Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


KARMA SOCIETĂŢII ANTROPOSOFICE ŞI CONŢINUTUL MIŞCĂRII ANTROPOSOFICE

PRIMA CONFERINŢĂ

Arnheim, 18 iulie 1924

Ieri, din cauză că am sosit cu întârziere, nu v-am putut spune cuvintele pe care doream să vi le spun şi care erau în acord cu ceea ce a devenit Societatea Antroposofică începând de la Congresul de Crăciun de la Goetheanum. Aş vrea, de asemenea, să vorbesc în mod succint – prietenii noştri au putut afla, în esenţă, din Foaia de comunicări pentru membri, ce a însemnat acel Congres de Crăciun –, dar aş vrea să vă vorbesc în mod succint despre aspectul cel mai important şi apoi să vă prezint în continuare nişte consideraţii care au o legătură mai curând lăuntrică cu ceea ce trebuia să însemne pentru Societatea Antroposofică acest Congres de Crăciun.

Acest Congres de Crăciun trebuia să fie o înnoire, am putea spune, o întemeiere a Societăţii Antroposofice. Până la acest Congres de Crăciun, eu puteam face întotdeauna o distincţie între Mişcarea antroposofică şi Societatea Antroposofică. Aceasta din urmă trebuia să fie oarecum proiecţia pe Pământ a ceea ce exista într-un anumit curent al vieţii spirituale, în lumile spirituale. Ceea ce este transmis aici, pe Pământ, ceea ce este comunicat drept înţelepciune antroposofică, trebuia să fie tocmai reflectarea a ceea ce, conform fazei actuale a evoluţiei omenirii, se revarsă din lumile spirituale. Astfel, Societăţii Antroposofice îi revenea într-un fel sarcina de a administra ceea ce se revărsa, drept învăţătură antroposofică, prin Mişcarea antroposofică.

De-a lungul timpului, aceasta nu s-a constituit în aşa fel încât să poată fi legată de o autentică, de o adevărată cultivare a antroposofiei. De aceea s-a impus necesitatea ca eu însumi, care până acum – fără nici o legătură oficială cu Societatea Antroposofică – eram învăţătorul care transmiteam antroposofia, a trebuit, împreună cu Comitetul director de la Dornach, să-mi asum conducerea Societăţii Antroposofice. Dar, datorită acestui fapt, mişcarea şi Societatea Antroposofică au devenit una şi, începând de la acest Congres de Crăciun, trebuie să prevaleze tocmai situaţia opusă: Nu mai trebuie să facem distincţie între Mişcarea antroposofică şi Societatea Antroposofică, cele două trebuie să fie una. Iar cei care sunt alături de mine în Comitetul director de la Goetheanum trebuie să fie consideraţi ca un fel de Comitet director esoteric. Astfel încât ceea ce se întâmplă prin acest Comitet director să poată fi caracterizat drept înfăptuirea antroposofiei, pe când mai înainte ceea ce era învăţat în cadrul antroposofiei putea fi numai administrat.

Dar asta înseamnă în acelaşi timp că întreaga Societate Antroposofică trebuie să fie situată, încetul cu încetul, pe o altă bază, o bază care să permită esoterismului să se reverse în mod nemijlocit prin Societatea Antroposofică, iar prin atitudinea de spirit corespunzătoare din partea celor care vor să fie antroposofi va trebui continuat ceea ce va constitui adevărata esenţă a Societăţii Antroposofice. De aceea, va trebui să facem distincţie între Societatea Antroposofică Generală, pe de o parte, care va fi în viitor o societate absolut publică, astfel încât ciclurile, aşa cum au fost anunţate atunci, la Crăciun [ Nota 48 ]– cu acele clauze corespunzătoare care constituie un fel de limitare ideal-spirituală –, vor fi la dispoziţia oricui şi, pe de altă parte, Şcoala întemeiată, începând de atunci, în sânul acestei Societăţi Antroposofice Generale şi care este concepută a fi constituită treptat din trei clase. Până în prezent a putut fi întemeiată numai prima clasă. Cel care vrea să devină membru al acestei Şcoli trebuie să poată face faţă altor obligaţii decât cei care sunt numai membri ai Societăţii Antroposofice. Poate deveni membru al Societăţii Antroposofice acela care se interesează de antroposofie şi care îi acceptă învăţătura; el nu îşi asumă nici o altă obligaţie decât aceea de a se comporta aşa cum o face de la sine orice om onest din motive de ordin moral.

Prin aceasta sunt eliminate în mod radical multe lucruri care, în aceşti ultimi ani, au adus prejudicii Societăţii Antroposofice şi care pregătesc multe ore dificile unor membri, din cauză că au luat fiinţă tot felul de iniţiative [ Nota 49 ], bazându-se pe aşa-numita voinţă bună, dar care nu au putut deveni, totuşi, ceea ce se spunea despre ele şi care, propriu-zis, au făcut ca Mişcarea antroposofică să devieze spre alte curente secundare. În viitor, Mişcarea antroposofică va fi, în mod uman, ceea ce se revarsă prin Societatea Antroposofică.

Cu cât se va înţelege mai bine acest lucru, cu atât mai mult se va putea dezvolta Mişcarea antroposofică. Datorită faptului că atunci, la Crăciunul trecut, a domnit acel impuls printre cei care erau reuniţi la Goetheanum, a devenit posibil ca de la acel Crăciun să introducem în Mişcarea antroposofică o dispoziţie absolut diferită. Şi, spre profunda mea satisfacţie, pot remarca faptul că, în diferitele locuri unde m-am putut afla până acum, această dispoziţie a fost întâmpinată pretutindeni în mod călduros. Da, avem voie să spunem: Ceea ce a fost întreprins la Crăciun a fost, într-un anumit sens, o cutezanţă. Căci exista o anumită eventualitate: şi anume aceea că – prin implicarea în mod direct în conducerea Societăţii Antroposofice a persoanei care realiza reprezentanţa bunurilor spirituale – acele puteri care conduc din lumea spirituală Mişcarea antroposofică ar fi putut să se retragă. Îmi este permis să spun că nu s-a întâmplat aşa, ci s-a întâmplat contrariul: Aceste puteri spirituale vin cu un mai mare har, cu o supremă bunăvoinţă, în întâmpinarea a ceea ce se revarsă prin Mişcarea antroposofică. Într-un anumit sens, a fost luat un angajament faţă de lumea spirituală. Acest angajament va fi ţinut cu o fidelitate nestrămutată şi vom vedea că în viitor lucrurile se vor realiza conform angajamentului făcut faţă de lumea spirituală. Astfel încât nu numai Mişcării antroposofice, ci şi Societăţii Antroposofice îi revine o responsabilitate faţă de Comitetul director.

