis, Kyriotetes: mai ales împreună cu aceste entităţi ne modelăm noi karma. Lumina ce radiază din aştri trebuie văzută drept semnul exterior al coloniilor de spirite care se află în Cosmos. Noi trebuie să ştim că în direcţia unde vedem un astru se află o colonie de spirite.

După ce a trecut prin existenţa solară, omul ajunge în sfera lui Marte, în sfera lui Jupiter, în sfera lui Saturn. Aşadar el a început deja să lucreze la karma sa în sfera Soarelui. Dar el mai are nevoie – prin aceasta va regăsi apoi, când va traversa din nou sfera Lunii, ceea ce a lăsat acolo ca rău –, el are nevoie, pentru a-şi elabora karma, de spiritele care trăiesc pe Marte, de spiritele care trăiesc pe Jupiter, de spiritele care trăiesc pe Saturn. Şi mai ales când e vorba de a elabora destine umane foarte caracteristice, atunci ultima şlefuire la elaborarea acestor corelaţii karmice are loc tocmai în sfera lui Marte, sau în sfera lui Jupiter, sau în sfera lui Saturn. Desigur, această muncă la elaborarea karmei mai poate fi continuată când omul revine în sfera lui Venus şi, de asemenea, în sfera lui Mercur. Între moarte şi o nouă naştere, el lucrează la karma sa împreună cu entităţile sistemului planetar. Şi este extraordinar de interesant să urmărim cum este elaborată karma.

Astăzi a venit vremea – cum spuneam deja odată – când trebuie să vorbim într-un mod mai deschis, mai liber, nevoalat, despre unele realităţi spirituale. Congresul de Crăciun de la Goetheanum a avut loc pentru a inaugura acest suflu esoteric care în prezent trebuie să străbată întreaga Societate Antroposofică. De aceea, când am vorbit ultima dată în faţa dumneavoastră, am început să clarific tot felul de corelaţii karmice. Nu trebuie să credem că ne amestecăm oarecum în mod brutal în viaţa umană când ne străduim, tocmai referitor la nişte fenomene umane interesante, să vorbim de corelaţii karmice. Astfel lumea devine transparentă, luminoasă, şi prin aceasta ea nu devine deloc mai săracă, ci mai bogată, mai grandioasă.

Aşadar aş vrea să vă vorbesc astăzi despre o individualitate care, înzestrată cu o fire extraordinar de deschisă, se încarnase aproximativ în secolul al 2-lea al erei creştine în actuala Italie, aşadar, în Roma acelei epoci, când a fost martoră la toate persecuţiile, care au mers până la martirizare, împotriva acelora care au vrut să se impună treptat drept creştini în Imperiul Roman; o individualitate care a suferit, de asemenea, din cauza unor crude nedreptăţi, din cauza corupţiei, a perversităţilor care se manifestau pe atunci din abundenţă în Imperiul Roman. Binele şi răul se revărsaseră din plin asupra simţirii acestei individualităţi. Şi dacă privim, cu ajutorul mijloacelor de cercetare spirituală datorită cărora putem recunoaşte asemenea lucruri, găsim această individualitate ca şi cum ar fi fost, aş putea spune, antrenată în frământările vieţii care, în acea epocă, în a doua jumătate a secolului al 2-lea al erei creştine, putea fi trăită în Imperiul Roman în momentul în care se răspândea creştinismul. Şi tocmai în acest caz, când ne îndreptăm privirea spirituală asupra acestei individualităţi în felul pe care l-am arătat ultima dată pentru alte individualităţi umane, explorând vieţile lor succesive, întâlnim ceva profund zguduitor.

