Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


KARMA ÎN OMUL INDIVIDUAL ŞI ÎN EVOLUŢIA OMENIRII

CONFERINŢA A DOUA

Londra, 24 august 1924

Când lăsăm privirea să urmărească evoluţia istorică a omenirii, vedem cum apar evenimente după evenimente în cursul timpurilor şi ne am obişnuit adesea, în epoca modernă, să considerăm pur şi simplu fenomenele istorice care apar în aşa fel încât căutăm efectele epocilor anterioare în perioadele ulterioare, şi chiar vorbim de înlănţuiri de la cauză la efect în istorie, aşa cum vorbim în cadrul lumii fizice exterioare despre cauză şi efect.

Dar, considerând viaţa istorică în acest fel, vom ajunge să fim nevoiţi să mărturisim că aproape totul rămâne inexplicabil. Dumneavoastră nu veţi reuşi, de exemplu, să deduceţi războiul mondial drept simplă consecinţă a evenimentelor de la începutul secolului al 19-lea până în 1914. Şi nu veţi reuşi să deduceţi Revoluţia Franceză, care a izbucnit la sfârşitul secolului al 18 lea, doar din cele întâmplate anterior. Facem tot felul de construcţii în materie de istorie, dar nu mergem prea departe cu ele, şi simţim în cele din urmă că acestea sunt nişte construcţii artificiale în domeniul istoriei.

Ceea ce se întâmplă în viaţa istorică a oamenilor este explicabil abia atunci când observăm personalităţile istorice care au jucat un rol important în apariţia evenimentelor istorice, în raport cu vieţile lor succesive. Şi numai când ne-am consacrat astfel un anumit timp studiului karmei unor asemenea personalităţi pe parcursul vieţilor pământeşti succesive, abia atunci ne însuşim o dispoziţie sufletească adecvată pentru a vedea cum stau lucrurile cu propria noastră karmă. De aceea, astăzi vom examina puţin karma istorică, personalităţile istorice care au făcut un lucru sau altul care ne este cunoscut şi vom deduce acele fapte cunoscute de noi din ceea ce era înscris, într-un fel, în karma lor prin succesiunea vieţilor pământeşti. Prin aceasta, ajungem la concepţia că lucrurile care se întâmplă într-o anumită epocă istorică sunt transportate de oameni din epoci anterioare. Şi dacă ne reprezentăm cu toată gravitatea în mod absolut precis şi concret ceea ce adesea, în ceea ce priveşte karma şi vieţile pământeşti succesive, nu este considerat decât în mod teoretic, atunci ne vom spune: Noi toţi, cei care ne aflăm aici, am locuit adesea pe Pământ şi aducem în această existenţă actuală rezultatele vieţilor anterioare.

Numai dacă luăm toate acestea cu totul în serios putem spune că noi cunoaştem această concepţie despre karmă. Dar putem învăţa prin intermediul concepţiei despre karmă numai dacă pe baza ideilor pe care le-am asimilat despre karmă formulăm o mare întrebare privind viaţa istorică. Atunci nu mai spunem: Ceea ce s-a întâmplat în 1914 este consecinţa a ceea ce s-a întâmplat în 1910, ceea ce s-a întâmplat în 1910 este consecinţa a ceea ce s-a întâmplat în 1900, şi aşa mai departe. – Ci atunci încercăm să înţelegem cum personalităţile care apar în viaţă transportă ele înseşi din epoci trecute în epoci ulterioare evenimentele respective. Un studiu autentic, just, al istoriei poate lua naştere doar pe această cale, doar dacă privim culisele destinelor umane comparându-le cu evenimentele din prim-plan, care sunt perceptibile în mod exterior în cadrul istoriei.

Istoria ne oferă atâtea fapte enigmatice. Dar multe enigme se clarifică dacă încercăm să le explicăm în felul pe care tocmai l-am arătat.

Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, în istorie apar adesea nişte personalităţi, am putea spune, ca nişte meteori. Suntem surprinşi să le vedem ivindu-se într-o anumită epocă. Dacă examinăm educaţia pe care au primit-o, prin educaţia lor nu putem explica de ce apar în acest fel. Abia corelaţiile karmice ne aduc lumină în această privinţă.

Voi menţiona câteva asemenea personalităţi în legătură cu care se pun două feluri de întrebări, dacă e vorba de nişte personalităţi apropiate de epoca noastră prezentă, cu alte cuvinte, dacă au trăit în nişte perioade de timp care s-au scurs relativ recent. Atunci ne putem foarte bine întreba: Cum au arătat ele în viaţa lor pământească precedentă? Ce au adus cu ele din această viaţă precedentă care le-a făcut să devină ceea ce au devenit?

Dar când, pe de altă parte, avem de-a face cu personalităţi ale trecutului care au acţionat în nişte perioade foarte îndepărtate ale evoluţiei istorice, am vrea totuşi să ştim când au reapărut şi ce au fost ele când au reapărut. Dacă tocmai o existenţă trecută le-a adus acestor personalităţi celebritatea în istorie, atunci ne întrebăm: Drept cine au revenit ele? Am vrea să cunoaştem vieţile care au urmat după această existenţă istorică; poate că este tot o viaţă celebră, fie din punct de vedere istoric, fie în alt fel – dar am vrea să cunoaştem corelaţiile.