În schimb, celor care vor să devină membri ai Şcolii trebuie să le cerem să se conducă în viaţă ca adevăraţi reprezentanţi ai Mişcării antroposofice şi să acţioneze în acord cu Comitetul director esoteric de la Goetheanum din Dornach. Aşadar prin aceasta spunem că acela care vrea să fie membru al acestei Şcoli trebuie să se străduiască să reprezinte antroposofia în lume prin propria sa personalitate. Consecinţa acestui fapt este că, fireşte, conducerea acestei Şcoli, în cazul în care este de părere că unul din membri nu se comportă ca reprezentant al Mişcării antroposofice, trebuie să-şi rezerve dreptul să poată arăta că omul respectiv nu mai poate fi membru al Şcolii. Să nu spuneţi că aceasta este o lezare a libertăţii umane. Ci aceasta înseamnă că între membrii Şcolii şi conducerea Şcolii există, ca să spunem aşa, o legătură bazată pe un acord liber; în sensul că şi conducerea trebuie să fie liberă să-i poată spune unui membru ceea ce are să-i spună. De aceea, dacă ea consideră că nu i-o poate spune verbal cuiva, trebuie să i-o poată arăta.

În întreaga înţelegere a suflului esoteric care va străbate în viitor Mişcarea antroposofică va consta elementul prielnic, dezvoltarea rodnică a cauzei antroposofice. Şi vom avea grijă ca nimic birocratic, nici un element administrativ exterior să nu atingă Societatea Antroposofică, ci totul să se bazeze numai pe grija faţă de cultivarea relaţiilor umane în cadrul Societăţii. Bineînţeles, Comitetul director de la Goetheanum va trebui, de asemenea, să administreze tot felul de lucruri; dar nu aceasta va fi esenţialul. Esenţialul va fi ca acest Comitet director să facă un lucru sau altul din propria sa iniţiativă. Şi ceea ce face el, ceea ce a început deja să facă în multiple feluri, tocmai aceasta va fi conţinutul Societăţii Antroposofice.

Numai aceste câteva cuvinte voiam să vi le transmit, pentru a vă vorbi în continuare despre ceea ce se poate vorbi de acum înainte, şi care este de natură să poată deveni conţinutul Mişcării antroposofice. Aş vrea să spun ceva care este legat de însăşi karma Societăţii Antroposofice.

Dacă ne îndreptăm astăzi atenţia asupra felului în care se situează în lume Societatea Antroposofică, drept încarnare a Mişcării antroposofice, vedem că în această Societate Antroposofică se reunesc un anumit număr de oameni. Cel a cărui privire este atentă observă că în lume există şi alţi oameni – şi se găsesc pretutindeni astfel de oameni – care, conform karmei lor, au şi ei condiţiile preliminare pentru a se apropia de Societatea Antroposofică. Dar ei întâlnesc mai întâi nişte obstacole şi astfel ei nu găsesc imediat, în adevăratul sens, drumul care duce la aceasta; dar îl vor găsi, cu siguranţă, ori în această încarnare, ori în încarnarea următoare. Şi trebuie să luăm în considerare faptul că acei oameni care, prin karma lor, se apropie de Mişcarea antroposofică, sunt predestinaţi pentru această mişcare.

Tot ceea ce se întâmplă aici, în lumea fizic-sensibilă, a fost pregătit în lumea spirituală. Nimic nu se întâmplă aici, în lumea fizică, fără să fi trecut printr-o pregătire în lumea spirituală. Şi tocmai acesta este faptul semnificativ. Ceea ce se întâmplă aici, pe Pământ, o dată cu secolul 20, această afluenţă a unui anumit număr de personalităţi spre Societatea Antroposofică, a fost pregătit în prima jumătate a secolului al 19-lea prin faptul că sufletele acelor oameni care sunt astăzi încarnaţi şi care vin în număr mare spre Societate s-au reunit în lumea spirituală, înainte de a coborî în lumea fizic-sensibilă. În acea epocă a fost celebrat în lumea spirituală, de către un număr de suflete care acţionau împreună, un fel de cult, un cult care era o pregătire pentru a răspunde acelor aspiraţii care apăreau în acele suflete care, trăind acum în trup fizic, se îndreaptă spre Societatea Antroposofică. Şi cel care are darul de a recunoaşte aceste suflete care trăiesc în trup, acela discerne cum, în timpul primei jumătăţi a secolului al 19-lea, ele au colaborat împreună cu el atunci când în lumile suprasensibile luau naştere puternice Imaginaţiuni cosmice, Imaginaţiuni ce reprezintă ceea ce aş putea numi noul creştinism. Acolo erau reunite – ca acum, în trupuri fizice, pe Pământ – sufletele celor care voiau, pe baza a ceea ce aş putea numi substanţialitate cosmică şi forţe cosmice, să introducă în realitate ceea ce, prezentat în imagini puternice, avea o semnificaţie cosmică şi care era preludiul învăţământului, al activităţii antroposofice ce urma să se realizeze pe Pământ. Aş putea spune: marea majoritate a antroposofilor care sunt reuniţi aici ar putea, dacă ar percepe această stare de lucruri, să-şi spună unul altuia: Da, noi ne cunoaştem, noi am fost împreună, şi am avut împreună, în cadrul unui cult suprasensibil, măreţe Imaginaţiuni cosmice!

Dar toate aceste suflete care se adunaseră în prima jumătate a secolului al 19-lea pentru a pregăti împreună ceea ce trebuia să devină pe Pământ Mişcarea antroposofică pregăteau, în fond, ceea ce eu am numit întotdeauna curentul lui Mihael, care a apărut în ultima treime a secolului al 19-lea şi constituie cea mai importantă intervenţie a spiritului în recentul curs al evoluţiei omenirii. Curentul lui Mihael: A pregăti calea pentru acţiunea sa pământesc-cerească – aceasta era sarcina sufletelor care erau reunite acolo.

Aceste suflete fuseseră predispuse să se întâlnească prin ceea ce se întâmplase cu ele pe parcursul unei perioade foarte, foarte lungi de timp – de-a lungul secolelor şi, pentru multe dintre ele, de-a lungul mileniilor. Şi, în cadrul acestor suflete se pot distinge, în esenţă, două grupuri. Un grup este cel al sufletelor care, în primele secole creştine, au făcut experienţa acelui creştinism care era răspândit în acea epocă în Europa de Sud şi, în parte, şi în Europa Centrală. Această formă a creştinismului oferea privirii credincioşilor săi un Christos considerat ca Marele Trimis ceresc coborât din Soare pe Pământ pentru a continua să acţioneze printre oameni. Cu mai multă sau mai puţină înţelegere, creştinii acestor prime secole vedeau în El pe „Marele Zeu Solar”.

