Am formulat această întrebare: Cum găsim noi, pentru multe personalități istorice sau neistorice, dar a căror activitate ne poate trezi interesul, cum găsim în viețile anterioare explicația unei vieți ulterioare? La început, pentru a pune bazele considerațiilor viitoare, aș vrea să menționez astăzi anumite legături între viețile pământești succesive ale diferitelor personalități. Astăzi vă voi expune mai întâi rezultatul unei anumite cercetări spirituale, pentru ca, tocmai pe baza a ceea ce va fi prezentat mai întâi drept relatare, să edificăm un fel de cunoaștere a modului în care putem să cuprindem cu privirea viețile pământești succesive ale personalităților.
Să examinăm niște personalități caracteristice, cum sunt cele al căror nume l-am menționat data trecută. Aceste personalități ne atrag mai întâi atenția asupra felului în care pătrund în civilizația noastră actuală diferite impulsuri spirituale. Pe durata a aproape două milenii – spuneam deja în considerațiile precedente –, creștinismul a cucerit Occidentul și o mare parte a coloniilor sale, creștinismul a pătruns, mai mult decât se crede, în toate civilizațiile. Și, în cazul multor lucruri la care acest fapt nu se vede imediat, trăiesc totuși impulsuri creștine, găsim aceste lucruri, dacă le studiem mai exact, impregnate în întregime de impulsuri cu adevărat creștine. Dar nu putem nega – am sugerat deja și acest lucru – faptul că în civilizația noastră a pătruns ceva care nu dovedește o legătură nemijlocită cu creștinismul.
Anumite concepții, precum și anumite feluri de a trăi, au intrat în civilizația noastră fără a dovedi o legătură nemijlocită cu creștinismul. Și atunci, cel care vrea, din motive lăuntrice profunde, să înțeleagă devenirea istorică a vieții noastre spirituale și care, pentru a o înțelege, vrea să recurgă la cercetarea spirituală, acela este condus spre un fenomen căruia i se acordă prea puțină atenție atunci când se vorbește despre devenirea civilizației occidentale. El se vede condus să-și îndrepte privirea spre un fenomen istoric care s-a desfășurat în paralel cu apariția și activitatea lui Carol cel Mare în Occident. El se vede condus să-și îndrepte privirea asupra acelei curți orientale în fruntea căreia se afla, am putea spune, cu o strălucire cu adevărat orientală, Harun al Rashid, contemporanul lui Carol cel Mare. Tot ceea ce a realizat Carol cel Mare în Occident apare foarte slab și foarte șters în comparație cu splendoarea și măreția a ceea ce, în aceeași epocă, provenea de la curtea lui Harun al Rashid.
Trebuie numai să ne gândim la viața spirituală care se revărsa la această curte din Asia de Sud-Vest. Trebuie să ne gândim cum, în vechile timpuri, cultura greacă a fost adusă în Asia, prin campaniile lui Alexandru, sub o formă despre care astăzi nu mai avem decât o vagă idee. Tot ceea ce trăia pe baza culturii grecești a fost adus de Alexandru cel Mare în Asia, într-un mod genial. Și, în numeroase centre de învățământ din Orient, datorită instituțiilor pe care Alexandru cel Mare le transportase în Asia, devenise curentă o concepție despre lume și viață care păstra în mod fidel multe lucruri vechi și care a respins multe din cele ce veneau apoi să inunde ceea ce era vechi în Occident.
Datorită lui Alexandru cel Mare, în Asia pătrunsese în primul rând o mistică rațională, sănătoasă, științifică, astfel încât cei care aderau mai mult la concepția filosofică introdusă astfel în Asia vedeau pretutindeni răspândită în lume Inteligența cosmică. Totul în lume este pătruns de Inteligența cosmică. În Asia, un om nu spunea: Eu gândesc din mine însumi ceva, eu sunt o ființă înzestrată cu inteligență –, ci el spunea: Tot ceea ce este gândit, este gândit de Zei, este gândit de Dumnezeul unic, care juca deja un anumit rol în aristotelism. Ceea ce constituie inteligența umană individuală, este o picătură din Inteligența universală care se manifestă pătrunzând în ființa unui om individual, astfel încât omul individual se simțea, aș putea spune, ca scufundându-se cu capul și cu inima sa în Inteligența universală. Aceasta era dispoziția sufletească de acolo.
