Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


APROFUNDAREA CREŞTINISMULUI PRIN PUTERILE SOLARE ALE LUI MIHAEL

CONFERINŢA A TREIA

Torquay, 21 august 1924

Aş vrea, pentru că mai avem la dispoziţie această oră, să fac unele completări la ceea ce a fost prezentat ieri, să vorbesc despre anumite lucruri care vor deveni astăzi mai uşor de înţeles, tocmai prin aceea că, în parte în orele din cursul dimineţii [ Nota 84 ], în parte în ultimele întruniri ale membrilor [ Nota 85 ], aspectele pregătitoare pentru acestea au fost deja atinse. În această seară vom vorbi despre anumite lucruri care sunt legate de karma Societăţii Antroposofice. Voi continua expunerea acestor teme în zilele următoare la Londra [ Nota 86 ].

Din conferinţele pe care le-am prezentat aici reiese că trebuie să avem despre epoca noastră această concepţie: conducerea spirituală a omenirii, a omenirii civilizate, stă sub impulsul entităţii pe care noi o desemnăm cu numele creştin de Mihael. Aşadar această domnie deosebită a vieţii spirituale, dacă vrem s-o numim astfel, a început în anii '70 ai secolului trecut. Ea a fost precedată, aşa cum am spus-o deja, de domnia lui Gabriel [ Nota 87 ]. Aş vrea să fac acum câteva observaţii asupra unor lucruri care sunt în legătură cu această domnie a lui Mihael, aşa cum este ea astăzi.

Când Mihael îşi aduce impulsurile în sânul vieţii pământeşti, el este spiritul care face să se reverse în evoluţia omenirii puterile solare, puterile spirituale ale Soarelui. De aceasta este legat faptul că omul, aşa cum aţi putut auzi azi-dimineaţă în conferinţele publice, primeşte în trupul său fizic şi în trupul său eteric aceste puteri solare în timpul vieţii de veghe.

Actuala domnie a lui Mihael, care a început de puţină vreme şi va dura trei, patru secole, are acest caracter, anume faptul că puterile cosmice solare pătrund în mod definitiv în trupul fizic şi în trupul eteric al omului. Acum, noi trebuie să ne punem, înainte de toate, întrebarea următoare: Ce puteri, ce impulsuri reprezintă aceste puteri cosmice solare?

Mihael este îndeosebi Spirit al Soarelui. De aceea, el este, de asemenea, spiritul care, în epoca noastră, are mai ales sarcina de a aprofunda în mod esenţial creştinismul în adevărul său. Putem spune, într-adevăr: Christos provine din Soare. Fiinţa Solară a lui Christos –am descris adesea aceasta – a trăit pe Pământ în trupul lui Iisus şi de atunci El trăieşte, în mod suprasensibil, împreună cu lumea oamenilor. Dar omenirea trebuie să se maturizeze abia încetul cu încetul pentru a primi în sufletul său întregul mister care este legat de Christos. O parte esenţială a acestei aprofundări ar trebui să aibă loc în timpul epocii noastre mihaelice.

Dar puterile solare constau în faptul că atunci când acţionează pe Pământ sunt întotdeauna în legătură cu un val al unui impuls care se revarsă în civilizaţia pământească şi pe care îl putem caracteriza drept val intelectual. Căci tot ceea ce are omul în sine ca intelect, tot ceea ce are lumea, în general, ca intelect, atâta timp cât avem în vedere lumea noastră, îşi are originea în Soare. Soarele este izvorul a tot ceea ce este intelectual.

Când enunţăm acest adevăr, putem poate percepe chiar la contemporanii noştri o anumită opoziţie din direcţia simţirii, căci este absolut just să nu se acorde prea mare importanţă formei actuale a intelectului. Şi tocmai acela care cunoaşte viaţa spirituală nu poate acorda, fireşte, prea mare importanţă actualului element intelectual. El este abstract, logic; este ceva ce îl umple pe om de concepte şi idei cu caracter de umbră, care sunt foarte departe de realitatea plină de viaţă, căci ele sunt aride şi seci, în comparaţie cu viaţa caldă şi luminoasă care traversează cu pulsaţiile ei lumea şi omul.

