Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


APROFUNDAREA CREŞTINISMULUI PRIN PUTERILE SOLARE ALE LUI MIHAEL

CONFERINŢA A DOUA

Torquay, 14 august 1924

Am formulat această întrebare: Cum găsim noi, pentru multe personalităţi istorice sau neistorice, dar a căror activitate ne poate trezi interesul, cum găsim în vieţile anterioare explicaţia unei vieţi ulterioare? La început, pentru a pune bazele consideraţiilor viitoare, aş vrea să menţionez astăzi anumite legături între vieţile pământeşti succesive ale diferitelor personalităţi. Astăzi vă voi expune mai întâi rezultatul unei anumite cercetări spirituale, pentru ca, tocmai pe baza a ceea ce va fi prezentat mai întâi drept relatare, să edificăm un fel de cunoaştere a modului în care putem să cuprindem cu privirea vieţile pământeşti succesive ale personalităţilor.

Să examinăm nişte personalităţi caracteristice, cum sunt cele al căror nume l-am menţionat data trecută. Aceste personalităţi ne atrag mai întâi atenţia asupra felului în care pătrund în civilizaţia noastră actuală diferite impulsuri spirituale. Pe durata a aproape două milenii – spuneam deja în consideraţiile precedente –, creştinismul a cucerit Occidentul şi o mare parte a coloniilor sale, creştinismul a pătruns, mai mult decât se crede, în toate civilizaţiile. Şi, în cazul multor lucruri la care acest fapt nu se vede imediat, trăiesc totuşi impulsuri creştine, găsim aceste lucruri, dacă le studiem mai exact, impregnate în întregime de impulsuri cu adevărat creştine. Dar nu putem nega – am sugerat deja şi acest lucru – faptul că în civilizaţia noastră a pătruns ceva care nu dovedeşte o legătură nemijlocită cu creştinismul.

Anumite concepţii, precum şi anumite feluri de a trăi, au intrat în civilizaţia noastră fără a dovedi o legătură nemijlocită cu creştinismul. Şi atunci, cel care vrea, din motive lăuntrice profunde, să înţeleagă devenirea istorică a vieţii noastre spirituale şi care, pentru a o înţelege, vrea să recurgă la cercetarea spirituală, acela este condus spre un fenomen căruia i se acordă prea puţină atenţie atunci când se vorbeşte despre devenirea civilizaţiei occidentale. El se vede condus să-şi îndrepte privirea spre un fenomen istoric care s-a desfăşurat în paralel cu apariţia şi activitatea lui Carol cel Mare în Occident. El se vede condus să-şi îndrepte privirea asupra acelei curţi orientale în fruntea căreia se afla, am putea spune, cu o strălucire cu adevărat orientală, Harun al Rashid, contemporanul lui Carol cel Mare. Tot ceea ce a realizat Carol cel Mare în Occident apare foarte slab şi foarte şters în comparaţie cu splendoarea şi măreţia a ceea ce, în aceeaşi epocă, provenea de la curtea lui Harun al Rashid.

Trebuie numai să ne gândim la viaţa spirituală care se revărsa la această curte din Asia de Sud-Vest. Trebuie să ne gândim cum, în vechile timpuri, cultura greacă a fost adusă în Asia, prin campaniile lui Alexandru, sub o formă despre care astăzi nu mai avem decât o vagă idee. Tot ceea ce trăia pe baza culturii greceşti a fost adus de Alexandru cel Mare în Asia, într-un mod genial. Şi, în numeroase centre de învăţământ din Orient, datorită instituţiilor pe care Alexandru cel Mare le transportase în Asia, devenise curentă o concepţie despre lume şi viaţă care păstra în mod fidel multe lucruri vechi şi care a respins multe din cele ce veneau apoi să inunde ceea ce era vechi în Occident.

Datorită lui Alexandru cel Mare, în Asia pătrunsese în primul rând o mistică raţională, sănătoasă, ştiinţifică, astfel încât cei care aderau mai mult la concepţia filosofică introdusă astfel în Asia vedeau pretutindeni răspândită în lume Inteligenţa cosmică. Totul în lume este pătruns de Inteligenţa cosmică. În Asia, un om nu spunea: Eu gândesc din mine însumi ceva, eu sunt o fiinţă înzestrată cu inteligenţă –, ci el spunea: Tot ceea ce este gândit, este gândit de Zei, este gândit de Dumnezeul unic, care juca deja un anumit rol în aristotelism. Ceea ce constituie inteligenţa umană individuală, este o picătură din Inteligenţa universală care se manifestă pătrunzând în fiinţa unui om individual, astfel încât omul individual se simţea, aş putea spune, ca scufundându-se cu capul şi cu inima sa în Inteligenţa universală. Aceasta era dispoziţia sufletească de acolo.