Această dispoziție sufletească domnea și la curtea lui Harun al Rashid. Ea mai stăpânea încă în secolele 8 și 9 ale erei creștine. Și apoi acolo au ajuns erudiții greci, care au fost nevoiți să fugă, căci filosofia greacă fusese extirpată din Europa [Nota 79]. O mare parte din înțelepciunea orientală se menținuse. Tot ceea ce era posibil pe atunci ca astronomie puternic îmbibată de mistică, sau ca arhitectură puternic îmbibată de plasticitate lăuntrică, și alte arte, poezia, de asemenea, tot ceea ce era posibil în materie de alte științe și activități practice ale vieții, toate acestea se revărsau la curtea lui Harun al Rashid, căci acest om care iubea strălucirea, dar care era, de asemenea, într-un anumit sens, un organizator extraordinar de înzestrat, adunase la curtea sa oamenii care în acea epocă știau cel mai mult, care păstraseră încă mult din vechea înțelepciune din Misterii, care nu mai erau chiar niște inițiați, dar păstraseră multe lucruri din vechea înțelepciune a Misteriilor și mai trăiau încă în mod viu această înțelepciune a Misteriilor.
Exista acolo mai ales o personalitate, un consilier foarte înțelept al lui Harun al Rashid, de care ne vom ocupa puțin mai îndeaproape. Numele său nu are importanță, el nu a fost reținut în mod deosebit de posteritate. Numai că aceasta era o personalitate foarte înțeleaptă. Pentru a o înțelege, trebuie să contemplăm un aspect pe care tocmai cei care cunosc știința l-ar putea admira.
Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, dumneavoastră puteți pune o întrebare. Puteți spune: Știința spirituală, antroposofia, ne spune că odinioară au existat inițiați. Au existat, într-un loc sau altul. Acești inițiați posedau o cunoaștere cuprinzătoare, o înțelepciune extraordinară. Dar dacă oamenii revin în viață, în existențe pământești succesive, cum se face că astăzi, de exemplu, nu constatăm prezența vechilor inițiați reveniți? – Este o întrebare pe care sunteți îndreptățiți să o puneți.
Dar cel care cunoaște condițiile vieții pământești, acela știe, de asemenea, că o individualitate umană care, conform karmei sale, trebuie să părăsească existența prepământească și să se nască într-o anumită epocă, este obligată să preia în sine caracteristicile ereditare care se pot găsi în acea epocă și tot ceea ce îi oferă posibilitățile educative ale epocii. Și atunci, pentru o individualitate situația se poate prezenta în așa fel încât ea să fi fost în trecut un inițiat, dar, într-o anumită epocă, ea trebuie să păstreze în subconștientul său ceea ce știa ca inițiat, iar conștiența de suprafață, conștiența de veghe, prezintă, ce-i drept, și ceva deosebit, dar care nu este în mod direct o manifestare a ceea ce deținea într-o viață pământească anterioară sufletul acelei personalități inițiate.
O asemenea personalitate era aceea la care mă refer, înțeleptul consilier al lui Harun al Rashid. El fusese inițiat în niște vechi Misterii, în niște Misterii străvechi. El s-a născut din nou și a trăit ca inițiat reîncarnat la curtea lui Harun al Rashid, inițiat ale cărui bogății inițiatice din trecut se manifestau sub forma unui talent genial de organizator, un talent grandios care îi permitea să coordoneze munca celorlalți savanți care trăiau la curtea lui Harun al Rashid; dar el nu făcea impresia nemijlocită că ar fi fost un inițiat. El își păstrase, prin propria sa înțelepciune, și nu numai prin inițiere, vechea cunoaștere inițiatică, dar el însuși nu făcea impresia unui inițiat.
Dar Harun al Rashid îl prețuia foarte mult pe acest om înțelept. El îi încredințase organizarea a tot ceea ce strălucea la curtea lui Harun al Rashid în domeniul științelor și al artelor. El era fericit să aibă alături un asemenea om, și se simțea, ca să spunem așa, prietenul acestui om.
Noi vrem să examinăm aceste două personalități, Harun al Rashid și înțeleptul său consilier, vrem să avem în vedere faptul că în secolele 8 și 9 ale erei creștine în Europa, în cadrul culturii creștine, la curtea lui Carol cel Mare tocmai începuseră, aș putea spune, să se facă primii pași în învățarea scrisului de către persoanele situate mai sus în ierarhia socială, că însuși Carol cel Mare făcea primele încercări de a învăța scrisul, iar călugărul Eginhart [Nota 80] de la curtea lui Carol cel Mare făcea primele încercări de a stabili, pe baza limbii vorbite, o gramatică. În timp ce în Europa totul era foarte primitiv, dincolo, în Asia, în acest suveran pe care însuși Carol cel Mare îl admira extraordinar de mult, în Harun al Rashid se încarna o cultură spirituală grandioasă, orbitoare, dar care nu știa nimic despre Christos, care nici nu voia să știe de creștinism, o cultură în care trăiau cele mai bune elemente ale arabismului, în care trăiau, de asemenea, vechile forme ale aristotelismului, acele forme care nu se răspândiseră deloc în Europa, căci în Europa se răspândiseră mai curând logica și dialectica aristotelismului. Acestea au fost prelucrate de Părinții Bisericii și mai târziu de scolastici.