Tocmai la această individualitate, care şi-a încheiat viaţa la o vârstă înaintată, constatăm că ea a ajuns, după ce a văzut atât de mult un înalt spirit de sacrificiu în sânul creştinismului care, aş putea spune, atunci începea să răsară, dar şi infinit de mult rău în Imperiul Roman de odinioară, constatăm că ea a ajuns să-şi formeze un fel de judecată şi întrebarea: Unde este, aşadar, calea de mijloc? Nu există în lume decât binele extrem şi răul extrem? – Putem urmări în mod clar, cu ajutorul conştienţei imaginative şi inspirate, această individualitate care, în secolul al 11-lea al erei creştine, s-a născut din nou ca femeie. Prin experienţele trăite ca personalitate feminină a fost compensat, slăbit, pe de o parte, caracterul aspru, colţuros, pe care îl primise această personalitate în timpul vieţii sale la Roma, la o vârstă înaintată, care a făcut loc unei contemplări lăuntrice meditative asupra binelui şi răului. Apoi, această personalitate a revenit în secolul al 18-lea în persoana poetului german Friedrich Schiller [ Nota 43 ]. Şi acum încercaţi să pătrundeţi sensul vieţii lui Schiller, aşa cum se relevă ea: în primul rând, o concepţie echilibrată despre viaţă; vedeţi cum apoi el are nevoie de Goethe pentru a se debarasa de tot ceea ce îi adusese convingerea că nu există decât bine, că nu există decât rău. Citiţi dramele sale, şi le veţi înţelege dacă vă îndreptaţi în acest fel privirea în urmă asupra vieţii sale pământeşti precedente. Dar cărei împrejurări trebuie să-i atribuim acest aspect? Noi trebuie să atribuim acest aspect faptului că Schiller, în sufletul căruia era încă viu ceea ce suferise el în timpul vieţii sale romane, şi după ce a trecut printr-o încarnare feminină în Evul Mediu, şi-a elaborat apoi karma sa, între moarte şi o nouă naştere, în special în sfera lui Saturn.

Pentru a cunoaşte caracteristica şi natura deosebită a sferei lui Saturn este necesară cunoaşterea iniţiatică pe care ne-am cucerit-o la o vârstă înaintată. Căci, vedeţi dumneavoastră, puteţi pune întrebarea următoare: Cum cunoaştem, în principiu, ceea ce trăieşte pe aştri, şi aşa mai departe? Ei bine, v-am descris deja: Când omul se înalţă la conştienţa imaginativă, el îşi contemplă întreaga viaţă într-un vast tablou; dar el o vede împărţită în perioade. Dacă ajunge la Inspiraţie şi revine la starea de conştienţă golită, astfel încât poate şterge acest tablou, atunci, din fiecare perioadă emană o lumină. În loc să-şi contemple propria existenţă între naştere şi anul al şaptelea al vieţii, el percepe în acest loc al tabloului vieţii ceea ce s-a întâmplat pe Lună: atunci pătrunde cu privirea în evenimentele de pe Lună. – În perioada a doua a vieţii străluceşte oarecum prin tot ceea ce s-a întâmplat între schimbarea dinţilor şi pubertate, existenţa de pe Mercur. Perioada vieţii şcolare din acest tablou, văzută retrospectiv, ne conduce tocmai la existenţa pe Mercur. Gândiţi-vă din ce bogăţie spirituală îi era atribuită fiecărei planete funcţia ei în epoca înţelepciunii instinctive care existase pe Pământ! Statisticile ne învaţă că omul se bucură de cea mai bună sănătate nu în anii de la naştere până la schimbarea dinţilor, nici în anii care urmează după pubertate, ci tocmai în perioada şcolarităţii, fiindcă aceasta este perioada în care influenţa lui Mercur intervine cel mai mult în om şi, de asemenea, în existenţa pământească. – În perioada următoare, între pubertate şi aproximativ douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani, vedem procesele şi entităţile de pe Venus. Aceasta este, iarăşi, o dovadă de bogăţie spirituală, faptul că sfera sexualităţii, când începe să acţioneze, este atribuită sferei lui Venus. – Între douăzeci şi unu şi patruzeci şi doi de ani intervine existenţa de pe Soare; între patruzeci şi doi şi patruzeci şi nouă, existenţa de pe Marte; între patruzeci şi nouă şi cincizeci şi şase, existenţa de pe Jupiter; şi între cincizeci şi şase şi şaizeci şi trei de ani, existenţa de pe Saturn. Şi, de fapt, nici chiar în calitate de iniţiat nu putem vedea toate corelaţiile în care este implicat Saturn, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, decât dacă am depăşit vârsta de şaizeci şi trei de ani. Mai înainte, putem afla pe căile cele mai diverse despre această existenţă, dar putem vedea corelaţiile prin contemplare proprie numai după ce am depăşit vârsta de şaizeci şi trei de ani. Dumneavoastră veţi înţelege astfel de ce eu vorbesc abia acum despre ceea ce este legat de existenţa de pe Saturn.