Dar în aceste prime secole ale erei creştine nu mai exista ceea ce era odinioară clarvederea instinctivă a omenirii. Nu se mai vedea în Soare marea împărăţie spirituală în centrul căreia a trăit cândva Christos. În locul vechii concepţii, bazate pe clarvederea instinctivă, despre coborârea lui Christos pe Pământ, în timpul acestor prime secole s-a instaurat ceea ce nu mai era decât o simplă tradiţie, o tradiţie care spunea despre Christos că El a coborât pe Pământ şi s-a unit în trup fizic cu Iisus din Nazareth. Mulţimea acestor creştini nu mai avea decât reprezentarea unei entităţi, a lui Christos Iisus care a trăit odată în Palestina, în legătură cu natura şi esenţa căruia au început să apară dispute în conciliile ecumenice, pentru a se şti dacă era Dumnezeu sau Dumnezeu şi om totodată, sau ceva asemănător. Masa oamenilor dispunea, din ce în ce mai mult, numai de ceea ce era dictat de Roma.

Dar în această masă de creştini mai trăiau unii care erau consideraţi tot mai mult eretici. Ei mai aveau, prin tradiţie, amintirea vie a lui Christos ca Fiinţă Solară, amintirea despre o fiinţă care fusese cândva străină Pământului, o fiinţă solară care a coborât pe Pământ în această lume fizic-sensibilă. Aceste suflete, pe parcursul secolelor şi până în secolele 7, 8 ale erei creştine, au ajuns tot mai mult în situaţia de a-şi spune: Creştinismul de astăzi, la drept vorbind, nu-L mai înţelege pe Christos! – Aceste suflete „eretice” au devenit, am putea spune, sătule de creştinism. Şi au existat, pur şi simplu, suflete care au trecut pragul morţii în timpul primelor secole creştine, în secolele 7, 8, şi care ajunseseră să fie sătule de creştinism. Pentru aceste suflete, indiferent că ele au avut sau nu o încarnare intermediară – a fost determinantă încarnarea pe care au avut-o în primele secole creştine. – Începând din secolele 8, 9, aceste suflete s-au pregătit în lumea spirituală pentru marea, puternica acţiune la care eu am făcut aluzie adineaori, când spuneam: Un fel de cult suprasensibil a avut loc în prima jumătate a secolului al 19-lea. Aceste suflete au luat parte la acest cult. – Ele formează unul din grupurile de suflete care au venit spre Societatea Antroposofică.

Celelalte suflete sunt cele care şi-au trăit ultima lor încarnare determinantă în ultimele secole precreştine – nu în primele secole creştine – şi care mai aveau încă facultatea, în cadrul Misteriilor vechiului păgânism precreştin, de a pătrunde cu privirea clarvăzătoare în lumea spirituală. Acestea erau acele suflete care, în vechile Misterii, avuseseră cunoştinţă despre felul în care Christos trebuia să coboare cândva pe Pământ. Aceste suflete nu şi-au petrecut pe Pământ primele timpuri ale evoluţiei creştine, ele se aflau în acea epocă în suprasensibil şi ele au ajuns abia mai târziu, după secolul al 7-lea al erei creştine, la o încarnare determinantă. Acestea sunt sufletele care, într-un fel, au contemplat din punct de vedere suprasensibil intrarea lui Christos în civilizaţia şi cultura pământească. Ele erau într-o aşteptare plină de dor a creştinismului. Dar ele erau, în acelaşi timp, cele care, printr-o activitate intensă, voiau să acţioneze pentru a aduce în lume un autentic creştinism cosmic, spiritual.

Acest al doilea grup s-a unit cu celelalte suflete cu ocazia cultului suprasensibil care a avut loc în prima jumătate a secolului al 19-lea. Astfel a avut loc marea ceremonie cosmic-spirituală, care a durat mai multe decenii, şi care a constituit un eveniment spiritual în acea lume care se află în imediata vecinătate a lumii fizice. Sufletele care au coborât atunci erau fie suflete sătule de creştinism, fie suflete aflate într-o aşteptare plină de dor a creştinismului, şi ele au acţionat împreună în lumea spirituală pentru a-şi pregăti următoarea încarnare pământească. Apoi ele s-au încarnat, spre sfârşitul secolului al 19-lea, pregătite, când coborau pe Pământ, să ajungă în Societatea Antroposofică.

Toate acestea au fost pregătite pe parcursul secolelor. Aici, pe Pământ, se instaurase încetul cu încetul un creştinism care considera Evangheliile ca şi cum ele ar vorbi numai despre o fiinţă – Iisus din Nazareth – care, din nişte înalturi abstracte, trebuia să-l vestească pe Christos. Nu mai exista nici o presimţire despre o lume stelară ca expresie a spiritualului şi având legătură cu această lumea spirituală, şi de aceea nu se mai putea înţelege nici ce înseamnă: Christos, ca Erou Solar Divin, a coborât în Iisus pentru a împărtăşi soarta oamenilor. – Pentru aceia care, în zilele noastre, consideră istoria aşa cum este ea relatată de obicei, faptele esenţiale nu sunt prezente. Înainte de toate, nu există o înţelegere justă pentru aceste suflete „eretice”; în majoritatea lor, ele nu se recunosc pe ele însele, acele suflete eretice care coboară pe Pământ, în preajma secolului 20, fiind fie „sătule de creştinism”, fie „însetate după creştinism”. Prin secolele 7, 8 au dispărut, încetul cu încetul, tradiţiile despre Christos care mai trăiau printre sufletele „eretice” pe cale de a deveni „sătule de creştinism”. Aceste tradiţii nu s au mai păstrat decât în cercuri restrânse, care au continuat să le cultive până la mijlocul Evului Mediu, până în secolul al 12-lea. Existau pe atunci cercuri restrânse de învăţători binecuvântaţi de Dumnezeu, aş putea spune, care au mai păstrat ceva din cunoştinţele vechilor timpuri despre creştinismul spiritual, despre creştinismul cosmologic. Printre ei erau unii care au primit aceste comunicări ale vechilor timpuri ce au trezit în ei un fel de inspiraţie; astfel că ei mai puteau trăi în interiorul lor un reflex, slab sau puternic, totuşi un reflex a ceea ce putea fi contemplat în primele secole creştine – încă sub influenţa unei puternice Inspiraţii despre coborârea Zeului Solar spre Misteriul de pe Golgotha.

