Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CĂI ADEVĂRATE ȘI FALSE ÎN INVESTIGAŢIA SPIRITUALĂ

GA 243

Conferința I

Torquay, 11 August 1924

NATURA ESTE MAREA ILUZIE.
„CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI!”

De ce căutăm noi de fapt spiritualul?

Mi s-a cerut să vorbesc, în aceste conferinţe, despre căile care duc la cunoaşterea lumii suprasensibile. Această cunoaştere şi percepţia pe care o avem despre lumea fenomenelor, fructul multor ani de studii perseverente şi sârguincioase, şi căreia îi datorăm realizările magnifice ale perioadei moderne, sunt complementare. Căci realitatea poate fi sesizată doar de către acela care poate atesta remarcabilele descoperiri pe care ştiinţele naturii şi ale istoriei le-au adăugat recent comorii de cunoaştere a lumii cu ajutorul înţelegerii câştigate din lumea spirituală.

Oriunde întâlnim lumea exterioară, nu ne putem îndoi de faptul că ea este atât spirituală cât şi fizică; în spatele fiecărui fenomen fizic vom găsi, într-o formă sau alta, un agent spiritual care este adevăratul protagonist. Spiritualul nu poate exista într-un vacuum, căci el este permanent activ şi străbate în mod viu fizicul, într-un moment sau altul, un loc sau altul.

În aceste conferinţe doresc să vorbesc despre felul în care lumea în care trăieşte omul poate fi cunoscută în totalitatea ei, pe de o parte, prin examinarea mediului fizic înconjurător şi, pe de altă parte, prin perceperea spiritualului. În acest mod, sper să vă indic metodele corecte şi greşite de a obţine această cunoaştere.

Înainte de a intra propriu-zis în subiectul acestor conferinţe, mâine, aş dori să fac o scurtă introducere, astfel încât să aveţi o idee despre scopul pe care mi-l propun şi la ce să vă aşteptaţi în cadrul lor. În primul rând, ne vom pune în mod serios întrebarea: Ce motiv avem să întreprindem o investigaţie spirituală? De ce, în calitate de persoane practice, cu bun-simţ, cu capul pe umeri, nu suntem gata să acceptăm lumea fenomenelor aşa cum este şi să jucăm un rol activ în ea? De ce să ne mai străduim să ajungem la o cunoaştere a lumii spirituale? În acest context, aş dori să mă refer la o idee străveche, o zicere care oglindeşte un adevăr acceptat de un număr crescând de oameni şi pe care încă şi azi îl întâlnim atunci când cercetăm fundamentul lumii, deşi e moştenit din cele mai vechi timpuri ale gândirii şi aspiraţiei umane. Fără a folosi în niciun fel aceste concepţii străvechi şi depăşite ca punct de pornire, aş dori, totuşi, să vă atrag atenţia asupra lor de câte ori se iveşte ocazia.

Dinspre Răsărit răsună, răzbătând prin mii de ani, zicerea: Lumea pe care o percepem cu simţurile noastre este Maya, Marea Iluzie. Iar dacă, aşa cum omul a simţit întotdeauna, de-a lungul dezvoltării sale, lumea este Maya, atunci el trebuie să transceandă „Marea Iluzie” pentru a ajunge la adevărul ultim. Dar de ce a considerat omul această lume a impresiilor senzoriale ca fiind Maya? De ce, tocmai în vremurile cele mai vechi, când oamenii erau mai aproape de spirit decât azi, au apărut Centrele de Misterii, centre care erau dedicate cultivării ştiinţei, religiei, artelor şi vieţii practice, al căror scop era să arate calea către adevăr şi realitate, spre deosebire de ceea ce, strict în lumea exterioară, era Marea Iluzie, sursa cunoaşterii şi activităţii omului? Cum putem explica prezenţa acelor iluştri înţelepţi care instruiau neofiţii în străvechile şi sfintele Misterii şi căutau să-i conducă de la iluzie către adevăr? Acestei întrebări îi putem da răspuns doar dacă percepem omul într-un mod nepărtinitor, dintr-un punct de vedere detaşat.

„Cunoaşte-te pe tine însuţi!” – aceasta e o altă zicere străveche, care ne vine din trecut. Din unirea acestor două ziceri – „Lumea este Maya” dinspre Răsărit, „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” din Grecia antică – a apărut pentru prima dată căutarea cunoaşterii spirituale în omenirea de mai târziu. Dar şi în vechile Misterii căutarea adevărului şi realităţii îşi avea originea în această dublă percepţie, şi anume că, în ultimă analiză, lumea este iluzie, iar omul trebuie să ajungă la cunoaşterea de sine.