Această dispoziţie sufletească domnea şi la curtea lui Harun al Rashid. Ea mai stăpânea încă în secolele 8 şi 9 ale erei creştine. Şi apoi acolo au ajuns erudiţii greci, care au fost nevoiţi să fugă, căci filosofia greacă fusese extirpată din Europa [ Nota 79 ]. O mare parte din înţelepciunea orientală se menţinuse. Tot ceea ce era posibil pe atunci ca astronomie puternic îmbibată de mistică, sau ca arhitectură puternic îmbibată de plasticitate lăuntrică, şi alte arte, poezia, de asemenea, tot ceea ce era posibil în materie de alte ştiinţe şi activităţi practice ale vieţii, toate acestea se revărsau la curtea lui Harun al Rashid, căci acest om care iubea strălucirea, dar care era, de asemenea, într-un anumit sens, un organizator extraordinar de înzestrat, adunase la curtea sa oamenii care în acea epocă ştiau cel mai mult, care păstraseră încă mult din vechea înţelepciune din Misterii, care nu mai erau chiar nişte iniţiaţi, dar păstraseră multe lucruri din vechea înţelepciune a Misteriilor şi mai trăiau încă în mod viu această înţelepciune a Misteriilor.

Exista acolo mai ales o personalitate, un consilier foarte înţelept al lui Harun al Rashid, de care ne vom ocupa puţin mai îndeaproape. Numele său nu are importanţă, el nu a fost reţinut în mod deosebit de posteritate. Numai că aceasta era o personalitate foarte înţeleaptă. Pentru a o înţelege, trebuie să contemplăm un aspect pe care tocmai cei care cunosc ştiinţa l-ar putea admira.

Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, dumneavoastră puteţi pune o întrebare. Puteţi spune: Ştiinţa spirituală, antroposofia, ne spune că odinioară au existat iniţiaţi. Au existat, într-un loc sau altul. Aceşti iniţiaţi posedau o cunoaştere cuprinzătoare, o înţelepciune extraordinară. Dar dacă oamenii revin în viaţă, în existenţe pământeşti succesive, cum se face că astăzi, de exemplu, nu constatăm prezenţa vechilor iniţiaţi reveniţi? – Este o întrebare pe care sunteţi îndreptăţiţi să o puneţi.

Dar cel care cunoaşte condiţiile vieţii pământeşti, acela ştie, de asemenea, că o individualitate umană care, conform karmei sale, trebuie să părăsească existenţa prepământească şi să se nască într-o anumită epocă, este obligată să preia în sine caracteristicile ereditare care se pot găsi în acea epocă şi tot ceea ce îi oferă posibilităţile educative ale epocii. Şi atunci, pentru o individualitate situaţia se poate prezenta în aşa fel încât ea să fi fost în trecut un iniţiat, dar, într-o anumită epocă, ea trebuie să păstreze în subconştientul său ceea ce ştia ca iniţiat, iar conştienţa de suprafaţă, conştienţa de veghe, prezintă, ce-i drept, şi ceva deosebit, dar care nu este în mod direct o manifestare a ceea ce deţinea într-o viaţă pământească anterioară sufletul acelei personalităţi iniţiate.

O asemenea personalitate era aceea la care mă refer, înţeleptul consilier al lui Harun al Rashid. El fusese iniţiat în nişte vechi Misterii, în nişte Misterii străvechi. El s-a născut din nou şi a trăit ca iniţiat reîncarnat la curtea lui Harun al Rashid, iniţiat ale cărui bogăţii iniţiatice din trecut se manifestau sub forma unui talent genial de organizator, un talent grandios care îi permitea să coordoneze munca celorlalţi savanţi care trăiau la curtea lui Harun al Rashid; dar el nu făcea impresia nemijlocită că ar fi fost un iniţiat. El îşi păstrase, prin propria sa înţelepciune, şi nu numai prin iniţiere, vechea cunoaştere iniţiatică, dar el însuşi nu făcea impresia unui iniţiat.

Dar Harun al Rashid îl preţuia foarte mult pe acest om înţelept. El îi încredinţase organizarea a tot ceea ce strălucea la curtea lui Harun al Rashid în domeniul ştiinţelor şi al artelor. El era fericit să aibă alături un asemenea om, şi se simţea, ca să spunem aşa, prietenul acestui om.

Noi vrem să examinăm aceste două personalităţi, Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier, vrem să avem în vedere faptul că în secolele 8 şi 9 ale erei creştine în Europa, în cadrul culturii creştine, la curtea lui Carol cel Mare tocmai începuseră, aş putea spune, să se facă primii paşi în învăţarea scrisului de către persoanele situate mai sus în ierarhia socială, că însuşi Carol cel Mare făcea primele încercări de a învăţa scrisul, iar călugărul Eginhart [ Nota 80 ] de la curtea lui Carol cel Mare făcea primele încercări de a stabili, pe baza limbii vorbite, o gramatică. În timp ce în Europa totul era foarte primitiv, dincolo, în Asia, în acest suveran pe care însuşi Carol cel Mare îl admira extraordinar de mult, în Harun al Rashid se încarna o cultură spirituală grandioasă, orbitoare, dar care nu ştia nimic despre Christos, care nici nu voia să ştie de creştinism, o cultură în care trăiau cele mai bune elemente ale arabismului, în care trăiau, de asemenea, vechile forme ale aristotelismului, acele forme care nu se răspândiseră deloc în Europa, căci în Europa se răspândiseră mai curând logica şi dialectica aristotelismului. Acestea au fost prelucrate de Părinţii Bisericii şi mai târziu de scolastici.

