Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


KARMA ÎN OMUL INDIVIDUAL ŞI ÎN EVOLUŢIA OMENIRII

CONFERINŢA A TREIA

Londra, 27 august 1924

Dacă îndreptăm o privire retrospectivă asupra evoluţiei omenirii începând de la Misteriul de pe Golgotha, ajungem la impresia că de fapt creştinismul, Impulsul lui Christos, nu s-a putut integra în sânul civilizaţiei europene, în sânul civilizaţiei americane, decât în legătură cu alte curente spirituale şi luptând împotriva anumitor rezistenţe. Şi înflorirea, evoluţia treptată a creştinismului, ne oferă realităţile cele mai ciudate.

Astăzi aş vrea să descriu această evoluţie a creştinismului schiţându l în câteva linii, prezentându-l în raport cu ceea ce trebuie să trăiască în sânul Societăţii Antroposofice, în raport cu ceea ce nu numai că trebuie să trăiască, ci şi poate trăi, pentru că acei oameni care simt un imbold lăuntric sincer spre antroposofie simt astăzi acest imbold din adâncul cel mai profund al fiinţei lor.

Dacă luăm cu totul în serios realitatea vieţilor pământeşti succesive, atunci trebuie să ne spunem că tot ceea ce reprezintă un asemenea imbold lăuntric – imboldul de a ne elibera de concepţiile curente, de obişnuinţele de gândire ale acelor populaţii în sânul cărora suntem situaţi, de altfel, prin viaţă, prin educaţie, prin condiţii sociale, şi de a ne îndrepta, oricum, spre un curent al unei concepţii despre lume care angajează mai mult sau mai puţin sufletul – un imbold simţit astfel trebuie să fie întemeiat pe karmă, trebuie să fie întemeiat pe karma ce rezultă din vieţile pământeşti anterioare.

Ei bine, tocmai când avem în vedere problema karmei cu privire la acele personalităţi care se întâlnesc în Mişcarea antroposofică, ni se poate revela că aceste personalităţi au trăit, propriu-zis, înainte de actuala lor viaţă pământească, o altă viaţă pământească determinantă în epoca de după Misteriul de pe Golgotha, astfel încât ele au trăit deja o dată, ca să spunem aşa, în perioada evoluţiei omenirii care a urmat după Misteriul de pe Golgotha şi sunt, aşadar, prezente pentru a doua oară după Misteriul de pe Golgotha.

Atunci apare marea întrebare: Cum a acţionat viaţa pământească precedentă asupra acestor personalităţi care simt acum imboldul de a se integra în Mişcarea antroposofică, prin karma lor, cum a acţionat, ţinând seama de Misteriul de pe Golgotha, viaţa pământească precedentă asupra lor?

Ei bine, deja din punct de vedere exterior, exoteric, reiese că înşişi oamenii foarte profund legaţi de evoluţia pozitivă a creştinismului, cum a fost sfântul Augustin, au făcut afirmaţii cum este aceasta [ Nota 112 ]: Creştinismul nu există numai de la apariţia lui Christos, ci şi înainte de Christos existau creştini, dar nu erau numiţi creştini. Aşa vorbeşte sfântul Augustin.

Dar cel care pătrunde mai adânc în misterele spirituale ale omenirii, cel care le poate studia cu ajutorul cunoaşterii iniţiatice, acela trebuie să adeverească prin simţul său cel mai profund un asemenea fel de a vedea cum este cel care apare la sfântul Augustin. Aşa stau lucrurile. Numai atunci ia naştere o nevoie profundă de a învăţa să cunoaştem cum a existat mai înainte ceea ce a devenit pe Pământ, prin Misteriul de pe Golgotha, Impulsul christic istoric.

Eu pot să schiţez astăzi, aş putea spune, ca introducere, această formă trecută a creştinismului pornind de la impresii pe care le-am primit în apropierea locului unde a fost ţinut cursul de vară de la Torquay, în locul de unde a pornit curentul spiritual al regelui Arthur, la Tintagel. Am avut, într-adevăr, posibilitatea de a contempla impresiile care mai pot fi primite încă şi astăzi acolo unde exista odinioară castelul Mesei Rotunde a lui Arthur, impresiile care încă şi astăzi mai pot fi primite acolo, mai ales de la natura grandioasă care înconjoară acest castel.

Reiese, într-adevăr, că în locul unde nu se mai află decât ruinele vechii cetăţi a lui Arthur, putem vedea, putem contempla oarecum în gândire, cum pe parcursul secolelor, începând din momentul în care curentul regelui Arthur a pornit de aici, pietrele s-au desprins una după alta, astfel încât acum nu mai este mare lucru de văzut din vechile cetăţi care erau locuite de Arthur şi ai săi. Dar când, de pe acel platou unde se înălţa cetatea, ne îndreptăm privirea spirituală spre marea care se vede de aici, spumegând şi scânteind în culori, când privim în depărtare – aici o colină, dincolo marea –, atunci avem impresia că acolo omul este în stare să se deschidă fiinţei elementare a naturii şi Cosmosului într-un sens deosebit de profund. Şi dacă, îndreptându-ne privirea în urmă, cu ajutorul privirii oculte actualizăm acel moment îndepărtat de acum câteva secole, când a luat naştere curentul lui Arthur, atunci vedem că oamenii care trăiau în cetatea regelui Arthur aleseseră acest loc – aşa cum e cazul cu toate aceste locuri oculte –, deoarece pentru impulsurile de care aveau ei nevoie, pentru sarcina pe care şi-o asumaseră, pentru tot ceea ce trebuiau să facă ei în lume, le era necesar ceea ce se desfăşura acolo în faţa lor în natură.

desen
plansa 5 Planşa 5

[măreşte imaginea]