Cu toate acestea, numai prin viaţa însăşi poate omul înţelege aceasta, nu doar prin gândire, ci prin voinţă şi prin deplina participare la realitatea direct accesibilă nouă, ca fiinţe omeneşti. Nu în deplină conştienţă, şi nici cu înţelegere deplină, ci cu adâncă emoţie îşi poate spune fiecare om de pe Pământ: „Tu nu poţi fi cum este lumea exterioară pe care o vezi şi o auzi”.

Acest sentiment e foarte profund. Trebuie să reflectăm asupra implicaţiilor acestor cuvinte: „Cum este lumea exterioară pe care o percepi cu cele cinci simţuri ale tale tu nu poţi fi”. Când privim plantele, vedem primele mlădiţe verzi care apar primăvara; ele înfloresc vara, iar spre toamnă, se coc şi fac fructe. Le vedem cum cresc, cum se ofilesc şi mor; durata ciclului lor de viaţă e de un singur an. Vedem, de asemenea, cum multe plante absorb din sol anumite substanţe care se acumulează în tulpina principală. Pe drum încoace, pe şosea, aseară, am văzut multe plante foarte bătrâne care au absorbit mari cantităţi din aceste substanţe de întărire, pentru ca ciclul vieţii lor să nu se limiteze la un singur an, ci să se prelungească pe o perioadă mai mare de timp şi, astfel, ele dezvoltă noi muguri pe tulpină. Iar omului îi este dat să observe cum aceste plante cresc, se ofilesc şi mor.

Iar când observă animalele, omul îşi dă seama de caracterul lor trecător; la fel şi în cazul regnului mineral. El observă depozitele minerale din maiestuoasele lanţuri muntoase. Şi, înarmat cu cunoaşterea sa ştiinţifică, realizează că şi acestea sunt trecătoare. Şi, în fine, se întoarce spre vreo învăţătură ca, de pildă, sistemul ptolemeic sau copernican, sau spre vreo învăţătură împrumutată de la Misteriile antice sau de la cele mai târzii, şi trage concluzia: Tot ceea ce văd în splendoarea stelelor, tot ceea ce radiază spre mine dinspre Soare şi Lună, cu orbitele lor complexe şi minunate – toate acestea sunt, de asemenea, trecătoare. Dar, în afară de caracterul trecător, domeniul naturii are şi alte atribute. Acestea sunt de aşa natură încât omul, pentru a se putea cunoaşte pe sine însuşi, nu ar trebui să presupună că el şi tot ceea ce este trecător – plantele, mineralele, Soarele, Luna şi stelele – sunt constituite în mod similar.

Omul ajunge atunci la următoarea concluzie: înăuntrul meu port ceva care este calitativ diferit de tot ceea ce văd şi aud în jurul meu. Trebuie să ajung la o înţelegere a propriei mele fiinţe, căci această înţelegere nu o pot găsi în nimic din ceea ce văd şi aud.

În toate vechile Misterii, oamenii au resimţit dorinţa intensă de a descoperi realitatea propriei fiinţe interioare, în vreme ce toate fenomenele trecătoare ale spaţiului şi timpului erau resimţite ca o expresie a Marii Iluzii. Şi astfel, pentru a ajunge la o înţelegere a fiinţei interioare a omului, ei au privit dincolo de ceea ce oferă percepţiile senzoriale.

Şi aici au trăit experienţa unei lumi spirituale. Subiectul acestor conferinţe va fi: Cum putem găsi calea corectă spre lumea spirituală. Vă puteţi foarte uşor imagina că omul va fi tentat în primul rând să urmeze aceeaşi procedură pe care a folosit-o la explorarea lumii fenomenelor. El va transfera, pur şi simplu, metoda percepţiei senzoriale la explorarea pe care o întreprinde asupra lumii spirituale. Însă, aşa cum investigarea lumii fenomenelor este de obicei marcată de iluzii, este probabil ca posibilităţile de apariţie a iluziilor să fie crescute, şi nu diminuate, dacă aceleaşi metode adaptate investigării lumii fenomenelor sunt aplicate şi lumii spirituale. Şi, de fapt, asta se şi întâmplă. În consecinţă, vom deveni doar victime ale unei iluzii cu atât mai convingătoare.