Dincolo, în Asia, se practicaseră mai curând, prin tot ceea ce făcuse Alexandru cel Mare, cunoștințele lăuntrice mistic-științifice provenite de la Aristotel. Și toate acestea fuseseră elaborate sub influența inteligenței extraordinar de puternice, dar considerate ca revelată, ca inspirată de arabism. La curtea lui Harun al Rashid se știa de existența creștinismului, dar creștinismul era considerat, așa cum era el în acea epocă, drept primitiv, în comparație cu extraordinara strălucire spirituală care era cultivată acolo.
Să pornim de la aceste două personalități, Harun al Rashid și înțeleptul său consilier, și să urmărim firul istoriei.
După ce fuseseră active în felul pe care tocmai l-am descris, cele două individualități au trecut prin poarta morții, ducând spre înalturi puternicul impuls de a veghea ca acel mod de a simți, concepția despre lume, orientarea spirituală care fusese cultivată la această curte, să se răspândească mai departe în lume.
Să evocăm în fața sufletului nostru, cu întreg calmul și gravitatea de care suntem în stare, ce s-a întâmplat atunci. Așadar, noi vedem pornind din Asia cele două individualități: înțeleptul consilier și Harun al Rashid, suveranul său. (Tabla 2 începerea desenului de jos) O vreme, ei urmează același drum. Ei datorează alexandrinismului și aristotelismului ceea ce au asimilat sufletele lor. Dar ei și-au asimilat și ceea ce, într-o epocă ulterioară, fusese produs printr-o transformare a aristotelismului, a alexandrinismului. Înțelegem lumea într-o foarte mică măsură dacă nu putem avea în vedere ceea ce se întâmplă în lumea spirituală în timp ce aici, jos, se desfășoară evenimentele obișnuite ale lumii fizice.
După epoca lui Carol cel Mare și a lui Harun al Rashid, a urmat altceva, despre care ne informează istoria. Dar, în timp ce în secolele 9 și 10 și în continuare în Evul Mediu, în Asia, în Europa, se întâmpla tot ceea ce ne relatează istoria, pe deasupra acestei vieți fizice, în lumea spirituală, se desfășura un alt eveniment puternic. Și nu trebuie să uităm că, atunci când viața fizică se desfășoară aici, jos (desenează ‒ Tabla 2), iar viața spirituală acolo, sus, de la sufletele care nu trăiesc pe Pământ, ci se află între moarte și o nouă naștere, de la aceste suflete ajung continuu influențe în viața pământească. Astfel, putem spune că este important ceea ce trăiesc și fac sufletele care, într-o anumit epocă, nu trăiesc pe Pământ, ci se află în lumea spirituală. Viața umană ne poate apărea cu toată claritatea, mai ales în ceea ce privește desfășurarea ei istorică, abia atunci când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce se întâmplă oarecum în culisele istoriei exterioare a lumii, în lumea spirituală.
 [mărește imaginea] |
Tabla 2 |
Ei bine, impresiile pe care le duc cu sine sufletele când trec prin poarta morții se deosebesc adesea foarte puternic de impresiile pe care le-au avut ele aici, în viața pământească. Și pentru acela care nu are imparțialitatea necesară când examinează viața spirituală, un om pământesc, care a trecut pagul morții și se prezintă privirii observatorului spiritual, de cele mai multe ori nu este ușor de recunoscut. Dar există, bineînțeles, mijloace spirituale cu ajutorul cărora putem urmări nu numai viața spirituală care urmează imediat după viața pământească. V-am vorbit deja despre asta în celelalte conferințe, care au fost prezentate dimineața. Și voi continua să vorbesc, în aceste conferințe, despre cursul ulterior al vieții dintre moarte și o nouă naștere; și atunci vom vedea care sunt mijloacele care ne permit să-i urmărim pe drumul lor pe așa-numiții defuncți.
Cu aceste mijloace, într-adevăr, putem urmări vieți cum sunt cea a lui Harun al Rashid și cea a înțeleptului său consilier. Tocmai în cazul acestor două personalități este extraordinar de important, pentru a pregăti o înțelegere a evenimentelor ulterioare ale civilizației europene, să ținem seama înainte de toate de legătura intimă dintre Harun al Rashid și înțeleptul său consilier în ceea ce privește modul lor de a gândi, modul de a acționa. Amândoi au dus dincolo de moarte o înclinație extraordinar de puternică, o aspirație extraordinar de puternică, de a se întâlni din nou, de a se întâlni cu adevărat cu Alexandru și Aristotel, cele două individualități care îi precedaseră cu mai multe secole în viața pământească. Și această reîntâlnire a avut loc, și faptul că a avut loc este de o extraordinară importanță.