Dar asemenea corelaţii sunt extraordinar de greu de explorat, şi de aceea aş vrea să vă dau mai întâi o idee despre felul în care, atunci când vrem să explorăm corelaţiile karmice, trebuie să considerăm întregul om şi nu numai ceea ce ni se pare adesea ca deosebit de grăitor şi caracteristic.

Aş vrea să menţionez un exemplu care va părea mai întâi de ordin personal. Eu am avut odinioară un profesor de geometrie pe care îl iubeam mult. Nu era greu pentru el să-mi trezească afecţiunea, căci pe vremea când eram băiat îmi plăcea mult geometria. Dar profesorul avea, într-adevăr, multe trăsături deosebite. El avea o înzestrare specifică pentru geometrie, care fascina, deşi unor persoane care nu au capacitatea de a primi impresii profunde despre alţi oameni uşor le-ar fi putut lăsa impresia unei fiinţe aride şi seci. Dar, deşi el era arid şi sec, te puteai simţi atins în mod profund, prin ceea ce emana din el, dacă nu de un element liric, cel puţin de un element artistic.

Eu am simţit întotdeauna nevoia cea mai intensă de a descoperi taina personalităţii acestui profesor. Şi am încercat atunci să folosesc mijloacele de cercetare ocultă care într-un asemenea caz ne pot conduce la ţel.

Am vorbit deja despre aceasta dincolo, la Torquay [ Nota 99 ], şi aş vrea aici numai să repet că atunci când progresăm în dezvoltarea puterilor oculte ale sufletului, aşa cum am descris şi aici acum un an, cu ocazia unei conferinţe de ramură [ Nota 100 ], şi când ajungem la conştienţa golită, când conştienţa golită se umple apoi de ceea ce răsună venind din lumea spirituală, şi când apoi la aceasta se alătură ceea ce am arătat azi dimineaţă, atunci putem ajunge deja să primim impresii, intuiţii, care sunt tot atât de precise ca un adevăr matematic şi care, pornind de la anumite fenomene din viaţa prezentă a unui om, ne trimit la viaţa precedentă.

Ei bine, datorită excelentelor intenţii pe care le avea în domeniul geometriei, aş putea spune, şi modului în care trata acest profesor geometria, mi s-a trezit un mare interes pentru acest profesor. Acest interes s-a menţinut, şi personalitatea lui mi-a rămas înaintea ochilor chiar şi după ce, atingând o vârstă înaintată, el a murit. Numai că, după ce am părăsit şcoala la care preda acest profesor, destinul nu m-a mai adus în prezenţa acestei personalităţi. Dar în spirit, ca realitate, ea a rămas până la moarte, şi după moarte, absolut clar prezentă în faţa mea, cu toate detaliile activităţii sale.

Mi-a fost dată atunci o posibilitate de a primi, pe baza vieţii actuale a acestei personalităţi, intuiţia a ceea ce fusese viaţa sa precedentă sau viaţa sa anterioară determinantă, datorită faptului că această personalitate avea un picior diform, aşadar, un picior mai scurt decât celălalt.

Când ne gândim că, trecând de la o viaţă pământească la alta, ceea ce era în viaţa precedentă organizare a capului devine organizare a picioarelor, şi că ceea ce era mai înainte organizare a picioarelor, a membrelor, devine organizare a capului – acest lucru este cunoscut din conferinţele mele anterioare –, vom înţelege că un asemenea element corporal exterior poate avea o anumită semnificaţie în viaţa unui om, în măsura în care această viaţă înglobează existenţele pământeşti succesive. Eu am putut urmări în trecut această personalitate a profesorului pornind de la acest picior diform. Şi, deşi nu era o personalitate celebră – totuşi, era o personalitate care, în cercul în care îşi desfăşura activitatea, făcea, cel puţin asupra mea şi asupra altora, o impresie puternică şi a avut, de asemenea, asupra vieţii multor oameni o influenţă extraordinar de puternică –, eu am putut să urmăresc cum observarea acestei personalităţi conducea în aceeaşi zonă a evoluţiei istorice unde trebuia căutat şi Lord Byron.

Ei bine, Lord Byron avea şi el un picior diform. Şi aceste particularităţi – aparent exterioare, dar ceea ce este într-o viaţă exterior-corporal în altă viaţă este spiritual-sufletesc –, aceste particularităţi m au condus să recunosc că cele două personalităţi, care acum nu trăiau în viaţa pământească în acelaşi timp – profesorul meu de geometrie, cu piciorul său diform, a trăit mai târziu decât Byron, cu piciorul său diform –, fuseseră legaţi într-o viaţă anterioară. Aşadar cei doi: unul, ca poet genial, celălalt un geometru genial, unul ajungând la o mare celebritate, celălalt făcând doar asupra câtorva oameni o impresie intimă, dar care a fost determinantă pentru destinul câtorva oameni, fuseseră împreună în timpul vieţii pământeşti precedente în Evul Mediu. Amândoi auziseră vorbindu-se despre legenda palladiumului, care fusese odinioară tezaurul Troiei, tezaurul sacru transportat de Enea, considerat apoi tezaurul Romei, de care era legat norocul Romei, şi care fusese apoi transportat de împăratul Constantin [ Nota 101 ] la Constantinopol. Norocul care era legat, la rândul său, din punct de vedere istoric, de Constantinopol depindea de acest palladium. Şi legenda povestea mai departe, contemplând în mod profetic viitorul: cel care va cuceri palladiumul va deţine în viitor suveranitatea asupra lumii.