Şi, pe de altă parte, dacă nutrim vagi speranţe, entuziasme nebuloase, presentimente neexplicate izvorâte din colţişoare obscure ale sufletului, fantezii visătoare despre spiritual, acesta ne va rămâne pe veci necunoscut. Vom rămâne în lumea presupunerilor; vom împărtăşi o credinţă, dar nu vom avea o adevărată cunoaştere. Dacă ne mulţumim pur şi simplu să adoptăm această variantă, spiritualul nu ne va deveni mai bine cunoscut, ci progresiv mai necunoscut. Astfel, omul poate greşi în două feluri.

Pe de o parte, el urmează aceeaşi metodă de cercetare în privinţa atât a lumii spirituale cât şi a lumii fenomenelor. Iar lumea fenomenelor se dovedeşte a fi iluzie. Dacă va folosi aceeaşi abordare şi în cazul lumii spirituale, aşa cum fac câteodată spiritualiştii obişnuiţi, va fi supus unor iluzii şi mai mari.

Pe de altă parte, poate urma cealaltă cale. În acest caz, el nu va face nicio încercare de a investiga lumea spirituală printr-o abordare clară, inteligibilă, ci prin credinţă autoindusă şi entuziasm nebulos. În consecinţă, lumea spirituală îi rămâne ca o carte închisă. Oricât ne silim să urmăm calea bănuielilor vagi şi entuziasmului emoţional, vom cunoaşte lumea spirituală din ce în ce mai puţin. În cazul primei abordări, iluzia noastră e cea care va fi amplificată, în cazul celei de-a doua, ignoranţa noastră. Şi, în contrast cu aceste două căi false, noi trebuie s-o găsim pe cea adevărată.


Adevăratele căi pentru reala cunoaștere spirituală

Nu trebuie să uităm ce extraordinar de dificil este să înlocuieşti o cunoaştere a Marii Iluzii, în sensul pe care l-am indicat, cu o cunoaştere a Sinelui adevărat; mai mult decât atât, dacă cineva doreşte să se pregătească pentru o abordare adevărată, autentică a înţelegerii spirituale, cât de imposibil este, fiind supus iluziei, să depăşeşti toate acele sentimente nebuloase despre Şinele adevărat şi să ajungi la o percepţie clară a realităţii. Să observăm în mod imparţial ce presupune aceasta. Un materialist n-ar putea nicicând avea un respect şi o admiraţie atât de profunde pentru recentele descoperiri ştiinţifice ale lui Darwin, Huxley, Spencer şi alţii ca şi acela care înţelege lumea spirituală. Căci aceşti oameni, şi mulţi alţii încă, începând cu vremea lui Giordano Bruno, nu şi-au precupeţit eforturile în încercarea de a înţelege ceea ce vechile Misterii considerau a fi lumea Mayei. Nu avem nevoie să acceptăm teoriile propuse de Darwin, Huxley, Spencer, Copernic, Galileo şi ceilalţi. Să-i lăsăm pe alţii să teoretizeze în voia lor cu privire la Univers; noi nu dorim să fim atraşi în controversele lor. Dar trebuie să recunoaştem enormul avânt pe care ei l-au imprimat studiului detaliat al diverselor organe la om, animal şi plantă, sau al anumitor probleme ce privesc regnul mineral. Gândiţi-vă doar ce multe am învăţat în ultima vreme despre funcţiile glandelor, ale nervilor, inimii, creierului, plămânilor, ficatului etc., ca rezultat al cercetărilor lor stimulatoare. Ei merită tot respectul şi toată admiraţia noastră. Dar, în viaţa reală, aceste cunoştinţe nu ne duc decât până într-un anumit punct. Vă voi da trei exemple pentru a ilustra această chestiune.

Putem urmări în detaliu prima celulă-ou umană; cum se dezvoltă ea treptat, devenind un embrion uman, cum se dezvoltă pas cu pas diversele organe şi cum, din minusculele organe periferice, se construiesc inima şi sistemul circulator. Toate acestea pot fi demonstrate. Putem urmări creşterea organică a unei plante de la rădăcină la floare şi sămânţă şi, pornind de la această informaţie factuală, putem construi o teorie a Universului care să cuprindă întregul Cosmos.