Astfel, existau în special două curente. Pe de o parte, acel curent provenit în mod direct din mişcările eretice ale primelor secole creştine. Aceste suflete mai erau stimulate de ceea ce trăia în vechiul platonism grec. Ele erau astfel constituite încât, atunci când, prin comunicările provenind din vechile timpuri, sufletul ajungea să se deschidă lăuntric, ele puteau, oricum, sub influenţa unei inspiraţii, ce-i drept, slabe, totuşi prezente, să contemple coborârea lui Christos şi acţiunea sa pe Pământ. Acesta era curentul platonician. Celălalt curent era destinat altui scop. Din el făceau parte mai ales acele suflete care avuseseră ultima lor încarnare determinantă în timpurile precreştine şi care vedeau pe atunci în creştinism ceva de viitor. Acesta era curentul care trebuia să pregătească intelectul în vederea acelei perioade pe care eu am desemnat-o întotdeauna ca perioada care urma să înceapă în prima jumătate a secolului al 15-lea. Atunci trebuia să vină epoca sufletului conştienţei, epoca în care trebuia să fie format intelectul uman. Acest curent era pregătit de aristotelicieni, în opoziţie cu platonicienii – dar într-o opoziţie armonioasă. Şi cei care au perpetuat învăţătura aristotelică până în secolul al 12-lea îşi trăiseră încarnarea lor determinantă în vechile timpuri ale păgânismului, mai ales în Grecia. – Şi apoi a venit – la mijlocul Evului Mediu, în secolele 12 şi 13 – marea, minunata confruntare, aş putea spune, dintre platonicieni şi aristotelicieni. Şi printre aceşti platonicieni şi aristotelicieni se aflau şi conducătorii celor care, formând cele două grupuri de suflete pe care le am caracterizat, au făcut să apară Mişcarea antroposofică.

În preajma secolului al 12-lea s-a format, ca printr-o necesitate lăuntrică, o anumită şcoală, în care trăia mai ales ecoul vechii viziuni platoniciene. Aceasta a fost marea, splendida Şcoală de la Chartres. Ea avea mari reprezentanţi care încă mai posedau cunoştinţe despre tainele creştinismului primar; ei îi aveau pe acei reprezentanţi în inima şi sufletul cărora strălucea, datorită acestor cunoştinţe, ceea ce le permitea să perceapă corelaţiile spirituale în sânul cărora se situa creştinismul. În această Şcoală de la Chartres din Franţa, acolo unde se înalţă splendida Catedrală din Chartres, realizată cu atâta grandoare până în detalii, s-a adunat, s-a concentrat, ceea ce cu puţin timp mai înainte era foarte răspândit, dar în cercuri restrânse. Dacă vrem să-l numim pe unul dintre cei care poate fi legat de această Şcoală de la Chartres, care a înflorit în special la sfârşitul secolul al 11-lea şi în secolul al 12-lea, trebuie să-l amintim pe Pedro de Compostella [ Nota 50 ], care, prin viziuni inspirate ale propriului său suflet, ale propriei sale inimi, a reînnoit vechiul creştinism spiritual. Şi, alături de el mai vedem o întreagă pleiadă de făpturi minunate care au fost învăţători la Chartres. În acest secol al 12 lea, accente foarte deosebite răsunau în această Şcoală de la Chartres, cu privire la creştinism. Îi vedem aici, de exemplu, pe Bernardus de Chartres, Bernardus Sylvestris, John Salisbury; era mai ales, marele Alanus ab Insulis (alain de I'Ile) [ Nota 51 ]. Învăţători magnifici! Ca şi cum Platon însuşi, interpretând creştinismul, ar fi acţionat personal printre aceste spirite, aşa vorbeau ele în cadrul Şcolii de la Chartres. Ele transmiteau învăţături despre substanţa spirituală a creştinismului. Scrierile care provin de la ele par, poate, acelora dintre contemporanii noştri care le citesc, foarte abstracte; dar acest lucru este din cauza coloraturii abstracte a sufletelor oamenilor de astăzi. Scrierile acestor mari personalităţi descriu lumea spirituală marcând-o în întregime cu amprenta lui Christos. Şi aş vrea acum, dragii mei prieteni, să evoc în faţa sufletelor dumneavoastră felul în care, în special Bernardus Sylvestris şi Alanus ab Insulis îşi învăţau discipolii iniţiaţi. Oricât de paradoxal ar părea omului de astăzi – dar asemenea viziuni erau oferite odinioară discipolilor de la Chartres.

Acolo se spunea: Creştinismul va trece printr-o înnoire. Când Kali Yuga, era întunecată, va trece şi va începe o eră nouă, el va putea fi din nou înţeles în conţinutul său spiritual. – Dar acest timp s-a încheiat pentru noi, omenirea actuală, în anul 1899; de aceea, astăzi are loc o cotitură, o răscruce care trebuia să aibă loc o dată cu sfârşitul erei Kali-Yuga. Impulsul puternic care s-a manifestat cu două decenii în urmă prin intervenţia lui Mihael a fost vestit în secolul al 12-lea în această Şcoală de la Chartres, în special de către Bernardus Sylvestris şi Alanus ab Insulis. Dar aceşti oameni nu-i învăţau pe alţii după metoda aristotelică, ei nu-i învăţau pe alţii pe baza intelectului. Ei învăţau în întregime cu ajutorul puternicelor imagini pe care le desfăşurau în faţa auditorilor lor – imagini în care apărea în mod perceptibil ceea ce constituia conţinutul spiritual al creştinismului. Iar unele din aceste învăţături erau profetice. Şi una din ele aş vrea s-o evoc în mod succint în faţa sufletelor dumneavoastră