Ei bine, există acolo – eu nu pot spune astăzi dacă întotdeauna este aşa, dar în momentele în care l-am văzut eu, aceasta era situaţia –, există un joc de o frumuseţe încântătoare, jocul valurilor ridicându-se din adâncuri, ale căror minunate unde sunt deja unul din jocurile cele mai grandioase ale naturii, un du-te-vino al valurilor care se izbesc de malurile stâncoase şi se sparg din nou, care face să ţâşnească de jos spiritele elementare, să se manifeste şi să vieţuiască, iar de sus coboară din înălţimi lumina Soarelui care se reflectă în modul cel mai variat în undele de aer, iar acesta este, aş putea spune, un moment când s-ar putea dezvolta ceea ce aş putea numi o formă de evlavie păgână. Acest joc dintre fiinţele elementare venind de sus şi fiinţele elementare venind de jos, ne arată întreaga forţă a Soarelui, desfăşoară această forţă a Soarelui în faţa oamenilor în aşa fel încât oamenii o pot capta. Şi cel care poate prelua ceea ce poartă în jocul lor fiinţele elementare de sus, născute din lumină, şi fiinţele elementare de jos, născute din forţa gravitaţiei, cel care poate prelua acestea în sine, acela absoarbe puterea solară, impulsul solar. Asta înseamnă însă altceva decât a fi evlavios în sens creştin. A fi evlavios în sens păgân, înseamnă a te dărui Zeilor naturii, care pretutindeni în existenţa şi urzirea naturii îşi desfăşoară jocul lor şi se mişcă şi acţionează şi urzesc.

Şi această întreagă activitate şi urzire a naturii li s-a revelat în mod evident celor care erau împreună cu regele Arthur şi în preajma lui. Şi ceea ce au putut prelua în lăuntricul lor acei oameni care se aflau în jurul regelui Arthur în primele secole după Misteriul de pe Golgotha este foarte important.

Aş vrea, dragii mei prieteni, să vă prezint astăzi cum era această viaţă spirituală deosebită în astfel de locuri cum era Masa Rotundă a regelui Arthur. Pentru aceasta trebuie să pornesc de la un fenomen pe care dumneavoastră îl cunoaşteţi cu toţii.

Când omul moare, lasă în urma sa mai întâi trupul fizic, şi mai poartă câteva zile cu sine trupul eteric. După câteva zile, îşi abandonează acest trup eteric şi continuă să trăiască în trupul său astral şi în Eul său. Ceea ce se petrece apoi cu omul care a trecut prin poarta morţii se prezintă privirii clarvăzătoare în aşa fel încât ea vede dispersarea eterică a omului după moarte. El devine din ce în ce mai mare, dar şi din ce în ce mai neclar. El se întreţese Cosmosului.

Dar în cursul istoriei lumii a avut loc un fenomen ciudat, opus polar, în legătură cu Misteriul de pe Golgotha. Ce s-a întâmplat în momentul când a avut loc Misteriul de pe Golgotha? Până atunci, Christos era o fiinţă solară, El aparţinea Soarelui. Înainte de Misteriul de pe Golgotha, cavalerii Mesei Rotunde a lui Arthur stăteau sus, pe înălţimile stâncoase, şi privirea lor se îndrepta spre jocul spiritelor născute din Soare şi al spiritelor născute din Pământ, şi ei simţeau că ceea ce se întreţese în această forţă le pătrunde inima, dar, înainte de toate, le pătrunde trupul eteric. O dată cu aceasta, ei preluau Impulsul lui Christos, care pe atunci se revărsa venind din Soare şi trăia în tot ceea ce lua naştere din curentul solar.

Aşadar înainte de Misteriul de pe Golgotha, pornind de la Masa Rotundă a lui Arthur, cavalerii Mesei Rotunde a lui Arthur primeau în propria lor fiinţă Spiritul Solar, Christosul precreştin. Apoi, ei îşi trimiteau mesagerii în toată Europa, pentru ca aceştia să combată natura sălbatică a trupurilor astrale ale populaţiei europene, pentru a o purifica, pentru a o civiliza, căci aceasta era sarcina lor. Şi vedem cum tocmai asemenea oameni cum erau aceşti cavaleri ai Mesei Rotunde a lui Arthur pornesc din acest punct vestic al actualei Anglii, noi îi vedem purtând prin întreaga omenire europeană din acea epocă ceea ce ei primeau de la Soare, pentru a curăţi, pentru a purifica astralitatea populaţiei europene foarte sălbatice de atunci, cel puţin în Europa Centrală şi de Nord.

Dar apoi a venit Misteriul de pe Golgotha. Ce s-a întâmplat în Asia? Acolo, în Asia, s-a petrecut următorul fapt în istoria lumii: acea înaltă Entitate Solară care a fost numită după aceea Christos a părăsit Soarele. Aceasta a fost pentru Christos un fel de moarte. El s-a îndepărtat de Soare, aşa cum noi, oamenii, murind, ne îndepărtăm de Pământ. Aşadar Christos s-a îndepărtat de Soare, aşa cum un om care moare se îndepărtează de Pământ. Şi aşa cum, la omul care moare, când părăseşte Pământul, pentru observatorul ocult este vizibil trupul eteric care a fost abandonat după trei zile, în timp ce trupul fizic fusese deja abandonat, Christos a abandonat pe Soare acel element pe care îl găsiţi descris în Teosofia mea drept Omul-Spirit, a şaptea parte componentă a entităţi umane.

Christos „a murit coborând din Soare”, El a murit din punct de vedere cosmic coborând din Soare spre Pământ. Din momentul Golgothei, a fost vizibil pe Pământ ceea ce era Spiritul Vieţii al Lui. După moarte, noi abandonăm eterul vieţii, trupul eteric, trupul vital; Christos a abandonat pe Soare, după această moarte cosmică, Omul-Spirit, iar în ambianţa Pământului şi-a abandonat Spiritul Vieţii. Astfel încât, începând de la Misteriul de pe Golgotha, Pământul a fost învăluit de Spiritul Vieţii al lui Christos ca de un suflu spiritual.