Nu e cazul să mă extind aici asupra meritelor şi asupra conţinutului acestei legende. Vreau să spun numai că cei doi oameni care erau odinioară încarnaţi în Rusia actuală au întreprins împreună, cu entuziasm, o călătorie la Constantinopol, în căutarea palladiumului; acolo nu au putut cuceri palladiumul, dar ei şi-au păstrat în inimă entuziasmul.

Şi atunci am putut vedea cu adevărat cum Byron a vrut să cucerească palladiumul într-un alt fel, participând în Grecia la lupta pentru libertate. Şi, dacă examinăm viaţa Lordului Byron, aflăm câte lucruri, la această personalitate genială de poet, au depins de impulsul plin de entuziasm pe care îl primise într-o viaţă pământească anterioară.

Şi, pe de altă parte, când privirea mea s-a îndreptat din nou asupra profesorului meu de geometrie: prin toate calităţile de modestie pe care le avea, mi s-a părut că el datora acestei întreprinderi de odinioară trăsăturile de caracter plăcute şi simpatice pe care le-a putut dezvolta, deşi el nu a participat decât ca personaj secundar la întreprinderea de odinioară. Dacă ar fi luat parte la ea în aceeaşi măsură ca şi Lordul Byron, atunci el ar fi devenit în existenţa următoare contemporanul acestuia.

Menţionez acest exemplu pentru ca dumneavoastră să vedeţi că dacă vrem să explorăm corelaţiile karmice trebuie să considerăm omul întreg, de exemplu, şi deficienţele corporale. Când constatăm că într-o viaţă pământească determinantă o personalitate oarecare poartă o marcă spirituală pregnantă, că ea a fost, să spunem, un mare pictor, atunci nu avem voie să deducem din aceasta în mod abstract că această personalitate a fost şi în viaţa precedentă un mare pictor. Ceea ce apare la suprafaţa sufletului sunt doar valurile pe care le face karma. Cursul karmei curge mult mai în adânc şi ea are de-a face cu trupul, sufletul şi spiritul omului. Şi trebuie să avem o privire pentru ansamblul vieţii pământeşti.

Când e vorba de aceste particularităţi ale vieţii umane, uneori suntem conduşi la corelaţiile karmice mult mai mult prin felul în care cineva îşi mişcă degetele, decât prin posibilităţile sale determinante de a acţiona în viaţă. Eu am făcut deja odată această experienţă când am descoperit la o personalitate nişte corelaţii karmice intime datorită unui aspect secundar. La această personalitate, care ţinea adesea prelegeri, mi-a făcut o impresie profundă faptul că de fiecare dată înainte de a-şi începe prelegerea îşi scotea mai întâi batista şi-şi sufla nasul. Acest om nu îşi începea niciodată prelegerea în alt fel, la omul respectiv aceasta era o trăsătură adânc înrădăcinată. În impresia deosebită pe care am primit-o de la acest fapt se putea distinge o intenţie de a se întoarce în urmă la nişte lucruri importante, semnificative, din viaţa pământească precedentă. Acestea sunt semne pe care trebuie să le descoperim, semne care adesea înseamnă ceva important pentru om: atunci găsim drumul care duce la vieţile pământeşti anterioare.

După ce am evocat acest lucru într-un fel în faţa sufletului dumneavoastră, aş vrea să vă fac atenţi cât de interesantă este din punct de vedere istoric problema karmei. Luaţi numai câteva cazuri concrete. Luaţi, de exemplu, acest caz. În secolul al 18-lea se iveşte, într-un mod absolut remarcabil, Swedenborg. Anul trecut eu am vorbit la Penmaenmawr [ Nota 102 ], dintr-un cu totul alt punct de vedere, despre natura spirituală a lui Swedenborg, dar fără a atinge atunci problema karmei sale.

Swedenborg este o personalitate remarcabilă. Cam până pe la vârsta de patruzeci de ani, el a fost un erudit extraordinar de mare, extraordinar de important, atât de important, încât redactează numeroase lucrări pur ştiinţifice, cărora savanţii le recunosc întreaga valoare; atât de important, încât şi acum Academia Suedeză de Ştiinţe este ocupată să publice numeroasele volume încă netipărite care figurează în moştenirea sa literară – lucrări pur ştiinţifice. Cu editarea acestor lucrări cu caracter absolut ştiinţific se ocupă, de exemplu, Arrhenius [ Nota 103 ], şi suntem nevoiţi să spunem neapărat că trebuie să existe acolo ceva nespiritual în cel mai înalt grad, dacă Arrhenius se interesează de ele! Aşadar nimeni nu poate spune despre Swedenborg că până la patruzeci de ani el ar fi avut de-a face, în vreun fel, cu spiritualul, în cunoaşterea sa. Şi apoi, dintr-o dată, el începe – cum spun oamenii de ştiinţă – să devină nebun, se apucă pe neaşteptate să facă descrieri vaste, cuprinzătoare, ale lumii spirituale, aşa cum a văzut-o el. Acest fapt se iveşte pe neaşteptate în această viaţă a lui Swedenborg, ca ceva cu totul nou, în felul unei comete. Ne întrebăm: Ei bine, ce s-a întâmplat într-o viaţă pământească anterioară, pentru ca acest fapt să iasă acum la lumină în acest fel?