Aşadar, Schiller şi-a elaborat karma în mod special în această sferă a lui Saturn. Contemplarea acestei existenţe de pe Saturn în felul pe care tocmai l-am schiţat ne dă o impresie, aş putea spune, zguduitoare în cel mai înalt grad, fiindcă este atât de diferită de ceea ce se poate trăi pe Pământ. Pe Saturn, în conştienţa fiinţelor care se află acolo, este prezent numai trecutul, şi absolut deloc prezentul. Dar trecutul este prezent sub o formă grandioasă. Vedeţi dumneavoastră, dacă trebuie să compar aceasta cu ceva care s-ar putea întâmpla pe Pământ – fireşte, acest lucru nu se întâmplă, dar îl putem presupune ca ipoteză –, ar trebui să spun: Imaginaţi-vă că nu aţi avea nici o idee despre aspectul dumneavoastră exterior, că aţi şti numai că existaţi. Acţionaţi, faceţi ceva: dumneavoastră nu vedeţi ce faceţi decât după ce aceasta s-a întâmplat. Imaginaţi-vă că mergeţi: nu vă vedeţi proprii paşi, nici mişcările; dar, imediat după aceea, aceste mişcări se transformă într-un om de zăpadă, şi dumneavoastră urmăriţi întreaga mişcare când vă uitaţi înapoi şi vedeţi ce aţi făcut. Aşa este viaţa acestor spirite deosebite de pe Saturn. Ele nu percep niciodată ce au făcut prin propria lor decizie imediată, prezentă, ci ele văd ce au făcut abia după ce aceasta s-a produs. Este dificil pentru conştienţa obişnuită să-şi reprezinte acest lucru, dar aceasta este situaţia. Într-o asemenea existenţă se află şi individualităţile care modelează karma împreună cu o astfel de individualitate ca aceea a lui Schiller. Asemenea individualităţi dobândesc atunci o minunată viziune asupra evenimentelor trecute. Astfel încât sufletul lui Schiller, înainte de a se naşte, în 1759, a stat de fapt în lumea spirituală având parte de o retrospectivă grandioasă asupra întregului trecut care era legat de propria sa karmă. Cu ocazia integrării pe Pământ, aceasta se transformă într-o reacţie: facultatea de a concepe, de a concepe cu entuziasm idealuri de viitor. Şi astfel, idealurile de viitor ale lui Schiller au luat naştere prin munca de elaborare a karmei sale în cadrul existenţei de pe Saturn.