Așadar Harun al Rashid și înțeleptul său consilier și-au continuat o vreme călătoria lor în lumea suprasensibilă, îndreptându-și privirea, din lumea spirituală, în principal asupra a ceea ce se întâmpla în sânul civilizației care cucerea Occidentul, asupra a ceea ce se întâmpla în Grecia și în unele ținuturi situate la nordul actualei Mări Negre. Aș putea spune că ei își coborau privirea asupra acestei civilizații și că printre evenimentele asupra cărora cădea această privire se afla, de asemenea, cel despre care am vorbit adesea, într-un alt context, în niște conferințe antroposofice: acel eveniment care a avut loc în anul 869 drept cel de-al optulea Sinod ecumenic de la Constantinopol.
Acest al optulea Sinod ecumenic de la Constantinopol are pentru civilizația Occidentului o mare importanță; căci atunci trihotomia, concepția care susține că omul este constituit din trup, suflet și spirit, a fost declarată eretică și s-a decretat că – dacă ești un adevărat creștin – nu ai voie să spui despre om decât că el este compus din două entități, trup și suflet, și că sufletul este înzestrat cu unele însușiri spirituale. De aceea era atât de puțin înclinată spre spiritualitate civilizația occidental-creștină; pentru că la Sinodul al optulea ecumenic din 869 cunoașterea spiritului fusese decretată erezie.
Acesta a fost un eveniment important, decisiv. Se poate spune că atunci spiritul a fost, practic, interzis, și omul trebuia să fie constituit numai din trup și suflet. Nu ne oprim destul de atent privirea asupra unui eveniment atât de decisiv, atât de important. Dar faptul zguduitor, pentru cel care observă viața spirituală și mai ales pentru cel care o trăiește în mod lăuntric, este că tocmai când aici, pe Pământ, avea loc, în 869, această suprimare a spiritului, în lumea spirituală a avut loc întâlnirea lui Harun al Rashid și a consilierul său cu Alexandru cel Mare și Aristotel, cu alte cuvinte, întâlnirea dintre sufletele lor în lumea spirituală.
Acum trebuie să vă imaginați ceea ce urmează și de acum înainte să vă obișnuiți să auziți vorbindu-se pe tărâm antroposofic despre niște evenimente suprasensibile cu aceeași naturalețe cu care vorbim despre evenimentele lumii fizice. Trebuie să ne gândim la faptul că viața lui Alexandru cel Mare și viața lui Aristotel, în acea încarnare ca Alexandru și acea încarnare ca Aristotel, au fost de-așa natură încât ele au însemnat o anumită încheiere, că impulsul care a fost dat în vechile culturi, și care s-a manifestat apoi, pe de o parte, în Grecia, a fost modelat de Aristotel în niște concepte care au dominat multă vreme, ca idei, Occidentul și civilizația umană în general.
Trebuie să ne gândim că Alexandru cel Mare, contemporanul, discipolul și prietenul lui Aristotel, a propagat cu o forță extraordinară impulsul pe care îl dăduse Aristotel, răspândindu-l într-o mare parte a lumii cunoscute în timpul său, și acest impuls a continuat apoi să acționeze în Asia până în epoca lui Harun al Rashid, având multă vreme în Alexandria un centru strălucitor și care a influențat, totodată, în mod determinant, pe numeroase canale invizibile, întreaga cultură orientală.
Dar aceasta constituia un fel de încheiere. Impulsurile cele mai variate ale vechii spiritualități se revărsaseră în alexandrinism și aristotelism. Apoi a intervenit creștinismul. A avut loc Misteriul de pe Golgotha. El a avut loc într-o perioadă în care individualitățile, sufletele lui Alexandru și Aristotel, nu erau pe Pământ, ci în lumea spirituală, în mod intim unite cu ceea ce se numește domnia lui Mihael, domnie care în acea epocă se încheiase și ea pe Pământ, Spiritul care domnea atunci fiind Orifiel. Și alte secole au trecut de la Misteriul de pe Golgotha. Ceea ce întemeiaseră pe Pământ Alexandru și Aristotel, acțiunea căreia ei îi consacraseră întreaga lor ființă, unul prin gândire, celălalt, cu ajutorul puterilor cuprinzătoare și intense ale suveranului, toate acestea acționaseră jos, pe Pământ. Toate acestea le-au văzut cei doi din lumea spirituală în timpul secolelor care au urmat și în timpul cărora a avut loc Misteriul de pe Golgotha, și ei au văzut, de asemenea, tot ceea ce a fost făcut pentru răspândirea învățăturii despre Misteriul de pe Golgotha. Pe parcursul tuturor acelor secole, ei au văzut jos răspândindu-se opera lor, ei au văzut-o răspândindu-se și prin acțiunea unor asemenea genii cum au fost Harun al Rashid și înțeleptul său consilier.
