Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


KARMA SOCIETĂŢII ANTROPOSOFICE ŞI CONŢINUTUL MIŞCĂRII ANTROPOSOFICE

CONFERINŢA A DOUA

Arnheim, 19 iulie 1924

Mi-am permis ieri să expun pentru prietenii noştri care erau prezenţi câteva lucruri cu privire la karma Societăţii Antroposofice. Aş vrea să analizez astăzi ceea ce are legătură cu aceste lucruri, şi voi face în aşa fel încât această expunere să poată fi înţeleasă şi în mod independent.

Tot ceea ce va trebui să fie realizat în momentul prezent al evoluţiei omenirii pentru a pregăti evenimentele spirituale ale unui viitor mai apropiat sau mai îndepărtat are legătură cu ceea ce am numit adesea, în faţa prietenilor noştri antroposofi, evenimentul mihaelic; şi tocmai astăzi aş vrea să vorbesc despre unele aspecte ale acestui eveniment mihaelic, care sunt legate de Mişcarea antroposofică.

Când vorbim despre un fenomen cum este evenimentul mihaelic, trebuie să pornim neapărat de la reprezentarea că lumea este construită oarecum „pe etape”. Când observăm evoluţia lumii numai cu ajutorul acelor puteri de care dispune omul între naştere şi moarte, vedem cum a evoluat omenirea pe Pământ, cum vechile popoare au provenit din nişte popoare încă şi mai vechi; cum apoi, încetul cu încetul, după ceea ce s-a întâmplat în Orient prin intermediul populaţiilor hinduse [ Nota 58 ], persane, arabe şi chaldeo-egiptene, s-a constituit populaţia greco-romană, apoi cum, din această greco-romanitate a apărut Evul Mediu, şi cum, în sfârşit, a luat naştere timpul nostru prezent, cu toate dezordinile sale, dar şi cu ceea ce a adus el măreţ în domeniul tehnicii. Dar, atât „dedesubtul”, aş putea spune, cât şi „deasupra” acestei suprafeţe pe care noi o cuprindem cu privirea în acest mers înainte al popoarelor, vedem împlinindu-se nişte evoluţii, nişte evoluţii prin care nu trec oamenii, dar pe care le traversează entităţile spirituale, însă nişte entităţi spirituale care se află într-o anumită legătură cu evoluţia omenirii.

Regnul Angeloilor, al Îngerilor, în sens creştin, are de-a face în mod nemijlocit cu evoluţia omului individual. Acest regn cuprinde acele entităţi care îl conduc pe omul individual, în măsura în care el are nevoie de o asemenea călăuzire, de un astfel de îndrumător, dintr-o viaţă pământească în alta; ei sunt ocrotitorii omului pretutindeni acolo unde el are nevoie de această ocrotire. Ei sunt, aşadar, legaţi în mod nemijlocit de evoluţia omenirii, deşi rămân suprasensibili pentru ochii pământeşti.

Dar în domeniul spiritual imediat învecinat îşi desfăşoară activitatea acele entităţi pe care noi le desemnăm drept Ierarhia Arhangeloilor, a Arhanghelilor. Aceşti Arhangheli au de-a face cu multe lucruri care joacă, de asemenea, un rol în evoluţia omenirii – nu în privinţa omului individual, ci în privinţa relaţiilor dintre oameni. Aşa se întâmplă, de exemplu, după cum am indicat adesea în conferinţele antroposofice, cu evoluţia popoarelor, care se află sub domnia unor Arhangheli. Dar aşa se întâmplă şi cu anumite perioade ale evoluţiei pământeşti, care primesc cu precădere impulsurile determinante ale anumitor entităţi arhanghelice. De exemplu, în cele trei secole care au precedat ultima treime a secolului al 19-lea, aşadar, în secolele 19, 18, 17 şi o parte a secolului al 16-lea, noi trebuie să ne reprezentăm lumea civilizată, în esenţă, sub domnia acelei entităţi arhanghelice denumită, de creştinii care pot vorbi despre asemenea lucruri, Gabriel. Astfel încât această perioadă a fost epoca lui Gabriel.

Această epocă a lui Gabriel are pentru ansamblul evoluţiei recente a omenirii o mare importanţă. Căci, în fond, după Misteriul de pe Golgotha, oamenii de pe Pământ simţeau că înalta Entitate Solară Christos, prin Misteriul de pe Golgotha, a coborât din Soare pe Pământ, a îmbrăcat un corp în trupul lui Iisus, s-a legat de destinul Pământului. Dar, prin faptul că Fiinţa Christos a rămas astfel unită cu Pământul – pe parcursul întregului şir de domnii arhanghelice de la Misteriul de pe Golgotha până la domnia lui Gabriel –, Impulsul Christic nu a putut cuprinde încă propriu-zis interiorul fizic şi eteric al omenirii. Acest lucru a devenit posibil abia sub impulsul lui Gabriel, care a intervenit cu aproximativ trei secole înainte de ultima treime a secolului al 19-lea. Astfel încât numai de atunci există o omenire care poate fi pătrunsă lăuntric de Impulsul Christic – chiar dacă aceasta nu s-a realizat încă până în prezent – prin forţele eredităţii. Căci Gabriel stăpâneşte în sânul omenirii tot ceea ce reprezintă forţele fizice ale eredităţii. Acesta este în special Spiritul suprasensibil legat de succesiunea generaţiilor, care, aş putea spune, este marele şi vastul Spirit ocrotitor al mamelor, în măsura în care aceste mame aduc copii pe lume. Gabriel are de-a face cu naşterile, el are de-a face cu dezvoltarea embrionară a omului. Puterile gabrielice sunt prezente în orice element spiritual care se află la originea reproducerii fizice; astfel încât, propriu-zis, numai de la această ultimă domnie a lui Gabriel reproducerea fizică pe Pământ a intrat în legătură cu Impulsul Christic.