Astronomii şi astrofizicienii noştri au facut-o deja. Au creat o teorie a Cosmosului care arată cum lumea a răsărit dintr-un sistem stelar-nebular, care a căpătat progresiv o formă mai definită şi care era capabil de generaţie spontanee. Dar, în ciuda tuturor acestor teoretizări, ne vom găsi până la urmă faţă în faţă cu fiinţa esenţială a omului, cu problema răspunsului de dat la îndemnul: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Dacă nu cunoaştem decât Sinele care se limitează la cunoaşterea mineralelor, plantelor, animalelor, sistemelor glandular şi circulator ale omului, atunci nu cunoaştem decât lumea în care omul intră la naştere şi pe care o părăseşte prin moarte. Dar, în ultimă analiză, omul simte că el nu este limitat la lumea temporală. Ca urmare, în faţa a tot ceea ce ne oferă cunoaşterea lumii exterioare cu asemenea măreţie şi perfecţiune, el trebuie să răspundă, din străfundurile fiinţei sale: Toate acestea le afirmi doar între naştere şi moarte. Dar îţi cunoşti tu Sinele esenţial, adevărata ta esenţă? În clipa în care cunoaşterea omului şi a naturii capătă implicaţii morale şi religioase, fiinţa umană ale cărei organe pot sesiza doar lumea Marii Iluzii este redusă la tăcere. Îndemnul „Cunoaşte-te pe tine însuţi, ca astfel să poţi cunoaşte, în fiinţa ta cea mai intimă, de unde vii şi încotro te îndrepţi!”, această problemă de cunoaştere, care apare în clipa în care intervin chestiuni de natură religioasă, nu poate fi rezolvată la acest nivel limitat de înţelegere.

La intrarea în Şcoala de Misterii, neofitului i se arăta foarte clar că oricât de multe ar fi învăţat el prin observaţii senzoriale aceste informaţii nu puteau da un răspuns marii enigme a naturii umane, atunci când erau implicate chestiuni religioase.

Mai mult decât atât, deşi putem avea cunoştinţele cele mai precise despre structura capului uman, despre mişcările caracteristice ale braţelor şi mâinilor omului, despre felul cum stă şi felul cum merge, deşi niciodată nu am reacţionat cu mai multă sensibilitate la formele animalelor şi ale plantelor în măsura în care le cunoaştem prin observaţii senzoriale, de îndată ce încercăm să exprimăm artistic aceste informaţii ne confruntăm cu o problemă fără soluţie.

Cum şi-au exprimat oamenii până acum, prin artă, cunoaşterea despre lume? Ei îşi datorau inspiraţia învăţăturii Misteriilor. Cunoaşterea pe care o aveau despre natură şi diversele ei aspecte era conformă cu nivelul existent de înţelegere, dar în acelaşi timp era îmbogăţită cu înţelegere spirituală.

E suficient să observăm vechea Grecie. Astăzi, un sculptor sau un pictor lucrează după un model – cel puţin aşa se făcea până de curând. Scopul său este să copieze şi să imite. Artistul grec nu lucra astfel, deşi se spune că aşa se proceda; de fapt, el percepea forma umană spirituală în sine însuşi. În sculptură, dacă dorea să înfăţişeze un braţ în mişcare, el era conştient de faptul că lumea exterioară este modelată de un conţinut spiritual, că fiecare obiect material a fost creat din spirit, şi căuta să recreeze spiritul în opera sa.

Chiar şi până în Renaştere, pictorul nu se folosea de model; acesta avea doar rolul unui stimul. El ştia intuitiv cum activau mâna sau braţul şi dădea expresie acestei informaţii în redarea picturală a mişcării. Dacă înfăţişezi pur şi simplu aspectele externe, superficiale ale lumii Mayei, dacă doar copiezi un model, aceasta nu-ţi adânceşte cunoaşterea; prin aceasta nu vedem mai în profunzime în om, ci ne preocupăm doar de exterior şi astfel rămânem ca spectatori în afara lui.

Din punctul de vedere al artei, dacă nu reuşim să transcendem lumea Mayei ne confruntăm cu o formidabilă problemă a naturii umane şi nu ni se oferă niciun răspuns.

Şi, iarăşi, la admiterea în vechile Misterii, neofitului ce urma să fie iniţiat i se arăta clar: Dacă vei rămâne în lumea Mayei, nu vei putea pătrunde fiinţa esenţială a omului şi nici cea a vreunui alt regn al naturii. Nu poţi deveni un artist. În sfera artei s-a dovedit necesar ca neofitului să i se amintească îndemnul limpede: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, şi atunci el începea să simtă nevoia cunoaşterii spirituale.