Dar în sufletul acestor două individualități – Alexandru și Aristotel – era prezentă nevoia de ceva nou, nevoia de a întreprinde ceva cu totul nou, nu de a continua ceea ce era prezent pe Pământ, ci de a începe ceva cu totul nou. De aici rezultă, bineînțeles, și un fel de continuare. Ceea ce este vechi nu este eliminat din lume, dar țelul de care se pătrunseseră Alexandru și Aristotel era un puternic impuls nou, introducerea creștinismului în civilizația pământească într-un fel deosebit.
Deoarece karma lor i-a făcut apoi să coboare în viața pământească înainte ca evenimentul întâlnirii cu Harun al Rashid să fi avut loc, ei au trăit, propriu-zis, ca personalități care nu au atras atenția, necunoscute, care au murit devreme, într-o regiune a Europei care avea, firește, importanță pentru antroposofie, dar îndreptându-și privirea doar puțin timp, ca printr-o fereastră, aș putea spune, asupra civilizației occidentale, primind impresii, impulsuri, dar fără să dea vreun impuls important. Ei trebuiau să-și rezerve acest lucru pentru mai târziu.
Apoi, s-au aflat din nou în lumea spirituală când a avut loc pe Pământ, în 869, acest eveniment, acest al optulea Sinod ecumenic [Nota 81]. Tocmai în acest moment a avut loc acea întâlnire între Aristotel și Alexandru, pe de o parte, Harun al Rashid și înțeleptul său consilier, pe de altă parte; ceea ce a însemnat o confruntare de o importanță covârșitoare în lumile spirituale, căci trebuie să ne reprezentăm că în lumea spirituală confruntările nu sunt numai simple discuții, schimburi de cuvinte. Când vedem pe Pământ oameni așezați și discutând, cuvintele țâșnesc din toate părțile fără să pricinuiască prea mult rău, dar aceasta nu este nici măcar o copie cu caracter de umbră a ceea ce se întâmplă în lumile spirituale când sunt luate decizii importante.
Și atunci, Aristotel și Alexandru, pe de o parte, s-au manifestat spunând: Ceea ce a fost întemeiat mai înainte trebuie să fie condus, în sensul strict al cuvântului, spre domnia lui Mihael. – Căci se știa foarte bine că domnia lui Mihael va începe din nou în lume în secolul al 19 lea.
Să ne înțelegem bine, dragii mei prieteni, asupra acestui punct! Evoluția lumii se desfășoară în așa fel încât întotdeauna, din trei în trei secole și jumătate, unul din Arhangheli este principalul conducător al civilizației pământești. Epoca în care Alexandru cel Mare implantase cultura aristotelică în Asia și în Africa, acea epocă în care această răspândire a culturii avusese loc într-un viguros spirit internaționalist, fusese o domnie a lui Mihael, cu alte cuvinte, viața spirituală fusese condusă prin puterea lui Mihael. În epoca lui Alexandru, pe Pământ avusese loc domnia lui Mihael. Apoi această domnie a lui Mihael a fost înlocuită de domnia lui Orifiel. Urmează apoi domnia lui Anael, cea a lui Zahariel, durând fiecare trei-patru secole, domnia lui Rafael, apoi domnia lui Samael, ajungând până în perioada secolului al 14-lea. Între secolele 15 și 18 se situează domnia lui Gabriel, iar în secolul al 19-lea, în ultima treime, se instaurează din nou domnia lui Mihael. Aceștia sunt cei șapte Arhangheli care s-au succedat astfel. După domnia lui Mihael din epoca lui Alexandru s-au succedat alți șase Arhangheli, apoi, la sfârșitul secolului al 19-lea, revine domnia lui Mihael. Aceasta este domnia din epoca noastră. Dacă înțelegem în mod just viața spirituală, noi ne aflăm în mod nemijlocit sub impulsul domniei lui Mihael.