Să luăm o altă viaţă, care s-a situat cândva în cursul unei existenţe pământeşti în Grecia, şi care a avut atunci multe contacte cu arta plastică greacă, dar şi cu filosofia platoniciană, care, într-o existenţă de tânăr, şi-a asimilat cu un uriaş entuziasm îndeosebi arta plastică, pe care o putea contempla totodată şi în mod spiritual, iar ceea ce era contemplat astfel în mod spiritual putea fi transpus, la rândul său, cu un extraordinar simţ artistic, în opere de artă: După ce a trecut prin alte încarnări, putem urmări această individualitate elaborându-şi karma în sfera lui Jupiter. Fiinţele jupiteriene au o altă natură decât entităţile saturniene. Ele nu sunt nici ca oamenii pământeşti. Când omul de pe Pământ vrea să devină înţelept, el trebuie să treacă printr-o evoluţie lăuntrică, să lupte, să se bată lăuntric, să învingă obstacole, într-un cuvânt, de-a lungul unor perioade de timp consacrate dezvoltării sale, omul pământesc se ridică până la o înţelepciune de proporţii modeste. În cazul fiinţelor jupiteriene, este altfel; ele nu se nasc deloc ca oamenii pământeşti, ci se plăsmuiesc din Cosmos. Aşa cum vedem luând formă un nor, aşa se plăsmuiesc fiinţele jupiteriene într-un mod eteric-astral din Cosmos. Ele nu mor, ele se întrepătrund în mod reciproc, şi de aceea au loc. Dar ele sunt, ca să spunem aşa, înţelepciune realizată. Ele se nasc înzestrate cu înţelepciune şi nu pot fi altfel decât înţelepte. Exact aşa cum noi avem o circulaţie sanguină, ele au înţelepciune. Aceasta este natura lor, aşa sunt făcute aceste fiinţe jupiteriene. Şi prin ele poate lua formă karma. Acea individualitate care a avut în Grecia antică una din vieţile sale pământeşti cele mai importante a traversat sfera lui Jupiter, a fost atinsă de tot ceea ce este înţelepciune jupiteriană, şi-a modelat karma şi s-a născut din nou în secolul al 18-lea ca Goethe [ Nota 44 ]. De aici provine la Goethe această minunată îmbinare dintre elenism şi înţelepciune.

Eu nu cred că atunci când studiem astfel istoria, înţelegând ce se întâmplă pe Pământ în lumina Misteriilor şi a tainelor Cosmosului, nu cred că istoria pământească îşi pierde din valoare. Profesorii cu spirit arid vor putea să vină şi să spună: Dar este mult mai viu să-l luăm pe omul Goethe aşa cum s-a manifestat el, decât să-l facem să se înalţe într-o sferă superioară! – În vremuri mai bune ale evoluţiei omenirii, când mai exista o clarvedere instinctivă, oamenii vorbeau deschis şi despre felul în care Cerul se manifestă aici, pe Pământ, prin faptele oamenilor, prin existenţa umană. Noi trebuie să ne întoarcem la această concepţie, trebuie să părăsim acest abstractism care ne face să credem că am fi asemeni unor râme care se târăsc pe solul pământesc şi, privind în sus, nu văd decât ceea ce astronomii şi astrofizicienii spun despre aştri. Va trebui neapărat să fie înţeleasă pe deplin lupta greu încercată ce se dă în sânul civilizaţiei noastre, a culturii noastre, între oamenii care luptă pentru spirit, pentru înţelegerea Cosmosului în legitatea lui spirituală, şi acei oameni care nu vor să ştie nimic despre aceasta; care se limitează pe Pământ nu numai la ştiinţa naturii, ci şi la ceea ce oamenii numesc la Universitate ştiinţa spiritului: ei studiază şi în acest caz documente, aşadar ceea ce nu este decât fizic-sensibil. În decursul evoluţiei pământeşti va interveni, desigur, o decizie. Sau declinul nostru spiritual se va adânci tot mai mult, şi o boală despre care vorbesc deja de ani de zile, despre care eu am vorbit şi în conferinţele publice, se va răspândi tot mai mult – o boală care nu apare încă prea mult în cărţile de medicină, dar care apare cu atât mai mult în viaţă: „dementia professoralis” –, sau omul va trebui să accepte să se deschidă cu entuziasm faţă de cunoaşterea realităţilor suprasensibile. Prin aceasta, el pătrunde şi legătura dintre Cosmos şi viaţa umană.