Dar pentru viaţa spirituală relaţiile fizice spaţiale sunt cu totul altele decât pentru viaţa fizică. Acest Spirit al Vieţii era perceptibil înainte de toate în Misteriile irlandeze, în Misteriile din Hybernia, şi a devenit perceptibil mai ales pentru cavalerii Mesei Rotunde a lui Arthur. Astfel încât în acest loc, până la Misteriul de pe Golgotha, Impulsul lui Christos venea, în realitate, din Soare: impulsurile acestea erau primite din Soare. După aceea, puterea cavalerilor lui Arthur s-a diminuat şi ea. Dar ei se situau în mod viu în sânul Spiritului Vieţii, care prin configuraţia sa cosmică învăluia Pământul, în care ei trăiau mai departe şi în care se desfăşura în continuare acest joc dintre lumină şi aer, dintre fiinţele elementare de sus şi fiinţele elementare de jos.

Reprezentaţi-vă imaginea: când privim în sus reciful pe care se află cetatea lui Arthur, atunci contemplăm, revărsându-se din înălţimi, jocul Soarelui în lumină şi în aer, iar de jos intervin fiinţele elementare ale Pământului; sus, fiinţe elementare, jos, fiinţe elementare, Soarele şi Pământul într-un schimb reciproc viu.

desen
Planşa 5

Dar în secolele care au urmat după Misteriul de pe Golgotha, toate acestea se desfăşurau în sânul Spiritului Vieţii al lui Christos. Astfel încât, ca într-o lumină spirituală, dar în sânul unor realităţi naturale, în acest joc al mării, al stâncilor, al aerului şi al luminii emanând din acest loc, se desfăşura totodată realitatea spirituală a Misteriului de pe Golgotha.

Înţelegeţi-mă bine, dragii mei prieteni. În această epocă, omul privea departe spre mare şi, atunci când erau practicate aceste exerciţii pe care le făceau cei Doisprezece din jurul regelui Arthur, care se bazau pe misterele Cercului Zodiacal, în spatele lor putea fi văzut – în secolele 1, 2, 3, 4, 5 ale erei creştine – nu numai jocul naturii, ci era ca şi cum ei ar fi putut începe să citească, exact ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor o carte asupra căreia şi-ar fi îndreptat privirea sau chiar ar fi citit: acolo strălucea o flăcăruie, dincolo vălurea un val, aici se reflecta Soarele în vreun recif, acolo marea se ridica şi izbea stânca – totul este configurat, totul este o realitate care se revarsă şi curge, se rotunjeşte în cerc, este un semn, un adevăr care poate fi descifrat.

Dacă era descifrat, se citea realitatea spirituală a Misteriului de pe Golgotha, fiindcă totul era însufleţit de Spiritul Vieţii al lui Christos.

Acolo, în Asia, se desfăşurase Misteriul de pe Golgotha, care cuprinsese sufletele şi inimile oamenilor, impregnase profund cu viaţa sa sufletele şi inimile oamenilor. Să-i privim numai o dată pe cei care au fost primii creştini şi transformarea pe care au trăit-o ei în sufletele lor, şi vom afla că în aceeaşi epocă în care aici, în vest, se întâmpla ceea ce tocmai am descris, adevăratul Christos, Christos care coborâse din înălţimi, care îşi abandonase Omul-Spirit sus, pe Soare, şi îşi avea Spiritul Vieţii în atmosfera Pământului, Christos, aducându-şi Eul Său şi Sinea Sa Spirituală pe Pământ, a pătruns din est spre vest, prin Grecia, Africa de Nord, Italia, Spania, până în Europa, cucerind inimile oamenilor, în aceeaşi epocă în care aici El pătrundea prin natură.

Astfel încât vedem că aici, acţionând de la vest spre est, în sânul naturii, era perceptibilă, pentru cel care putea citi, istoria Misteriului de pe Golgotha, într-un fel, drept ştiinţă a naturii destinată gradelor înalte ale Mesei Rotunde a lui Arthur; de la est spre vest, un curent – care acum nu se manifesta în vânt şi valuri, nici în aer şi apă, nici în munţi şi în razele Soarelui, ci un curent trecând prin sângele oamenilor – din Palestina, prin Grecia, până în Italia şi Spania.

Astfel încât putem spune: Pe de o parte, aceasta trece prin natură, pe de altă parte, prin sângele, prin inimile oamenilor. Aceste două curente merg unul în întâmpinarea celuilalt: unul, care se mai desfăşoară încă în natură, care mai este încă şi astăzi cel al întregului curent păgân, care Îl poartă pe Christosul precreştin, care a fost propovăduit de asemenea oameni cum erau cavalerii Mesei Rotunde, dar şi de mulţi alţii, înainte de Misteriul de pe Golgotha, acest curent Îl mai poartă încă pe Christosul precreştin din curentul desemnat drept curentul Mesei Rotunde a lui Arthur. Şi astăzi mai putem ajunge să ne dăm seama că există un creştinism păgân, un creştinism care nu are legătură cu evenimentul istoric de pe Golgotha.

Venind de jos în întâmpinarea sa, avem creştinismul care se leagă de Misteriul de pe Golgotha, care străbate sângele oamenilor, care trece prin inimile şi sufletele oamenilor. Două curente mergând unul în întâmpinarea celuilalt: curentul precreştin al lui Christos, aş putea spune, ca eterizat – şi curentul creştin al lui Christos. Unul este cunoscut mai târziu drept curentul lui Arthur; celălalt este cunoscut drept curentul Graalului. Cele două curente s-au întâlnit mai târziu. Şi anume, ele s-au întâlnit în Europa şi în special în lumea spirituală.

Cum putem numi noi această mişcare? Christos, care a coborât pe Pământ prin Misteriul de pe Golgotha, a pătruns în inimile oamenilor. Însufleţind inimile oamenilor, El a mers de la est la vest, din Palestina, prin Grecia şi prin Italia, până în Spania. Creştinismul Graalului s-a răspândit prin sângele, prin inimile oamenilor. Christos îşi făcea în acest fel trecerea de la est la vest.

În întâmpinarea acestui curent, din vest venea imaginea eterică a Spiritului lui Christos, rod al Misteriului de pe Golgotha, dar purtându-L încă în ea pe Christos şi Misterul Soarelui.