Alanus ab Insulis spunea, în faţa unui mic cerc de discipoli iniţiaţi: Astăzi, noi privim lumea în aşa fel încât îi recunoaştem Pământului o poziţie centrală, noi judecăm toate lucrurile pornind de la Pământ. Dacă numai această concepţie pământească ce ne inspiră imaginile, Imaginaţiunile, ar trebui să rodnicească secolele din viitor, atunci omenirea nu ar putea progresa. Noi trebuie să legăm o alianţă cu aristotelicienii; ei introduc în omenire intelectul, care trebuie să fie apoi spiritualizat şi în secolul 20 trebuie să radieze printre oameni într-un mod spiritual. Dacă noi considerăm în prezent Pământul drept centrul Cosmosului şi planetele rotindu-se în jurul Pământului, dacă descriem întregul cer înstelat aşa cum se prezintă în primă instanţă ochiului fizic, ca şi cum s-ar roti în jurul Pământului, atunci cineva totuşi va veni şi va spune: Să punem odată Soarele din punct de vedere spaţial în centrul sistemului cosmic! Dar atunci când va veni omul care va plasa Soarele, din punct de vedere spaţial, în centrul Universului, viziunea despre lume se va goli de substanţa sa. Oamenii nu vor mai putea face altceva decât să calculeze orbitele planetelor, nu vor mai putea decât să indice amplasamentul corpurilor cereşti. Oamenii vor vorbi despre corpurile cereşti doar ca despre nişte gaze sau despre nişte corpuri fizice care ard şi licăresc arzând; ei nu vor mai cunoaşte din bolta înstelată decât aspectul său matematic-mecanic. Dar această concepţie pustie despre lume care se va răspândi astfel, ea are ceva valabil – ceva sărăcăcios – dar are, totuşi, ceva: noi privim Universul pornind de la Pământ; cel care va veni va privi lumea pornind de la Soare. Va fi ca cineva care indică numai „direcţia”, direcţia spre un drum de o semnificaţie grandioasă, cu evenimente minunate, cu entităţi minunate. Dar el nu indică direcţia decât în mod abstract – în acest fel se făcea aluzie la concepţia coperniciană despre lume, cu aspectul ei pustiu, cu abstractismul ei, dar totuşi o direcţie; căci mai întâi, spunea Alanus ab Insulis, trebuie să dispară tot ceea ce ne reprezentăm prin Imaginaţiunile noastre; aceasta trebuie să dispară, şi imaginea lumii trebuie să devină oarecum cu totul abstractă, să nu mai fie decât aproape ca o bornă kilometrică pe un drum jalonat de monumente magnifice. Căci în lumea spirituală se va găsi cineva care va folosi această bornă, şi care, pentru a înnoi lumea, nu va avea nimic altceva decât o direcţie, pentru a putea, cu ajutorul puterii intelectului, să întemeieze noua spiritualitate, deci care nu va dispune de nimic altceva decât de această bornă. Dar acesta va fi, aşa cum spunea Alanus ab Insulis, Sfântul Mihael. Pentru el trebuie să fie liber câmpul; el trebuie să arunce pe drum noi seminţe. Şi pentru aceasta nu e nevoie de nimic altceva decât de o linie, o linie matematică.

Ceva ca o vrajă trecea prin Şcoala de la Chartres când Alanus ab Insulis dădea, unui mic număr de discipoli, această învăţătură. Dar atunci era ca şi cum lumea eterică înconjurătoare ar fi fost cuprinsă de valurile acestei puternice învăţături mihaelice.

Astfel s-a răspândit asupra vestului Europei şi în sudul Italiei ceva care dădea acestei lumi atmosfera ei spirituală. Existau mai mulţi care au perceput-o, în al căror suflet se înălţa ca o puternică Inspiraţie, şi a căror privire putea încă pătrunde în lumea spirituală.

Dar în evoluţia lumii, cei care sunt iniţiaţi în marile mistere ale existenţei, aşa cum erau, până la un anumit grad, Alanus ab Insulis şi Bernardus Sylvestris, ştiau că între anumite limite nu se poate face decât un lucru sau altul. Un om ca Alanus ab Insulis îşi spunea: Noi, platonicienii, trebuie să trecem prin poarta morţii, noi trebuie să trăim mai întâi numai în lumea spirituală. Noi trebuie să ne îndreptăm privirea din lumea spirituală în jos, şi să lăsăm lumea fizică în grija altora, a celor care dezvoltă intelectul în maniera aristotelicienilor. Acesta trebuie să fie cultivat de acum înainte. La o vârstă înaintată, Alanus ab Insulis a îmbrăcat şi haina Ordinului Cistercienilor [ Nota 52 ], el devine cistercian. În Ordinul Cistercienilor existau multe asemenea învăţături. Dar tocmai aceia dintre cistercieni care posedau concepţiile cele mai profunde îşi spuneau: De acum înainte, noi putem acţiona numai din lumea spirituală, noi trebuie să lăsăm câmpul liber aristotelicienilor.

Aceşti aristotelicieni au devenit, în esenţă, dominicani [ Nota 53 ]. Şi astfel, lor le-a revenit, în secolul al 13-lea, misiunea de a conduce spiritualitatea europeană. Dar, aş putea spune, ceva a mai rămas şi a intervenit în mod semnificativ în viaţa spirituală a Europei tocmai de la aceste spirite: Pedro de Compostella, Alanus ab Insulis, Bernardus de Chartres, Jean Salisbury, şi de la acel poet inspirat [ Nota 54 ] de Şcoala de la Chartres, care a scris importantul poem despre cele şapte arte liberale. Ceea ce se întâmpla în Şcoala de la Chartres avea o influenţă atât de mare, încât această influenţă a ajuns, de exemplu, până la Universitatea din Orléans, unde în a doua jumătate a secolului al 12-lea s-au răspândit, sub formă de învăţături, multe lucruri care se revărsau în imagini grandioase, puternice, ca nişte cuvinte de argint, din gura lui Bernardus Sylvestris, Alanus ab Insulis, adresate discipolilor de la Chartres. Aş putea spune că atmosfera spirituală era atât de îmbibată de aceste învăţături, încât într-o zi un om, un italian care se întorcea din Spania, unde fusese trimis ca ambasador, a aflat pe drumul de întoarcere în ţara sa natală că guelfii fuseseră alungaţi; el a avut, pe lângă aceasta, o uşoară insolaţie şi, ajuns în apropiere de Florenţa într-o stare în care trupul său eteric era detaşat, a perceput ceea ce mai plutea oarecum în eteric emanând din Şcoala de la Chartres. Atins uşor de acest suflu eteric, el a avut un fel de intuiţie, o intuiţie aşa cum se întâmpla să apară la mulţi oameni în primele secole creştine. El a văzut mai întâi lumea pământească desfăşurată în faţa ochilor săi, aşa cum îl înconjoară ea pe om, şi care nu este guvernată, aşa s-a spus mai târziu, de legi naturale, ci este guvernată de marea Slujitoare a divinului Demiurg, Natura, care în primele secole creştine era urmaşa Proserpinei. Pe atunci nu existau legi abstracte ale naturii; iniţiaţii contemplau sub formă de entităţi ceea ce acţiona în natură ca putere divină atotcuprinzătoare. În Misteriile greceşti, Proserpina era reprezentată ca puterea care stăpâneşte natura, împărţindu-şi timpul între lumea de sus şi lumea de jos. Urmaşa ei, în primele secole ale erei creştine, a fost Zeiţa Natura.