Pe de altă parte, există o personalitate cum a fost Voltaire [ Nota 104 ] – voi menţiona acum câteva lucruri care ne pot pune probleme –, Voltaire, care apare, aş putea spune, ca o personalitate absolut incomensurabilă. În primul rând, nu ştim deloc cum a putut răsări din solul epocii sale acest om, care, pe de o parte, este un spirit zeflemitor şi, pe de altă parte, un om uns cu toate unsorile pietiste şi care, la rândul său, a avut asupra epocii sale o influenţă atât de uriaşă.

Şi cu câtă ironie acţionează în acest caz destinul! Acest Voltaire are o mare influenţă asupra regelui Prusiei [ Nota 105 ], se petrec lucruri atât de importante în destinul vieţii spirituale europene [ Nota 106 ] prin această legătură a lui Voltaire cu regele Prusiei! Ajungem la întrebarea: Ce se află aici, în realitate, mai adânc, în culisele evoluţiei istorice?

Poate fi analizat, la rândul său, un alt caz, tocmai în epoca actuală, când din culisele existenţei apar multe aspecte foarte agresive. Să studiem o personalitate cum este aceea a lui Ignatius de Loyola [ Nota 107 ], întemeietorul Societăţii Iezuite, a Ordinului Iezuiţilor, care a murit în secolul al 16-lea.

Când studiem destinul ciudat al Ordinului Iezuiţilor, trebuie să ne punem totuşi întrebarea: În ce fel a trăit şi, în cazul în care ar fi revenit, cum trăieşte mai departe în cursul evoluţiei istorice Ignatius de Loyola, după ce a trecut prin poarta morţii?

Aveţi aici una dintre acele întrebări la care, dacă putem răspunde, sunt cu siguranţă în stare să lumineze fundalul istoric al multor lucruri.


Privirea intuitivă m-a condus în trecut, de exemplu, spre un suflet care, trăind la puţin timp după Augustin [ Nota 108 ], a fost format în şcolile nord-africane, ca Augustin însuşi. Această personalitate, despre care menţionez că a trăit aproximativ în secolul al 5-lea al erei creştine, a putut cunoaşte în Africa, în acele şcoli prin care a trecut şi sfântul Augustin, tot ceea ce provenea dintr-o înţelepciune profund orientală, dar transformată într-o epocă ulterioară. Această personalitate ajunge apoi în Spania şi asimilează acolo ceea ce s-ar putea numi doctrina kabbalistă timpurie, această doctrină a Kabbalei datorită căreia cuprindem cu privirea vaste corelaţii în ordinea lumii, astfel încât această personalitate a putut fi înzestrată în Africa, apoi în Spania, cu o vedere extraordinar de largă, dar în acelaşi timp cu o cunoaştere în parte deja decadentă, în parte abia începând să înflorească, şi care, aşadar, într-un anumit sens, aprofunda sufletul, dar care în acelaşi timp îl făcea să fie neclar.

După ce a trecut prin poarta morţii, nu înainte de a fi călătorit mult, această personalitate, într-un punct determinant al desfăşurării karmei sale, a ajuns între moarte şi o nouă naştere în contact cu un geniu deosebit, cu o entitate spirituală deosebită, care aparţine lumii lui Marte.

Vedeţi dumneavoastră, în timpul dintre moarte şi o nouă naştere, omul, împreună cu alte suflete umane cu care este legat karmic, îşi edifică din punct de vedere spiritual karma următoare, pe care o va introduce în vieţile pământeşti ulterioare. Dar nu numai alte suflete umane participă la edificarea acestei karme, ci şi entităţi aparţinând diferitelor Ierarhii spirituale, cărora le revin sarcini tocmai în legătură cu ceea ce aduce sufletul respectiv din vieţile pământeşti anterioare. Sufletul despre care vorbesc eu aici, prin ceea ce asimilase, făcuse, gândise, simţise, mai ales în viaţa care era determinantă şi pe care tocmai am schiţat-o, a fost condus, pentru edificarea karmică a următoarei vieţi, în apropierea unei entităţi spirituale care aparţine lumilor lui Marte. El a primit atunci, în primul rând, un simţ foarte agresiv, iar, pe de altă parte, o elocinţă extraordinară, căci tot ceea ce este introdus într-o limbă provine din Cosmos şi este pregătit de entităţile lui Marte şi introdus în karma oamenilor. Elocinţa, arta limbajului care se manifestă în karma unui om, provin întotdeauna din faptul că personalitatea respectivă a ajuns, conform experienţelor sale karmice, să se apropie de entităţile lui Marte.

Această personalitate despre care am vorbit, această individualitate, care a ajuns acum în apropierea unei entităţi deosebite de pe Marte – entitate de pe Marte care a început să mă intereseze în cel mai înalt grad în timp ce ea se afla în legătură cu acest suflet uman –, această individualitate a reapărut apoi în secolul al 18-lea ca Voltaire. Astfel încât Voltaire purta în sine tot ceea ce v-am descris despre oamenii din Africa de Nord şi Spania, provenind dintr-o viaţă pământească anterioară, şi el purta în sine aceste elemente prelucrate în aşa fel încât karma sa a luat formă cu ajutorul acestei fiinţe de pe Marte, al acestui geniu deosebit de pe Marte.