Apoi începe, de la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului trecut, domnia lui Mihael [ Nota 59 ]. Ea este diferită de domnia lui Gabriel. Pe când, în timpul celor trei secole precedente, domnia arhanghelică trebuia căutată în impulsurile spirituale care însufleţesc fizicul, noi trebuie acum să discernem în tot ceea ce se revarsă de atunci asupra omenirii, ca domnie a lui Mihael, prezenţa Arhanghelului care are de-a face în mod special cu însuşirile umane ce ţin de raţiune, aşadar, cu tot ceea ce se referă la evoluţia legată de raţiune, la evoluţia spirituală a omenirii, la cultura spirituală. Iar pentru studiul ansamblului omenirii pământeşti este de cea mai mare importanţă faptul că domnia lui Gabriel, care, aş putea spune, acţionează în mod spiritual asupra a ceea ce este mai fizic, este înlocuită de domnia lui Mihael, care are de-a face de fapt cu tot ceea ce numim spiritual în cultură. Aşadar, dacă vrem să căutăm divinitatea arhanghelică ce veghează asupra reproducerii fizice, atunci ne înălţăm privirea spre Arhanghelul Gabriel; dacă vrem să ne înălţăm privirea spre acel Spirit care, în actuala epocă de civilizaţie, are de-a face cu dezvoltarea ştiinţelor, cu dezvoltarea artelor, şi aşa mai departe, atunci ne înălţăm privirea spre entitatea arhanghelică pe care o desemnăm, conform tradiţiei creştine, cu numele de Mihael. – Pentru acele culturi care, de-a lungul timpului, sunt întotdeauna determinante, se succed şapte domnii arhanghelice; astfel încât domnia lui Mihael este precedată de alte şase domnii arhanghelice. Şi dacă, pornind de la Gabriel, ne întoarcem în trecut şi urmărim succesiunea acestor domnii, atunci ajungem iarăşi la o epocă în care Mihael şi-a exercitat influenţa sa pe Pământ. În aşa fel încât fiecare asemenea domnie a unui Arhanghel este o repetare a aceleiaşi domnii din trecut, şi evoluţia Arhanghelului însuşi se săvârşeşte o dată cu această înaintare. După un anumit timp, după aproximativ două milenii, acelaşi Arhanghel ajunge întotdeauna la domnie în cadrul civilizaţiei dominante.

Dar aceste domnii, care durează aproximativ trei secole şi ceva, sunt în mod fundamental diferite unele de altele; nu întotdeauna tot atât de puternic diferite cum este o domnie a lui Mihael faţă de o domnie a lui Gabriel, dar, cu toate acestea, esenţial diferite unele de altele. Şi aici, putem spune: De fiecare dată când domneşte Gabriel se pregăteşte pentru viitorul apropiat o perioadă în care popoarele se separă, se diferenţiază, o epocă în care popoarele devin mai naţionaliste. Şi am putea întreba: Cum se face că în prezent, când totuşi a început epoca lui Mihael, pe Pământ apare un element naţionalist atât de puternic? Ei bine, acest lucru a fost pregătit din punct de vedere spiritual cu mult timp înainte, apoi continuă să acţioneze, descreşte, dar urmările dureroase sunt perceptibile încă multă vreme, şi uneori sunt mai rele decât în epoca respectivă. Căci impulsul lui Mihael înlocuieşte numai încetul cu încetul ceea ce, în mare măsură, a lăsat în urma ei domnia lui Gabriel. Dar întotdeauna la începutul unei epoci mihaelice începe să se manifeste în omenirea de pe Pământ o năzuinţă de a depăşi diferenţierile dintre popoare şi de a se răspândi, printre diferitele popoare care locuiesc în acea perioadă pe Pământ, ceea ce s-a manifestat într-o anumită epocă precis determinată drept cultura cea mai înaltă, drept conţinutul spiritual cel mai înalt. Domnia lui Mihael se caracterizează întotdeauna prin răspândirea unui principiu cosmopolit, prin răspândirea unui nivel spiritual foarte înalt pe Pământ printre popoarele – oricare ar fi limba lor – care pot accesa acest nivel spiritual. De aceea, printre cei şapte Arhangheli care îşi trimit impulsurile lor în sânul evoluţiei omenirii, Mihael este întotdeauna acela care aduce omenirii impulsul cosmopolitismului – şi, în acelaşi timp, impulsul de a răspândi printre oameni cuceririle cele mai preţioase ale unei epoci.

Dacă mergem înapoi pe firul evoluţiei omenirii şi ne întrebăm: Care este epoca mihaelică cea mai apropiată care a precedat-o pe a noastră? – atunci ajungem la epoca ce s-a încheiat cu acea acţiune cosmopolită a campaniilor lui Alexandru [ Nota 60 ] în direcţia Asiei, întemeiate pe viaţa spirituală cea mai de preţ a Greciei de atunci. Vedem cum se manifestă acolo, întemeiată pe evoluţia trecută a civilizaţiei, o dorinţă imperioasă de a transmite cultura spirituală la care a ajuns Grecia – această mică Grecie – popoarelor orientale, de a o transmite până în Egipt, de a o răspândi sub o formă cosmopolită printre toate popoarele care erau accesibile atunci pentru această cultură. S-a petrecut acest fapt de o semnificaţie extraordinară, faptul că în cadrul acestei epoci mihaelice are loc răspândirea cosmopolită a ceea ce fusese cucerit pentru omenire prin elenism. Şi atunci când în nordul Africii înfloreşte oraşul Alexandria [ Nota 61 ], această înflorire este, într-un anumit sens, încununarea epocii mihaelice de atunci.

Aceasta a fost epoca mihaelică precedentă. Apoi conduc alţi şase Arhangheli. Iar în ultima treime a secolului al 19-lea, la sfârşitul anilor ‘70, a început o nouă epocă mihaelică. Dar niciodată, în întreaga evoluţie pământească, nu am avut între două epoci mihaelice succesive o deosebire atât de mare ca aceea dintre epoca lui Alexandru şi epoca în care trăim noi în prezent, începând cu sfârşitul anilor ‘70 ai secolului trecut. Căci între cele două epoci mihaelice se situează evenimentul care a dat evoluţiei pământeşti sensul ei adevărat: Misteriul de pe Golgotha!

Trebuie să reflectăm la ceea ce trebuie să administreze de fapt Mihael în întregul Cosmos spiritual: El îşi asumă administrarea a ceea ce este spiritual, dar care culminează apoi în înţelegerea pe care o dezvoltă omul pe baza intelectului. Mihael nu este spiritul care cultivă puterea intelectului, ci el vrea ca tot ceea ce dă el ca spiritualitate să lumineze omenirii sub formă de idei, sub formă de gânduri – dar sub forma unor gânduri şi idei care pot sesiza spiritualul. Mihael vrea ca omul să fie o fiinţă liberă, vrea ca omul să înţeleagă, prin noţiunile şi ideile sale, ceea ce se revelează din lumile spirituale.