După ce acea personalitate care, din cauza insolaţiei şi sub influenţa a ceea ce plutea în aer ca emanând de la învăţăturile cultivate în Şcoala de la Chartres, putuse contempla viaţa şi urzirea Zeiţei Natura şi lăsase să acţioneze asupra sa această intuiţie, ea a contemplat acţiunea elementelor: pământ, apă, aer, foc, aşa cum erau percepute în vechile Misterii: activitatea puternică a elementelor. Apoi, ea a perceput tainele sufletului uman, a trăit cele şapte puteri despre care se ştia că sunt marii Învăţători cereşti ai neamului omenesc. Aceste lucruri erau cunoscute în primele secole ale erei creştine. În această epocă nu se vorbea despre asemenea învăţături abstracte cum se face astăzi, când îi învăţăm pe alţii pe baza unor concepte şi idei. În aceste prime secole se vorbea despre învăţătura primită din lumea spirituală prin intermediul Zeiţelor Dialectica, Retorica, Gramatica, Aritmetica, Geometria, Astrologia sau Astronomia şi Muzica. Aceste şapte arte nu erau reprezentate sub o formă abstractă, ca mai târziu: omul le vedea în faţa sa, nu pot spune sub o formă corporală, dar sub formă sufletească. Omul se lăsa instruit de aceste figuri cereşti. Mai târziu, ele nu au mai apărut oamenilor ca Zeiţe vii: Dialectica, Retorica, şi aşa mai departe, într-o viziune izolată, ci sub forme abstracte, ca învăţături abstract-teoretice.

Personalitatea despre care vă vorbesc mai putea lăsa să acţioneze asupra ei toate acestea. Ea a fost apoi introdusă în lumea planetelor, care i-a dezvăluit totodată tainele sufletului uman. Şi în lumea astrelor, după ce traversase marele ocean al lumilor, ea a fost condusă de Ovidiu, care, după ce trecuse prin poarta morţii, devenise îndrumătorul sufletelor în lumea spirituală. Această personalitate, Brunetto Latini, a devenit profesorul lui Dante [ Nota 55 ]. Şi ceea ce a învăţat Dante de la Brunetto Latini, a redactat apoi sub o formă poetică în «Divina Comedia». Aşadar, marele poem «Divina Comedia» este un ultim reflex a ceea ce continua să trăiască din platonism în anumite centre izolate şi care, provenind din gura lui Bernardus Sylvestris în cadrul Şcolii de la Chartres în secolul al 12-lea, mai era încă predat de nişte oameni care fuseseră stimulaţi prin vechile învăţături în aşa fel încât tainele creştinismului li s-au descoperit ca în nişte Inspiraţii deosebite, pe care ei le-au putut apoi transmite discipolilor lor prin cuvinte.

Ceea ce a putut introduce în Ordinul Cistercienilor Alanus ab Insulis a fost transmis apoi dominicanilor, care cultivau mai ales intelectul, continuându-l pe Aristotel. Dar a existat o perioadă intermediară: Şcoala de la Chartres înflorea în secolul al 12-lea, iar Ordinul Dominicanilor a început să acţioneze puternic în favoarea scolasticii, în sensul aristotelismului, în secolul al 13-lea. Cei care, ca mari învăţători ai Şcolii de la Chartres, s-au ridicat în lumea spirituală trecând prin poarta morţii, au rămas acolo încă o vreme împreună cu dominicanii care coborau spre naştere şi care, apoi, după coborârea lor, au întemeiat aici, pe Pământ, aristotelismul. De aceea, trebuie să avem în vedere o perioadă intermediară în care, ca într-un mare conciliu ceresc, ultimii mari învăţători de la Chartres, după ce trecuseră prin poarta morţii, s-au întrunit cu cei care, deveniţi mai târziu dominicani, trebuiau să cultive aristotelismul, s-au întrunit înainte ca aceştia din urmă să fi coborât. Atunci a fost încheiat marele „acord ceresc”. Cei care urcaseră în lumea spirituală, sub conducerea lui Alanus ab Insulis, le-au spus aristotelicienilor, care coborau: Timpul nostru nu este acum pe Pământ, noi trebuie să acţionăm mai întâi din lumea spirituală. Şi nu putem deloc coborî pe Pământ în viitorul apropiat, pentru vreo încarnare. Este sarcina voastră acum să cultivaţi intelectul în această epocă ce se deschide, epoca sufletului conştienţei.

Atunci, marii scolastici au coborât şi au realizat ceea ce fusese convenit cu ultimii mari platonicieni ai Şcolii de la Chartres. Multe lucruri importante s-au întâmplat atunci. Unul dintre cei care coborâse printre primii a primit, de exemplu, un mesaj de la un altul, care rămăsese mai mult timp în preajma lui Alanus ab Insulis în lumea spirituală, adică în preajma individualităţii spirituale care fusese Alanus ab Insulis. Cel care a coborât mai târziu a colaborat cu cel mai în vârstă, şi astfel a început pe Pământ pregătirea epocii intelectualiste, care şi-a avut începutul său în sânul Ordinului Dominicanilor. Tocmai cel care rămăsese puţin mai mult timp în preajma lui Alanus ab Insulis în lumea spirituală a îmbrăcat mai întâi haina Ordinului Cistercienilor şi a schimbat-o mai târziu cu cea a Ordinului Dominicanilor. Aşadar, în acest fel acţionau de acum înainte pe Pământ cei care fuseseră odinioară sub influenţa a ceea ce apăruse prin Aristotel, în timp ce sus „vegheau”, oarecum, dar în legătură cu aristotelicienii care acţionau pe Pământ, platonicienii, care aparţinuseră Şcolii de la Chartres. Lumea spirituală şi lumea fizică mergeau mână în mână. Era ca şi cum aristotelicienii şi platonicienii şi-ar fi dat mâna pe parcursul secolelor 13, 14, 15. Apoi, mulţi dintre cei care coborâseră pentru a introduce aristotelismul în Europa i-au întâlnit din nou pe ceilalţi în viaţa de dincolo.