Dar aşa stau lucrurile cu inteligenţa numai astăzi; căci ceea ce avem noi astăzi ca inteligenţă, în conştienţa generală a omenirii, nu este decât la începutul său, aşa cum noi suntem abia la începutul epocii lui Mihael. Această inteligenţă va deveni ceva cu totul diferit. Şi dacă vrem să ne facem o reprezentare despre ceea ce poate deveni inteligenţa, cum poate ea deveni cu totul altceva în cursul evoluţiei omenirii, atunci trebuie să ne gândim că încă Toma d’Aquino [ Nota 88 ], în filosofia creştină a Evului Mediu, desemna acele fiinţe care locuiesc pe aştri cu numele de „Inteligenţe”. Nu-i aşa, faţă de actuala concepţie materialistă, noi a trebuit să spunem că astrele sunt colonii de entităţi spirituale. Acest lucru îl atinge în mod ciudat pe omul de astăzi, fiindcă el nu mai crede absolut deloc că, atunci când îşi înalţă privirea spre aştri, o înalţă spre fiinţe care au ceva de-a face cu propria sa viaţă şi care locuiesc pe aştri, aşa cum noi, oamenii, locuim pe Pământ.

În Evul Mediu, în secolul al 13-lea, Toma d’Aquino caracterizează astfel fiinţele care locuiesc pe aştri, deşi el vorbeşte în legătură cu un astru mai mult decât de o singură fiinţă, aşa cum s-ar putea vorbi de o singură fiinţă cu privire la omenirea pământească, dacă ar fi observată de pe un astru străin. Aşadar deşi el nu vorbeşte întotdeauna de fiinţe individuale sau de mai multe fiinţe care, după cum ştim noi, locuiesc pe aştri, astfel încât putem spune despre ei că sunt colonii în Cosmos, aşadar deşi el vorbeşte despre o fiinţă unitară a unui astru, el vorbeşte totuşi de Inteligenţa aştrilor. Acest învăţător creştin, membru al Bisericii din Evul Mediu, se mai află încă, în secolul al 13-lea, în sânul acelei tradiţii care era deja în acel moment pe punctul de a se stinge, era în declin, în decadenţă, dar care indică încă în mod clar că tot ceea ce înglobăm noi sub denumirea de inteligenţă era odinioară altceva decât este astăzi.

desen
Planşa 3
plansa 3
[măreşte imaginea]

Când ne întoarcem înapoi până la un trecut străvechi al evoluţiei omenirii – am vorbit deja în conferinţele de ieri despre aceasta –, vedem că omul nu era încă o fiinţă care să dea naştere din sine însăşi gândurilor, care să gândească asupra lucrurilor prin propria sa putere. Căci această facultate lăuntrică de a gândi a sufletului, această activitate interioară care formează gândurile s-a dezvoltat de fapt pe deplin abia din secolul al 15-lea, o dată cu pătrunderea sufletului conştienţei în evoluţia omenirii. Şi când ne întoarcem în urmă până la timpurile precreştine, la vechile timpuri, aflăm pretutindeni că oamenii încă nu aveau absolut deloc conştienţa că gândesc ei înşişi; ei nu simţeau că au gânduri, ci simţeau că gândurile le sunt revelate din lucruri, că inteligenţa este răspândită pretutindeni în Cosmos, că în lucruri se află inteligenţa. Şi, aşa cum percepem culorile, percepem şi conţinutul de inteligenţă, gândurile pe care le conţin lucrurile, lumea fiind plină de inteligenţă. Ei considerau că realitatea inteligenţei se află pretutindeni. În cursul epocii moderne, omul şi-a însuşit oarecum această inteligenţă. Am putea spune: Inteligenţa este ceva răspândit în vastul Univers, din care omul a primit, în epoca modernă, o picătură. Acesta este omul.

Dar despre omul din trecut trebuie să spunem că în fiecare clipă în care gândea el era conştient că gândurile îi sunt inspirate, revelate. El atribuia Universului inteligenţa, şi nu lui însuşi.