Dincolo, în Asia, se practicaseră mai curând, prin tot ceea ce făcuse Alexandru cel Mare, cunoştinţele lăuntrice mistic-ştiinţifice provenite de la Aristotel. Şi toate acestea fuseseră elaborate sub influenţa inteligenţei extraordinar de puternice, dar considerate ca revelată, ca inspirată de arabism. La curtea lui Harun al Rashid se ştia de existenţa creştinismului, dar creştinismul era considerat, aşa cum era el în acea epocă, drept primitiv, în comparaţie cu extraordinara strălucire spirituală care era cultivată acolo.

Să pornim de la aceste două personalităţi, Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier, şi să urmărim firul istoriei.


După ce fuseseră active în felul pe care tocmai l-am descris, cele două individualităţi au trecut prin poarta morţii, ducând spre înalturi puternicul impuls de a veghea ca acel mod de a simţi, concepţia despre lume, orientarea spirituală care fusese cultivată la această curte, să se răspândească mai departe în lume.

Să evocăm în faţa sufletului nostru, cu întreg calmul şi gravitatea de care suntem în stare, ce s-a întâmplat atunci. Aşadar, noi vedem pornind din Asia cele două individualităţi: înţeleptul consilier şi Harun al Rashid, suveranul său. (Planşa 2 începerea desenului de jos) O vreme, ei urmează acelaşi drum. Ei datorează alexandrinismului şi aristotelismului ceea ce au asimilat sufletele lor. Dar ei şi-au asimilat şi ceea ce, într-o epocă ulterioară, fusese produs printr-o transformare a aristotelismului, a alexandrinismului. Înţelegem lumea într-o foarte mică măsură dacă nu putem avea în vedere ceea ce se întâmplă în lumea spirituală în timp ce aici, jos, se desfăşoară evenimentele obişnuite ale lumii fizice.

După epoca lui Carol cel Mare şi a lui Harun al Rashid, a urmat altceva, despre care ne informează istoria. Dar, în timp ce în secolele 9 şi 10 şi în continuare în Evul Mediu, în Asia, în Europa, se întâmpla tot ceea ce ne relatează istoria, pe deasupra acestei vieţi fizice, în lumea spirituală, se desfăşura un alt eveniment puternic. Şi nu trebuie să uităm că, atunci când viaţa fizică se desfăşoară aici, jos (desenează ‒ Planşa 2), iar viaţa spirituală acolo, sus, de la sufletele care nu trăiesc pe Pământ, ci se află între moarte şi o nouă naştere, de la aceste suflete ajung continuu influenţe în viaţa pământească. Astfel, putem spune că este important ceea ce trăiesc şi fac sufletele care, într-o anumit epocă, nu trăiesc pe Pământ, ci se află în lumea spirituală. Viaţa umană ne poate apărea cu toată claritatea, mai ales în ceea ce priveşte desfăşurarea ei istorică, abia atunci când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce se întâmplă oarecum în culisele istoriei exterioare a lumii, în lumea spirituală.

plansa 2    Planşa 2
[măreşte imaginea]

Ei bine, impresiile pe care le duc cu sine sufletele când trec prin poarta morţii se deosebesc adesea foarte puternic de impresiile pe care le-au avut ele aici, în viaţa pământească. Şi pentru acela care nu are imparţialitatea necesară când examinează viaţa spirituală, un om pământesc, care a trecut pagul morţii şi se prezintă privirii observatorului spiritual, de cele mai multe ori nu este uşor de recunoscut. Dar există, bineînţeles, mijloace spirituale cu ajutorul cărora putem urmări nu numai viaţa spirituală care urmează imediat după viaţa pământească. V-am vorbit deja despre asta în celelalte conferinţe, care au fost prezentate dimineaţa. Şi voi continua să vorbesc, în aceste conferinţe, despre cursul ulterior al vieţii dintre moarte şi o nouă naştere; şi atunci vom vedea care sunt mijloacele care ne permit să-i urmărim pe drumul lor pe aşa-numiţii defuncţi.

Cu aceste mijloace, într-adevăr, putem urmări vieţi cum sunt cea a lui Harun al Rashid şi cea a înţeleptului său consilier. Tocmai în cazul acestor două personalităţi este extraordinar de important, pentru a pregăti o înţelegere a evenimentelor ulterioare ale civilizaţiei europene, să ţinem seama înainte de toate de legătura intimă dintre Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier în ceea ce priveşte modul lor de a gândi, modul de a acţiona. Amândoi au dus dincolo de moarte o înclinaţie extraordinar de puternică, o aspiraţie extraordinar de puternică, de a se întâlni din nou, de a se întâlni cu adevărat cu Alexandru şi Aristotel, cele două individualităţi care îi precedaseră cu mai multe secole în viaţa pământească. Şi această reîntâlnire a avut loc, şi faptul că a avut loc este de o extraordinară importanţă.