În culisele istoriei lumii se întâmplă ceva grandios, minunat. Venind din vest, creştinismul păgân, creştinismul lui Arthur, apare sub un alt nume şi într-o altă formă; venind din est, Christos în inimile oamenilor. Întâlnirea: Christos, Christos cel adevărat venit pe Pământ, îşi întâlneşte imaginea, care Îi vine în întâmpinare dinspre vest spre est. Întâlnirea are loc în 869. Până la această dată, noi avem, clar distincte unul de altul, un curent trecând prin Europa de Nord şi Centrală şi care Îl purta în sine cu adevărat pe Christos ca Erou Solar, indiferent că s-ar fi numit Baldur sau în vreun alt fel. Şi sub stindardul lui Christos ca Erou Solar şi-au răspândit cavalerii lui Arthur cultura lor.

Celălalt curent, înrădăcinat lăuntric în inimă, care a devenit apoi curentul Graalului, este vizibil mai mult în sud, venind din est, el Îl poartă, propriu-zis, pe adevăratul Christos, pe Christosul real. Curentul care vine din vest aduce oarecum în întâmpinare o imagine cosmică.

Întâlnirea lui Christos cu El-Insuşi, a lui Christos ca frate al omului cu Christos ca Erou Solar, care nu este prezent decât în imagine, această întâlnire, această unire a lui Christos cu propria Sa imagine are loc în secolul al 9-lea.


Cu aceasta v-am descris aspectul lăuntric al cursului timpului în primele secole care au urmat după Misteriul de pe Golgotha, în acele prime secole în care, aşa cum am menţionat deja, erau prezente şi sufletele care au apărut acum din nou şi care au adus din vieţile lor pământeşti anterioare imboldul de a se apropia în mod sincer de Mişcarea antroposofică.

Când ne îndreptăm privirea asupra acestui important curent al lui Arthur care merge de la vest spre est, el ne apare drept curentul care introduce impulsul solar în civilizaţia pământească. Prin aceasta, în lăuntrul acestui curent al lui Arthur unduieşte şi urzeşte ceea ce în terminologia creştină poate fi numit curentul lui Mihael, acel curent al lui Mihael din viaţa spirituală a omenirii în care noi intrăm din nou, ca oameni moderni, o dată cu sfârşitul anilor ‘70 ai secolului trecut. După ce puterea care poate fi desemnată cu numele creştin de Gabriel a domnit timp de trei până la patru secole ca putere care a condus civilizaţia europeană, această putere a fost înlocuită – la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului trecut – prin domnia lui Mihael, care va dura, la rândul ei, trei până la patru secole, şi care va trăi în continuare unduind şi urzind în viaţa spirituală a oamenilor şi în lăuntrul căreia ne aflăm noi acum.

desen
Planşa 5

Aşadar avem în prezent, oricum, ocazia – căci trăim din nou în sânul curentului lui Mihael –, avem ocazia de a atrage atenţia asupra unor asemenea curente mihaelice.

Găsim acest curent al lui Mihael când, în timpul care precede îndeaproape Misteriul de pe Golgotha, privim curentul lui Arthur venind din vestul englez, care a fost inspirat iniţial de Misteriile din Hybernia. Vedem o formă mai veche a acestui curent al lui Mihael când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce, cu secole înainte de Misteriul de pe Golgotha şi venind din nordul Greciei, din Macedonia, a avut loc datorită acelui curent internaţionalist, universal, care este legat de numele lui Alexandru cel Mare şi care se afla sub influenţa acelei concepţii despre lume cunoscută sub numele de aristotelism. Ceea ce a avut loc înainte de era creştină datorită lui Aristotel şi Alexandru se afla atunci sub domnia lui Mihael, aşa cum suntem noi din nou astăzi sub domnia lui Mihael, şi în acea epocă era prezent pe Pământ, la fel ca astăzi, în viaţa spirituală, impulsul lui Mihael. Întotdeauna când în sânul vieţii pământeşti este prezent un impuls mihaelic, ne aflăm într-o epocă în care ceea ce a fost întemeiat într-un centru cultural, într-un centru spiritual, se răspândeşte în multe popoare ale Pământului, în toate regiunile unde acest lucru este posibil.

Aceasta este ceea ce a avut loc înainte de era creştină datorită campaniilor lui Alexandru. Ceea ce fusese cucerit în cadrul culturii greceşti a fost răspândit în acea omenire în lăuntrul căreia a fost posibil acest lucru. Şi dacă i-am fi întrebat pe Aristotel şi pe Alexandru: De unde aveţi voi ceea ce se află în inimile voastre ca impuls de a răspândi viaţa spirituală a timpului vostru? – ei ar fi răspuns, pronunţând, ce-i drept, un alt nume, dar ar fi spus, în esenţă: Din impulsul lui Mihael, din impulsul celui care acţionează din Soare ca slujitor al lui Christos. Căci dintre diferiţii Arhangheli care au condus pe rând civilizaţia şi cultura [ Nota 113 ], Mihael, care domnea în epoca lui Alexandru şi domneşte din nou în epoca noastră, ţine de Soare. Cel care a urmat după epoca lui Alexandru, Orifiel, ţine de Saturn. Cel care a urmat după Orifiel, Anael, ţine de Venus. Arhanghelul care a condus în secolele 4 şi 5 civilizaţia europeană, Zahariel, aparţine sferei lui Jupiter. Apoi urmează Rafael, din sfera lui Mercur, în epoca în care a înflorit în special un fel de gândire medicală în substraturile a ceea ce se desfăşura drept civilizaţie europeană. Apoi vine Samael, în secolul al 12-lea. Samael ţine de Marte. După aceea vine Gabriel, care ţine de sfera Lunii. Şi, în sfârşit, din anii ‘70 ai secolului trecut, a apărut din nou Mihael, care aparţine de sfera Soarelui. Astfel se succed ritmic domniile asupra vieţii spirituale a Pământului, prin aceste şapte fiinţe din Ierarhia Arhanghelilor. Aşadar când privim în urmă – când a fost ultima domnie a lui Mihael? A fost în epoca lui Alexandru. Ea a fost atunci acea epocă în care ceea ce s-a desfăşurat de-a lungul secolelor sub forma civilizaţiei greceşti a fost transportat în Asia, în Africa, s-a concentrat în cetatea puternică din punct de vedere spiritual Alexandria, cu eroii săi spirituali importanţi.