În acel secol în care a avut loc întâlnirea cu Harun al Rashid, Alexandru și Aristotel vedeau domnia lui Mihael, în timpul căreia acționaseră, vedeau Misteriul de pe Golgotha, pe care ei îl trăiseră uniți în comunitatea mihaelică, dar nu îl vedeau de pe Pământ, ci din sfera Soarelui, căci pe Pământ domnia lui Mihael luase sfârșit. Mihael și ai săi, dintre care făceau parte și Alexandru și Aristotel, nu au trăit Misteriul de pe Golgotha din punctul de vedere al Pământului. Ei nu L au văzut pe Christos sosind pe Pământ; ei L-au văzut luându-și rămas bun de la Soare. Dar tot ceea ce au trăit ei atunci a dat naștere în interiorul lor acestui impuls: Trebuie neapărat să acționăm pentru ca noua domnie a lui Mihael, căruia Alexandru și Aristotel voiau să-i rămână fideli prin toate fibrele sufletului lor, pentru ca noua domnie a lui Mihael să aducă un creștinism nu numai profund întemeiat, ci și un creștinism intens. Această domnie trebuia să înceapă în 1879 și să dureze trei până la patru secole. Noi trăim acum în epoca acestei domnii a lui Mihael, și antroposofii ar trebuie să înțeleagă, înainte de toate, ce înseamnă a trăi în epoca acestei domnii a lui Mihael.
De aceasta, Harun al Rashid – și mai degrabă înțeleptul său consilier, dar nici el propriu-zis – nu voiau să audă. Ei voiau, înainte de toate, ca în lume să domnească acele impulsuri care prinseseră puternic rădăcini în mahomedanism. Și așa s-au aflat față în față, în mod intens, în această luptă spirituală din secolul al 9-lea al erei creștine printre alții, pe de o parte, Harun al Rashid și consilierul său și, pe de altă parte, Aristotel și Alexandru, adică individualitățile care trăiseră în ei.
Lupta spirituală care s-a desfășurat atunci a avut ecouri în civilizația europeană, și mai are încă și astăzi. Căci ceea ce se întâmplă acolo, sus, acționează asupra mediului pământesc. (Tabla 2, 869) Și, tocmai din acea opoziție pe care au manifestat-o în acea epocă Harun al Rashid și înțeleptul său consilier față de Aristotel și Alexandru s-a fortificat impulsul, într un anumit fel, astfel încât tocmai în această întâlnire își au originea cele două curente: pe de o parte, cel al arabismului, și pe de altă parte, cel care, datorită impulsurilor date de domnia lui Mihael, conduce aristotelismul și alexandrinismul spre creștinism.
Lupta spirituală care s-a desfășurat atunci a avut ecouri în civilizația europeană, și mai are încă și astăzi. Căci ceea ce se întâmplă acolo, sus, acționează asupra mediului pământesc. Și, tocmai din acea opoziție pe care au manifestat-o în acea epocă Harun al Rashid și înțeleptul său consilier față de Aristotel și Alexandru s-a fortificat impulsul, într un anumit fel, astfel încât tocmai în această întâlnire își au originea cele două curente: pe de o parte, cel al arabismului, și pe de altă parte, cel care, datorită impulsurilor date de domnia lui Mihael, conduce aristotelismul și alexandrinismul spre creștinism.
Amândoi, atât Harun al Rashid, cât și înțeleptul său consilier, și-au continuat drumul, după această întâlnire, în direcția vestului, observând în permanență ce se întâmplă în viața pământească. Unul participa în mod intens, din domeniul suprasensibil, la tot ceea ce se întâmpla în nordul Africii și în sudul Europei, în Spania și în Franța. Cam în același timp, celălalt participase la tot ceea ce se desfășura în viața spirituală orientală aproape de Marea Neagră și, de aici, de-a lungul Europei, până în Olanda și, de asemenea, în direcția Angliei. Și cele două personalități au intervenit în același timp în civilizația europeană, reîncarnându-se.
În cazul unei asemenea reîncarnări nu trebuie să existe neapărat o asemănare exterioară. În general, greșim complet dacă ne închipuim că omul înzestrat cu o anumită spiritualitate revine pe Pământ cu aceeași spiritualitate. Când vrem să vorbim de reîncarnare și de vieți pământești succesive conform realității, atunci trebuie să mergem mai în adânc, trebuie să ne cufundăm privirea mai adânc în străfundurile sufletului uman. Avem, de exemplu, un papă, celebrul Gregorius VII [Nota 82], anterior călugăr în Europa Centrală sub numele de Hildebrand, acest papă viguros, activ în sânul catolicismului celui mai fervent, și care a contribuit în mod deosebit la măreția papalității în Evul Mediu. El s-a născut din nou în secolul al 19-lea în persoana lui Ernst Haeckel [Nota 83], luptătorul împotriva papalității. Haeckel este abatele Hildebrand reîncarnat, Gregorius VII. Eu vreau să arăt aici doar că ceea ce duce omul dintr-o viață pământească în alta nu este caracterul exterior al unei atitudini a spiritului, ci impulsurile lăuntrice ale sufletului.
Astfel, și cei doi oameni, Harun al Rashid și înțeleptul său consilier, au fost la început predispuși, atunci când luptele duse de arabi loveau, prin Africa, Spania, să participe ajutând și ocrotind, la aceste campanii ale arabilor. Mai târziu, mahomedanismul a dispărut ca fenomen exterior, dar aceste două spirite au transportat caracterul sufletesc lăuntric al acestuia, pe parcursul vieții spirituale, în călătoria lor dintre moarte și o nouă naștere, din trecut în viitor.