Dacă luaţi în considerare marea elocinţă a lui Voltaire, dacă luaţi în considerare instabilitatea sa, în multe privinţe, dacă luaţi în considerare nu atât conţinutul a ceea ce a scris el, ci mai curând întreaga sa atitudine şi felul în care acţiona, veţi înţelege că în toate aspectele sale el a devenit astfel sub influenţele karmice pe care le-am descris adineaori. Şi când vedem cum se situează Voltaire în viaţă, cu ceea ce aduce din vieţile sale anterioare, cu agresivitatea sa, cu elocinţa sa, cu nevoia sa de a zeflemisi atâtea lucruri, cu lipsa sa de sinceritate, în parte voalată, dar în acelaşi timp şi cu un mare entuziasm pentru adevărul mai vast, când punem toate acestea în legătură, pe de o parte, cu vieţile pământeşti anterioare, pe de altă parte, cu această entitate de pe Marte, atunci începem să fim interesaţi atât de Voltaire, dar şi mai mult, din punct de vedere ocult, de această entitate de pe Marte.

Iar căutarea acestei entităţi de pe Marte a devenit pentru mine, la un moment dat, o sarcină precisă. Prin intermediul acestei entităţi de pe Marte au fost puse în lumină, la rândul lor, următoarele lucruri, care sunt evenimente pământeşti. În istorie, noi suntem frapaţi de figura ciudată a lui Ignatius de Loyola, întemeietorul Societăţii Iezuite: Ignatius de Loyola, care este mai întâi un războinic pe care o boală gravă l-a redus la neputinţă şi care, în timpul acestei boli grave, s-a consacrat unor exerciţii sufleteşti de tot felul, datorită cărora el se umple de o putere spirituală lăuntrică, îşi poate stabili sarcina de a salva vechiul creştinism catolic împotriva strădaniilor protestantismului în expansiune. Acest Ignatius de Loyola, care a reuşit să întemeieze în sine însuşi, cu ajutorul acelor puteri care îi veneau tocmai de la piciorul său rănit – şi acesta este lucrul interesant –, care a reuşit să întemeieze Ordinul Iezuiţilor, care transpune în modul cel mai energic în practica religioasă exerciţii oculte de voinţă, care vrea să aducă, în fond, în mod grandios – atitudinea pe care o putem avea faţă de acest lucru nu intră absolut deloc în discuţie –, care vrea să aducă pe Pământ, în mod grandios, pe o cale pur materială, printr-un antrenament de voinţă, problema lui Iisus şi întemeiază acest Ordin al Iezuiţilor.

Cine începe să studieze viaţa lui Ignatius de Loyola încearcă atunci o anumită admiraţie faţă de această viaţă ciudată. Iar când o urmărim cu privirea intuitiv-ocultă, sesizăm un lucru important.

Prin Ignatius de Loyola a luat naştere acest Ordin al Iezuiţilor, care cufundă creştinismul în modul cel mai profund în viaţa material-pământească, dar care o face cu o mare putere spirituală. Acest Ordin al Iezuiţilor are o regulă, care pentru omul modern este ceva absolut respingător, dar care îi oferă în multe privinţe cea mai mare eficacitate. Pe lângă legămintele monahale obişnuite, dincolo de exerciţii, dincolo de tot ce trebuie să parcurgă viitorii iezuiţi pentru a deveni preoţi, mai există şi regula de a se supune necondiţionat poruncii papei de la Roma. Orice ar cere papa de la Roma, în sânul Ordinului nu se pune problema ce trebuie gândit despre aceasta; porunca se execută, pentru că există convingerea că prin papa de la Roma se vestesc realităţi superioare şi porunca acestei puteri superioare trebuie executată cu o supunere necondiţionată faţă de Roma. Există aici, deşi aceasta este şi o problemă neliniştitoare, există totuşi aici o abnegaţie care domneşte în iezuitism, care antrenează la rândul ei o teribilă intensificare a forţei; căci tot ceea ce face un om concentrându-şi toate eforturile şi intensitatea pentru a sluji şi fără a fi mânat de propriile emoţii conferă o forţă puternică. Această forţă se mişcă oarecum în ceaţa inferioară a ceea ce este material, dar este o putere spirituală. Este chiar ceva absolut deosebit.

Şi când urmărim cu privirea aceste fenomene ciudate, frapante, grandioase, descoperim că acest geniu de pe Marte despre care am vorbit, pe care se întemeiază viaţa lui Voltaire, este acelaşi geniu care, prin nişte influenţe suprasensibile, a însoţit viaţa lui Ignatius de Loyola începând din momentul în care Ignatius de Loyola a trecut prin poarta morţii. Sufletul lui Ignatius de Loyola era în permanenţă sub influenţa acestui geniu de pe Marte.

Imediat după ce Ignatius de Loyola a trecut prin poarta morţii, cu el a fost cu totul altfel decât cu ceilalţi oameni. Ceilalţi oameni, prin faptul că nu îşi abandonează trupul eteric imediat după moarte, ci cu câteva zile mai târziu, au o scurtă viziune retrospectivă a vieţii lor pământeşti, înainte de a-şi începe călătoria prin lumea sufletelor. Ignatius de Loyola a avut o viziune retrospectivă lungă. Tocmai prin acest fel deosebit de exerciţii, care au atins străfundurile sufletului lui Ignatius de Loyola, s-a format acolo mai ales o legătură deosebit de intensă cu geniul de pe Marte, fiindcă a luat naştere un fel de activitate, o afinitate, o afinitate electivă între acest geniu de pe Marte şi ceea ce se întâmpla în sufletul acestui războinic bolnav, al acestui războinic pe care o rană la picior îl pusese la pat şi, dintr-un luptător, făcuse un om care nu se mai putea sluji de piciorul său.