Aşadar Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier şi-au continuat o vreme călătoria lor în lumea suprasensibilă, îndreptându-şi privirea, din lumea spirituală, în principal asupra a ceea ce se întâmpla în sânul civilizaţiei care cucerea Occidentul, asupra a ceea ce se întâmpla în Grecia şi în unele ţinuturi situate la nordul actualei Mări Negre. Aş putea spune că ei îşi coborau privirea asupra acestei civilizaţii şi că printre evenimentele asupra cărora cădea această privire se afla, de asemenea, cel despre care am vorbit adesea, într-un alt context, în nişte conferinţe antroposofice: acel eveniment care a avut loc în anul 869 drept cel de-al optulea Sinod ecumenic de la Constantinopol.

Acest al optulea Sinod ecumenic de la Constantinopol are pentru civilizaţia Occidentului o mare importanţă; căci atunci trihotomia, concepţia care susţine că omul este constituit din trup, suflet şi spirit, a fost declarată eretică şi s-a decretat că – dacă eşti un adevărat creştin – nu ai voie să spui despre om decât că el este compus din două entităţi, trup şi suflet, şi că sufletul este înzestrat cu unele însuşiri spirituale. De aceea era atât de puţin înclinată spre spiritualitate civilizaţia occidental-creştină; pentru că la Sinodul al optulea ecumenic din 869 cunoaşterea spiritului fusese decretată erezie.

Acesta a fost un eveniment important, decisiv. Se poate spune că atunci spiritul a fost, practic, interzis, şi omul trebuia să fie constituit numai din trup şi suflet. Nu ne oprim destul de atent privirea asupra unui eveniment atât de decisiv, atât de important. Dar faptul zguduitor, pentru cel care observă viaţa spirituală şi mai ales pentru cel care o trăieşte în mod lăuntric, este că tocmai când aici, pe Pământ, avea loc, în 869, această suprimare a spiritului, în lumea spirituală a avut loc întâlnirea lui Harun al Rashid şi a consilierul său cu Alexandru cel Mare şi Aristotel, cu alte cuvinte, întâlnirea dintre sufletele lor în lumea spirituală.

Acum trebuie să vă imaginaţi ceea ce urmează şi de acum înainte să vă obişnuiţi să auziţi vorbindu-se pe tărâm antroposofic despre nişte evenimente suprasensibile cu aceeaşi naturaleţe cu care vorbim despre evenimentele lumii fizice. Trebuie să ne gândim la faptul că viaţa lui Alexandru cel Mare şi viaţa lui Aristotel, în acea încarnare ca Alexandru şi acea încarnare ca Aristotel, au fost de-aşa natură încât ele au însemnat o anumită încheiere, că impulsul care a fost dat în vechile culturi, şi care s-a manifestat apoi, pe de o parte, în Grecia, a fost modelat de Aristotel în nişte concepte care au dominat multă vreme, ca idei, Occidentul şi civilizaţia umană în general.

Trebuie să ne gândim că Alexandru cel Mare, contemporanul, discipolul şi prietenul lui Aristotel, a propagat cu o forţă extraordinară impulsul pe care îl dăduse Aristotel, răspândindu-l într-o mare parte a lumii cunoscute în timpul său, şi acest impuls a continuat apoi să acţioneze în Asia până în epoca lui Harun al Rashid, având multă vreme în Alexandria un centru strălucitor şi care a influenţat, totodată, în mod determinant, pe numeroase canale invizibile, întreaga cultură orientală.

Dar aceasta constituia un fel de încheiere. Impulsurile cele mai variate ale vechii spiritualităţi se revărsaseră în alexandrinism şi aristotelism. Apoi a intervenit creştinismul. A avut loc Misteriul de pe Golgotha. El a avut loc într-o perioadă în care individualităţile, sufletele lui Alexandru şi Aristotel, nu erau pe Pământ, ci în lumea spirituală, în mod intim unite cu ceea ce se numeşte domnia lui Mihael, domnie care în acea epocă se încheiase şi ea pe Pământ, Spiritul care domnea atunci fiind Orifiel. Şi alte secole au trecut de la Misteriul de pe Golgotha. Ceea ce întemeiaseră pe Pământ Alexandru şi Aristotel, acţiunea căreia ei îi consacraseră întreaga lor fiinţă, unul prin gândire, celălalt, cu ajutorul puterilor cuprinzătoare şi intense ale suveranului, toate acestea acţionaseră jos, pe Pământ. Toate acestea le-au văzut cei doi din lumea spirituală în timpul secolelor care au urmat şi în timpul cărora a avut loc Misteriul de pe Golgotha, şi ei au văzut, de asemenea, tot ceea ce a fost făcut pentru răspândirea învăţăturii despre Misteriul de pe Golgotha. Pe parcursul tuturor acelor secole, ei au văzut jos răspândindu-se opera lor, ei au văzut-o răspândindu-se şi prin acţiunea unor asemenea genii cum au fost Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier.