Să examinăm o dată această epocă mihaelică aşa cum era ea pe vremea lui Alexandru. Am spus adesea că în epoca noastră oamenii sunt foarte, foarte inteligenţi, ceea ce înseamnă că ei au noţiuni, idei, reprezentări, sunt înzestraţi cu intelect, ei au o putere a intelectului pe care au dobândit-o personal. Dar şi oamenii din timpul lui Alexandru erau inteligenţi. Însă, dacă i-am fi întrebat atunci: De unde aveţi voi noţiunile voastre, ideile voastre? – ei nu ar fi putut spune: Noi ni le-am cucerit prin noi înşine. – Căci ei primeau revelaţii spirituale – şi, o dată cu ele, ideile, în aşa fel încât ideile nu erau considerate ca fiind formate de omul însuşi, ci drept ceva care este revelat oamenilor o dată cu spiritualitatea. Şi această Inteligenţă cerească – în opoziţie cu inteligenţa pământească actuală – era pe atunci, în epoca lui Alexandru, administrată de Mihael. Dintre toţi Arhanghelii care locuiesc pe Soare, el era cel mai important. El era acel spirit care, de pe Soare, trimitea nu numai razele solare fizic-eterice, dar care prin aceste raze fizic-eterice trimitea pe Pământ puterea intelectuală inspiratoare. Căci în acele vremuri oamenii ştiau că tot ceea ce desfăşoară ei pe Pământ ca putere a inteligenţei este un dar al Cerului, un dar al Soarelui, trimis aici jos din Soare. Şi spiritul care realizează în mod direct acest lucru, care trimite pe cale spirituală pe Pământ puterea intelectului, este Mihael! – Acest lucru exista, de asemenea, în vechile Misterii solare, ca învăţătură iniţiatică minunată: faptul că Mihael locuieşte pe Soare, că acolo el administrează Inteligenţa cosmică şi că această Inteligenţă cosmică, atunci când îi inspiră pe oameni, este un dar al lui Mihael.

Dar a venit acea epocă în care trebuia să fie pregătită din ce în ce mai mult facultatea omului de a-şi dezvolta intelectul prin puterea proprie a sufletului; nu numai de a primi Inteligenţa cosmică revelată, ci de a deveni inteligent prin propria sa putere. Acest lucru a fost atunci pregătit prin aristotelism, prin acea concepţie filosofică deosebită despre lume care apare în perioada de declin a elenismului, care a dat apoi impulsul campaniilor lui Alexandru spre Asia şi Africa. Aristotelismul purta în sine, aş putea spune, detaşarea, desprinderea inteligenţei pământeşti de Inteligenţa cosmică. În ceea ce s-a numit mai târziu logica lui Aristotel [ Nota 62 ] se manifestă detaşarea acelui schelet al gândurilor, care în toate secolele următoare a devenit inteligenţa umană. Şi trebuie să consideraţi că ultima acţiune, ca să spunem aşa, care a fost atinsă de impulsul mihaelic este această întemeiere a inteligenţei pământesc-umane şi întipărirea amprentei culturii greceşti, prin campaniile lui Alexandru, popoarelor predispuse la cosmopolitism. Aceasta este o acţiune unitară.

Apoi, epocii lui Mihael i-a urmat epoca lui Orifiel, domnia Arhanghelului Orifiel. A avut loc Misteriul de pe Golgotha. Acele suflete umane care participaseră în mod conştient, sub domnia lui Mihael, pe vremea lui Alexandru, la acţiunile despre care tocmai am vorbit, aceste suflete se găseau la începutul erei creştine grupate pe Soare, în jurul entităţii arhanghelice a lui Mihael, care îi cedase atunci domnia lui Orifiel pe Pământ, dar care, din sfera Soarelui, asista, împreună cu sufletele umane care puteau să-l slujească, la plecarea lui Christos de pe Soare.

Şi acesta este, de asemenea, unul dintre evenimentele pe care noi trebuie să le luăm în considerare: faptul că acelor suflete umane care sunt legate de Mişcarea antroposofică li se înfăţişează următorul aspect: Noi suntem uniţi cu Mihael pe Soare; Christos, care până atunci îşi trimisese din Soare impulsurile Sale pe Pământ, părăseşte acum Soarele, pentru a se lega de evoluţia pământească! – Ei bine, gândiţi-vă numai la acest eveniment cosmic-suprapământesc important, la acest eveniment deosebit pe care îl percepeau acele suflete umane care, pe atunci, erau adunate în jurul lui Mihael ca slujitori angelici, după ce el şi-a încheiat domnia sa pe Pământ, şi care au asistat într-un fel, în sânul regiunii solare, la plecarea lui Christos, care părăsea Soarele pentru a-şi uni destinul cu destinul omenirii de pe Pământ. „El pleacă!” – aceasta era marea trăire.

Într-adevăr, sufletele umane îşi primesc direcţiile lor nu numai pe Pământ, ele le primesc şi în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Aşa a fost în special pentru acele suflete care au trăit în epoca lui Alexandru. Un impuls grandios, puternic, a radiat din acest moment cosmic al istoriei lumii în care aceste suflete au văzut cum Christos se îndepărta de Soare. Iar pentru ele faptul era clar: Acum, Inteligenţa cosmică trece, încetul cu încetul, din Cosmos pe Pământ. Iar Mihael şi cei care îl înconjurau au văzut într-un fel cum, încetul cu încetul, Inteligenţa care mai înainte se revărsa din Cosmos a coborât pe Pământ.

Mihael şi ai săi – fie că se aflau sus, în lumea spirituală, fie că erau încarnaţi pentru o scurtă viaţă pe Pământ – au văzut cum ajungeau în domeniul pământesc, în secolul al 8-lea al erei creştine, razele vieţii inteligente; ei ştiau: aici, jos, inteligenţa va continua să se desfăşoare! Şi se poate observa cum pe Pământ îşi fac apariţia primii gânditori. Ceilalţi, care mai înainte se manifestaseră ca mari entităţi, erau deţinători de gânduri inspirate. Numai începând din secolul al 8-lea al erei creştine au apărut oameni care gândeau prin ei înşişi. Iar în sânul corului Arhanghelilor din regiunea solară a răsunat, venind de la entitatea lui Mihael, puternicul cuvânt: „Ceea ce era puterea împărăţiei mele, ceea ce a fost administrat de mine de aici, nu se mai află aici; aceasta trebuie să se reverse pe Pământ, ea trebuie să continue să se reverse, să unduiască, să se tălăzuiască!”

Acesta era, începând din secolul al 8-lea, aspectul Pământului văzut din Soare. Aceasta era marea taină, faptul că puterile care sunt îndeosebi puterile lui Mihael au coborât din Cer pe Pământ. Aceasta era şi marea taină care era comunicată câtorva iniţiaţi, în şcoli de felul acelora despre care am vorbit ieri, marea Şcoală de la Chartres, de exemplu. Aş putea spune: Înainte, atunci când omul voia să ştie ce este inteligenţa, el trebuia să-şi ridice privirea prin intermediul Misteriilor spre Soare. Acum, inteligenţa nu era încă atât de vizibilă pe Pământ, dar s-a ştiut, încetul cu încetul, că se dezvoltă pe Pământ oameni care gândesc prin ei înşişi, care au o inteligenţă personală. Unul dintre aceia care, în cadrul civilizaţiei europene, au putut face, aş putea spune, ca în sufletul lor să ţâşnească prima scânteie a gândirii personale a fost Scotus Erigena [ Nota 63 ], amintit de mine adesea. Dar îl precedaseră deja câţiva, înzestraţi cu o gândire personală, o gândire care nu era numai inspirată, revelată de sus. Şi această gândire personală se răspândea tot mai mult.