Toate acestea au avut o influenţă extraordinar de puternică, şi ne dăm seama de aceasta atunci când ne îndreptăm privirea asupra omului întreg. Şi aceasta l-a condus pe Ignatius de Loyola la legătura cu acest geniu de pe Marte, dar cu care eu făcusem cunoştinţă pe o altă cale. Şi ceea ce s-a format prin această legătură a făcut posibil ca pentru Ignatius de Loyola această importantă viziune retrospectivă să nu ia sfârşit, chiar dacă oamenii nu o au, de altfel, decât câteva zile după moarte; ea continua mereu. Ignatius de Loyola a rămas la această viziune retrospectivă asupra vieţii sale pământeşti şi astfel a putut întreţine o legătură retrospectivă cu toţi cei care urmau Ordinul Iezuiţilor. În viziunea retrospectivă asupra propriei vieţi, el rămânea legat de Ordinul său.

În această viziune retrospectivă a lui Ignatius de Loyola însuşi s-au dezvoltat puterile care au dat Ordinului Iezuiţilor coeziunea sa, aceste puteri care erau atât de anormale, încât ele au determinat, de asemenea, destinele anormale ale Ordinului Iezuiţilor: a persista în supunerea necondiţionată faţă de papa, deşi acesta a dizolvat Ordinul, şi în ciuda numeroaselor persecuţii! Dar tot ce făceau Iezuiţii în lume, totul era provocat de această legătură deosebită pe care tocmai am descris-o.

Ei bine, acest exemplu mai arată şi altceva, ceva care răspândeşte o scânteie de lumină asupra anumitor corelaţii istorice. Vedeţi dumneavoastră, după ce Ignatius de Loyola a murit, el a rămas, propriu zis, mereu în apropierea Pământului, căci omul se află în apropierea Pământului când are această viziune retrospectivă. Când această viziune retrospectivă se extinde, ea nu se poate extinde totuşi asupra multor secole, căci, propriu-zis, când se extinde deja asupra unor perioade lungi de timp, este ceva absolut anormal – dar în ansamblul lumii se ivesc mereu situaţii anormale. Astfel că, după relativ puţin timp de la viaţă sa pământească, Ignatius de Loyola a reapărut în sufletul lui Emanuel Swedenborg.

Este ceva extraordinar de frapant, dar, în acelaşi timp, extraordinar de lămuritor. Căci, observaţi lumina istorică vie care se răspândeşte aici: Ordinul Iezuiţilor a continuat să existe; dar cel care îi asigurase coeziunea până la un anumit moment, acest om a devenit cu totul altul, a apărut drept individualitatea lui Emanuel Swedenborg, în aşa fel încât spiritualizarea Ordinului Iezuiţilor prin intermediul lui Emanuel Swedenborg este condusă de cu totul alte impulsuri decât cele ale întemeietorului său de odinioară. Dacă urmărim cursul karmei, vedem, într-adevăr, în cursul istoriei, cum întemeietorii unui anumit lucru, acele personalităţi care erau profund legate de acel lucru, se separă de acele mişcări şi cum acele mişcări trec sub influenţa unor puteri absolut diferite. Astfel încât ne dăm seama că a vorbi despre actualul Ordin al Iezuiţilor raportându-l la Ignatius de Loyola, nu mai are nici un sens din punct de vedere istoric. Istoria exterioară face acest lucru. Cunoaşterea lăuntrică nu poate face aşa ceva, fiindcă vedem cum individualităţile se separă de Mişcările lor.

Astfel, conform cursului exterior al lucrurilor, multe fenomene istorice ne conduc în trecut la un întemeietor sau altul; dar când cunoaştem viaţa pământească ulterioară a acestui întemeietor, atunci ştim că el s-a separat de multă vreme de fenomenul pe care l-a întemeiat din punct de vedere istoric, căci întreaga istorie, în privinţa multor lucruri, aşa cum sunt ele prezentate, îşi pierde pur şi simplu sensul când vrem să atingem cu adevărat faptele oculte care se află în spatele lor în sânul evoluţiei karmice. Acesta este un aspect.

Celălalt este acesta: Sufletul lui Ignatius de Loyola, al lui Swedenborg, a intrat într-un organism care îşi cucerise în viaţa precedentă sănătatea capului, extraordinara sănătate a capului, datorită bolii piciorului lui Ignatius de Loyola. Şi astfel, la început, acest suflet, care rămăsese mereu în apropierea Pământului, nu s-a putut cufunda în corpul pământesc care i s-a oferit acum lui Emanuel Swedenborg. Acest corp a rămas în aşa fel încât până la vârsta de patruzeci de ani Emanuel Swedenborg avea doar un corp extraordinar de sănătos, cu un creier sănătos, un trup eteric extraordinar de sănătos, cu o organizare sănătoasă, cu un trup astral sănătos, dar, prin faptul că el a dezvoltat, cu această organizare, cea mai înaltă erudiţie a timpului său, el a intrat abia o dată cu împlinirea vârstei de patruzeci de ani, după dezvoltarea Eului, când el a păşit în faza dezvoltării Sinei Spirituale, abia atunci el a intrat sub o influenţă care fusese numai întru câtva înăbuşită în primii patruzeci de ani ai vieţii sale; anume, el a ajuns sub influenţa aceluiaşi geniu de pe Marte despre care am vorbit deja; şi acest geniu de pe Marte, cu tot ceea ce ştie el acum spiritual despre Univers, vorbeşte. Căci el era cel care vorbea acum prin Emanuel Swedenborg.