Dar în sufletul acestor două individualităţi – Alexandru şi Aristotel – era prezentă nevoia de ceva nou, nevoia de a întreprinde ceva cu totul nou, nu de a continua ceea ce era prezent pe Pământ, ci de a începe ceva cu totul nou. De aici rezultă, bineînţeles, şi un fel de continuare. Ceea ce este vechi nu este eliminat din lume, dar ţelul de care se pătrunseseră Alexandru şi Aristotel era un puternic impuls nou, introducerea creştinismului în civilizaţia pământească într-un fel deosebit.

Deoarece karma lor i-a făcut apoi să coboare în viaţa pământească înainte ca evenimentul întâlnirii cu Harun al Rashid să fi avut loc, ei au trăit, propriu-zis, ca personalităţi care nu au atras atenţia, necunoscute, care au murit devreme, într-o regiune a Europei care avea, fireşte, importanţă pentru antroposofie, dar îndreptându-şi privirea doar puţin timp, ca printr-o fereastră, aş putea spune, asupra civilizaţiei occidentale, primind impresii, impulsuri, dar fără să dea vreun impuls important. Ei trebuiau să-şi rezerve acest lucru pentru mai târziu.

Apoi, s-au aflat din nou în lumea spirituală când a avut loc pe Pământ, în 869, acest eveniment, acest al optulea Sinod ecumenic [ Nota 81 ]. Tocmai în acest moment a avut loc acea întâlnire între Aristotel şi Alexandru, pe de o parte, Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier, pe de altă parte; ceea ce a însemnat o confruntare de o importanţă covârşitoare în lumile spirituale, căci trebuie să ne reprezentăm că în lumea spirituală confruntările nu sunt numai simple discuţii, schimburi de cuvinte. Când vedem pe Pământ oameni aşezaţi şi discutând, cuvintele ţâşnesc din toate părţile fără să pricinuiască prea mult rău, dar aceasta nu este nici măcar o copie cu caracter de umbră a ceea ce se întâmplă în lumile spirituale când sunt luate decizii importante.

Şi atunci, Aristotel şi Alexandru, pe de o parte, s-au manifestat spunând: Ceea ce a fost întemeiat mai înainte trebuie să fie condus, în sensul strict al cuvântului, spre domnia lui Mihael. – Căci se ştia foarte bine că domnia lui Mihael va începe din nou în lume în secolul al 19 lea.

Să ne înţelegem bine, dragii mei prieteni, asupra acestui punct! Evoluţia lumii se desfăşoară în aşa fel încât întotdeauna, din trei în trei secole şi jumătate, unul din Arhangheli este principalul conducător al civilizaţiei pământeşti. Epoca în care Alexandru cel Mare implantase cultura aristotelică în Asia şi în Africa, acea epocă în care această răspândire a culturii avusese loc într-un viguros spirit internaţionalist, fusese o domnie a lui Mihael, cu alte cuvinte, viaţa spirituală fusese condusă prin puterea lui Mihael. În epoca lui Alexandru, pe Pământ avusese loc domnia lui Mihael. Apoi această domnie a lui Mihael a fost înlocuită de domnia lui Orifiel. Urmează apoi domnia lui Anael, cea a lui Zahariel, durând fiecare trei-patru secole, domnia lui Rafael, apoi domnia lui Samael, ajungând până în perioada secolului al 14-lea. Între secolele 15 şi 18 se situează domnia lui Gabriel, iar în secolul al 19-lea, în ultima treime, se instaurează din nou domnia lui Mihael. Aceştia sunt cei şapte Arhangheli care s-au succedat astfel. După domnia lui Mihael din epoca lui Alexandru s-au succedat alţi şase Arhangheli, apoi, la sfârşitul secolului al 19-lea, revine domnia lui Mihael. Aceasta este domnia din epoca noastră. Dacă înţelegem în mod just viaţa spirituală, noi ne aflăm în mod nemijlocit sub impulsul domniei lui Mihael.