Pentru viziunea ocultă, aceasta este o privelişte deosebită. Dacă ne întoarcem în urmă cu câteva secole înainte de Misteriul de pe Golgotha vedem mergând din Macedonia spre est – aşadar, din nou de la vest spre est, dar mai departe spre est – curentul pe care îl contemplă şi sufletele anglo-irlandeze, tot de la vest spre est. În timpul domniei lui Alexandru, pe Pământ stăpâneşte Mihael. În timpul regelui Arthur, sub domnia lui Mihael, care acum acţionează din Soare, este adus din Soare ceea ce v am arătat.

Dar ce s-a întâmplat mai târziu, după ce a avut loc Misteriul de pe Golgotha, cu răspândirea acelei spiritualităţi care fusese transportată de Alexandru cel Mare în Asia cu ocazia campaniilor sale, ce s-a întâmplat cu aristotelismul?

Vedem apoi cum, în aceeaşi epocă în care Carol cel Mare întemeiază în Europa, în felul său, o cultură creştină, în Asia, în Asia de Sud-Vest, acţionează Harun al Rashid. Vedem adunat la curtea lui Harun al Rashid tot ceea ce exista ca înţelepciune orientală, ca spiritualitate prezentă în arhitectură, în artă, în ştiinţă, în religie, litere, poezie, în toate. Şi mai vedem, alături de Harun al Rashid, un consilier, care, ce-i drept, în timp ce se află alături de Harun al Rashid nu este iniţiat în toate acestea, dar care fusese un iniţiat în vechile timpuri, în vieţi pământeşti anterioare. Şi vedem cum, sub influenţa acestor doi oameni, a lui Harun al Rashid şi a consilierului său, se schimbă complet ceea ce fusese implantat în Asia ca aristotelism, ceea ce le mai fusese încă arătat oamenilor de către Aristotel ca izvorând dintr-o veche înţelepciune despre natură, pe care el o putuse transmite; vedem ceea ce a fost alexandrinismul, aristotelismul, pătruns şi impregnat, la curtea lui Harun al Rashid, de arabism, de mahomedanism.

Şi vedem apoi transpus în sânul evoluţiei creştine ceea ce venea din arabism, de la Harun al Rashid. La rândul său, aş putea spune, creştinismului i s-a adăugat, în creştinism a fost introdus, prin Grecia, dar mai ales prin Africa de Nord, prin Italia, până în Spania, un fel de arabism.

Dar Harun al Rashid şi consilierul său trecuseră prin poarta morţii mai înainte. Din lăuntrul vieţii pe care au dus-o acum, între moarte şi o nouă naştere, deasupra Pământului, ei au urmărit cu privirea campaniile mahomedan-maure spre Spania, ei au urmărit din lumea spirituală ceea ce cultivaseră ei înşişi şi care era acum răspândit de urmaşii lor. Harun al Rashid îşi îndrepta privirea, din lumea spirituală, mai mult asupra Greciei, Italiei, Spaniei; consilierul său îşi îndrepta privirea mai mult asupra a ceea ce, venind din Orient, trecea prin ţinuturile din nordul Mării Negre, de-a lungul Rusiei, ajungând până în Europa Centrală.

În faţa noastră se ridică o întrebare: Ce s-a întâmplat cu Alexandru, ce s-a întâmplat cu Aristotel? Ei erau profund legaţi de domnia lui Mihael, dar nu erau pe Pământ în epoca în care a avut loc Misteriul de pe Golgotha.

Acum, trebuie să ne reprezentăm intens cele două imagini care îşi stau faţă în faţă. Pe Pământ se află oamenii care sunt contemporani cu Misteriul de pe Golgotha. Christos devine om, trece prin Misteriul de pe Golgotha şi trăieşte începând de atunci în sfera Pământului. Ce se întâmplă pe Soare? Acolo se află sufletele care erau odinioară unite cu Mihael şi trăiau în sfera lui Mihael. Sunt cele care văd de pe Soare cum Christos părăseşte Soarele. Pe Pământ se află sufletele care contemplă sosirea lui Christos; pe Soare sunt cele care contemplă plecarea lui Christos: ele Îl văd coborând spre Pământ. Acesta este contrastul. Şi acest lucru îl trăiesc mai ales cei care au participat în viaţa pământească la domnia lui Mihael din epoca lui Alexandru. Ei trăiesc, ca să spunem aşa, Evenimentul Christic inversat: Plecarea lui Christos din Soare. Ei continuă să trăiască – nu voi menţiona acum încarnările care nu sunt determinante – şi ei trăiesc în lumea spirituală acea epocă importantă pentru lumea pământească, secolul al 9-lea al erei creştine, aproximativ anul 869. Căci atunci a avut loc, în primul rând, ceea ce am schiţat: întâlnirea lui Christos cu imaginea Sa, cu Spiritul Vieţii, cu ceea ce încă mai era prezent din Christosul păgân precreştin. Dar a avut loc, de asemenea, întâlnirea dintre acele individualităţi care trăiseră în Alexandru cel Mare şi în Aristotel cu acele individualităţi care trăiseră în Harun al Rashid şi în consilierul său: Aristotelismul mahomedanizat din Asia în înflorirea lui spirituală în Harun al Rashid şi în consilierul său după moarte, întâlnindu-se cu Alexandru şi Aristotel după moarte. Dar una era aristotelismul şi alexandrinismul asimilat de mahomedanism, alta era veritabilul aristotelism, care nu era acelaşi lucru cu învăţăturile apărute ulterior, transmise de oameni. Aristotel şi Alexandru văzuseră Misteriul de pe Golgotha de sus, de pe Soare.

Atunci a avut loc marea confruntare, acel conciliu ceresc, ca să spunem aşa, între aristotelismul mahomedanizat şi aristotelismul devenit creştin, dar devenit creştin în lumea spirituală.