Şi astfel apare în Emanuel Swedenborg, strălucitul, grandiosul, genialul scriitor care zugrăveşte ţara spiritelor – deşi în imagini care ne dau de gândit –, prin faptul că el a transformat în acest fel marea voinţă spirituală a lui Ignatius de Loyola.

Întotdeauna se întâmplă aşa: când suntem în căutarea corelaţiilor karmice concrete, atunci apare, în general, ceva frapant. Speculaţiile care se fac foarte adesea despre vieţile pământeşti succesive sunt, într-adevăr, nişte „închipuiri”. Explorate în mod cu adevărat exact, lucrurile dezvăluie de cele mai mult ori ceva extraordinar de frapant; căci tot ceea ce înaintează de la o viaţă pământească la altă viaţă pământească drept evoluţie karmică este, în fond, foarte ascuns sub ceea ce trăieşte omul între naştere şi moarte.

Am vrut să vă prezint acest exemplu al unei personalităţi care poate fi cunoscută bine, pentru ca dumneavoastră să puteţi vedea cât de ascuns poate fi curentul karmic care curge de la o viaţă pământească la altă viaţă pământească. Abia atunci când explorăm acest curent ascuns apar, propriu-zis, adevăratele clarificări.

Dacă examinaţi puţin viaţa lui Emanuel Swedenborg, găsiţi pretutindeni acolo, unul după altul, lucruri edificatoare, în momentul în care cunoaşteţi corelaţiile despre care v-am vorbit.


La începutul acestui secol am fost de mai multe ori la Londra. Cu ocazia uneia din aceste vizite am primit o anumită orientare, mai întâi din punct de vedere exterior, literar, cu privire la o personalitate extraordinar de importantă. Şi cum în acea epocă, în timpul sejururilor cu ocazia călătoriilor exista totuşi mai mult timp liber decât acum, am dat la Biblioteca Teosofică de cărţile scrise de această personalitate: Laurence Oliphant [ Nota 109 ].

Laurence Oliphant este în realitate o personalitate extraordinar de interesantă, care ne întâmpină ca o personalitate de o mare importanţă imediat ce îi studiem cărţile. Aceste cărţi, care tratează despre elementul comun existent în diferitele religii, despre religiile spirituale, şi aşa mai departe, aceste cărţi dovedesc toate cunoaşterea foarte intensă pe care o avea Laurence Oliphant despre legătura omului, în diferitele sale procese corporale şi sufleteşti, cu misterele Universului. Şi, când citeşti lucrările lui Oliphant, ai de fapt această impresie: Aici este descris pe baza unor profunde instincte cosmice, omul în viaţa sa pământească. La rândul lor, procesele vieţii umane pământeşti care sunt legate de naştere, viaţa embrionară, descendenţă, şi aşa mai departe, sunt descrise în aşa fel încât, în lumina în care apar la Laurence Oliphant, ele arată în ce mod minunat este înrădăcinat omul, ca microcosmos, în Macrocosmos.

Studierea scrierilor lui Oliphant m-a condus foarte curând să văd apărând în faţa mea figura defunctului Laurence Oliphant, dar mult mai puţin sub o asemenea formă încât să-mi poată părea că aş avea de-a face cu individualitatea care trăieşte acum după moarte; ci din această devenire vie, din această devenire spirituală a ceea ce este conţinut în aceste scrieri cosmic-fiziologice, cosmic-anatomice, aş putea spune, din conţinutul lor, apărea o configuraţie care nu era imediat absolut clară, care apărea cu cele mai diferite ocazii. Se puteau face cercetări oculte pe un tărâm sau altul. Această configuraţie pe care eu nu puteam face altfel decât să o pun în legătură cu ceea ce îmi apăruse cu ocazia lecturii scrierilor lui Laurence Oliphant, această configuraţie era adesea prezentă; era aici, stătea aici. La început nu mi-am putut da seama în mod clar ce voia această configuraţie, ce însemnau manifestările ei. Dar, prin întregul mod în care se prezenta ea ştiam cu certitudine că este individualitatea lui Laurence Oliphant, şi se vedea că această configuraţie trăise timp îndelungat între moarte şi o nouă naştere, adică tocmai naşterea lui Laurence Oliphant, timp, după toate aparenţele, întrerupt o singură dată de o viaţă pământească, dar aceasta nu fusese foarte importantă pentru cealaltă lume. Astfel încât multe lucruri se puteau ascunde în această personalitate a lui Laurence Oliphant. Într-un cuvânt, această apariţie a configuraţiei lui Laurence Oliphant atrăgea întotdeauna atenţia asupra unei probleme karmice importante.

Ei bine, cu ocazia cercetărilor karmice a apărut o entitate spirituală, care participase la elaborarea unor karme umane cum sunt cele despre care tocmai v-am vorbit în legătură cu Voltaire, Ignatius de Loyola, această entitate a apărut ca un geniu de pe Marte. Putem cunoaşte asemenea genii în cele mai diverse feluri. Aceste genii sunt prezente mai ales acolo unde e vorba de a întreprinde cercetări care urmăresc să exploreze din punct de vedere spiritual ce anume îi este dat omului la început în mod fizic în lumea pământească.