Harun al Rashid s-a născut din nou și a devenit Baco de Verulam. El apare ca Baco de Verulam. Înțeleptul său consilier se naște și el din nou, în același timp, ca Amos Comenius, pedagogul. (Tabla 2 continuarea desenului de jos)
Examinați ceea ce provine, pe de o parte, de la Baco de Verulam, care nu a fost creștin decât în mod exterior, care introduce în știința europeană caracterul abstract al arabismului, și examinați ceea ce a introdus Amos Comenius în pedagogie, caracterul exterior, material, concret-intuitiv, al învățământului și întregul fel în care trebuia să fie tratată materia predată. Este un element care nu are absolut nimic de-a face cu creștinismul. Deși Amos Comenius a acționat printre Frații Moravi, și așa mai departe, asupra a ceea ce a realizat el în mod direct este proiectată o lumină, pe de o parte, prin faptul că într-o viață anterioară el a contribuit la întreaga evoluție a omenirii prin cultura spirituală care înflorea la curtea lui Harun al Rashid.
Și, pe de altă parte, luați fiecare rând al lui Bacon, al Lordului Bacon, luați tot ceea ce acționează în așa-numitul caracter concret-intuitiv al lui Amos Comenius: Aveți aici o enigmă, și nu o scoateți la capăt. Să-l considerăm numai pe acest Lord Bacon. El este dominat de o adevărată furie în lupta pe care o duce împotriva aristotelismului. O adevărată furie sub toate aspectele, și vedem că ea merge până în profunzimile sufletului. Cercetătorul spiritual, care pătrunde lucrurile și le aduce la lumină în mod spiritual, își îndreaptă privirea asupra lui Baco de Verulam, asupra lui Amos Comenius, le urmărește cursul vieții până în lumea suprasensibilă, unde trăiește omul între moarte și o nouă naștere. Avem scrierile lui Baco de Verulam în fața ochilor, avem scrierile lui Amos Comenius în fața ochilor, și constatăm în tonalitate, în toate aspectele, o revoltă împotriva aristotelismului. Cum se explică aceasta?
Trebuie să ne gândim la următorul lucru: Atunci când Bacon a coborât în viața sa pământească, atunci când Amos Comenius a coborât în viața sa pământească, trecuse deja timpul în care atât Alexandru, cât și Aristotel, se reîncarnaseră în sânul civilizației medievale, în care, în ceea ce-i privește, ei realizaseră deja ceea ce trebuiau să facă pentru aristotelism, în sufletele lor era deja prezent un alt aristotelism, diferit de cel pe care îl cultivase, în ceea ce-l privește, Bacon, respectiv Harun al Rashid, căci e vorba de aceeași personalitate.
Imaginați-vă acum întreaga situație. Luați acel interviu, dacă mă pot exprima astfel, care a avut loc în 869, gândiți-vă cum, sub această influență, în sufletul lui Harun al Rashid s-au dezvoltat impulsurile care acum întâlnesc ceea ce s-a realizat deja, parțial, pe Pământ, fiindcă Alexandru și Aristotel fuseseră deja din nou prezenți aici și fiindcă ceea ce au vrut ei să realizeze nu a fost realizat drept continuare a ceea ce fuseseră ei ca oameni pământești în epoca precreștină. Dacă reflectați la aceasta, veți înțelege pe deplin impulsurile care au luat naștere în sufletele lor cu ocazia acelei întâlniri. Faptul că acum Bacon și Amos Comenius puteau vedea ce devenise aristotelismul și alexandrinismul vă permite să înțelegeți de ce în scrierile lor domnește o anumită tonalitate, în special la Bacon, dar și la Amos Comenius.
Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, un adevărat studiu al istoriei ne conduce de la Pământ spre Cer. Trebuie să acceptăm evenimentele care nu se pot manifesta decât în suprasensibil. Dacă vreți să-l înțelegeți pe Baco de Verulam, dacă vreți să-l înțelegeți pe Amos Comenius, trebuie să-i urmăriți până la cei care au fost ei odinioară pe Pământ, așadar, trebuie să urmăriți în trecut aristotelismul răspândit de scolastică până la acest interviu care a avut loc aproximativ în anul 869, în perioada Sinodului ecumenic, și să vă întoarceți în trecut până la perioada în care Harun al Rashid și înțeleptul său consilier cultivau aristotelismul și alexandrinismul, așa cum puteau fi cultivate acestea pe atunci. Ceea ce se întâmplă în viața pământească nu poate fi înțeles decât prin această intervenție a lumii suprasensibile în lumea fizic-sensibilă. Acest lucru voiam să vi-l explic, pentru a vă arăta cum, în realitate, numai urmărirea vieților pământești succesive ne permite să înțelegem ce se manifestă pe Pământ în asemenea personalități.