Astfel, putem spune că în lumea spirituală care se învecinează în mod nemijlocit cu lumea noastră pământească fizică s-au întâlnit Alexandru şi Aristotel, Harun al Rashid şi consilierul său, confruntându-se cu privire la drumul viitor al creştinării Europei, indicând ce trebuie să intervină la sfârşitul secolului al 19-lea, în secolul 20, când domnia lui Mihael putea reveni pe Pământ.

Şi toate acestea au avut loc, s-au desfăşurat ca şi cum asupra lor ar fi radiat acel eveniment care a fost întâlnirea lui Christos cu imaginea Sa. Totul se afla sub această impresie. Viaţa spirituală a oamenilor a fost proiectată în mod intens în lumea spirituală care se învecinează în mod nemijlocit cu lumea pământească fizică, ea a fost marcată, ca să spunem aşa, ca printr-un fir.

Iar jos, pe Pământ, s-au reunit la Constantinopol, la al optulea Sinod ecumenic, Părinţii Bisericii [ Nota 114 ], care au conceput acea dogmă, conform căreia omul nu este constituit din trup, suflet şi spirit, ci numai din trup şi suflet, iar sufletul este înzestrat cu unele însuşiri spirituale. Trihotomia – aşa se numea această concepţie care considera că omul este constituit din trup, suflet şi spirit –, trihotomia a fost suprimată. Cel care mai credea în Europa în trihotomie era un eretic. Părinţii creştini din Europa evitau în toate împrejurările să mai vorbească de trihotomie, de trup, suflet şi spirit, ei nu mai vorbeau decât de trup şi suflet.

Acest eveniment determinant care a avut loc în anul 869 în lumile suprasensibile, aşa cum vi l-am descris, şi-a proiectat umbrele sale în lume. Éra întunecată Kali Yuga a fost marcată de un impuls deosebit de întunecare, în timp ce deasupra se întâmpla ceea ce tocmai v-am descris.

Acesta a fost cursul real al evenimentelor: în lumea fizică, Sinodul de la Constantinopol, la care spiritul a fost suprimat, iar în lumea imediat învecinată cu lumea fizică, un conciliu ceresc care se desfăşura chiar în momentul în care Christos Însuşi îşi întâlnea imaginea.

Un lucru era clar: Trebuia să se aştepte ca pe Pământ să poată începe o nouă domnie a lui Mihael. Dar întotdeauna se găseau învăţători care, deşi oarecum în decadenţă, mai ştiau ceva din ceea ce se întâmpla, propriu-zis, în culisele existenţei; se găseau întotdeauna învăţători care ştiau, chiar dacă uneori ei nu îl zugrăveau în imagini prea exacte, care este conţinutul spiritual al lumii, ce anume stă la baza lumii spirituale imediat învecinate cu lumea fizică. Şi asemenea învăţători găseau uneori urechi care să-i asculte. Şi acele urechi care îi ascultau aparţineau unor oameni care auzeau vorbind despre creştinism în aşa fel încât, fireşte, ei percepeau doar ici-colo câte o frântură de frază, dar ei auzeau totuşi câte ceva despre ceea ce trebuia să vină în secolul 20, după ce se va fi instaurat din nou domnia lui Mihael.

Aceşti oameni, dragii mei prieteni, aveau propriile dumneavoastră suflete, în dumneavoastră se află sufletele care erau încarnate în acea epocă şi care ascultaseră acele suflete care vorbeau despre domnia viitoare a lui Mihael; care vorbeau despre domnia viitoare a lui Mihael sub influenţa unor impulsuri ce proveneau de la acel conciliu ceresc despre care a fost vorba.

Din ceea ce era astfel trăit într-o viaţă anterioară, în primele secole creştine – nu exact în secolul al 9-lea, ci mai înainte şi mai târziu, dar mai ales mai înainte – a luat naştere impulsul ca atunci când, la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20, va veni domnia lui Mihael, să-şi îndrepte privirea în mod inconştient spre locurile unde acum, sub influenţa domniei lui Mihael, este cultivată din nou în mod real viaţa spirituală. Acest imbold s-a implantat în sufletele celor care auzeau vorbindu-se despre o învăţătură ce conţinea ceva din tainele despre care am vorbit noi astăzi.

Astfel se implantează în mod karmic în suflete dorul de a se apropia de acel creştinism care urma să fie răspândit la sfârşitul secolului al 19 lea, începutul secolului 20, prin antroposofie, sub influenţa lui Mihael. Şi ceea ce au trăit odinioară aceste suflete îşi găseşte acum, prin reîncarnare, expresia sa în faptul că anumite suflete ajung la Mişcarea antroposofică.


Învăţături care stabileau un fel de confluenţă dintre vechiul creştinism cosmic precreştin şi învăţătura creştină lăuntrică, învăţături care erau legate de viaţa şi urzirea spirituală din sânul naturii şi care, cu toate acestea, puteau găsi legătura cu Misteriul de pe Golgotha, au fost transmise în permanenţă, au fost transmise pe Pământ în epoca în care sufletele care simt acum imboldul spre antroposofie trecuseră din nou prin poarta morţii, trăiau între moarte şi o nouă naştere, iar unele coborau spre Pământ, reîncarnându-se. Vedem cum au continuat să trăiască pe Pământ vechile învăţături care încă mai vedeau creştinismul sub aspectul său cosmic, vechile învăţături care perpetuau tradiţiile vechilor Misterii, vedem cum asemenea învăţături sunt transmise în nişte şcoli europene importante, cum ar fi, de exemplu, mai ales Şcoala de la Chartres din secolul al 12-lea [ Nota 115 ], unde au predat nişte învăţători remarcabili ca Bernardus Sylvestris, Alanus ab Insulis şi alţi mari învăţători. Vedem cum asemenea învăţături trăiau şi urzeau, de exemplu, în Brunetto Latini, pe care vi l-am menţionat duminica trecută. Acest mare profesor al lui Dante purta în sufletul său astfel de învăţături. Noi vedem în acest fel răspândindu-se ceea ce încă mai putea face o legătură între creştinismul cosmic şi creştinismul pur omenesc, pământesc, care a început să predomine pe Pământ din ce în ce mai mult.