Acest lucru mi-a fost întotdeauna clar. Deja scrierea mea Filosofia libertăţii, care este tradusă aici cu titlul «Philosophy of Spiritual activity», conduce la consideraţii de ordin cosmic asupra vieţii de voinţă a omului. Întotdeauna mi-au fost foarte clare asemenea lucruri. Iar problemele care sunt puse acum în domeniul sarcinilor Mişcării antroposofice conduc, bineînţeles, chiar dacă nu epuizează totul, chiar dacă acestea nu pot fi decât o parte, ele conduc la cercetări karmice. Şi, la rândul lor, cercetările karmice ne conduc la nişte genii de felul acestui geniu de pe Marte despre care am vorbit. Asemenea genii îl întâmpină, de asemenea, pe acela care întreprinde astfel de cercetări cum sunt cele la care am făcut aluzie când am spus că vor apărea în curând în cartea care este elaborată de dr. Wegman împreună cu mine [ Nota 110 ] pe tărâmul medicinei, a cărei primă parte este deja tipărită. Când suntem în acest fel în căutarea cunoaşterii iniţiatice cu privire la natură, ne apropiem în mod asemănător de geniile lui Mercur, care îl întâmpină pe om mai ales fiindcă geniile lui Mercur joacă un rol specific în karma omului. Când omul traversează viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, el este purificat mai întâi în fiinţa sa morală sub influenţa entităţilor lunare. Datorită geniilor lui Mercur, bolile lui sunt transformate în calităţi spirituale. Astfel încât, datorită acestor genii, bolile pe care le-a suferit omul în viaţă sunt transformate, în sfera lui Mercur, în energii, în calităţi spirituale. Aceasta este o relaţie de o extraordinară importanţă.

Dar această relaţie conduce apoi tocmai în direcţia care este legată, într-un fel, de elementul patologic, în direcţia cercetării problemelor karmice. Ei bine, acele cercetări despre care tocmai am vorbit acum la Torquay m-au condus să fac cunoştinţă mai îndeaproape cu un asemenea spirit cum a fost Brunetto Latini, profesorul lui Dante.

Când pătrundem în aceste aspecte spirituale în felul descris, atunci ne putem afla, de asemenea, în faţa unor individualităţi ce iau forma în care au trăit ele într-o anumită epocă. Astfel, poate fi interesant să apară în faţa noastră Brunetto Latini, marele profesor al lui Dante din secolul al 13-lea al erei creştine, care mai avea încă o cunoaştere despre natură, în cadrul căreia natura nu era percepută sub forma unor abstracţiuni cum sunt legile naturii pe care le avem noi astăzi, ci sub influenţa vie a unor entităţi spirituale vii. Şi Brunetto Latini, pe când se întorcea de la postul său de ambasador în Spania, a aflat, pe drumul spre oraşul său natal, Florenţa, tot felul de veşti îngrijorătoare, tulburătoare şi, pe lângă aceasta, a fost atins şi de o uşoară insolaţie. Şi, tocmai în această stare, cât şi sub influenţa acestui şoc patologic pe care l-a suferit, privirea lui a pătruns în atelierul de creaţie al naturii, în activitatea creatoare a Cosmosului, în relaţia omului cu lumea planetară, aspecte care sunt grandioase şi care, aş putea spune, ies apoi la suprafaţă numai ca imagini cu caracter de umbră în această puternică operă care este «Commedia» lui Dante.

Când îl urmărim cu privirea pe acest Brunetto Latini, vedem că, într un moment decisiv, atunci când cunoaşterea vrea să îl strivească, atunci când se pare că, îndepărtându-se de o adevărată cunoaştere, s-ar putea rătăci în eroare, vedem că în acest moment Ovidiu [ Nota 111 ] devine ghidul său, Ovidiu, vechiul scriitor roman care a scris «Metamorfozele», în care el şi-a asimilat, fireşte, cu luciditatea romană, cu luciditatea latină, concepţiile grandioase ale vechiului elenism.

Ei bine, acest Ovidiu, individualitatea lui Ovidiu ne apare în legătură cu Brunetto Latini. Dacă am sesizat în mod lăuntric această legătură, atunci vedem într-adevăr că în epoca predantescă Brunetto Latini apare împreună cu individualitatea lui Ovidiu. Ovidiu este şi el prezent aici. Şi, tocmai în legătură cu cercetările naturalist-ştiinţifice medicale, acest Ovidiu s-a dezvăluit a fi Laurence Oliphant. După această viaţă lungă, între vechea epocă a lui Ovidiu, cu traversarea creştinismului doar o singură dată pe Pământ, într-o încarnare neînsemnată pentru lumea exterioară, într-o încarnare feminină, Ovidiu apare din nou în epoca modernă, transformat, în ceea ce priveşte conţinutul sufletului său, ca Laurence Oliphant.

Nu numai Brunetto Latini, ci şi alte personalităţi aparţinând evoluţiei spirituale din Evul Mediu ne arată în repetate rânduri că Ovidiu era îndrumătorul lor. Aceasta pare, în primă instanţă, o tradiţie care se perpetuează, nu-i aşa?

În realitate, dragii mei prieteni, Ovidiu cel real a fost în lumea spirituală îndrumătorul multor iniţiaţi, aşa cum a reapărut el ca Laurence Oliphant, cu grandioasa lui viziune cosmic-anatomică, cosmic-fiziologică. Această legătură între Laurence Oliphant şi Ovidiu se dezvăluie a fi unul dintre exemplele cele mai strălucite şi mai concludente, aş putea spune, un exemplu de o extraordinară importanţă.

Despre aceste lucruri voi vorbi în continuare în conferinţa următoare.