Dar exista în evoluţia pământească o posibilitate de a pune această gândire personală în slujba unei misiuni deosebite. Căci, gândiţi-vă: această gândire personală era suma impulsurilor coborâte din Cer pe Pământ din regiunea lui Mihael. Mihael era chemat să lase mai întâi această inteligenţă pământească să-şi continue evoluţia. El nu era încă legat de ea; el nu trebuia să ajungă la aceasta decât în anul 1879. Jos, pe Pământ, această gândire pământească s-a dezvoltat mai întâi în aşa fel încât Mihael nu-şi putea asuma stăpânirea ei. El încă nu putea da impulsuri oamenilor care gândeau prin propriile lor puteri, fiindcă domnia sa, timpul său încă nu venise.

Acest lucru, care domnea ca o taină profundă în evoluţia omenirii de pe Pământ, era cunoscut într-un număr foarte restrâns de Misterii orientale. Şi astfel, în cele câteva Misterii orientale, unii discipoli au putut fi iniţiaţi în această mare taină de către oamenii predispuşi şi formaţi în sensul unei spiritualităţi profunde. Şi, printr-o împrejurare care este greu de înţeles pentru raţiunea pământească obişnuită, această taină, care era bine cunoscută în anumite Misterii orientale, a ajuns până la acea curte princiară despre care am vorbit la Goetheanum şi în alte locuri. Tocmai în secolul al 8-lea şi la începutul secolul al 9-lea această curte princiară a dominat în Asia, sub stăpânirea lui Harun al Rashid. Harun al Rashid apăruse în sânul culturii arabismului, în sânul culturii marcate de mahomedanism. Taina despre care tocmai am vorbit a ajuns până la consilierii săi iniţiaţi sau, cel puţin, cunoscători până la un anumit punct. Şi, tocmai fiindcă această curte de la Bagdad, al cărei suveran era Harun al Rashid, fusese atinsă de această taină, tocmai de aceea era ea atât de strălucitoare. Tot ceea ce exista în Orient ca înţelepciune, artă, religiozitate profundă, era prezent, se concentra – fireşte, având coloratura mahomedanismului – la curtea lui Harun al Rashid. În timp ce în Europa, la curtea lui Carol cel Mare, care era contemporan cu Harun al Rashid, oamenii se ocupau cu adunarea primelor elemente ale unei gramatici, unde totul era încă pe jumătate barbar, Bagdadul era reşedinţa, strălucitoarea pepinieră a vieţii spirituale a Orientului şi a Asiei de Sud-Vest. Harun al Rashid îi adunase în jurul său pe aceia care cunoşteau marile tradiţii ale Misteriilor din Orient. Şi el avea în apropierea sa mai ales un consilier care, în nişte vremuri mai vechi, fusese un iniţiat, dar care mai acţiona încă pe baza acestor impulsuri spirituale din încarnări anterioare şi care devenise organizatorul a tot ceea ce era cultivat la curtea lui Harun al Rashid ca geometrie, chimie şi fizică, muzică, arhitectură şi alte arte, şi în special o strălucitoare artă poetică. În această adunare de înţelepţi, a cărei strălucire se răspândea până departe, era prezent, mai mult sau mai puţin conştient, un anumit sentiment: Inteligenţa de pe Pământ, care a coborât din Cer pe Pământ, trebuie să fie pusă în slujba spiritului mahomedan!

Gândiţi-vă numai, de pe vremea lui Mahomed, de pe vremea primilor califi, arabismul fusese transplantat din Asia prin Africa de Nord până în Europa. Acolo, el s-a răspândit prin războaie. Dar împreună cu cei care, prin campanii războinice, l-au adus până în Spania – Franţa a fost afectată şi ea şi, din punct de vedere spiritual, tot vestul Europei –, împreună cu aceştia au venit personalităţi eminente. Şi campaniile regilor Franţei împotriva maurilor, împotriva arabismului, vă sunt bine cunoscute tuturor. Dar acesta nu este decât aspectul exterior, care se desfăşoară pe plan istoric, mult mai important este întotdeauna mersul curenţilor spirituali din lăuntrul evoluţiei omenirii.

Apoi, Harun al Rashid, precum şi eminentul său consilier, au trecut prin poarta morţii. Dar, după ce au trecut prin moarte şi în timp ce se aflau în existenţa dintre moarte şi o nouă naştere, ei şi-au urmărit într-un fel specific scopul lor, acela de a introduce în lumea europeană modul de gândire arab cu ajutorul principiului inteligenţei care se răspândea în Europa. Astfel, după ce Harun al Rashid a trecut prin poarta morţii, vedem cum, din Asia, din Bagdad, trecând prin Africa, prin Spania, prin vestul Europei, până în Anglia, în timp ce el traversa lumile spirituale, lumile stelare, sufletul său îşi menţinea neabătut privirea asupra Bagdadului, asupra Asiei de Sud-Vest, asupra Greciei, Romei, până în Spania, Franţa, ba chiar până în Anglia. În această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere atenţia sa era îndreptată în permanenţă asupra sudului şi vestului Europei. Apoi, Harun al Rashid a reapărut într-o încarnare următoare ca Lord Bacon, Baco de Verulam. Baco însuşi este Harun al Rashid, care, în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere, a acţionat exact aşa cum tocmai v-am arătat. Celălalt, înţeleptul său consilier, a ales un alt drum, care, pornind din Bagdad, trece peste Marea Neagră şi Rusia până în Europa Centrală. Aceste două individualităţi au urmat căi diferite: Harun al Rashid, până la următorul său scop pământesc, ca Lord Bacon, Baco de Verulam; înţeleptul său consilier nu şi-a întors privirea, pe parcursul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, de la ceea ce îşi putea primi tot mai mult influenţa şi amprenta Orientului şi a reapărut ca marele pedagog şi autor al «Pansophiei»: Amos Comenius. Şi din colaborarea acestor individualităţi care acţionaseră odinioară la curtea de la Bagdad a luat naştere atunci în Europa ceea ce s-a dezvoltat – mai mult sau mai puţin alături de creştinism – sub forma unui arabism îmbătrânit, dar, aş putea spune, sub influenţa Inteligenţei din Soare care scăpase de sub influenţa lui Mihael.

Expansiunea fizic-exterioară prin intermediul războaielor a fost respinsă de regii franci şi de ceilalţi europeni. Vedem cum aceste campanii războinice ale arabilor, care au năvălit iniţial cu o atât de mare forţă, şi răspândirea culturii mahomedane se frâng în vest, nu pot pătrunde mai departe; vedem mahomedanismul dispărând pentru Europa Occidentală. Dar în timp ce el pierdea ceea ce avea ca forme exterioare, ceea ce se baza pe cultura exterioară, arabismul mai nou dă naştere tocmai ştiinţelor moderne ale naturii şi ceea ce a întemeiat pentru lume Amos Comenius în sens pedagogic. Şi astfel, în secolul al 17-lea s-a răspândit inteligenţa pământească, ocupată într-un fel de arabism.