În acel secol în care a avut loc întâlnirea cu Harun al Rashid, Alexandru şi Aristotel vedeau domnia lui Mihael, în timpul căreia acţionaseră, vedeau Misteriul de pe Golgotha, pe care ei îl trăiseră uniţi în comunitatea mihaelică, dar nu îl vedeau de pe Pământ, ci din sfera Soarelui, căci pe Pământ domnia lui Mihael luase sfârşit. Mihael şi ai săi, dintre care făceau parte şi Alexandru şi Aristotel, nu au trăit Misteriul de pe Golgotha din punctul de vedere al Pământului. Ei nu L au văzut pe Christos sosind pe Pământ; ei L-au văzut luându-şi rămas bun de la Soare. Dar tot ceea ce au trăit ei atunci a dat naştere în interiorul lor acestui impuls: Trebuie neapărat să acţionăm pentru ca noua domnie a lui Mihael, căruia Alexandru şi Aristotel voiau să-i rămână fideli prin toate fibrele sufletului lor, pentru ca noua domnie a lui Mihael să aducă un creştinism nu numai profund întemeiat, ci şi un creştinism intens. Această domnie trebuia să înceapă în 1879 şi să dureze trei până la patru secole. Noi trăim acum în epoca acestei domnii a lui Mihael, şi antroposofii ar trebuie să înţeleagă, înainte de toate, ce înseamnă a trăi în epoca acestei domnii a lui Mihael.

De aceasta, Harun al Rashid – şi mai degrabă înţeleptul său consilier, dar nici el propriu-zis – nu voiau să audă. Ei voiau, înainte de toate, ca în lume să domnească acele impulsuri care prinseseră puternic rădăcini în mahomedanism. Şi aşa s-au aflat faţă în faţă, în mod intens, în această luptă spirituală din secolul al 9-lea al erei creştine printre alţii, pe de o parte, Harun al Rashid şi consilierul său şi, pe de altă parte, Aristotel şi Alexandru, adică individualităţile care trăiseră în ei.

Lupta spirituală care s-a desfăşurat atunci a avut ecouri în civilizaţia europeană, şi mai are încă şi astăzi. Căci ceea ce se întâmplă acolo, sus, acţionează asupra mediului pământesc. (Planşa 2, 869) Şi, tocmai din acea opoziţie pe care au manifestat-o în acea epocă Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier faţă de Aristotel şi Alexandru s-a fortificat impulsul, într un anumit fel, astfel încât tocmai în această întâlnire îşi au originea cele două curente: pe de o parte, cel al arabismului, şi pe de altă parte, cel care, datorită impulsurilor date de domnia lui Mihael, conduce aristotelismul şi alexandrinismul spre creştinism.

Lupta spirituală care s-a desfăşurat atunci a avut ecouri în civilizaţia europeană, şi mai are încă şi astăzi. Căci ceea ce se întâmplă acolo, sus, acţionează asupra mediului pământesc. Şi, tocmai din acea opoziţie pe care au manifestat-o în acea epocă Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier faţă de Aristotel şi Alexandru s-a fortificat impulsul, într un anumit fel, astfel încât tocmai în această întâlnire îşi au originea cele două curente: pe de o parte, cel al arabismului, şi pe de altă parte, cel care, datorită impulsurilor date de domnia lui Mihael, conduce aristotelismul şi alexandrinismul spre creştinism.

Amândoi, atât Harun al Rashid, cât şi înţeleptul său consilier, şi-au continuat drumul, după această întâlnire, în direcţia vestului, observând în permanenţă ce se întâmplă în viaţa pământească. Unul participa în mod intens, din domeniul suprasensibil, la tot ceea ce se întâmpla în nordul Africii şi în sudul Europei, în Spania şi în Franţa. Cam în acelaşi timp, celălalt participase la tot ceea ce se desfăşura în viaţa spirituală orientală aproape de Marea Neagră şi, de aici, de-a lungul Europei, până în Olanda şi, de asemenea, în direcţia Angliei. Şi cele două personalităţi au intervenit în acelaşi timp în civilizaţia europeană, reîncarnându-se.

În cazul unei asemenea reîncarnări nu trebuie să existe neapărat o asemănare exterioară. În general, greşim complet dacă ne închipuim că omul înzestrat cu o anumită spiritualitate revine pe Pământ cu aceeaşi spiritualitate. Când vrem să vorbim de reîncarnare şi de vieţi pământeşti succesive conform realităţii, atunci trebuie să mergem mai în adânc, trebuie să ne cufundăm privirea mai adânc în străfundurile sufletului uman. Avem, de exemplu, un papă, celebrul Gregorius VII [ Nota 82 ], anterior călugăr în Europa Centrală sub numele de Hildebrand, acest papă viguros, activ în sânul catolicismului celui mai fervent, şi care a contribuit în mod deosebit la măreţia papalităţii în Evul Mediu. El s-a născut din nou în secolul al 19-lea în persoana lui Ernst Haeckel [ Nota 83 ], luptătorul împotriva papalităţii. Haeckel este abatele Hildebrand reîncarnat, Gregorius VII. Eu vreau să arăt aici doar că ceea ce duce omul dintr-o viaţă pământească în alta nu este caracterul exterior al unei atitudini a spiritului, ci impulsurile lăuntrice ale sufletului.