Ora este prea înaintată pentru a continua astăzi această expunere, și vă voi sugera doar în câteva cuvinte ceea ce trebuie să completeze și să încheie aceste considerații.
Când continuăm să studiem cursul civilizației umane în felul în care tocmai am făcut-o, găsim că, prin individualități cum este cea a lui Harun al Rashid și cea care a devenit mai târziu Amos Comenius, în evoluția creștină s-a infiltrat ceva care nu vrea să se adapteze creștinismului și înclină puternic spre arabism. Astfel, în epoca prezentă avem, pe de o parte, aș putea spune, linia directă care continuă creștinismul și, pe de altă parte, vedem apărând, în special în domeniul științelor abstracte, arabismul.
Aș vrea să depun în sufletele dumneavoastră următoarele: Când urmărim aceste două curente, noi simțim imboldul, dacă studiem realitățile din punct de vedere spiritual, să ne înălțăm privirea spre tot felul de evenimente care au avut loc și în suprasensibil, cum este, de exemplu, întâlnirea Aristotel – Alexandru, Harun al Rashid și înțeleptul său consilier. În același fel, au avut loc multe lucruri care au devenit apoi impulsul, pe de o parte, de a răspândi adevăratul creștinism și, pe de altă parte, de a crea niște obstacole, niște rezistențe care se opun acestui adevărat creștinism. Dar, pentru că în lumea spirituală evoluția mihaelică a luat acel curs pe care l-am indicat, se deschide o puternică viziune și perspectivă spre viitor, aceea că tocmai sub semnul impulsului mihaelic creștinismul își va primi adevărata sa formă. Căci sub semnul impulsului mihaelic au avut loc și în suprasensibil confruntări cu alte curente.
Aș vrea acum să spun numai atât: În Societatea Antroposofică s-au reunit multe personalități. Aceste personalități își au și ele karma lor, care ne conduce în urmă la timpuri trecute, care arată în cele mai diverse feluri, când ne întoarcem în urmă mai întâi până la viața care s-a desfășurat în lumea prepământească, apoi când, de aici, ne îndreptăm privirea în urmă asupra unor vieți pământești anterioare. Printre cei care se apropie cu sinceritate de Mișcarea antroposofică nu putem găsi decât un mic număr care nu au luat parte, prin karma lor, la asemenea evenimente cum sunt cele pe care le-am descris. Cei care au simțit în mod sincer imboldul de a intra în Societatea Antroposofică sunt legați, într-un fel sau altul, de ceea ce a avut loc, de exemplu, cu ocazia întâlnirii dintre Aristotel și Alexandru cu Harun al Rashid și înțeleptul său consilier, sau într-o altă împrejurare de acest fel. Ceva de acest fel a determinat karma ce se manifestă apoi în viața pământească prezentă în așa fel încât dă naștere imboldului de a primi spiritualul tocmai în felul în care este el cultivat în sânul Mișcării antroposofice.
De aceasta se mai leagă și altceva. De aceasta se mai leagă și faptul că, în virtutea formei deosebite pe care o ia domnia lui Mihael, acele personalități care acum, datorită karmei lor și legăturii cu domnia lui Mihael, intră în Mișcarea antroposofică, vor apărea din nou la răscrucea dintre secolele 20 și 21, prin înfrângerea anumitor legi care stăpânesc reîncarnarea – așadar, după mai puțin de un secol –, vor apărea din nou pentru a putea aduce la un fel de culminație, la o deplină dezvoltare, ceea ce pot face ele acum prin antroposofie în slujba domniei lui Mihael. Prin interesul pe care îl putem avea pentru asemenea lucruri cum sunt cele care au fost expuse astăzi se exprimă, dacă acest interes este destul de intens, imboldul lăuntric de a fi cu adevărat antroposof. Și tocmai datorită acestui fapt înțelegem aceste lucruri, preluăm în sufletul nostru impulsul de a reveni pe Pământ, după mai puțin de un secol, pentru a realiza în mod plenar ceea ce vrea antroposofia.
Reflectați la aceasta, dragii mei prieteni, simțiți cele câteva cuvinte destinate să vă orienteze, pe care eu le-am adăugat în felul acesta la studiul nostru de astăzi. Veți găsi, eventual, tocmai în aceste câteva cuvinte, ceva care să vă facă să vă puteți situa în mod just în cadrul Mișcării antroposofice, care să vă poată da orientarea justă, astfel încât să puteți simți că apartenența la această mișcare este în mod profund legată de karma dumneavoastră.