Ne-am îndreptat astfel atenţia asupra solului în care trebuie să semănăm sămânţa antroposofică. Trebuie într-adevăr să-l observăm în mod just, în interioritatea sa spirituală.

Dar în timp ce din Asia venea această continuare spirituală a strălucitoarei curţi de la Bagdad, în Europa se dezvolta şi se răspândea creştinismul. Însă, aş putea spune, aristotelismul se răspândea în Europa întâlnind cele mai mari dificultăţi. În timp ce, datorită marilor acţiuni ale lui Alexandru, aristotelismul fusese transportat în Asia sub forma ştiinţelor naturii şi, de asemenea, prin tot ceea ce, provenind din elenism, se dezvoltase în mod intens şi a fost apoi ocupat de arabism, în sânul culturii creştine care se năştea în Europa aristotelismul s-a răspândit la început numai sub forma unei uşoare infuzii. Şi el s-a unit cu platonismul, care îşi avea în realitate rădăcinile în vechile Misterii greceşti; s-a unit în felul pe care l-am descris în prima conferinţă.

Dar vedem la început mai întâi cum aristotelismul se răspândeşte absolut discret în Europa, în timp ce platonismul pătrunde pretutindeni în şcoli. Şi una dintre cele mai importante a fost tocmai această Şcoală de la Chartres din secolul al 12-lea, în cadrul căreia şi-au desfăşurat activitatea marile spirite pe care le-am numit ieri: Bernardus Sylvestris, Bernardus de Chartres, Jean de Salisbury, dar mai ales Alanus ab Insulis. În cadrul acestei Şcoli de la Chartres se mai vorbea încă altfel decât în ceea ce s-a răspândit ca ecou al arabismului. În Şcoala de la Chartres trăia un creştinism autentic, dar un creştinism autentic în lumina vechilor Misterii, aşa cum se mai putea încă manifesta această înţelepciune a Misteriilor.

Atunci a avut loc un lucru important: Marii învăţători de la Chartres, care erau foarte îndepărtaţi de arabism, dar care, prin platonismul lor, se adânceau profund în tainele creştinismului, au trecut prin poarta morţii. Atunci, la începutul secolului al 13-lea, pe durata unui timp foarte scurt, s-a ţinut un fel de mare conciliu ceresc. Când cei mai buni dintre învăţători, şi în primul rând Alanus ab Insulis, au murit, adică atunci când se aflau dincolo, în lumea spirituală, ei s-au întrunit pentru un act cosmic important împreună cu cei care, fiind încă în lumea spirituală, se pregăteau să coboare pe Pământ şi să reprezinte acolo aristotelismul sub o formă nouă. Şi printre cei care trebuiau să coboare pe Pământ se aflau tocmai oameni care participaseră din adâncul sufletului, cu o intensă şi viguroasă putere lăuntrică, la activitatea impulsului mihaelic din epoca lui Alexandru. Ne este permis să ne formăm reprezentarea ce corespunde adevărului, anume că, la această răscruce dintre secolele 12 şi 13, suflete venind din centre iniţiatice creştine cum era Şcoala de la Chartres, şi care tocmai intraseră în lumea spirituală, au întâlnit alte suflete, care se pregăteau să coboare şi care în regiunile spirituale păstraseră nu platonismul, ci aristotelismul, eficacitatea lăuntrică a inteligenţei, care provenea din vechea epocă mihaelică. Erau acolo, de asemenea, aceia care spuneau: Noi ne aflam în preajma lui Mihael atunci când am observat, împreună cu el, cum curentul Inteligenţei se revarsă din Cer pe Pământ, eram uniţi cu el şi în acea mare acţiune universală care a fost realizată încă din timpul în care Mihael administra Inteligenţa, atunci când Inteligenţa era administrată din Cosmos. – Atunci, învăţătorii de la Chartres au transmis administrarea spirituală a problemelor pământeşti aristotelicienilor. Aşadar, celor care trebuiau acum să coboare pe Pământ şi care erau în stare să-şi asume administrarea vieţii intelectuale, a inteligenţei personale pe Pământ, ei erau cei cărora învăţătorii de la Chartres, platonicienii – care, propriu-zis, nu puteau sta încă decât sub influenţa Inteligenţei administrate „din Cer” –, le-au transmis administrarea vieţii spirituale de pe Pământ.

Acele spirite în sufletele cărora exista un ecou al impulsul mihaelic al precedentei epoci mihaelice au intrat în Ordinul Dominicanilor. Şi a apărut, provenind în principal din Ordinul Dominicanilor, scolastica; acea scolastică a luptat cu îndârjire, dar şi cu măreţie, pentru a răspunde la întrebarea: Cum stau lucrurile cu gândirea intelectuală? Aceasta era într-adevăr marea întrebare, care apoi, în secolul al 13-lea, se afla în profunzimea sufletelor întemeietorilor scolasticii – întrebarea arzătoare: Ce se întâmplă cu domnia lui Mihael?

Existau acolo oameni, cei care s-au numit mai târziu nominalişti, care spuneau: Noţiunile şi ideile nu sunt decât simple nume, care nu au nici o realitate. Ei erau influenţaţi de Ahriman; căci de fapt ei voiau să izgonească de pe Pământ orice domnie mihaelică. Pretinzând că ideile nu sunt decât nume, că nu ar fi reale, ei urmăreau într-adevăr să nu lase ca domnia mihaelică să-şi exercite acţiunea sa pe Pământ. Spiritele ahrimanice le-au spus atunci celor care aveau urechi pentru aceasta: Inteligenţa cosmică a scăpat din mâinile lui Mihael, ea se află aici, pe Pământ, noi nu vrem să-l lăsăm pe Mihael să ajungă să domnească din nou asupra inteligenţei! – Dar tocmai în aceasta a constat acel important conciliu ceresc, care a fost un plan tocmai în legătură cu felul în care trebuia să se continue elaborarea impulsurilor lui Mihael. Nominaliştilor li s-au opus realiştii dominicani, care spuneau: Ideile, gândurile, sunt o realitate care trăieşte în lucruri şi nu sunt simple nume.