Astfel, şi cei doi oameni, Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier, au fost la început predispuşi, atunci când luptele duse de arabi loveau, prin Africa, Spania, să participe ajutând şi ocrotind, la aceste campanii ale arabilor. Mai târziu, mahomedanismul a dispărut ca fenomen exterior, dar aceste două spirite au transportat caracterul sufletesc lăuntric al acestuia, pe parcursul vieţii spirituale, în călătoria lor dintre moarte şi o nouă naştere, din trecut în viitor.

Harun al Rashid s-a născut din nou şi a devenit Baco de Verulam. El apare ca Baco de Verulam. Înţeleptul său consilier se naşte şi el din nou, în acelaşi timp, ca Amos Comenius, pedagogul. (Planşa 2 continuarea desenului de jos)

Examinaţi ceea ce provine, pe de o parte, de la Baco de Verulam, care nu a fost creştin decât în mod exterior, care introduce în ştiinţa europeană caracterul abstract al arabismului, şi examinaţi ceea ce a introdus Amos Comenius în pedagogie, caracterul exterior, material, concret-intuitiv, al învăţământului şi întregul fel în care trebuia să fie tratată materia predată. Este un element care nu are absolut nimic de-a face cu creştinismul. Deşi Amos Comenius a acţionat printre Fraţii Moravi, şi aşa mai departe, asupra a ceea ce a realizat el în mod direct este proiectată o lumină, pe de o parte, prin faptul că într-o viaţă anterioară el a contribuit la întreaga evoluţie a omenirii prin cultura spirituală care înflorea la curtea lui Harun al Rashid.

Şi, pe de altă parte, luaţi fiecare rând al lui Bacon, al Lordului Bacon, luaţi tot ceea ce acţionează în aşa-numitul caracter concret-intuitiv al lui Amos Comenius: Aveţi aici o enigmă, şi nu o scoateţi la capăt. Să-l considerăm numai pe acest Lord Bacon. El este dominat de o adevărată furie în lupta pe care o duce împotriva aristotelismului. O adevărată furie sub toate aspectele, şi vedem că ea merge până în profunzimile sufletului. Cercetătorul spiritual, care pătrunde lucrurile şi le aduce la lumină în mod spiritual, îşi îndreaptă privirea asupra lui Baco de Verulam, asupra lui Amos Comenius, le urmăreşte cursul vieţii până în lumea suprasensibilă, unde trăieşte omul între moarte şi o nouă naştere. Avem scrierile lui Baco de Verulam în faţa ochilor, avem scrierile lui Amos Comenius în faţa ochilor, şi constatăm în tonalitate, în toate aspectele, o revoltă împotriva aristotelismului. Cum se explică aceasta?

Trebuie să ne gândim la următorul lucru: Atunci când Bacon a coborât în viaţa sa pământească, atunci când Amos Comenius a coborât în viaţa sa pământească, trecuse deja timpul în care atât Alexandru, cât şi Aristotel, se reîncarnaseră în sânul civilizaţiei medievale, în care, în ceea ce-i priveşte, ei realizaseră deja ceea ce trebuiau să facă pentru aristotelism, în sufletele lor era deja prezent un alt aristotelism, diferit de cel pe care îl cultivase, în ceea ce-l priveşte, Bacon, respectiv Harun al Rashid, căci e vorba de aceeaşi personalitate.

Imaginaţi-vă acum întreaga situaţie. Luaţi acel interviu, dacă mă pot exprima astfel, care a avut loc în 869, gândiţi-vă cum, sub această influenţă, în sufletul lui Harun al Rashid s-au dezvoltat impulsurile care acum întâlnesc ceea ce s-a realizat deja, parţial, pe Pământ, fiindcă Alexandru şi Aristotel fuseseră deja din nou prezenţi aici şi fiindcă ceea ce au vrut ei să realizeze nu a fost realizat drept continuare a ceea ce fuseseră ei ca oameni pământeşti în epoca precreştină. Dacă reflectaţi la aceasta, veţi înţelege pe deplin impulsurile care au luat naştere în sufletele lor cu ocazia acelei întâlniri. Faptul că acum Bacon şi Amos Comenius puteau vedea ce devenise aristotelismul şi alexandrinismul vă permite să înţelegeţi de ce în scrierile lor domneşte o anumită tonalitate, în special la Bacon, dar şi la Amos Comenius.

Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, un adevărat studiu al istoriei ne conduce de la Pământ spre Cer. Trebuie să acceptăm evenimentele care nu se pot manifesta decât în suprasensibil. Dacă vreţi să-l înţelegeţi pe Baco de Verulam, dacă vreţi să-l înţelegeţi pe Amos Comenius, trebuie să-i urmăriţi până la cei care au fost ei odinioară pe Pământ, aşadar, trebuie să urmăriţi în trecut aristotelismul răspândit de scolastică până la acest interviu care a avut loc aproximativ în anul 869, în perioada Sinodului ecumenic, şi să vă întoarceţi în trecut până la perioada în care Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier cultivau aristotelismul şi alexandrinismul, aşa cum puteau fi cultivate acestea pe atunci. Ceea ce se întâmplă în viaţa pământească nu poate fi înţeles decât prin această intervenţie a lumii suprasensibile în lumea fizic-sensibilă. Acest lucru voiam să vi-l explic, pentru a vă arăta cum, în realitate, numai urmărirea vieţilor pământeşti succesive ne permite să înţelegem ce se manifestă pe Pământ în asemenea personalităţi.