Dar, veţi obiecta, există sculptori întru totul materialişti. În fond, aceştia nu erau simpli amatori, ştiau bine ce faceau. Ei ştiau cum să obţină secretele modelului lor şi să îşi înzestreze cu aceste secrete figurile şi motivele. Acest lucru e adevărat, dar de unde-şi primiseră ei cunoştinţele? Oamenii nu-şi dau seama, dar această capacitate nu porneşte de la artistul însuşi. El o datorează premergătorilor săi, care, la rândul lor, au primit-o de la predecesorii lor. Ei lucrau pornind de la o tradiţie. Dar nu erau dispuşi să o recunoască, susţinând că totul se datorează lor înşişi. Ei ştiau cum lucrau vechii maeştri şi-i imitau. Dar cei mai vechi dintre vechii maeştri şi-au obţinut secretele din cunoaşterea spirituală a Misteriilor. Rafael şi Michelangelo le-au învăţat de la aceia care încă se mai foloseau de Misterii.

Dar adevărata artă trebuie creată pornind din spiritual. Nu există altă soluţie. De îndată ce ajungem la problema omului, orice percepţie a Marii Iluzii nu poate da niciun răspuns problemelor vieţii, problemei destinului omului. Ca să ne putem întoarce la izvorul artei şi al creativităţii artistice, trebuie să ne recăpătăm capacitatea de a privi în lumea spirituală.

Acum, un al treilea exemplu. Botanistul sau zoologul pot acumula cunoştinţe detaliate despre forma tuturor plantelor existent. Biochimistul poate descrie procesele care au loc în plantele vii. Mai poate, de asemenea, spune şi cum sunt asimilate alimentele în sistemul metabolic, cum sunt absorbite substanţele în pereţii tubului digestiv şi cum sunt transportate în sânge până la sistemul nervos. Un anatomist, sau fiziolog sau botanist sau geolog înzestrat, poate acoperi un domeniu foarte vast din lumea Mayei, dar dacă are intenţia de a-şi folosi cunoştinţele pentru vindecare sau tratament medical, dacă doreşte ca pornind de la constituţia exterioară, sau chiar de la cea interioară a omului să ajungă la fiinţa lui esenţială, el nu o poate face.

Îmi veţi răspunde: Dar există o mulţime de doctori care sunt materialişti şi nu au niciun fel de interes faţă de lumea spirituală. Ei îşi tratează pacienţii conform metodelor ştiinţelor naturii şi, totuşi, obţin rezultate.

Aşa este. Dar ei pot realiza vindecări pentru că au în spatele lor o tradiţie bazată pe o veche concepţie despre lume. Vechile remedii ne vin de la Misterii, dar toate aceste vechi remedii au o caracteristică remarcabilă în comun. Dacă vedeţi reţeta unui remediu vechi, veţi observa că e foarte complicată. Cere un efort considerabil din partea aceluia ce îl prepară şi care-l foloseşte în scopul prescris de tradiţie. Dacă aţi fi mers la un doctor din vechime şi l-aţi fi întrebat cum se ajungea la o asemenea reţetă, el n-ar fi răspuns în niciun caz: întâi fac experimente chimice şi mă asigur că substanţele se comportă în felul cutare sau cutare; pe urmă încerc preparatul pe pacienţi şi-mi notez rezultatele. O asemenea idee nu i-ar fi venit în minte niciodată. Oamenii nici nu-şi dau seama de circumstanţele care existau în epoci mai vechi. Doctorul ar fi răspuns: Eu trăiesc într-un laborator (dacă îl putem numi aşa) echipat conform învăţăturii Misteriilor şi, dacă descopăr un remediu, datorez acest lucru zeilor. El era foarte sigur de acest lucru, că se află în strânsă comunicare cu lumea spirituală prin întreaga atmosferă creată în laborator. Pentru el, prezenţa fiinţelor spirituale era tot atât de neîndoielnică pe cât ne este nouă prezenţa fiinţelor omeneşti. El îşi dădea seama că prin influenţa fiinţelor spirituale ajungea la o dimensiune mai înaltă a fiinţei şi putea realiza mai multe decât ar fi fost posibil altfel. Şi îşi făcea mai departe reţetele lui complicate, nu pornind de la cunoştinţele despre natură, ci după cum dictau zeii. În cadrul Misteriilor se ştia că, pentru a înţelege omul, nu trebuie să te identifici cu lumea Mayei, ci trebuie să mergi mai departe, spre adevărul lumii divine.