Dar, în toate timpurile, cel care administra această Inteligenţă cosmică revărsându-se din Soare şi răspândindu-şi razele asupra întregului Univers, aşa cum o face lumina, era Spiritul desemnat cu numele de Mihael. În vremurile creştine mai recente a avut loc acest fapt important, anume că după Misteriul de pe Golgotha administrarea Inteligenţei i-a scăpat lui Mihael, el a pierdut-o. Mihael a administrat Inteligenţa cosmică de când există Pământul. Şi când un om simţea în el gânduri, adică un conţinut de inteligenţă, şi acest lucru mai era încă valabil şi în epoca lui Alexandru şi Aristotel, atunci el nu considera aceste gânduri drept propriul său conţinut de gândire, ci le considera gânduri revelate lui de puterea lui Mihael, deşi în acea epocă păgână această entitate era denumită altfel. Dar acest conţinut de gândire i-a scăpat, încetul cu încetul, lui Mihael. Şi când ne îndreptăm privirea asupra lumii spirituale, vedem această coborâre a Inteligenţei din Soare pe Pământ, coborâre care are loc până aproximativ în secolul al 8-lea al erei creştine. În secolul al 9-lea al erei creştine oamenii încep deja, aş putea spune, ca precursori ai celor care vor veni după aceea, să dezvolte o inteligenţă personală, şi inteligenţa îşi ocupă locul ei în sufletul uman. Iar Mihael şi ai săi îşi coboară privirea din Soare spre Pământ şi pot spune: Ceea ce noi am administrat timp de eoni, acum ne-a scăpat, este pierdut pentru noi, s-a revărsat în jos şi se află acum în sufletele oamenilor de pe Pământ.

Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, aceasta era atmosfera care domnea în cadrul comunităţii mihaelice pe Soare. În epoca lui Alexandru şi cu câteva secole mai înainte avusese loc pe Pământ domnia precedentă a lui Mihael. Dar în epoca Misteriului de pe Golgotha Mihael şi ai săi erau în Soare. Şi nu numai că el L-au văzut pe Christos părăsind Soarele în timpul Misteriului de pe Golgotha, căci discipolii lui Mihael nu L-au văzut, ca locuitorii Pământului, pe Christos apropiindu-se de ei, ci L-au văzut părăsind Soarele, şi ei au văzut, în acelaşi timp, cum stăpânirea asupra Inteligenţei le scăpa treptat.

Aşadar în cursul perioadei mai recente a evoluţiei omenirii noi vedem acest fenomen, vedem cum după Misteriul de pe Golgotha evoluţia continuă astfel: dacă avem aici linia spiritual-cerească, iar aici linia pământească (vezi desenul: roşu şi galben), Christos coboară pe Pământ şi continuă să evolueze o dată cu el, atunci fiinţa Inteligenţei coboară încetul cu încetul spre Pământ până în secolele 8 şi 9 (verde). Oamenii încep atunci, în ceea ce numesc ei ştiinţă, în ceea ce dezvoltă ei în gândurile lor, să-şi atribuie lor înşişi o inteligenţă individuală, personală. Mihael vede printre oameni ceea ce a administrat el timp de eoni. Iar în sânul comunităţii mihaelice era această atmosferă: Cu ocazia următoarei noastre domnii – care ar trebui să înceapă tocmai în ultima treime a secolului al 19-lea –, când vom impregna din nou Pământul cu impulsurile noastre, trebuie să regăsim acolo, jos, inteligenţa care a căzut din Cer pe Pământ, pentru a administra în inimile, în sufletele oamenilor, ceea ce noi am administrat din Soare, din Cosmos, de-a lungul eonilor.

desen
Planşa 3

Astfel că în acest timp a avut loc o pregătire pentru ca această comunitate mihaelică să regăsească în inimile umane ceea ce a fost pierdut, ceea ce, oarecum sub influenţa Misteriului de pe Golgotha, a parcurs un drum, deşi un drum lung, din Cer spre Pământ. Aş vrea să vă descriu puţin cum, după aceea, Mihael şi ai săi aspiră să cucerească din nou Inteligenţa scăpată din mâinile lor, de pe Soare, în inimile oamenilor, aspiră s-o cucerească din nou începând din această epocă mihaelică de la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului trecut. Mihael, care a năzuit să coboare din Soare pe Pământ pentru cei care contemplă spiritualul din Cosmos, Mihael vrea, în viitor, să-şi găsească loc în inimile, în sufletele oamenilor de pe Pământ. Şi aceasta trebuie să înceapă o dată cu epoca noastră, aceasta trebuie să fie o orientare a creştinismului spre adevăruri mai profunde, Christos trebuie să fie înţeles, să fie primit în sânul omenirii ca Fiinţă Solară, datorită acestui Spirit solar – Mihael – care a administrat întotdeauna facultatea de înţelegere, adică inteligenţa, pe care nu o mai poate administra acum din Cosmos, dar pe care vrea să o administreze în viitor în inimile oamenilor.