Ora este prea înaintată pentru a continua astăzi această expunere, şi vă voi sugera doar în câteva cuvinte ceea ce trebuie să completeze şi să încheie aceste consideraţii.

Când continuăm să studiem cursul civilizaţiei umane în felul în care tocmai am făcut-o, găsim că, prin individualităţi cum este cea a lui Harun al Rashid şi cea care a devenit mai târziu Amos Comenius, în evoluţia creştină s-a infiltrat ceva care nu vrea să se adapteze creştinismului şi înclină puternic spre arabism. Astfel, în epoca prezentă avem, pe de o parte, aş putea spune, linia directă care continuă creştinismul şi, pe de altă parte, vedem apărând, în special în domeniul ştiinţelor abstracte, arabismul.

Aş vrea să depun în sufletele dumneavoastră următoarele: Când urmărim aceste două curente, noi simţim imboldul, dacă studiem realităţile din punct de vedere spiritual, să ne înălţăm privirea spre tot felul de evenimente care au avut loc şi în suprasensibil, cum este, de exemplu, întâlnirea Aristotel – Alexandru, Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier. În acelaşi fel, au avut loc multe lucruri care au devenit apoi impulsul, pe de o parte, de a răspândi adevăratul creştinism şi, pe de altă parte, de a crea nişte obstacole, nişte rezistenţe care se opun acestui adevărat creştinism. Dar, pentru că în lumea spirituală evoluţia mihaelică a luat acel curs pe care l-am indicat, se deschide o puternică viziune şi perspectivă spre viitor, aceea că tocmai sub semnul impulsului mihaelic creştinismul îşi va primi adevărata sa formă. Căci sub semnul impulsului mihaelic au avut loc şi în suprasensibil confruntări cu alte curente.

Aş vrea acum să spun numai atât: În Societatea Antroposofică s-au reunit multe personalităţi. Aceste personalităţi îşi au şi ele karma lor, care ne conduce în urmă la timpuri trecute, care arată în cele mai diverse feluri, când ne întoarcem în urmă mai întâi până la viaţa care s-a desfăşurat în lumea prepământească, apoi când, de aici, ne îndreptăm privirea în urmă asupra unor vieţi pământeşti anterioare. Printre cei care se apropie cu sinceritate de Mişcarea antroposofică nu putem găsi decât un mic număr care nu au luat parte, prin karma lor, la asemenea evenimente cum sunt cele pe care le-am descris. Cei care au simţit în mod sincer imboldul de a intra în Societatea Antroposofică sunt legaţi, într-un fel sau altul, de ceea ce a avut loc, de exemplu, cu ocazia întâlnirii dintre Aristotel şi Alexandru cu Harun al Rashid şi înţeleptul său consilier, sau într-o altă împrejurare de acest fel. Ceva de acest fel a determinat karma ce se manifestă apoi în viaţa pământească prezentă în aşa fel încât dă naştere imboldului de a primi spiritualul tocmai în felul în care este el cultivat în sânul Mişcării antroposofice.

De aceasta se mai leagă şi altceva. De aceasta se mai leagă şi faptul că, în virtutea formei deosebite pe care o ia domnia lui Mihael, acele personalităţi care acum, datorită karmei lor şi legăturii cu domnia lui Mihael, intră în Mişcarea antroposofică, vor apărea din nou la răscrucea dintre secolele 20 şi 21, prin înfrângerea anumitor legi care stăpânesc reîncarnarea – aşadar, după mai puţin de un secol –, vor apărea din nou pentru a putea aduce la un fel de culminaţie, la o deplină dezvoltare, ceea ce pot face ele acum prin antroposofie în slujba domniei lui Mihael. Prin interesul pe care îl putem avea pentru asemenea lucruri cum sunt cele care au fost expuse astăzi se exprimă, dacă acest interes este destul de intens, imboldul lăuntric de a fi cu adevărat antroposof. Şi tocmai datorită acestui fapt înţelegem aceste lucruri, preluăm în sufletul nostru impulsul de a reveni pe Pământ, după mai puţin de un secol, pentru a realiza în mod plenar ceea ce vrea antroposofia.

Reflectaţi la aceasta, dragii mei prieteni, simţiţi cele câteva cuvinte destinate să vă orienteze, pe care eu le-am adăugat în felul acesta la studiul nostru de astăzi. Veţi găsi, eventual, tocmai în aceste câteva cuvinte, ceva care să vă facă să vă puteţi situa în mod just în cadrul Mişcării antroposofice, care să vă poată da orientarea justă, astfel încât să puteţi simţi că apartenenţa la această mişcare este în mod profund legată de karma dumneavoastră.