Astăzi, cu toată cunoaşterea pe care o au cu privire la lumea exterioară, oamenii sunt mai departe de adevărul lumii divine decât erau anticii, cu cunoaşterea lor ce pornea de la Misterii. Dar acest lucru trebuie regăsit.

Din al treilea exemplu este evident că, dacă dorim să vindecăm, chiar fiind echipaţi cu cele mai largi cunoştinţe asupra naturii (adică, a lumii Mayei), ne confruntăm din nou cu problema nerezolvată a vieţii şi destinului omului. Dacă dorim să înţelegem omul din punctul de vedere al Mayei, al Marii Iluzii, atunci, având în vedere acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, care este necesar pentru a vindeca, vom fi incapabili să avansăm măcar un pas în înţelegerea noastră.

Şi astfel, în lumina acestor exemple, putem spune: Cel care doreşte să treacă peste prăpastia dintre lumea Mayei şi acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” îşi va da seama, în clipa în care se apropie de fiinţa umană cu un sentiment religios, ca artist creativ, ca vindecător sau doctor, că stă în faţa unui vid dacă nu porneşte decât de la lumea iluziei. Dacă nu reuşeşte să găsească o formă de cunoaştere care să transceandă cunoaşterea naturii exterioare, care este cunoaştere a Mayei, Marea Iluzie, atunci e lipsit de orice putere.


Cunoașterea lumii în totalitatea ei prin viziune spirituală înăuntrul realităților fizice.

Haideţi acum să comparăm felul în care oamenii au încercat, pornind de la spiritul Misteriilor, să ajungă la o cunoaştere cuprinzătoare a lumii şi felul în care se încearcă acest lucru astăzi. Vom fi atunci în situaţia de a ne putea orienta în ceea ce priveşte căile ce duc spre această cunoaştere cuprinzătoare.

Acum câteva mii de ani se vorbea despre lume şi fundamentul sau esenţa ei divină într-un mod foarte diferit de modul în care autorităţile în domeniu vorbesc despre ele astăzi. Să examinăm această epocă de acum câteva mii de ani, când o cunoaştere sublimă şi maiestuoasă înflorea în Misteriile Orientului Apropiat. Vom încerca să privim mai îndeaproape natura acestei cunoaşteri, descriind-o pe scurt.

În străvechea Caldee omului i se spunea: Forţele sufleteşti ale omului îşi ating potenţialul maxim atunci când el îşi îndreaptă ochiul spiritual către minunatul contrast dintre viaţa din timpul somnului (când conştienţa îi este întunecată şi nu mai e conştient de ceea ce îl înconjoară) şi viaţa din timpul zilei (când are vederea limpede şi e conştient de lumea din jurul lui). Aceste stări alternative de somn şi de veghe erau trăite altfel acum câteva mii de ani. Somnul era mai puţin inconştient, veghea nu era atât de conştientă. În timpul somnului, în conştienţa omului se revărsau imagini pline de forţă, în continuă mişcare, el era conştient de curgerea şi mişcarea vieţii lumilor. Era în contact cu fundamentul divin, cu esenţa Universului.

Întunecarea conştienţei în timpul somnului este o consecinţă a evoluţiei umane. Cu câteva mii de ani în urmă, starea de veghe nu era atât de clară şi de lucidă ca astăzi. Obiectele nu aveau contururi atât de clar definite, ci erau estompate. Ele radiau calităţi spirituale, în forme variate. Nu exista această tranziţie bruscă de la somn la starea de veghe. Oamenii din acea epocă puteau totuşi face distincţie între aceste două stări, şi numeau mediul înconjurător al stării lor de veghe „Apsu”. Acea viaţă de curgere şi mişcare pe care o percepeau în timpul somnului, acest tărâm în care se estompau deosebirile clare dintre minerale, plante şi animale, pe care le percepeau în decursul stării de veghe, se numea „Tiamat”. Iar învăţătura Şcolilor de Misterii caldeene spunea că atunci când omul, în timpul somnului, participa la curgerea şi mişcarea din Tiamat, el era mai aproape de adevăr şi realitate decât atunci când îşi trăia viaţa conştientă printre minerale, plante şi animale. Tiamat era mai aproape de fundamentul lumii, era mai înrudit cu lumea omului decât Apsu. Apsu era mai îndepărtat. Tiamat reprezenta ceva care era mai apropiat de om. Dar, cu trecerea timpului, Tiamat a suferit schimbări, şi acest lucru era comunicat neofiţilor în Şcolile de Misterii. Din viaţa de curgere şi mişcare din Tiamat au ieşit fiinţe demonice, siluete de cal cu capete de om, siluete de leu cu cap de înger. Aceste forme demonice au ieşit din ţesătura lui Tiamat şi au devenit ostile omului.