Când înţelegem aceasta, ajungem uneori să ne amintim unele lucruri într-un fel remarcabil şi minunat. În ultimii mei ani petrecuţi la Viena am făcut cunoştinţă, printre alţii, cu un preot al Ordinului, Vincenz Knauer [ Nota 64 ], autor al lucrării de filosofie pe care adesea am recomandat-o antroposofilor: «Probleme principale ale filosofiei». În secolul al 19-lea, el mai era încă implicat în această ceartă dintre nominalişti şi realişti: el încerca să arate în mod clar oamenilor cât este de absurd să vorbim de nominalism şi, pentru a demonstra acest lucru, el a ales un exemplu foarte bun – care se află şi în cărţile sale –, dar eu îmi amintesc cu o profundă satisfacţie că odată mergeam cu el prin Viena, pe Innere-Währinger-Strae, şi vorbeam despre nominalişti şi realişti, şi atunci, cu întregul său entuziasm cumpătat, care avea ceva remarcabil – aş putea spune: ceva dintr-o filosofie sinceră, în timp ce alţi filosofi deveniseră, mai mult sau mai puţin, nesinceri –, el a spus: Eu îi fac întotdeauna pe studenţii mei să înţeleagă clar că ideile care trăiesc în lucruri au o realitate şi în acest scop le orientez privirea spre un miel şi un lup. În legătură cu aceste două creaturi, mielul şi lupul, nominaliştii ar zice: Mielul este făcut din muşchi, oase, din materie; lupul este făcut din muşchi, oase, materie. Ceea ce există ca formă, ca idee de miel, care s-a concretizat în carnea mielului, aceasta nu este decât un nume. „Miel” este un nume, el nu este, ca idee, ceva real. La fel stau lucrurile şi cu lupul: nici el nu este, ca idee, ceva real, ci numai un nume. Dar îi putem respinge uşor pe nominalişti, spunea bunul Knauer, este suficient să explicăm: Daţi-i să mănânce unui lup, căruia i-aţi fi oprit orice altă hrană, daţi-i, un anumit timp, numai carne de miel: dacă „ideea” de miel nu ar avea nici o realitate, dacă ea nu ar fi nimic, nu ar fi decât un nume, şi dacă materia ar fi totul în miel, atunci lupul ar trebui, încetul cu încetul, să devină miel. Dar el nu devine! Dimpotrivă, el este întotdeauna realitatea „lup”! În ceea ce avem noi în faţa noastră ca miel, ideea miel a atras oarecum materia şi i-a dat o formă, şi la fel este şi cu lupul: ideea lup a atras materia care se află în lup, şi i-a dat formă.

În fond, în jurul acestei probleme se purta cearta dintre nominalişti şi realişti: este vorba de realitatea care poate fi sesizată prin inteligenţă.

Astfel că, la timpul potrivit, dominicanii trebuiau să pregătească următoarea domnie a lui Mihael. Şi, în timp ce platonicienii, învăţătorii de la Chartres, de exemplu, au rămas în lumea spirituală, conform deciziei luate la conciliul ceresc care avusese loc la începutul secolului al 13-lea, şi nu au avut încarnări determinante, aristotelicienii trebuiau să lucreze la problemele pământeşti referitoare la inteligenţă. Şi în această scolastică – ea numai în epoca modernă a fost deformată, caricaturizată, ahrimanizată de Roma – îşi are izvorul orice aspiraţie a inteligenţei moderne, în măsura în care ea nu a fost „ocupată” de arabism.

Vedem astfel revărsându-se în acest moment în Europa Centrală şi de Vest cele două curente: pe de o parte, cel de care sunt legaţi Bacon şi Amos Comenius şi, pe de altă parte, curentul scolastic, adică introducerea în evoluţia spirituală a civilizaţiei a ceea ce era şi este aristotelismul creştin, care trebuia să pregătească noua epocă a lui Mihael. Atunci când, în timpul domniei Arhanghelilor precedenţi, scolasticii voiau să-şi ridice privirea spre domeniul spiritual, ei trebuiau să îşi spună: Aici se află Mihael, a cărui domnie noi trebuie să o aşteptăm. Trebuie să pregătim lucrurile în aşa fel încât Mihael să poată prelua din nou pe Pământ, la momentul potrivit, domnia asupra inteligenţei cosmice, după ce, conform condiţiilor evoluţiei cosmice, i-a scăpat de sub control. – Astfel s-a dezvoltat un curent care a fost condus apoi pe o cale secundară falsă numai prin ultramontanismul catolicismului [ Nota 65 ], dar care s-a menţinut în sine şi care a dus mai departe ceea ce fusese întemeiat în secolul al 13 lea.

S-a format, aşadar, pe de o parte, un curent care lucra în mod direct la administrarea inteligenţei pământeşti pe baza aristotelismului. În acest curent trăia, de asemenea, ceea ce am menţionat ieri în legătură cu un om care rămăsese ceva mai mult timp în preajma lui Alanus ab Insulis în lumea spirituală şi care a coborât pe Pământ în persoana unui tânăr dominican; el aducea unui alt dominican mai în vârstă, care coborâse pe Pământ înaintea lui, un mesaj de la Alanus ab Insulis. În viaţa spirituală europeană se manifesta atunci acea voinţă intensă de a sesiza în mod viguros gândurile. Atunci, deasupra vieţii pământeşti avea loc, de asemenea, tot ceea ce apoi, la începutul secolului al 19-lea, s-a revărsat într-o importantă, într-o vastă manifestare în lumea spirituală, în cadrul căreia ceea ce trebuia mai târziu să devină pe Pământ antroposofie se desfăşura în nişte Imaginaţiuni grandioase. În prima jumătate a secolului al 19-lea, deja întru câtva de la sfârşitul secolului al 18-lea, toţi cei care, ca platonicieni, fuseseră sub conducerea învăţătorilor de la Chartres, care se aflau în prezent între moarte şi o nouă naştere, şi, de asemeni, cei care au întemeiat în Europa aristotelismul şi care trecuseră şi ei de multă vreme prin poarta morţii, s-au adunat în regiunile cereşti pentru a celebra un cult suprasensibil în cadrul căruia a fost reprezentat, în Imaginaţiuni grandioase, reale, ceea ce urma să fie întemeiat din nou, în secolul 20, în cadrul noului creştinism, în mod spiritual, după ce noua epocă a lui Mihael începuse în ultima treime a secolului al 19-lea.