Aceasta era acum contraimaginea căreia îi corespundea pe Pământ Sinodul de la Constantinopol: Faptul că, în felul în care v-am vorbit, între ceea ce se întâmpla în lumile spirituale, în lumea imediat învecinată cu lumea noastră fizică, şi ceea ce se întâmpla în lumea noastră fizică s-a stabilit o legătură permanentă. Exista o legătură permanentă. Astfel încât tocmai cei mai remarcabili învăţători de la Chartres se simţeau inspiraţi de adevăratul Alexandru şi de adevăratul Aristotel, dar şi, în sensul cel mai eminent al cuvântului, de Platon şi de neoplatonism, de tot ceea ce se lega pe atunci de mistica ce domnea în Evul Mediu.

Şi a avut loc ceva foarte important. Acei oameni care se grupau de preferinţă în jurul lui Mihael, care fuseseră, aşadar, încarnaţi în epoca lui Alexandru, trăiau acum în lumea spirituală. Privirea lor se îndrepta în jos spre ceea ce era evoluţia creştină promovată de învăţătorii de la Chartres. Dar ei au aşteptat până ce ultimii dintre aceşti învăţători care mai predau încă un creştinism cosmic au ajuns în lumea spirituală. Şi, la un moment dat, un moment situat la sfârşitul secolului al 12-lea, începutul secolului al 13-lea, s-au întâlnit oarecum în sfera suprapământească, în imediata vecinătate a Pământului, învăţătorii de la Chartres – mai curând platonicienii – cu cei care participaseră la conciliul ceresc din 869. Atunci a avut loc un fel de convorbire, dacă mă pot exprima atât de familiar despre un lucru atât de înalt, între învăţătorii de la Chartres care tocmai soseau în lumea spirituală şi trebuiau să-şi trăiască de acum înainte acolo evoluţia, şi ceilalţi, care urmau să coboare imediat – printre care se aflau înseşi individualităţile lui Alexandru şi Aristotel –, care s-au încarnat apoi imediat în Ordinul Dominicanilor. Şi pe Pământ a avut loc, prin ceea ce astăzi este atât de greşit înţeles, şi care ar merita să fie cunoscut mai profund în importanţa sa, a avut loc, prin ceea ce a apărut pe Pământ ca scolastică, pregătirea a tot ceea ce trebuia să aibă loc în epoca de mai târziu a lui Mihael.

Şi, pentru a se integra în mod just în creştinism, pentru a trăi cu totul în lăuntrul creştinismului, cei care aparţineau de sfera lui Mihael, cei care trăiseră în timpul vechii epoci a lui Alexandru şi nu trăiseră în primele secole ale erei creştine, sau numai în încarnări nedeterminante, s-au încarnat în Ordinul Dominicanilor sau în alte ordine creştine, dar în principal în Ordinul Dominicanilor. Apoi au trecut prin poarta morţii în lumea spirituală şi au acţionat în continuare în lumea spirituală.

Atunci a avut loc, în secolul al 15-lea – durând până în secolul al 16 lea, raporturile temporale sunt cu totul altele pentru lumea spirituală –, a avut loc în suprasensibil, această grandioasă instruire pe care Mihael însuşi o dă alor săi. Atunci a fost întemeiată, ca să spunem aşa, o Şcoală suprasensibilă, o Şcoală spirituală, o şcoală în care Învăţător era Mihael însuşi, o şcoală la care participau oameni deschişi unei asemenea instruiri, care fuseseră inspiraţi odinioară mai ales cu ocazia precedentei epoci mihaelice, şi apoi inspiraţi prin integrarea în creştinism în felul descris. Toate sufletele umane excarnate care aparţineau de Mihael au luat parte la acea mare Şcoală suprasensibilă care a existat în secolele 14, 15, 16. Toate entităţile aparţinând Ierarhiei Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor şi curentului lui Mihael au luat parte la această şcoală. Au luat parte şi numeroase fiinţe elementare.

Acolo s-a practicat o privire retrospectivă importantă asupra tuturor vechilor Misterii. Sufletelor le-a fost transmisă o cunoaştere exactă a naturii vechilor Misterii. Erau contemplate Misteriile solare, Misteriile celorlalte planete. Dar se deschidea de asemenea perspectiva asupra viitorului, asupra a ceea ce trebuia să înceapă în noua epocă a lui Mihael, care urma să înceapă spre sfârşitul secolului al 19-lea şi care domneşte acum. Toate acestea treceau atunci prin suflete. Acestea erau aceleaşi suflete care în era noastră mihaelică simt imboldul spre Mişcarea antroposofică.

Între timp avea loc pe Pământ, aş putea spune, ultimul asalt. Harun al Rashid s-a reîncarnat, a întemeiat în această încarnare noul impuls al materialismului, reapărând ca Baco de Verulam. Universalitatea lui Baco de Verulam îşi are originea în Harun al Rashid, iar puterea intelectului şi a materialismului care trăiau în Bacon proveneau tot de la Harun al Rashid. Bacon a apărut ca Harun al Rashid reîncarnat. Consilierul său, care a urmat un alt drum, a apărut în aceeaşi epocă în persoana lui Amos Comenius.

Şi astfel vedem cum în timp ce creştinismul îşi parcurge în lumea suprasensibilă, în secolele 14, 15, 16, 17 etc., evoluţia sa esenţială în lumina aristotelismului, vedem cum pe Pământ a fost întemeiat din punct de vedere spiritual materialismul, a fost întemeiat în domeniul ştiinţei prin Bacon, Harun al Rashid reîncarnat, a fost întemeiat în pedagogie prin Amos Comenius, consilierul reîncarnat al lui Harun al Rashid. Ei acţionau împreună.

Şi când Amos Comenius şi Bacon au trecut prin poarta morţii, amândoi au provocat în lumea spirituală lucruri ciudate. Când Baco de Verulam a trecut prin poarta morţii, s-a arătat, ca provenind din trupul său eteric, prin modul specific de a gândi pe care îl adoptase în încarnarea sa ca Bacon, s-a arătat cum o întreagă lume de idoli, de idoli demonici, emanau din el, iar aceştia umpleau lumea spirituală despre care vorbesc eu, în sânul căreia se manifestau consecinţele acestui conciliu al sufletelor din rândul individualităţilor pe care le instruia Mihael. Idolii se răspândeau în această lume.