Aş vrea să vă expun şi un al treilea exemplu, ceva mai complicat. Avem de-a face cu o individualitate care era încarnată într-o viaţă anterioară în India, în timp ce India era deja în declin, şi care în cursul acestei vieţi pământeşti a învăţat tot ceea ce îşi putea asimila având o vedere fizică extraordinar de slabă. Trebuie să ţinem seama de asemenea detalii. Şi detaliile sunt de cele mai multe ori –v-am atras atenţia asupra acestui fapt –, cele cu ajutorul cărora pot fi pătrunse corelaţiile. Această individualitate a mai traversat apoi şi alte existenţe pământeşti, dar care au fost mai puţin determinante decât ceea ce a fost depus în această individualitate ca predispoziţii tocmai prin faptul că în India, din cauza vederii slabe, ea a văzut cu o privire superficială florile de lotus, le-a văzut mai curând în ceaţă, dar aspira să le vadă în deplină claritate, şi prin faptul că, în general, ea a cunoscut viaţa aşa cum o poate face un om cu o privire care trece pe deasupra lucrurilor, care nu pătrunde în lucruri. Această individualitate şi-a modelat apoi karma într un mod complicat. Mai întâi a fost elaborat în sfera lui Marte tot ceea ce făcea din această personalitate un fel de cocoş de luptă pe tărâm spiritual. Apoi, această personalitate şi-a elaborat mult karma în sfera lui Mercur, ea a dobândit acolo un spirit glumeţ, satiric. Şi, imaginaţi-vă în spatele acestor lucruri o lume neeuropeană: individualitatea tinde să se reîncarneze în Europa, dar ea trece prin sfera lui Marte: luptă; prin sfera lui Mercur: gândire şi simţire tranşante şi critice. După ce a dezvoltat apoi calităţi deosebite în sfera lui Venus – aceasta este o karmă deosebit de complicată – şi a trecut cu privirea pe deasupra fizicului, dar s-a pătruns foarte viguros de spiritualitate, această personalitate devine în secolul al 19-lea Heinrich Heine [ Nota 45 ]. Încercaţi acum să aprofundundaţi în mod just înţelegerea pe care o dobândim pentru fiecare strofă compusă de Heinrich Heine, până în limbaj, în structură, în cuvinte, atunci când ştim: toate acestea au luat naştere, propriu-zis, în sfera lui Mercur, în sfera lui Venus, în sfera lui Marte. Totul îşi are rădăcinile în Cosmos; iar aici, pe Pământ, este trăit. Şi când îndreptăm o asemenea privire retrospectivă asupra acestui tablou al vieţii: contemplăm sfera Lunii, sfera lui Mercur; de la pubertate la douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani, sfera lui Venus; de la douăzeci şi unu la patruzeci şi doi de ani, sfera Soarelui, apoi sfera lui Marte, apoi cea a lui Jupiter, cea a lui Saturn – eu nu pot studia anii următori, şi aici vedem ceva, dar eu nu pot vorbi despre aceasta –, vedem că aceste sfere au de a face cu karma. Conştienţa obişnuită nu ştie că toate acestea sunt prezente în om: sfera lui Mercur, sfera Lunii, şi aşa mai departe. Totuşi, karma este produsă de ceea ce este astfel prezent în om; omul este condus spre modul în care îşi vieţuieşte karma sa. Aşadar dacă în aceste sfere Heinrich Heine şi-a plăsmuit karma prin intermediul fiinţelor care locuiesc pe Venus, Mercur, Marte, aceleaşi fiinţe ale lui Venus, Mercur şi Marte sunt cele care acţionează prin intermediul corporalităţii sale pământeşti pentru a-l ajuta să-şi împlinească această karmă. Astfel este situat omul – tocmai prin karma sa – prin întreaga sa entitate în sânul Cosmosului, şi trăieşte aici, pe Pământ, ceea ce este Cosmosul. Desigur, unul într-un fel, altul în alt fel.