tabla 1 Tabla 1
[mărește imaginea]

Apoi în lume a apărut o fiinţă puternică: Ea. Dintre oamenii de azi, oricine are o ureche sensibilă faţă de sunete poate simţi cum alăturarea acestor două vocale indică acea fiinţă care, conform acestor vechi învăţături ale Misteriilor, a stat alături de om, pentru a-l ajuta atunci când demonii din Tiamat au devenit puternici. Ea, sau Ia, a devenit ulterior – dacă anticipăm particula „Soph” – Soph-Ea, Sophia. Ea implică înţelepciunea abstractă, înţelepciunea care străbate toate lucrurile. Soph este o particulă care sugerează o stare de existenţă. Sophia, Sophea, Sopheia, înţelepciunea omniprezentă, ce străbate toate lucrurile, a trimis omenirii pe fiul ei, cunoscut pe atunci ca Marduk, şi mai târziu numit Michael, acel Michael învestit cu autoritate de ierarhia îngerilor. El este una şi aceeaşi fiinţă cu Marduk, fiul lui Ea, înţelepciunea – Marduk-Michael.

Conform învăţăturii Misteriilor, Marduk-Michael era măreţ şi puternic şi toate fiinţele demonice, cum ar fi cai cu capete omeneşti sau forme asemănătoare leilor, cu capete de îngeri – toate aceste fiinţe tălăzuitoare, mobile, demonice, adunate laolaltă în măreţul Tiamat, s-au ridicat împotriva lui. Marduk-Michael era suficient de puternic pentru a mânui vârtejul furtunii care bântuie prin lume. Tot ceea ce reprezenta Tiamat era văzut ca o singură realitate vie, şi pe bună dreptate, căci astfel îl resimţeau ei. Toţi aceşti demoni laolaltă erau priviţi ca un duşman, un balaur puternic care încarna toate puterile demonice născute din Tiamat, noaptea. Şi această fiinţă-balaur ce sufla pe nări foc şi furie înainta împotriva lui Marduk. Michael îl lovi mai întâi cu diverse arme iar apoi împinse întreaga forţă a vârtejului furtunii în pântecele balaurului, astfel încât Tiamat plesni şi se împrăştie în întreaga lume*. Şi astfel, din el, Marduk-Michael a putut crea Cerul deasupra şi Pământul dedesubt. Astfel au apărut Sus şi Jos.

* Poemul Creaţiei spune: „Vântul de nord (îl) duse în locuri nedezvăluite”.

Acestea erau învăţăturile Misteriilor. Fiul cel mare al lui Ea, înţelepciunea, l-a învins pe Tiamat şi, din o parte a lui, a făurit Cerurile de sus iar din cealaltă, Pământul de jos. Şi dacă, o, omule, îţi vei ridica ochii către stele, vei vedea o parte din ceea ce Marduk-Michael a făurit în Cer, din hăul înfricoşător al lui Tiamat, în folosul oamenilor. Iar dacă vei privi în jos, acolo unde plantele cresc din Pământul mineralizat, vei vedea cealaltă parte pe care fiul lui Ea, înţelepciunea, a recreat-o în folosul omenirii.

Astfel, vechii caldeeni priveau înapoi spre perioada de formare a lumii, spre formarea a ceea ce era fără formă; ei priveau în atelierul creaţiei şi percepeau acolo o realitate vie. Aceste forme demonice ale nopţii, toţi aceşti monştri nocturni, fiinţele tălăzuinde, întreţesute din Tiamat au fost transformate de către Marduk-Michael în stelele de deasupra şi Pământul de dedesubt. Toţi demonii transformaţi de Marduk-Michael în stele strălucitoare, tot ceea ce creşte din Pământ, pielea şi carnea transformate ale lui Tiamat – aceasta este forma în care oamenii vremurilor de demult îşi închipuiau tot ce venea spre ei prin intermediul vechilor atribute ale sufletului. Acea informaţie ei o considerau cunoaştere.