Când vedem astăzi revelându-se oarecum inteligenţa şi vrem să începem să-i căutăm originea, ne adresăm capului uman, fiindcă inteligenţa care a coborât, ca să spunem aşa, din Cer pe Pământ, urzeşte în sufletul uman şi se manifestă interior prin capul omului. Dar nu a fost întotdeauna aşa; când oamenii aspirau odinioară la inteligenţă, aspirau să li se reveleze din Cosmos fiinţa inteligenţei. Şi, în timpurile mai vechi, omul nu aspira să-şi cucerească inteligenţa printr-o dezvoltare a capului său, el aspira la aceasta căutând Inspiraţia prin puterile Cosmosului.

Aş putea spune că un exemplu al felului în care a putut fi căutată Inteligenţa cosmică aşa cum nu mai este căutată astăzi, dar cum a fost căutată pe vremuri, îl găsim atunci când ne aflăm – aşa cum ne-a fost dat dimineaţa trecută – la Tintagel, în locul unde se înălţa odinioară castelul lui Arthur [ Nota 89 ], unde regele Arthur îşi exercita suveranitatea, împreună cu cei doisprezece tovarăşi ai săi, această suveranitate ciudată şi atât de importantă pentru lumea europeană.

Din ceea ce ne spun documentele istorice referitor la Arthur şi la Masa Rotundă nu ne vom face uşor o reprezentare despre ceea ce au fost propriu-zis sarcinile acestei aşa-numite Mese Rotunde a lui Arthur. Dar ne facem o reprezentare atunci când, cu ochiul spiritual deschis, stăm acolo unde se înălţa odinioară castelul şi privim porţiunea de mare pe care o cuprinde ochiul, această porţiune de mare care este oarecum împărţită în două de un deluşor. Putem să observăm atunci, în relativ puţin timp, jocul minunat dintre lumină şi aer, dar şi cel dintre spiritele elementare care trăiesc în lumină şi în aer. Atunci pot fi contemplate acele entităţi spirituale care când se revarsă pe Pământ o dată cu razele Soarelui, când se reflectă într-o ploaie scânteietoare şi fluidă şi captează aceste reflexe; iar ceea ce este supus forţelor gravitaţiei pământeşti se manifestă în aer prin spiritele aerului mai dense. Putem contempla, de asemenea, când dispare ploaia şi razele Soarelui străbat aerul purificat, cum se produce un cu totul alt joc al elementelor. Aici percepem acţiunea Soarelui în substanţele pământeşti. Când contemplăm aceasta mai ales dintr-un asemenea loc, simţim o „evlavie păgână” – nu putem fi chiar „evlavioşi în sens creştin”, evlavia păgână este altceva decât evlavia creştină –, devenim evlavioşi în sens păgân. A fi evlavios în sens păgân, înseamnă a ne dărui cu inima şi simţirea noastră fiinţelor spirituale prezente în activităţile naturii, multitudinii de fiinţe spirituale prezente în activităţile naturii.

desen
Planşa 3

Acum nu este în general posibil pentru omul de astăzi, cu felul în care este organizată viaţa noastră socială, să sesizeze aceste efecte care se manifestă în jocul forţelor naturii. Numai cunoaşterii iniţiatice îi este posibil să pătrundă în aceste lucruri. Însă, vedeţi dumneavoastră, de orice lucru care trebuie să fie cucerit în spirit este legată întotdeauna o condiţie fundamentală. Vă spuneam azi-dimineaţă, în legătură cu acel exemplu prin care am explicat mai întâi acest lucru, ce trebuie să se facă pentru cunoaşterea fenomenelor exterioare, vă spuneam că pentru aceasta trebuie să acţioneze karma ce se armonizează a doi oameni. Pentru ca în ceea ce constituia misiunea, sarcina regelui Arthur şi alor săi, să se poată revărsa în mod just ceea ce se revela în mod atât de minunat pe cale spirituală din mare, trebuia să fie prezent, pe atunci, ceva deosebit.