Aşa cum este zugrăvit în prima mea dramă-misteriu, ceea ce se întâmplă pe Pământ antrenează puternice efecte în lumea spirituală. Mentalitatea pământească a lui Bacon a produs în lumea spirituală un efect tumultuos, anume faptul că ea a fost invadată de o întreagă lume de idoli.

Şi din ceea ce întemeiase Amos Comenius, propriu-zis, pe Pământ ca un fel de pedagogie materialistă, s-a format, ca să spunem aşa, baza, lumea, sfera, atmosfera cosmică pentru ceea ce erau idolii lui Bacon. Aş putea spune că Bacon a furnizat idolii, iar celelalte regnuri care ţineau de aceşti idoli au fost furnizate de Amos Comenius, prin ceea ce avusese loc pe Pământ. Căci aşa cum noi, oamenii, avem în jurul nostru regnul mineral şi regnul vegetal, aşa aveau aceşti idoli ai lui Bacon în jurul lor celelalte regnuri de care aveau nevoie.

Ei bine, luptei împotriva a toate acestea, împotriva acestor idoli demonici, trebuiau să i se consacre acele individualităţi care fuseseră odinioară pe Pământ sub conducerea lui Alexandru şi a lui Aristotel. Aceasta s-a desfăşurat până în momentul în care a avut loc pe Pământ Revoluţia Franceză.

Acei idoli care nu putuseră fi biruiţi, acei demoni, acei demoni-idoli care, ca să spunem aşa, scăpaseră în luptă, au coborât pe Pământ şi au inspirat materialismul secolului al 19-lea, cu tot ce a urmat. Ei sunt inspiratorii materialismului secolului al 19-lea!

Sufletele care rămăseseră în lumea spirituală, care se bucuraseră de învăţătura lui Mihael, asistat de individualităţile lui Aristotel şi Alexandru, au revenit pe Pământ la sfârşitul secolului al 19-lea, începutul secolului 20, purtând în sine impulsurile pe care le-am descris. Şi putem recunoaşte multe din aceste suflete în cei care se apropie de Mişcarea antroposofică. Aceasta este karma celor care se apropie de Mişcarea antroposofică în mod onest, cu sinceritate lăuntrică.

Este zguduitor să descriem astfel cum toate acestea se află în culisele a tot ceea ce se desfăşoară în mod exterior în epoca prezentă. Dar aceasta este ceva care, sub influenţa Congresului de Crăciun de la Goetheanum, trebuie să fie depus în sufletele, în inimile celor care se numesc antroposofi. Este ceva care ar trebui să trăiască în inimile, în sufletele celor care se numesc antroposofi. Şi asta ne dă puterea de a acţiona în continuare; căci cei care sunt antroposofi, care sunt antroposofi în mod sincer, în adevăratul sens al cuvântului, aceştia vor avea un puternic imbold de a reveni curând pe Pământ. Şi în cadrul profeţiei mihaelice se prevede ca numeroase suflete de antroposofi să revină pe Pământ la sfârşitul secolului 20, pentru a aduce la punctul său culminant ceea ce astăzi trebuie să fie întemeiat cu tărie ca Mişcare antroposofică.

Aceste realităţi ar trebui de fapt să-i însufleţească pe antroposofi: Aici sunt eu; impulsul antroposofic se află în mine; eu recunosc în acesta impulsul lui Mihael. Aştept, fortificându-mă în prezent în vederea acestei aşteptări printr-o justă muncă antroposofică, şi folosesc scurtul interval care este acordat tocmai sufletelor antroposofilor în secolul 20 între moarte şi o nouă naştere, pentru a reveni la sfârşitul secolului 20 şi pentru a continua mişcarea cu mai multă putere spirituală. Eu mă pregătesc pentru această epocă nouă de la răscrucea dintre secolele 20 şi 21 – aceasta este ceea ce îşi spune un adevărat suflet de antroposof –, căci pe Pământ se află multe puteri de distrugere. Întreaga viaţă culturală, întreaga viaţă a civilizaţiei trebuie să alunece în decadenţă, dacă spiritualitatea impulsului mihaelic nu îi cuprinde pe oameni, dacă oamenii nu sunt capabili să ridice din nou spre înălţimi civilizaţia care vrea astăzi să se rostogolească pe pantă.

Dacă se găsesc asemenea suflete sincere de antroposofi, care vor să introducă în acest fel spiritualitatea în viaţa pământească, atunci va exista o mişcare ascendentă. Dacă nu se găsesc asemenea suflete, atunci decăderea va continua. Războiul mondial, cu toate grozăviile ce l-au însoţit, nu va fi decât începutul unor grozăvii şi mai mari. Căci astăzi omenirea se află în faţa unei mari alternative: fie de a vedea rostogolindu-se în prăpastie tot ceea ce este civilizaţie, fie de a o face să se ridice prin spiritualitate, de a merge mai departe în sensul a ceea ce se află în impulsul lui Mihael, care precede Impulsul lui Christos.

Aceasta este, dragii mei prieteni, ceea ce voiam să dezvolt pe durata acestui răstimp şi ceea ce aş dori să acţioneze mai departe în sufletele dumneavoastră. Căci, aşa cum am spus adesea, când, după o întâlnire îmbucurătoare, care îmi crea un sentiment de mulţumire, trebuia să închei ceea ce putuse fi dezbătut, prelucrat, în cursul unei asemenea întâlniri, când antroposofii sunt uniţi în viaţa fizică, ei consideră aceasta ca fiind karma lor, dar ei rămân uniţi chiar şi atunci când sunt separaţi în spaţiul fizic. Astfel, noi vrem să rămânem uniţi sub acel semn care se poate arăta ochiului nostru spiritual, urechii noastre spirituale, când primim cu toată gravitatea ceea ce aş fi vrut bucuros să se reverse, dacă am fost înţeles, prin ceea ce am putut dezvolta, în aceste trei ore, în faţa dumneavoastră, dragii mei prieteni antroposofi.