Evoluţia ulterioară a avut loc în aşa fel încât cei care conduseseră Şcoala de la Chartres, precum şi cei care aveau în Ordinul Dominicanilor poziţii conducătoare, s-au situat în fruntea celor care au pregătit în prima jumătate a secolului al 19-lea ceea ce trebuia să devină curentul antroposofic de mai târziu, participând la acest puternic cult suprasensibil care se desfăşura în imaginile despre care am vorbit. Mai întâi, cei care lucraseră mai mult sau mai puţin ca aristotelicieni au trebuit să coboare din nou; căci, sub influenţa intelectualismului, încă nu venise timpul care să permită să se aprofundeze din nou spiritualitatea. Dar a existat un acord inviolabil care acţionează mai departe. Şi, conform acestui acord, din ceea ce este Mişcarea antroposofică trebuie să emane ceva care urmează să îşi găsească împlinirea înainte de sfârşitul acestui secol. Căci asupra Societăţii Antroposofice planează un destin: destinul ca mulţi dintre cei care sunt astăzi în Societatea Antroposofică să coboare din nou pe Pământ înainte de sfârşitul secolului 20, dar uniţi fie cu cei care au fost conducători în cadrul Şcolii de la Chartres, fie discipoli la Chartres. Astfel încât, înainte ca acest secol 20 să se încheie, platonicienii de la Chartres şi aristotelicienii care le-au urmat vor trebui să acţioneze împreună, dacă vrem ca civilizaţia să nu ajungă cu totul la decadenţă.

În viitor, Societatea Antroposofică trebuie să îndrăznească în deplină conştienţă acest lucru: să înţeleagă ceva din propria ei karmă. Căci există multe lucruri în sânul evoluţiei spirituale a omenirii care, mai ales astăzi, nu pot apărea la suprafaţa existenţei. Multe lucruri se manifestă astăzi pe plan exterior; dar dacă celor percepute pe plan exterior le putem recunoaşte simptomele, semnificaţia lăuntrică, atunci se vor dezvălui unele aspecte din ceea ce acţionează în mod spiritual de a lungul secolelor. Poate îmi este îngăduit să schiţez câteva dintre aceste aspecte. Şi de ce nu aş putea s-o fac acum, când un suflu esoteric trebuie să străbată Societatea Antroposofică? Aş vrea să vă prezint câteva aspecte care vă pot arăta cum o privire îndreptată asupra a ceea ce se află în jurul nostru ne va permite să discernem multe corelaţii.

Dacă eu însumi, pregătind Mişcarea antroposofică, am avut un destin deosebit, aceasta s-a arătat într-o relaţie foarte ciudată cu Ordinul Cistercienilor, care se află în legătură tocmai cu Alanus ab Insulis. Precizez, pentru cei cărora le place mult să creeze legende, că, în ceea ce priveşte propria mea individualitate, eu nu am nimic de-a face cu Alanus ab Insulis. Aş vrea numai să evit ca în jurul celor pe care le expun în mod esoteric să se formeze legende. Aceste lucruri trebuie să fie descrise pe baza realităţilor esoterice. Într-un fel absolut remarcabil, destinul meu mi-a permis să pot întrevedea prin evenimentele exterioare ce anume puteau să mă înveţe nişte relaţii cum erau cele despre care tocmai am vorbit. Poate unii dintre dumneavoastră cunosc articolele din «Goetheanum»  Cursul vieţii mele. Acolo a trebuit să povestesc cum, în tinereţe, eu nu am frecventat un liceu, ci o şcoală reală, şi că mi-am însuşit formaţia dată în licee abia mai târziu. Eu însumi trebuie să consider acest fapt drept o împrejurare ciudată a karmei mele. Căci, în oraşul în care mi-am petrecut tinereţea, liceul nu era decât la câţiva paşi de şcoala reală şi a atârnat de un fir de păr ca eu să intru nu la această şcoală reală, ci la liceu. Dar dacă aş fi intrat atunci, în acel oraş, la liceu, aş fi devenit preot al Ordinului Cistercienilor. Acest lucru este în afară de orice îndoială. Căci acesta era un liceu în care nu predau decât cistercieni. Eu eram în mod profund atras spre toţi aceşti preoţi, care chiar erau, majoritatea dintre ei, oameni excepţional de erudiţi. Am citit multe din scrierile acestor patres, ele mă impresionau în mod profund; şi îi iubeam pe aceşti patres. Şi, propriu-zis, dacă am mers doar pe lângă Ordinul Cistercienilor, asta s-a întâmplat pentru că nu m-am dus la liceu. Karma m-a condus pe o cale diferită; dar acest Ordin al Cistercienilor nu s-a îndepărtat de drumul meu. Eu am relatat şi acest lucru. Am avut întotdeauna o natură sociabilă, şi am povestit în Cursul vieţii mele şi faptul că mai târziu am putut stabili relaţii, în casa Mariei Eugenia delle Grazie [ Nota 56 ], cu aproape toţi teologii de acolo. Ei aparţineau aproape toţi Ordinului Cistercienilor. Mi s-a oferit atunci, ca să spunem aşa, perspectiva de a reveni la acest Ordin. Şi, din punct de vedere personal, acest lucru îmi era foarte evident, şi a apărut perspectiva ca, trecând prin curentul Ordinului Cistercienilor, să mă întorc în urmă şi să pătrund în viaţa spirituală până la Şcoala de la Chartres. Căci Alanus ab Insulis era cistercian. Şi se întâmplă un lucru ciudat: Atunci când, mai târziu, am scris prima din dramele-misterii, Poarta iniţierii, nu am putut, din necesităţi estetice, să fac altfel decât să le aduc pe femei pe scenă într-un costum compus dintr-o tunică lungă şi din ceea ce s-ar numi o stola. Dacă dumneavoastră vă reprezentaţi acest costum, o tunică alb-gălbuie, la care se adaugă o stola neagră şi o centură neagră – atunci aveţi haina Ordinului Cistercienilor. Nu m am gândit în acel moment decât la necesităţi de ordin estetic; dar acest costum era foarte asemănător rasei Ordinului Cistercienilor. Aveţi aici o indicaţie asupra corelaţiilor care i se revelează celui care poate urmări în simptomele ce apar în lumea exterioară semnificaţia lor spirituală lăuntrică.