Din această taină s-a întrezărit câte ceva. Sus, în lumea spirituală, se făcea pregătirea, în Imaginaţiuni cosmice grandioase, pentru acea creaţie bazată pe inteligenţă, dar cu totul spirituală, care trebuia să apară apoi ca antroposofie. Ceea ce a emanat din această taină însă a făcut o anumită impresie asupra lui Goethe. Aş putea spune: aceasta i s-a revelat lui Goethe sub formă de imagini miniaturale. Goethe nu a cunoscut deloc marile, puternicele imagini care se desfăşurau acolo sus; el a elaborat aceste imagini miniaturale în «Basmul despre Şarpele cel verde şi frumoasa Floare de Crin» [ Nota 66 ]. O viziune minunată! Avem deci toate curentele pe care le-am descris, succedându-se în aşa fel încât conduc la acele Imaginaţiuni puternice care se desfăşurau sus, în lumea spirituală, sub conducerea lui Alanus ab Insulis şi a altora; şi suntem în faţa unui fapt grandios din care au emanat, au iradiat în afară anumite elemente şi l-au putut entuziasma pe Goethe, inspirându-l, la răscrucea dintre secolele 18 şi 19, în basmul său spiritual «Despre Şarpele cel verde şi frumoasa Floare de Crin». Aceasta a fost, ca să spunem aşa, o primă manifestare a ceea ce s-a desfăşurat în puternice Imaginaţiuni în lumea spirituală, la începutul secolului al 19-lea, şi chiar de la sfârşitul secolului al 18-lea. Dumneavoastră nu veţi fi, aşadar, surprinşi să constataţi că, datorită acestui cult suprasensibil care a avut loc în prima jumătate a secolului al 19-lea, prima mea dramă-misteriu, Poarta iniţierii [ Nota 67 ], care voia să redea sub formă de dramă ceea ce se întâmpla la începutului secolului al 19 lea, a devenit prin structura ei exterioară întru câtva asemănătoare cu ceea ce a reprezentat Goethe în «Basmul despre Şarpele cel verde şi frumoasa Floare de Crin». Căci antroposofia, din planul imaginativ în care a trăit în primele timpuri, în regiunile suprasensibile, trebuia să coboare spre domeniul pământesc. Căci atunci s-a întâmplat ceva în regiunile suprapământeşti. Un mare număr de suflete care, în cele mai diferite epoci, fuseseră atinse de creştinism, s au unit cu nişte suflete care fuseseră mai puţin atinse de creştinism, care trăiseră pe Pământ în momentul în care avea loc Misteriul de pe Golgotha, şi puţin mai înainte. Aceste două grupuri de suflete s-au întrunit în regiunile suprapământeşti pentru a pregăti antroposofia. Existau aici individualităţile pe care le-am descris, care se aflau în anturajul lui Alanus ab Insulis, şi cele care, în sânul curentului dominican, întemeiaseră în Europa aristotelismul, şi ele s-au întrunit, de asemenea, cu marele profesor al lui Dante, Brunetto Latini. Şi în această mare cohortă de suflete se afla un mare număr dintre cele care, astăzi, după ce au coborât din nou pe Pământ, se adună în Societatea Antroposofică. Sufletele care astăzi simt imboldul de a se reuni în Societatea Antroposofică erau împreună la începutul secolului al 19-lea în regiunile suprasensibile, pentru a celebra acel cult care se manifesta în grandioasele Imaginaţiuni despre care v-am vorbit.

Acest lucru este şi el legat de karma Mişcării antroposofice. Este un lucru pe care ajungem să-l sesizăm dacă examinăm această Mişcare antroposofică nu dintr-un punct de vedere raţionalist, în forma sa pământească exterioară, ci dacă studiem firele care ne conduc în regiunile spirituale. Vedem atunci cum, ca să spunem aşa, această Mişcare antroposofică, propriu-zis, coboară din lumile spirituale. Ei bine, la sfârşitul secolului al 18-lea şi la începutul secolului al 19-lea noi avem Mişcarea antroposofică, aş putea spune, „cerească”: de aici a emanat ceva pe care Goethe l-a reprodus în imagini miniaturale în «Basmul despre Şarpele cel verde şi frumoasa Floare de Crin». Dar apoi a trebuit să coboare când, în ultima treime a secolului al 19-lea, Mihael, coborând acum din Soare pe Pământ, vrea să ia în stăpânire inteligenţa pământească a oamenilor.

Începând de la Misteriul de pe Golgotha, Christos s-a unit cu omenirea pământească. Omenirea pământească nu L-a putut înţelege la început în mod exterior. Domnia lui Mihael a administrat ultima fază a Inteligenţei cosmice în epoca lui Alexandru. O dată cu secolul al 8-lea al erei creştine, Inteligenţa cosmică a căzut complet în sfera Pământului. Cei care erau uniţi cu Mihael au început atunci, conform acordurilor încheiate cu platonicienii, să pregătească această inteligenţă pământească, prin realismul scolastic, în aşa fel încât Mihael să se poată uni din nou cu ea, atunci când, la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului al 19-lea, el îşi inaugurează domnia în cadrul civilizaţiei care îşi urmează cursul.

De aceea, acum se pune problema ca Societatea Antroposofică să-şi asume sarcina sa lăuntrică, această sarcină care constă în a face în aşa fel încât gândirea umană să nu-i poată fi disputată lui Mihael. Aici nu putem fi fatalişti. Nu putem decât să spunem: Oamenii trebuie să colaboreze cu Zeii, cu Mihael însuşi. Mihael aprinde în sufletele oamenilor entuziasmul, pentru ca prin aceasta să apară pe Pământ o spiritualitate care s-a născut pe baza inteligenţei personale a omului, pentru ca noi să putem gândi şi să fim în acelaşi timp şi oameni spirituali; căci asta înseamnă, în primul rând, domnia lui Mihael. Şi pentru asta trebuie să se ducă lupta în sânul Mişcării antroposofice. Atunci, cei care acţionează astăzi pentru Mişcarea antroposofică vor apărea din nou deja la sfârşitul secolului 20 şi vor fi uniţi, pe Pământ, cu cei care au fost învăţătorii de la Chartres. Căci acesta este acordul încheiat la acel conciliu ceresc din secolul al 13-lea, faptul că ei vor apărea împreună, aristotelicienii şi platonicienii, şi vor lucra pentru ca Mişcarea antroposofică să fie din ce în ce mai înfloritoare în secolul 20, pentru ca la sfârşitul secolului, prin asocierea platonicienilor şi a aristotelicienilor, antroposofia să atingă o anumită culminaţie în cadrul civilizaţiei pământeşti. Dacă se va putea acţiona aşa cum a fost prevăzut, cum a predestinat Mihael, Europa şi civilizaţia modernă vor scăpa de declin. Dar în nici un alt fel! Această ridicare a omenirii din starea de declin este legată de înţelegerea lui Mihael.

Prin această expunere, dragii mei prieteni, v-am condus la înţelegerea tainei lui Mihael, care domneşte chiar în prezent asupra omenirii care gândeşte şi aspiră la înţelepciunea spirituală. Faptul că prin aceasta – prin antroposofie – în evoluţia spirituală a Pământului trebuie să fie introdus ceva ce multora li se pare paradoxal, dumneavoastră o puteţi înţelege, căci tot felul de puteri demonic-ahrimanice fac în aşa fel încât oamenii să fie posedaţi de ele. Astfel că în unele trupuri umane puterile ahrimanice jubilează deja, fiindcă Mihael nu ar mai fi în stare să-şi păstreze Inteligenţa cosmică după ce aceasta a căzut pe Pământ. Şi această jubilare era deosebit de puternică la mijlocul secolului al 19-lea, când Ahriman credea deja că Mihael nu ar mai putea regăsi Inteligenţa sa odinioară cosmică, după ce ea şi-a găsit drumul din Cer spre Pământ. Este vorba de ceva grandios, de ceva gigantic! De aceea nici nu este de mirare că cei care se află în inima acestei lupte trebuie să facă nişte experienţe ciudate.