Trebuie să observăm aceste lucruri cu un spirit liber, cuprinzător. Dacă vă spun că Goethe a transformat în sfera lui Jupiter ceea ce a primit ca predispoziţie în Grecia antică într-o înţelepciune instinctivă, acest lucru reiese din tot ce a creat el, datorită fiinţelor care sunt active acolo, dar la un altul lucrurile se desfăşoară altfel. Astfel, a existat o anumită individualitate care trăia pe vremea când cultura mexicană intrase într-o mare decadenţă; mai existau încă ecourile acestei culturi şi cultul Misteriilor mai era încă practicat. Această individualitate lua parte în mod intens la tot ceea ce avea magic, decadent, această perioadă a Misteriilor din Mexic, ea ştia foarte exact cum trebuie să te comporţi faţă de natura vie a lui Quetzalkoatl, a lui Tetzkatlipoka, a lui Taotl [ Nota 46 ]. De obicei, istoricii care se ocupă de civilizaţie şi cultură nu le mai ştiu decât numele. Dar despre toţi aceşti Zei, Quetzalkoatl, Tetzkatlipoka, Taotl, oamenii aveau nişte reprezentări foarte vii, ei aveau legături cu nişte entităţi suprapământeşti. Acest lucru l-a perceput individualitatea despre care vă vorbesc eu, care s-a născut din nou relativ curând, fără o încarnare intermediară, şi a trăit în secolul al 19 lea în persoana orientată spre magic-ocultism Eliphas Lévi [ Nota 47 ], după ce trecuse, între moarte şi o nouă naştere, prin sfera lui Jupiter. În vechiul Mexic, ea dobândise elemente vrăjitoreşti, magice, perimate. Acestea au fost transformate în sfera lui Jupiter în aşa fel încât această caracteristică, această înţelepciune primitivă – o înţelepciune de un gen inferior – a devenit ceea ce găsim în cărţile lui Eliphas Lévi. Acelaşi lucru care la Goethe, la trecerea prin sfera lui Jupiter, a dat naştere acestui foc olimpian, acestei înţelepciuni copleşitoare, datorită vieţii sale pământeşti precedente, a produs la Eliphas Lévi o vorbărie care aduce, într-o oarecare măsură, a şarlatanie şi care se exprimă prin tot felul de formule magice. Determinant pentru ceea ce fac astrele din karma noastră sunt totuşi vieţile pământeşti. Astrele – adică fiinţele care se află acolo unde astrele indică prezenţa acestor entităţi – transformă în karmă ceea ce aici, pe Pământ, este predispus spre această karmă.

Vedeţi dumneavoastră, în acest fel suntem înclinaţi să aprofundăm din ce în ce mai mult antroposofia. Şi va trebui să acceptăm, desigur, că multe lucruri sună paradoxal şi surprinzător. Dar aceste lucruri paradoxale, surprinzătoare constituie tocmai adevărul. Căci viaţa umană are rădăcini mai adânci şi mai complexe decât se crede de obicei. Pentru a o înţelege, nu trebuie să rămânem cu gândurile noastre pe Pământ, ci trebuie să ne luăm avânt spre depărtările Cosmosului. Şi cum pe Pământ uităm prea uşor spiritul pentru a nu privi decât materia, lucrurile stau invers imediat ce ajungem, cu ajutorul unei cunoaşteri imaginative, la cerul înstelat. Atunci uităm absolut sigur materia şi contemplăm încetul cu încetul spiritele, aşa cum, la urma urmei, au făcut-o în timpurile străvechi, primitive, sărmanii păstori, aşa cum se mai întâmpla încă în Evul Mediu, când pe sfera cerească nu se desenau pur şi simplu nişte semne exterioare, ci imagini, fiindcă, de fapt, aceste figuri erau contemplate prin cunoaşterea imaginativă. Aşa cum am spus adesea, prin antroposofie simţirea devine mai profundă. Căci, gândiţi-vă numai: când încercăm să ne întemeiem cunoaşterea pe care am descris-o, privirea se îndreaptă asupra destinului unui om. Câte nu vedem atunci! Începem într-adevăr să contemplăm cu o sfântă sfială destinul oricărui om. Căci ce acţionează în destinul fiecărui om? Înţelepciunea atotcuprinzătoare a aştrilor! O înţelepciune a aştrilor absolut atotcuprinzătoare! Pe nici o cale nu contemplăm cu o privire atât de emoţionantă, atingând atât de profund sufletul, acţiunea Zeilor în Univers, decât atunci când o percepem în destinul omului, în această justiţie universală atotcuprinzătoare care unduieşte prin veşnicie, care este propriu-zis, în existenţă, activitate şi gândire a Zeilor care urzeşte în spatele fiinţei umane. Acest lucru voiam să vi-l spun astăzi cu privire la karmă.