Lucrurile stau în aşa fel încât s-ar părea că şi astăzi s-ar continua jocul din atmosferă, pe deasupra valurilor înspumate, fremătătoare, luminate de Soare, scânteind, s-ar părea că şi astăzi natura şi-ar desfăşura peste tot deasupra acestei mări, în faţa acestor munţi, jocul său magic. Dar pentru a reţine ceea ce se arăta aici ca joc al naturii, trebuia ca acest joc să nu fie perceput de un singur om. Trebuia să fie perceput de un grup de oameni, dintre care unul să fie simţit drept Soare central, şi ai cărui doisprezece tovarăşi să fie întotdeauna educaţi în aşa fel încât prin temperamentul lor, prin simţirea lor, prin întregul lor comportament, să constituie o unitate de doisprezece, o unitate de doisprezece oameni care să se poată grupa aşa cum stau imaginile Cercului Zodiacal în jurul Soarelui. (Planşa 3 jos, în dreapta) Astfel încât tocmai Masa Rotundă era astfel constituită încât regele Arthur ocupa jilţul din mijloc, iar de jur împrejurul său erau situaţi cei Doisprezece, care, când erau întruniţi în aşa-numitul consiliu, aveau deasupra lor ca emblemă, ca semn, imaginile Cercului Zodiacal, pentru a arăta sub ce influenţă cosmică se află. Din acest loc a plecat, ca să spunem aşa, civilizaţia europeană. Aici, regele Arthur şi cei Doisprezece ai săi primeau puterile pe care le captau din Soare, pentru a efectua pe întinsul restului Europei importantele lor campanii şi, prin aceasta, pentru a combate vechile şi sălbaticele puteri demonice care se mai aflau încă în acea epocă, în mare parte, în sânul populaţiei europene, şi să-i elibereze pe oameni de ele. Pentru civilizaţia exterioară luptau aceşti doisprezece tovarăşi ai regelui Arthur, care îi conducea.

Să ne întrebăm acum: Cum se simţeau cei Doisprezece? Drept cine se simţeau ei? Ei bine, înţelegem ceea ce exista aici numai dacă revenim la ceea ce tocmai am expus. Aceşti oameni nu simţeau în ei inteligenţa. Ei nu spuneau: Eu produc gândurile mele, gândurile mele inteligente –, ci ei simţeau inteligenţa ca pe ceva revelat şi căutau revelaţiile printr un asemenea grup cum este cel pe care l-am descris, constituit din doisprezece sau treisprezece. Astfel, ei absorbeau în ei inteligenţa, acea inteligenţă de care aveau nevoie pentru a da formă impulsurilor civilizatoare. Şi ei se simţeau, de asemenea, sub puterea pe care o putem desemna sub numele creştin-ebraic de Mihael. Şi, în sensul cel mai eminent al cuvântului – întreaga configuraţie a castelului lui Arthur o arată –, grupul celor Doisprezece este, sub conducerea directă a regelui Arthur, chiar un grup mihaelic, un grup mihaelic, ca pe vremea când Mihael mai administra încă Inteligenţa cosmică.

Da, acest grup este chiar cel care i-a păstrat, care i-a asigurat cel mai mult timp lui Mihael stăpânirea asupra Inteligenţei cosmice. Şi s-ar putea spune: Când privim astăzi ruinele castelului lui Arthur, simţim şi astăzi, în Cronica Akasha, cum cad pietrele a ceea ce au fost odinioară porţile puternice ale castelului, şi în timp ce aceste pietre cad simţim un fel de imagine pământească a căderii Inteligenţei, a căderii Inteligenţei cosmice din mâinile lui Mihael în sufletele oamenilor.

Alături de curentul mihaelic al lui Arthur ia naştere un contracurent, opus polar, acel curent dintr-un alt loc, un loc unde s-a refugiat mai curând creştinismul lăuntric, ia naştere curentul Graalului. Între ele există legătura pe care o găsiţi sugerată în legenda lui Parsifal. Găsim curentul Graalului. În acest curent al Graalului îi găsim de asemenea pe cei Doisprezece grupaţi în jurul unuia singur, dar în aşa fel încât nu se mai contează pe inteligenţa revelată, pe gândurile de natură inteligentă care se revarsă din Cer pe Pământ, ci pe faptul că acum ceea ce coboară arată faţă de gândurile pământeşti ca nebunul pur – Parsifal. Aşadar, aceasta este ceea ce coboară acum din Cer şi nu se mai contează pe inteligenţă decât în domeniul pământesc.

Aici, în nord, de partea aceasta, se află cetatea lui Arthur, unde oamenii se mai gândesc încă la Inteligenţa cosmică, unde ei mai vor încă să introducă Inteligenţa Cosmosului în civilizaţia pământească. Şi există cetatea Graalului, care i se opune, unde nu se mai captează inteligenţa din Cer, unde se consideră că ceea ce este înţelepciune în faţa oamenilor este nebunie în faţa lui Dumnezeu, iar ceea ce este înţelepciune în faţa lui Dumnezeu este nebunie în faţa oamenilor. Din castelul situat mai curând în sud se revarsă ceea ce vrea să se reverse în inteligenţă abia odată cu excluderea inteligenţei.