Apoi, preoţii Misteriilor au anticipat viitorul, studiind capacităţile psihice ale elevilor lor. Iar când neofiţii dezvoltau suficientă tărie a sufletului, ei erau capabili să înţeleagă primele lecţii elementare care li se predau astăzi în şcoli copiilor – că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui şi că planetele se formează din nebuloase. Această cunoaştere era un secret bine păzit în acea vreme. Învăţătura ce se dădea publicului, pe de altă parte, avea de-a face cu faptele lui Marduk-Michael pe care tocmai le-am descris. În şcolile şi universităţile noastre – şi ele nu au nicio pretenţie de a păstra vreun secret – şi chiar în cursul primar se predau sistemul copernican şi astrofizica, subiecte pe care, în vremurile vechi, doar înţelepţii îndrăzneau să le abordeze, şi asta doar după îndelungi pregătiri. Ceea ce orice şcolar învaţă astăzi putea, pe atunci, să fie cunoscut doar de către iniţiaţi. Astăzi, toate acestea fac parte din programa şcolară.

A existat o epocă încă şi mai îndepărtată decât cea a Misteriilor caldeene, când oamenii nu vorbeau decât despre lucruri ca acelea pe care le-am descris – despre Ea, Marduk-Michael, despre Apsu şi Tiamat. Ei aveau oroare de toată învăţătura acelor „excentrici” învăţători ai Misteriilor, despre mişcările stelelor şi ale Soarelui; ei doreau să studieze nu ceea ce era invizibil, ci doar ceea ce era vizibil şi tangibil, dar în formele simbolice sau personificate dezvăluite prin vechea clarvedere. Ei respingeau cunoaşterea pe care o dobândiseră vechii învăţători-iniţiaţi şi elevii lor. Apoi a venit vremea când înţelepciunea străveche s-a răspândit treptat dinspre Răsărit, şi ambele forme de cunoaştere au fost preţuite. Oamenii puneau mare preţ pe manifestările fiinţelor din lumile spirituale, pe faptele lui Marduk-Michael, de pildă; şi la fel de mult preţuiau ceea ce putea fi ilustrat prin diagrame – Soarele în centru şi corpurile planetare învârtindu-se în jurul lui în cicluri şi epicicluri (tabla 1). Apoi, în decursul timpului, capacitatea de a privi în lumile spirituale, lumile demonilor şi zeilor, s-a pierdut, iar cunoaşterea intelectuală s-a dezvoltat, cunoaştere pe care o preţuim atât de mult în ziua de azi şi care şi-a atins apogeul la începutul epocii noastre. Trăim acum într-o epocă care ignoră spiritualul, la fel cum lumea fenomenelor a fost ignorată de cei pentru care spiritualul era de la sine înţeles. Noi trebuie să anticipăm vremea când vom fi din nou în postura de a accepta, pe lângă învăţăturile astronomilor, astrofizicienilor, zoologilor şi botaniştilor, o cunoaştere a realităţilor spirituale obţinută prin percepţii spirituale. Această epocă este iminentă acum, iar noi trebuie să fim pregătiţi să o primim pentru a ne putea îndeplini misiunea şi pentru a redescoperi, între altele, izvorul religios al artei şi arta vindecării.

La fel cum în vremurile vechi spiritualul sălăşluia printre oameni în timp ce lumea materială era condamnată, iar în epoca următoare cunoaşterea materială a fost sprijinită iar spiritualul înlăturat, tot aşa va veni vremea când va trebui să transformăm vasta, cuprinzătoarea noastră cunoaştere a lumii exterioare, atât de demnă de admiraţie, într-o cunoaştere reînnoită a învăţăturii Misteriilor. Deoarece ştiinţa materialistă de azi a distrus edificiul vechii spiritualităţi, astfel încât nu mai supravieţuieşte nimic din vechea structură decât, cel mult, acele fragmente pe care le putem redescoperi, noi trebuie să recâştigăm spiritualul; dar trebuie să existe o înţelegere limpede şi deplină a tot ceea ce aducem la lumină atunci când ne cufundăm în istoria epocilor trecute. Trebuie să regăsim drumul către spiritual printr-o nouă artă creativă, străbătută de sentiment religios, printr-o nouă artă a vindecării şi printr-o nouă cunoaştere a spiritului care întreţese fiinţa omului.

Acestea sunt trei exemple pe care vi le-am dat astăzi, în speranţa că vom putea face toate eforturile pentru a reînnoi Misteriile ce ne vor da o înţelegere a fundamentului şi principiului lumii în întregul ei şi o înţelegere a omului care va lucra ca o persoană complet integrată, şi nu ca un materialist îngust la minte, pentru bunăstarea şi luminarea semenilor săi.