Am început, la Crăciun, să dezvăluim tot mai mult aceste corelaţii lăuntrice. Ele trebuie să apară la lumina zilei, căci omenirea aşteaptă să cunoască realitatea lăuntrică, după ce, timp de multe secole, nu a aflat decât ceea ce este exterior, şi civilizaţia se află astăzi într-o situaţie îngrozitoare. Din multitudinea de lucruri care trebuie să se întâmple, trebuie să punem accentul, pe de o parte, pe felul în care a acţionat Şcoala de la Chartres, să vedem cum iniţiaţii acestei şcoli au trecut prin poarta morţii, au întâlnit în lumea spirituală sufletele celor care au purtat mai târziu rasa Ordinului Dominican pentru a răspândi aristotelismul, cu intelectualismul său, pentru a pregăti intens epoca sufletului conştienţei. Şi astfel avem, aş putea spune, acţionând mai departe în Societatea Antroposofică, aristotelismul, dar astăzi sub o formă spiritualizată şi aşteptând o spiritualizare încă şi mai mare. Apoi vor veni, la sfârşitul secolului 20, mulţi dintre cei care sunt prezenţi astăzi aici, dar uniţi cu personalităţile care au fost învăţătorii Şcolii de la Chartres. Spre acest ţel tinde mişcarea: să unească în sânul ei cele două curente: aristotelismul, prezent în sufletele care, mai ales în vechea lume păgână, erau în aşteptarea creştinismului, care au trăit cu dorul după creştinism, până când au putut vesti creştinismul ca dominicani, slujindu-se de puterea intelectului; ele vor fi unite cu sufletele care au mai putut trăi creştinismul pe planul fizic şi ai căror conducători cei mai eminenţi erau reuniţi în cadrul Şcolii de la Chartres. Acestea din urmă nu au mai avut de atunci nici o încarnare, deşi în contactele mele cu Ordinul Cistercienilor am putut întâlni mereu încorporări ale unor suflete care aparţinuseră Şcolii de la Chartres. Căci în Ordinul Cistercienilor puteai întâlni multe personalităţi care nu erau o reîncarnare a unui discipol de la Chartres, dar care aveau momente în viaţă când, timp de câteva ore, sau zile, erau însufleţite de o asemenea individualitate aparţinând Şcolii de la Chartres. Aşadar, încorporări, nu încarnări. Şi au fost scrise lucruri minunate, despre care ne putem întreba: Cine este autorul? Autorul nu era acel pater care făcea parte pe atunci din Ordinul Cistercienilor şi purta rasa galben-pal, cu stola neagră şi centura neagră; ci, în acest caz, scriitorul era acea personalitate care, pentru câteva ore, sau zile, sau săptămâni, trăise în sufletul unui asemenea frate al Ordinului Cistercienilor. Multe dintre aceste lucruri au avut o influenţă mai târziu, într-un articol sau altul, într-o scriere sau alta, puţin cunoscută în cadrul literaturii. Eu însumi am avut o discuţie remarcabilă [ Nota 57 ], pe care am relatat o de asemenea în Cursul vieţii mele, cu un membru al Ordinului Cistercienilor, un om extraordinar de erudit. Noi părăsisem o societate şi vorbeam de problema-Christos. Eu i-am expus în legătură cu acest subiect ideile mele, care erau, în esenţă, aceleaşi cu cele pe care le-am exprimat întotdeauna. În timp ce vorbeam, el a devenit neliniştit, şi a spus: Poate că putem ajunge la asemenea idei; dar noi nu ne permitem să gândim aşa ceva – el a vorbit în mod asemănător şi despre alte probleme de christologie. Atunci – momentul este foarte viu prezent în sufletul meu –, ne-am oprit, în Viena, acolo unde Schottenring şi Burgring se întâlnesc, de o parte aveam Hofburg, de alta, Hôtel de France şi Biserica Votivă, şi acest om mi-a spus: „Aş vrea să veniţi cu mine. Vă voi arăta o carte din biblioteca mea; acolo se află ceva ciudat, care se leagă de ceea ce tocmai mi-aţi spus”. L-am urmat. Mi-a dat o carte despre druzi*. Prin legătura dintre conversaţia noastră şi conţinutul acestei cărţi eu am aflat că acest om profund erudit era, într-un mod absolut ciudat, ca absent din el însuşi în timp ce, vorbind despre christologie, ajunsesem să vorbesc despre vieţile succesive; iar când şi-a revenit, el nu-şi putea aminti decât un lucru: că el are o carte despre druzi, în care scrie ceva despre reîncarnare. El ştia acest lucru numai din acea carte. El era atât de erudit, încât se spunea despre el – era consilier imperial la Universitatea din Viena –, se spunea: Domnul consilier imperial N. N. cunoaşte lumea întreagă şi încă trei sate pe deasupra – atât era de erudit; dar când se afla în corpul său, nu ştia nimic, ştia numai că într-o carte despre druzi se află ceva referitor la vieţile succesive. Aceasta este deosebirea dintre ceea ce au oamenii în conştienţa lor şi ceea ce se revarsă în sufletele umane din lumea spirituală. Şi acum urmează lucrul remarcabil, faptul că eu am ţinut cândva o conferinţă la Viena, la care era prezentă aceeaşi personalitate şi, după conferinţă, ea a făcut o remarcă pe care nu o puteam înţelege altfel decât admiţând că în acel moment omul acesta avea o înţelegere deplină a unui om din prezent şi a relaţiei omului respectiv cu încarnarea sa precedentă. Şi ceea ce spunea el despre legătura dintre două vieţi pământeşti era ceva just, nu era eronat. Dar el nu înţelegea acest lucru; doar îl spunea.

* Druzi = membri ai unei populaţii de aproximativ 250.000 de oameni, care credeau în reîncarnare şi în metempsihoză. La origine, ei formau o sectă religioasă şi trăiau în Siria, Liban şi Israel. Mai multe principii din doctrina lor sunt împrumutate din mesianism, gnosticism şi neoplaonicism. Au fost persecutaţi de musulmani şi s-au refugiat în Siria în anul 1 017. (n.t.rom)

Prin aceasta vreau doar să vă arăt cum se prelungesc în prezent nişte mişcări spirituale. Dar ceea ce astăzi nu este vizibil decât ca prin nişte ferestre mici, în viitor trebuie să devină una prin acea unire dintre conducătorii Şcolii de la Chartres şi conducătorii scolasticii, atunci când, la sfârşitul secolului 20, va interveni înnoirea spirituală care va conduce şi elementul intelectual în sânul elementului spiritual. Dar, pentru ca să se producă aceasta, oamenii de la sfârşitul secolului 20 nu au voie să rateze! Cum astăzi totul depinde de voinţa liberă, pentru ca acest lucru să aibă loc – şi anume, pentru ca cele două grupări să poată coborî împreună pe Pământ în secolul 20 spre a spiritualiza cultura –, pentru aceasta Societatea Antroposofică trebuie să ştie să cultive antroposofia în sens just şi cu abnegaţie.

Acest lucru voiam să vi-l spun astăzi: voiam să vă arăt ce strâns legat este curentul antroposofic de profundul mister al epocii care a început o dată cu apariţia lui Christos prin Misteriul de pe Golgotha şi care s-a dezvoltat apoi aşa cum v-am arătat. Vom continua aceste consideraţii în conferinţa următoare.