Şi astfel avem în aceste timpuri trecute, dar care merg în urmă până la acea epocă în care dincolo, în Asia, a avut loc Misteriul de pe Golgotha, avem acea veche epocă, dacă ne situăm în mod just în ceea ce s-a întâmplat, avem, pe de o parte, o intensă strădanie de a asigura stăpânirea cosmică a lui Mihael asupra Inteligenţei prin principiul lui Arthur şi, pe de altă parte, în Spania, în principiul Graalului, strădania de a conta pe faptul că în viitor inteligenţa va trebui să fie găsită pe Pământ, pe faptul că ea nu se mai revarsă venind din Cer. Întreaga legendă a Graalului respiră spiritul a ceea ce am formulat acum.

Astfel, situând oarecum aceste două curente unul lângă altul, găsim marea problemă care s-a pus atunci, am putea spune, prin ceea ce apărea în mod istoric în faţa oamenilor: efectele principiului lui Arthur şi efectele principiului Graalului. Problema era: Cum găseşte, nu numai un om ca Parsifal, ci Mihael însuşi, drumul de la protectorii săi arthurieni, care vor să-i asigure suveranitatea cosmică, spre protectorii săi care ţin de curentul Graalului, care vor să-i croiască drumul spre inimile, spre sufletele oamenilor, pentru ca el să poată lua acolo în stăpânire inteligenţa? Şi aceasta concordă perfect cu marea problemă a epocii noastre: faptul că, prin domnia lui Mihael, creştinismul trebuie să fie înţeles într-un sens mai profund. Această problemă se înalţă cu toată forţa în faţa noastră, marcată prin cele două elemente opuse, prin acea cetate ale cărei ruine sunt vizibile la Tintagel, şi prin acea cetate pe care oamenii nu o văd atât de uşor, fiindcă ea este împrejmuită din toate părţile de pădurea spiritelor care se întinde pe şaizeci de mile în jurul ei. Între aceste două cetăţi se ridică marea întrebare: Cum va deveni Mihael purtătorul noului impuls pentru a fi înţeles adevărul creştinismului?

Dar, bineînţeles, nu putem spune că acei cavaleri ai regelui Arthur nu au luptat pentru Christos şi în spiritul Impulsului lui Christos. Numai că ceea ce trăia în interiorul lor este faptul că ei Îl mai căutau încă pe Christos în Soare şi nu voiau să înceteze să-L caute pe Christos în Soare. Ei simţeau că aduc Cerul pe Pământ tocmai prin faptul că îşi duceau luptele lor mihaelice pentru Christos cel care acţionează prin razele Soarelui. Dar, într-un alt sens, în interiorul curentului Graalului, Impulsul lui Christos acţiona în deplină conştienţă a faptului că El coborâse pe Pământ şi că El uneşte, ca să spunem aşa, elementul cel mai spiritual al Soarelui cu evoluţia pământească a oamenilor.

Am putut, în aceste ultime zile, să vă relatez despre acele individualităţi, despre acele personalităţi care, în secolul al 12-lea, şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Şcolii de la Chartres, purtată încă de o înaltă spiritualitate. Am atras atenţia asupra unor asemenea învăţători ai acestei Şcoli de la Chartres, cum au fost Bernardus Sylvestris, Bernardus de Chartres însuşi, Alanus ab Insulis, şi încă alţi câţiva, care au predat acolo şi au adunat în jurul lor un mare număr de discipoli. Când luăm în considerare tot ceea ce v-am caracterizat deja, tot ceea ce era propriu acestor mari învăţători de la Chartres, putem spune: Ei mai purtau încă în lăuntricul lor ceva din vechile tradiţii despre o natură care este o fiinţă vie, nu despre o natură abstractă, materială. Şi de aceea asupra Şcolii de la Chartres încă mai plana, aş putea spune, ceva din acel creştinism solar pe care eroii Mesei Rotunde, cavaleri ai lui Mihael, încercau să-l introducă în lume sub formă de impulsuri.

Această Şcoală de la Chartres este, aş putea spune, situată în mod remarcabil între principiul nordic al lui Arthur şi principiul lui Christos din sud. Şi, la fel ca umbrele cetăţii lui Arthur şi umbrele cetăţii Graalului, aici acţionează impulsurile suprasensibile invizibile, nu atât prin conţinutul învăţăturilor, cât mai curând prin tonalitate, prin atmosfera care domnea – am zice noi astăzi – în sălile de conferinţe de la Chartres, printre discipolii entuziaşti.