Propriu-zis, despre nici o Mişcare spirituală nu s-a vorbit vreodată într-un fel atât de ciudat ca despre Mişcarea antroposofică. Şi, tocmai din felul curios în care se vorbeşte despre Mişcarea antroposofică, dumneavoastră vedeţi că spiritele cele mai luminate ale timpului prezent nu pot înţelege caracterul ei spiritual, nici legătura ei cu Misteriul de pe Golgotha. Căci va spune cineva că el a văzut un om care să fie totodată şi alb şi negru? Eu nu cred că dumneavoastră l-aţi considera raţional pe cel care v-ar spune aşa ceva. Dar astăzi oamenii au dreptul să scrie despre Mişcarea antroposofică lucruri de acest fel. Astfel, de exemplu, în cartea sa «Marele secret», Maurice Maeterlinck [ Nota 68 ] îşi permite să dezvolte despre mine, în măsura în care mă tratează drept purtător al Mişcării antroposofice, o logică cu totul asemănătoare cu aceea a cuiva care ar spune că el a văzut un om negru şi alb, european şi maur. Poate fi una, dar nu amândouă în acelaşi timp. Maeterlinck spune, totuşi: „Ceea ce citim în Vede, spune Rudolf Steiner, unul dintre cei mai erudiţi, dar, de asemenea, unul dintre cei mai încâlciţi dintre ocultiştii contemporani...” Dacă cineva ar spune că a văzut un om în acelaşi timp european şi maur, l-am declara nebun, Maeterlinck îşi permite să pună alături „unul dintre cei mai erudiţi şi cei mai încâlciţi...” Şi el spune, în continuare: „Rudolf Steiner, care, atunci când nu se rătăceşte în viziuni poate verosimile, dar de neverificat, ale preistoriei, în divagaţii astrale despre viaţa pe alte astre, este un spirit foarte clar şi pătrunzător, el a clarificat extraordinar de bine sensul acestei instanţe” – este vorba de osirificare – „şi al acestei identificări a sufletului cu Dumnezeu.” (p. 80). Aşadar, asta înseamnă: Când nu vorbeşte de antroposofie, este un spirit clar şi pătrunzător. Acest lucru îşi poate permite Maeterlinck să-l spună. El poate spune încă şi mai mult, lucruri absolut ciudate, căci el găseşte că e posibil să spună ceea ce urmează: „Steiner a utilizat metodele sale intuitive, care sunt un fel de psihometrie transcendentală, pentru a reconstitui istoria atlanţilor, şi pentru a ne arăta ce se întâmplă pe Soare, pe Lună şi în alte lumi. El ne descrie metamorfozele succesive ale unor entităţi care devin oameni, şi o face cu o atât de mare siguranţă, încât ne întrebăm, după ce l-am urmărit cu interes în introducerea sa, în care el se arată un spirit foarte echilibrat, logic şi cuprinzător, dacă nu cumva el devine dintr-o dată nebun, dacă avem de-a face cu un şarlatan sau cu un vizionar autentic.” (p. 167) Gândiţi-vă ce înseamnă aceasta: Maeterlinck afirmă că atunci când scriu cărţi, introducerile sunt întotdeauna scrise în aşa fel încât el trebuie să-şi spună că el are de-a face cu un spirit „foarte echilibrat, logic şi cuprinzător”. Dar când continuă lectura cărţilor mele, atunci el nu ştie dacă nu am devenit dintr-o dată nebun, sau dacă eu sunt un şarlatan sau un vizionar autentic. Dar eu nu am scris numai diferite cărţi. Pentru fiecare carte, eu scriu întotdeauna mai întâi o introducere. Aşadar, eu am scris o carte, Maeterlinck îi citeşte introducerea: Sunt atunci pentru el un spirit „foarte echilibrat, logic şi cuprinzător”; apoi, el citeşte mai departe şi mă găseşte atunci astfel încât el spune: Nu ştiu dacă Rudolf Steiner nu a devenit dintr-o dată nebun sau dacă el trebuie considerat un şarlatan sau un vizionar. Apoi, lucrurile continuă... Eu scriu o a doua carte: aici sunt din nou pentru Maeterlinck, când citeşte introducerea, un spirit „echilibrat, logic şi cuprinzător”; apoi el citeşte mai departe conţinutul cărţii şi acum el mă găseşte din nou în aşa fel încât el nu ştie dacă sunt nebun, sau şarlatan, sau vizionar. Şi aşa mai departe. Dar gândiţi-vă că oamenii ajung să spună: Când citesc cărţile tale, începând cu începutul, îmi pari foarte inteligent, echilibrat şi logic; apoi devii dintr-o dată nebun! Ce ciudaţi pot fi oamenii, atunci când se apucă să scrie sunt mai întâi logici, apoi, continuând, devin dintr-o dată nebuni; la următoarea carte, se schimbă din nou, ei sunt iarăşi logici la început, apoi devin iarăşi nebuni! Şi continuă în acest ritm. Desigur, în lume există „ritmuri”.

Dar din acest exemplu dumneavoastră puteţi vedea cum primesc spiritele cele mai luminate ale prezentului ceea ce trebuie să fie întemeiat în lume ca epoca lui Mihael, ceea ce trebuie să fie întreprins pentru ca Mihael că poată regăsi în sânul omenirii pământeşti Inteligenţa cosmică, ce a coborât pe Pământ odinioară, conform ordinii lumii, în mod îndreptăţit, în secolul al 8-lea. Întreaga tradiţie referitoare la Mihael trebuie să fie revizuită. Mihael, zdrobind balaurul sub picioarele sale: Contemplăm cu îndreptăţire această imagine, care îl zugrăveşte pe Mihael-Luptătorul reprezentând spiritul cosmic împotriva puterilor ahrimanice pe care le are sub picioare.

Dar mai mult decât orice altă luptă, această luptă se desfăşoară în inima umană. Aici, în această inimă umană este ea ancorată, este ancorată începând cu ultima treime a secolului al 19-lea. Şi trebuie să devină decisiv ceea ce vor face inimile umane în cursul secolului 20 din această situaţie a lui Mihael în lume. În cursul acestui secol 20, când se va fi scurs primul secol de la sfârşitul erei Kali-Yuga, omenirea se va afla fie în faţa mormântului întregii civilizaţii, fie în zorii acelei ere în care – în sufletele oamenilor ce unesc, în inimile lor, inteligenţa cu spiritualitatea – lupta lui Mihael se desfăşoară în favoarea impulsului mihaelic.