Acesta era epoca în care mai ales aceşti învăţători de la Chartres reprezentau creştinismul sub o formă care vedea pretutindeni în Christos, care a apărut în Iisus din Nazareth, înalta Entitate Solară. Astfel încât, aş spune, când vorbeau de Christos, ei vedeau Impulsul lui Christos continuând să acţioneze în sânul evoluţiei pământeşti, în sensul concepţiei Graalului, dar totodată ei vedeau impulsul solar revărsându-se de sus în Christos.

Acest ton fundamental al învăţăturilor comunicate la Chartres, care se ofereau contemplării spirituale, nu se găseşte în documentele literare care ne-au rămas de la diferiţii învăţători ai Şcolii de la Chartres. Pentru oamenii care le citesc astăzi, ele iau aproape aspectul unor cataloage de termeni. Dar cel care le citeşte cu o înţelegere spirituală, acela percepe, tocmai în aceste scurte fraze inserate între numele, terminologiile şi definiţiile atât de abundente, viziunea profundă, viziunea spirituală pe care o mai aveau aceşti învăţători de la Chartres.

Spre sfârşitul secolului al 12-lea, aceşti învăţători de la Chartres au trecut prin poarta morţii şi au pătruns în lumea spirituală. Ei au întâlnit acolo celălalt curent, care se lega de vechea epocă mihaelică, dar care ţinea seama din plin de creştinism, de Impulsul lui Christos coborând din Cer pe Pământ. În lumea spirituală, ei au întâlnit tot ceea ce realizaseră odinioară aristotelicienii pentru a pregăti creştinismul prin faptul că a fost întreprinsă campania lui Alexandru cel Mare în Asia; şi ei i-au întâlnit, de asemenea, pe Aristotel şi pe Alexandru, care se aflau pe atunci în lumea spirituală. Ceea ce purtau în lăuntricul lor aceste două suflete nu s-a putut afla pe Pământ în acea epocă, fiindcă ceea ce trăia în lăuntricul lor se baza pe o renunţare la vechiul creştinism, legat de natură, aşa cum continua acesta să existe, ca reflex, în învăţătura de la Chartres, în care mai acţiona încă ceva asemeni unui creştinism precreştin, prezent, de asemenea, la Masa Rotundă a lui Arthur. În această epocă în care îşi desfăşurau activitatea învăţătorii de la Chartres, aristotelicienii, cei care întemeiaseră şi promovaseră alexandrinismul, nu se puteau afla pe Pământ. Timpul lor a venit puţin mai târziu, începând din secolul al 13-lea.

Dar între timp s-a întâmplat ceva foarte important. Cei care erau învăţătorii de la Chartres şi toţi cei care erau legaţi de ei i-au întâlnit, după ce au trecut prin poarta morţii şi au intrat în lumea spirituală, pe cei care se pregăteau să coboare în lumea fizică şi care, conform karmei lor, aspirau pe atunci să activeze, de preferinţă, în sânul Ordinului Dominicanilor, care cultiva aristotelismul şi alexandrinismul. Aşadar ei au întâlnit aceste suflete care se pregăteau să coboare. Şi, dacă pot să folosesc cuvintele obişnuite de astăzi, voi spune că la răscrucea dintre secolele 12 şi 13, la începutul secolului al 13-lea, a existat un fel de consfătuire între sufletele care tocmai soseau şi cele care urmau să coboare. În cursul acestei consfătuiri s-a stabilit marele acord, prin faptul că trebuia să se unească acţiunea creştinismului solar, aşa cum se revelează el, de exemplu, în principiul Graalului şi, de asemenea, în învăţăturile de la Chartres, cu ceea ce era aristotelismul, alexandrinismul. Şi cei care erau adepţii alexandrinismului au coborât, au întemeiat scolastica, importantă din punct de vedere spiritual, care astăzi nu este apreciată în mod suficient, în sânul căreia se ducea o luptă pentru ceea ce nu putea fi cucerit la început decât prin radicalismul unei extreme: concepţia despre nemurirea personală a omului în sens creştin, această nemurire personală pe care învăţătorii de la Chartres nu au reprezentat-o tot atât de riguros. Căci ei aveau încă în sufletele lor ceva care îi făcea să spună: Când străbate prin poarta morţii, sufletul se reîntoarce în sânul Divinităţii. Ei vorbeau mult mai puţin despre nemurirea personală, individuală, decât învăţătorii dominicani, decât scolasticii.

Atunci s-au întâmplat multe lucruri importante. De exemplu, când un învăţător din rândul scolasticilor a coborât din lumea spirituală pentru a răspândi aristotelismul în sens creştin, cu ocazia acestei coborâri nu era încă posibil – karma voia să fie aşa – ca sufletul să se unească, în sens plenar, cu ceea ce era conţinutul profund al principiului Graalului. Din acest motiv, concepţia despre Graal a lui Wolfram von Eschenbach a luat naştere relativ târziu. Un altul, care a coborât puţin mai târziu, a adus elementul corespunzător şi, în cadrul Ordinului Dominicanilor, un călugăr tânăr şi unul mai bătrân au discutat despre legătura deplină dintre aristotelism şi ceea ce era mai mult un creştinism legat de natură, aşa cum trăia el în cercul regelui Arthur. Apoi, individualităţile care trăiseră ca învăţători dominicani au intrat, de asemenea, în lumea spirituală. Atunci a avut loc acest acord, sub conducerea lui Mihael însuşi, a cărui privire se îndrepta de acum înainte spre inteligenţa care se afla pe Pământ, şi care acum îi aduna pe ai săi: entităţi spirituale ale lumii suprasensibile, un mare număr de fiinţe elementare şi multe, multe suflete umane excarnate, pe care elanul lăuntric le conducea spre o înnoire a creştinismului. Aceasta nu putea avea loc imediat în lumea fizică, pentru că timpurile nu erau încă împlinite. Dar a fost întemeiată o mare şi puternică instituţie de înţelepciune în suprasensibil sub conducerea lui Mihael însuşi, unde s-au adunat toate sufletele care mai aveau încă o nuanţă de păgânism, dar care aspirau spre creştinism şi, de asemenea, acele suflete care, în primele secole creştine, trăiseră o dată pe Pământ purtând în inima lor creştinismul, aşa cum exista el pe atunci. S-a format o ceată a lui Mihael, care a primit, în regiunile suprasensibile, în lumea spirituală, învăţăturile acelor învăţători mihaelici din vechea epocă a lui Alexandru, ale învăţătorilor mihaelici din epoca tradiţiei Graalului şi, de asemenea, ale învăţătorilor mihaelici legaţi de impulsuri cum a fost impulsul regelui Arthur.

Toate sufletele purtând o nuanţă creştină s-au simţit atrase spre comunitatea lui Mihael, unde, pe de o parte, erau comunicate învăţături importante cu privire la vechile Misterii, cu privire la toate vechile impulsuri de natură spirituală, dar se atrăgea atenţia, de asemenea, asupra viitorului, asupra ultimei treimi a secolului al 19-lea, când Mihael urma să acţioneze din nou pe Pământ şi când trebuiau să fie aduse pe Pământ toate învăţăturile care fuseseră dezvoltate, aş putea spune, sub conducerea lui Mihael, în secolele 15, 16.

Şi dacă dumneavoastră căutaţi sufletele care s-au grupat pe atunci în Şcoala lui Mihael însuşi, pregătindu-se pentru următoarea lor venire pe Pământ, veţi găsi tocmai printre ele numeroase suflete care simt astăzi imboldul spre Mişcarea antroposofică. Aceste suflete au fost conduse de karmă în aşa fel încât ele s-au grupat atunci, în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, în jurul lui Mihael, pentru a aduce din nou pe Pământ un creştinism cosmic.

Dar faptul că s-au unit prin karmă un mare număr de suflete, cele care au intrat în mod sincer în Mişcarea antroposofică, având asemenea antecedente, asemenea elemente prealabile, aceasta face din Mişcarea antroposofică mişcarea mihaelică propriu-zisă, mişcarea pentru adevărata înnoire a creştinismului. Aceasta se află în karma Mişcării antroposofice. Dar aceasta se află şi în karma multora dintre cei care s-au apropiat în mod sincer de Mişcarea antroposofică. Misiunea Mişcării antroposofice este îndeosebi aceea de a introduce în lume acest impuls al lui Mihael – căci el trebuie să pătrundă în civilizaţie în cursul secolelor, dacă e ca civilizaţia să nu piară –, acest impuls al lui Mihael care poate fi urmărit pe Pământ în numeroase momente şi care ne întâmpină, de asemenea, în mod frapant, când percepem jocurile minunate ale naturii în jurul castelului distrus al lui Arthur.

Acest lucru voiam să-l înscriu, în primul rând, prin această conferinţă de astăzi, care ne-a fost dăruită, voiam să-l înscriu încă o dată în inimile dumneavoastră.